Descriere
Lucrarea semnată de istoricul Alexandru Iordache reprezintă o „placă turnantă” în înțelegerea evoluției serviciilor secrete românești pe parcursul celor două conflagrații mondiale. Având la bază o cercetare doctorală riguroasă și accesul la peste 50 de dosare din arhivele inedite ale Serviciului Român de Informații, volumul reconstruiește minuțios mecanismele legislative, cultura organizațională și profilul uman al celor care au activat pe frontul secret.
Autorul nu se limitează la o simplă cronologie, ci analizează „anatomia” intelligence-ului românesc: de la viziunea vizionară a lui Mihail Moruzov și rigoarea lui Eugen Cristescu, până la antrenamentul complex al ofițerilor de informații (pregătire fizică, limbi străine, arte marțiale și tehnici de camuflaj).
Un punct de atracție major al cărții îl constituie capitolele dedicate relațiilor tensionate sau de colaborare cu marile servicii ale lumii (Abwehr, Intelligence Service, Deuxième Bureau) și studiile de caz fascinante, precum cel al Mariei Tănase. Volumul culminează cu analiza tragică a destructurării S.S.I. sub presiunea sovietică, oferind o perspectivă lucidă asupra modului în care „arma informației” a fost utilizată pentru apărarea integrității naționale.
*
”Alexandru Iordache identifică, astfel, în această operă, principalele momente de cotitură din istoria țării și a serviciilor secrete menite să slujească intereselor statului român, integrează în mod armonios firul analitic și pe cel descriptiv, îngemănează biografia și prosopografia, istoria politică și cultura instituțională, analiza organizației cu cea sectorială, perspectiva diacronică cu cea sincronică, istoria militară cu cea de intelligence. Toate acestea se constituie într-o frescă bine alcătuită a agenturii secrete românești, ce înglobează o tipologie a ofițerilor, agenților, informatorilor și rețelelor informative, începând cu personalitățile celor doi lideri ai spionajului românesc, Mihail Moruzov și Eugen Cristescu, ceea ce face din această lucrare o carte capitală pentru cunoașterea istoriei serviciilor de informații românești. O operă care, mai mult decât orice, aduce un progres substanțial, tranșant la istoriografia intelligence-ului românesc.”
Silviu Miloiu
Prefață
Prefață
„Secrete au fost și vor mai fi. Cine le are trebuie să le păstreze. Orice idee odată glăsuită, orice document, cu atât mai mult o operațiune, odată pusă în studiu sau pregătire, toate acestea sunt susceptibile de a se dezvălui. Să ne reamintim de acel aheu mitologic care a aflat un secret teribil pentru care viața și-ar fi pierdut-o, dacă l-ar fi dezvăluit-o. Dar fiindcă nu mai putea trăi dacă nu-l dezvăluia, după zile și săptămâni de turmentare, el s-a dus pe malul unei lagune pustii și făcând acolo o gaură în mâlul lipicios, a șoptit în ea secretul său, și aheul nostru s-a ușurat, s-a liniștit. Dar ciutul de stuf, cu care a făcut gaura și cu care a astupat-o, închizând secretul lui, era o rădăcină din care a crescut o trestie care în spicul ei vântul foșnea și celelalte trestii se luau după ea foșnind și dezvăluind secretul pe care l-a aflat poporul, dregătorii și însuși regele Midas […] Astfel, secretul, numai odată șoptit într-o gaură de mâl, s-a dezvăluit tuturor generațiilor următoare, cum și celor ce citesc aceste rânduri; deci cine are secrete să și le păzească!”
Generalul Titus Gârbea, Memorial și însemnări zilnice, vol. I, ediție îngrijită și adnotată de Silviu Miloiu, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2011, p. 122.
În momentul în care elabora rândurile de mai sus generalul de armată cu patru stele Titus Gârbea, erou al celor două războaie mondiale, cu un parcurs profesional de invidiat, participant la Conferința de Pace de la Paris din anul 1919 în calitate de expert militar, o prezență prețuită și influentă la reuniunile de profil ale Micii Înțelegeri, profesor de geografie militară la Școala de Artilerie și la Școala Superioară de Război, șef al Biroului Operații din cadrul Secției a 3-a din Marele Stat Major (1934-1937), atașat militar al României în Germania, Elveția și Olanda (1937-1940), țările nordice și baltice (1940-1942), șef al Detașamentului „Colonel Gârbea” de legătură cu Grupul de Armate Sud (1 iulie 1942 – 1 mai 1943), comandant al Brigăzii 18 Artilerie (1 mai 1943 – 24 martie 1944) și șef al Detașamentului român de legătură cu OKH-ul (24 martie 1943 – 21 august 1944) pornea, în primul rând, de la experiența sa câștigată în cadrul diplomației militare. Beneficiar al unei educații alese, însușindu-și încă din perioada de formare o cultură foarte variată, bine asimilată și permanent îmbogățită, un fin cunoscător al culturii italiene și al celei germane, poliglot remarcabil, un analist sagace și extrem de perspicace, dotat cu o memorie prodigioasă, unul dintre cei mai rafinați observatori militari ai României primei jumătăți a secolului al XX-lea, Titus Gârbea reflecta însă asupra unui adevăr care este și o dogmă pentru structurile și serviciile de informații în general, iar pentru cele românești din perioada lui Mihail Moruzov, în special. Pentru că secretul, în optica controversatului inițiator al serviciilor secrete românești, reprezenta un factor fundamental în reușita operațiunilor de culegere a informațiilor și a celor conexe acestora, iar divulgarea sa, fie și celor mai apropiați, reprezenta un risc major care putea impieta asupra eficienței serviciului și a siguranței personalului său. Începând de la dactilografii care erau atent selecționați din rândurile copiilor de trupă formați de mici cu regula discreției absolute, la personalul de toate tipurile din organigrama serviciului, instruit riguros în cultul păstrării confidențialității, și până la compartimentarea serviciului menită să prevină situația în care o nedorită penetrare informativă ar fi putut să infesteze întregul organism instituțional, serviciul de informații al României – rebotezat în câteva rânduri în perioada tratată de această carte, cunoscut îndeobște sub numele de Serviciul Special de Informații (S.S.I.) – a ajuns să exceleze în arta disimulării.
Opera semnată de istoricul Alexandru Iordache – având ca fundament lucrarea sa de doctorat susținută cu succes în anul 2018 la Universitatea „Valahia” din Târgoviște – constituie o placă turnantă în înțelegerea mecanismelor legislative, instituționale, a culturii organizaționale și în analiza prosopografică a personalului serviciilor românești de informații din prima jumătate a sec. al XX-lea, cu deosebire, așa cum o spune și titlul, din perioada celor două războaie mondiale. Meritele acesteia sunt intrinseci, dovedite de calitatea cercetării întreprinse, dar ies și mai mult în evidență privite în contextul cunoașterii din domeniul istoriei spionajului românesc. Spre deosebire de istoriografia occidentală a cărei geneză și morfologie se conturează într-un ambient democratic, în care concepții istoriografice și polemici științifice s-au închegat și combătut în mod liber, degrevate de presiunea Leviatanului, în România cercetarea acestui subiect a plătit obolul condițiilor politice în care s-a născut și a evoluat în cei 51 de ani de regimuri autoritare, dictatoriale și totalitare, care fiecare în parte s-a folosit de intelligence în interesul cultivării adevărului unic și al constrângerii societății de a accepta și susține o realitate distopică. Un rol deloc neînsemnat în acest demers – ba am putea chiar afirma că a fost vorba despre un aport esențial – l-a avut istoriografia subjugată diverselor ideologii, doctrine, curente și interpretări din această jumătate de secol de regimuri antidemocratice. Unele dintre aceste interpretări nu au fost lipsite de continuitate în perioada postdecembristă. Pentru a ne rezuma la un singur exemplu, simptomatic pentru multe dintre explicațiile cu pretenții istoriografice din perioada comunistă și din postcomunism, mitul conspirației reprezintă poate forma cea mai des prezentă în reconstituirile care au ca subiect cele două războaie mondiale. În fond, între mitul conspirației, autovictimizare și „statul paralel” din discursul politic și jurnalistic de astăzi există o continuitate care absoarbe energii și denaturează adevăruri istorice care se cer decelate în tușele lor fine și cu nuanțele lor și trebuie atent filtrate printr-o lectură atentă și competentă a documentelor istorice.
Într-o literatură istoriografică care în ultimele decenii a cunoscut așadar achiziții inegale, de la lucrări analitice care au încercat să surprindă din perspectiva istoriei politice și a metodei monografice rolul serviciilor românești de informații în contextul marilor mișcări de tectonică politică și ideologică ale secolului al XX-lea, redactate cu rigoarea științifică a istoricului sau a specialistului din domeniile științelor politice, militare sau de intelligence, la elaborate ale unor jurnaliști, unele dintre acestea fiind mai degrabă rodul încercării de a „demonstra” o teorie însușită aprioric și la volumele ce poartă semnătura unor amatori sau compilatori care aduc mai degrabă un deserviciu decât să ajute în vreun fel la restabilirea adevărului istoric (subiectul este, neîndoielnic, captivant iar tentația prăzii ușoare cu atât mai mare!), nelipsind, evident, nici mărturiile memorialistice sau chiar reconstituirile istorice ale unor profesioniști ai serviciilor secrete, opera lui Alexandru Iordache reașază înțelegerea acestei teme pe temeiul solid al investigației, analizei și interpretării științifice autentice. În felul acesta, lucrarea reușește, pe de o parte, să reconstituie țesătura socială și politică în care au acționat serviciile secrete românești, începând chiar de la înființarea acestora, iar pe de alta, să-i ofere cititorului, aproape pe nesimțite, hermeneutica interpretării activității ofițerilor și agenților serviciilor românești de informații din perioada celor două războaie mondiale. Modalitatea în care se realiza formarea și pregătirea acestora, valorile pe care le împărtășeau și pe care și le formau sau consolidau în timpul misiunilor desfășurate în slujba serviciului secret, tehnicile pe care le utilizau și funcționarea întregului ciclu de informații în care operau la comanda factorului politic beneficiază, în paginile acestei cărți, de o tratare competentă și scrupulos documentată. Iar pentru că autorul acestei lucrări este un istoric care a devenit ulterior și un profesionist al serviciilor de informații, cititorul va descoperi, în conținutul acestei pasionante cărți, preluate din paginile arhivelor, figuri de ofițeri sau agenți români care dovedesc că eroul fictiv al lui Ian Fleming nu era atât de îndepărtat de realitatea serviciilor de informații ale timpurilor sale. Ofițerului de informații român i se cerea să studieze limbi străine (cu deosebire ale țărilor în care urma a-și desfășurau activitatea, în cazul în care primea misiuni în afara granițelor țării), să-și însușească noțiuni aprofundate de științe politice, să stăpânească artele marțiale și pe cele de contact, călăria, înotul, saltul din mijloace de transport aflate în plină viteză, conducerea mașinii, motocicletei, bicicletei, utilizarea armelor de foc de diferite tipuri, a armelor albe, să performeze în tehnicile de spionaj și de camuflaj, obiectivul final fiind acela de a-l echipa cu toate competențele menite a-i mări șansele de reușită în îndeplinirea misiunilor care-i erau încredințate.
Astfel, opera lui Alexandru Iordache demonstrează, prin conceperea întrebării de cercetare, a conceptelor și modalităților de studiu, importanța unei bune pregătiri conceptuale și metodologice în vederea depășirii limitărilor anterioare ale cunoașterii subiectului. Reîntoarcerea la izvoarele documentare, care singure – bine interpretate și contextualizate – pot reașeza istoriografia problemei pe temeiul solid al acribiei științifice, și, pe de altă parte, îndepărtarea de reconstituirea îngustă, din perspectiva reducționistă a istoriei politice – și aceasta înțeleasă în sens limitat – a intelligence-ului românesc din cele două etape istorice abordate pledează, de asemenea, în favoarea acestei lucrări, care aduce o respirație proaspătă în cunoașterea istoriei serviciilor secrete ale României. Departe de a se rezuma la o scriere concentrată asupra juxtapunerii unor biografii, evenimente mai însemnate sau a unor picanterii din lumea spionajului – așa cum au făcut-o multe dintre textele anterioare, mai ales dintre cele redactate în perioada regimului totalitar comunist –, lucrarea de față urmărește cu deosebire înțelegerea mecanismelor juridice, legislative, instituționale și funcționale care au guvernat activitatea serviciilor secrete românești în timpul celor două conflagrații mondiale pe care le-a cunoscut omenirea. În ce context au apărut structurile de intelligence românești, care au fost transformările pe care le-au suferit acestea, care era statutul ofițerului de informații în perioada celor două războaie, cum erau recrutate cadrele serviciilor românești, cum erau formați agenții de intelligence, care era organizarea serviciului și cum s-a adaptat aceasta condițiilor de război, care erau relațiile de ierarhie și subordonare, cum se asigura funcționarea serviciului și care erau legăturile acestuia cu alte structuri ale statului român și cu societatea românească, în general, cum au evoluat legăturile de colaborare sau de competiție cu alte servicii de informații străine constituie câteva dintre reperele pe care și le-a stabilit această lucrare. De asemenea, cartea nu se oprește, ca multe dintre cele elaborate anterior, la vârful icebergului, ci încearcă să cuprindă integralitatea structurilor și substructurilor care au alcătuit serviciile românești de informații. Să ne raportăm, de exemplu, la chestiunea organizării serviciului de informații din anii 1930, care a dus, între altele, la configurarea fronturilor și birourilor Secției I-a Informații Externe. Lucrarea lui Alexandru Iordache reușește să reconstituie, pentru prima dată în mod riguros, conformația, rolul și personalul acestor substructuri cu un rol capital în acțiunea internațională a statului român în perioada celui de-al Doilea Război Mondial și în anii care au premers izbucnirii conflagrației. De exemplu, Frontul de Est, cu cele patru birouri ale sale – Biroul 1 „Uniunea Sovietică” – prioritar, Biroul 2 „Polonia și Țările Baltice”, Biroul 3 „China, Japonia și Manciuria” și Biroul 4 politico-economic – a avut o importanță deosebită în strategia de securitate a României, iar opera pe care o parcurgem reușește să recompună elemente esențiale legate de atribuțiile, organizarea, personalul și activitățile acestuia. Datorită contribuției sale România a reușit să-și consolideze rolul de colector de informații secrete din Uniunea Sovietică, unele dintre acestea fiind împărtășite și cu statele aliate sau apropiate de vederile internaționale ale Bucureștilor. Performanța lucrării este similară în ceea ce privește disecarea analitică a activității Frontului de Vest sau a Frontului de Sud, dovedind astfel preocuparea autorului de a retrasa coordonatele activității de intelligence din perspectiva securității naționale a României.
Consistența cunoașterii intelligence-ului românesc este facilitată de o foarte solidă documentare științifică, care-i conferă, de altfel, și caracterul de certă noutate științifică. Se cuvine să remarcăm, în mod deosebit, aportul de noutate adus de utilizarea unui considerabil volum de documente de arhivă (mai bine de 50 de dosare arhivistice), cu deosebire a celor aflate în custodia Arhivelor Serviciului Român de Informații (fondurile Documentar, Informativ și Penal), cele mai multe dintre acestea fiind inedite. Alături de documentele din fondul Președinția Consiliului de Miniștri, gestionat de Arhivele Naționale Istorice Centrale, ele constituie substanța referințelor acestei lucruri. Acestora li se adaugă, desigur, volumele de documente publicate, lucrările de memorialistică, lucrările generale și speciale.
Acestea permit, de exemplu, stabilirea mai precisă a asocierii celebrei cântărețe Maria Tănase cu lumea serviciilor de spionaj europene, devoalarea adevărului cu privire la rolul unor ofițeri, agenți, informatori în momente cheie ale celor două războaie mondiale, identificarea unor succese operaționale care au cântărit greu în balanța eforturilor de război ale României, dar și a unor eșecuri acționale care au afectat capacitatea factorilor de conducere români de a-și îndeplini obiectivele sau – în etapa comunizării României – nu au putut preîntâmpina instaurarea regimului totalitar de tip sovietic în țara noastră și au dus la destructurarea serviciului și a rețelelor sale din țară. O succesiune de acte normative precum Ordinul circular al șefului serviciului nr. 1.156 din 9 septembrie 1944, Decretul ministerial nr. 2.075 din 24 octombrie 1944 cu privire la organizarea, funcționarea și atribuțiile Serviciului de Informații, Decretul-lege nr. 1.264 din 18 aprilie 1945, Decizia ministerială nr. 79 din 27 aprilie 1945 etc. au redus, treptat, din autonomia de acțiune a serviciului și au condus, ulterior, la epurarea și subordonarea acestuia intereselor sovietice din România. Instituție constituită cu scopul de a consolida securitatea României împotriva pericolelor externe, mai cu seamă a celui sovietic, S.S.I. va deveni, treptat, în ciuda unor încercări de opunere și rezistență ale unor ofițeri, subjugat intereselor sovietice și unul dintre executanții fideli ai comandamentelor acestora.
Alexandru Iordache identifică, astfel, în această operă, principalele momente de cotitură din istoria țării și a serviciilor secrete menite să slujească intereselor statului român, integrează în mod armonios firul analitic și pe cel descriptiv, îngemănează biografia și prosopografia, istoria politică și cultura instituțională, analiza organizației cu cea sectorială, perspectiva diacronică cu cea sincronică, istoria militară cu cea de intelligence. Toate acestea se constituie într-o frescă bine alcătuită a agenturii secrete românești, ce înglobează o tipologie a ofițerilor, agenților, informatorilor și rețelelor informative, începând cu personalitățile celor doi lideri ai spionajului românesc, Mihail Moruzov și Eugen Cristescu, ceea ce face din această lucrare o carte capitală pentru cunoașterea istoriei serviciilor de informații românești. O operă care, mai mult decât orice, aduce un progres substanțial, tranșant la istoriografia intelligence-ului românesc.
Prof. univ. dr. Silviu Miloiu
Introducere
Introducere
Preambul[1]
Secolul XX sau Secolul Extremelor, după expresia inspirată a istoricului britanic Eric Hobsbawm, deschis odată cu atentatul de la Sarajevo, reprezintă o autentică perioadă de apogeu a contraspionajului și spionajului, în împrejurările în care s-a dovedit a fi tot mai evident că preeminența militară pe frontul de luptă, în absența unei superiorități pe frontul secret, nu asigura și decizia finală[2].
În ciuda acestei considerații, hazardul caracteristic evoluției operațiunilor de factură militară din perioada Primului Război Mondial, mai ales din punctul de vedere al pregătirii angrenării în astfel de acțiuni a trupelor române, nu a fost rezultatul imediat al superiorității informaționale a adversarilor țării noastre. În fapt, pentru România, dificultățile în plan strategico-militar au fost cauzate mai degrabă de o serie de resorturi interne decât de efectele acțiunilor și jocurilor intereselor Marilor Puteri din Europa și de cele izvorâte din deziderate ascunse ale statelor vecine cu care ne-am aflat în stare de război.
Astfel, cu toate că patriotismul și entuziasmul unei posibile întregiri naționale caracterizau majoritatea păturilor sociale, viciile societății românești, cicatrici ale influenței balcanice remanente, în care corupția generalizată, caracterele politice însuflețite doar de satisfacerea propriilor interese economice, absența posibilităților financiare dar și lipsa unei culturi contrainformative – încă needucate – refulau pretutindeni, ne-au lăsat descoperiți în fața adversarilor[3].
Încă din perioada celei de a doua confruntări balcanice, limitările, cu precădere cele de ordin militar – raportate la pregătirea și dotarea cu tehnică militară, au devenit tot mai evidente, prilej pentru ca I.G. Duca să se confeseze în memoriile sale că numai norocul de a nu fi întâmpinat o puternică rezistență de natură militară în Bulgaria a protejat statul român de „surprize dureroase”[4].
În realitate, pentru susținerea operațiunilor în cauză și prepararea trupelor, Parlamentul României a alocat tardiv, în iarna anilor 1912-1913, suma de doar 270 de milioane de lei, investiție care însă nu s-a dovedit a fi benefică în raport cu evoluția și rapiditatea evenimentelor ulterioare.[5]
Un alt viciu al societății românești care a parazitat buna pregătire, cu precădere pe frontul secret, a operațiunilor militare a constituit-o neglijența condamnabilă în ceea ce privește protejarea secretelor, inclusiv din partea unor membri ai armatei române. Aceștia, vrând să-și sporească aura și rolul în mecanismul decizional-statal, indiferent de mediul în care se găseau, favorizau scurgerea de informații. Același efect l-au avut practicile generalizate asimilate setei de înavuțire, aspect de care au profitat profund serviciile de spionaj străine.
Ilustrativă este afirmația lui Nicolae Iorga, redată în articolul său „Cum ne luptăm cu spionii”[6], publicat la 14 iunie 1915 la Craiova, în Revista „Ramuri”, privind modul în care, pentru penetrarea mediilor de interes, structurile de intelligence străine au contat pe predispoziția generală către mită, întrucât „nu suntem o țară unde se poate jena cineva”[7].
Demonstrative sunt, în acest sens, afirmațiile unui fost agent al spionajului habsburgic reținut în anul 1920. Acesta, cu origini la Sibiu, mărturisea că succesul misiunilor sale s-a fundamentat foarte mult pe „uzanța corupției[8]” și pe „neglijențele condamnabile” larg răspândite printre români, premise ce i-au îngăduit să intre și să se deplaseze pe teritoriul României, respectiv să acționeze pentru culegerea de informații, chiar dacă nu deținea documente de evidență sau identitate. În fapt, succesul său informativ era favorizat de faptul că „discuții asupra chestiunilor cu caracter secret se iscau în tramvaie, trenuri, localuri publice, pe stradă, în familie și în fața oricui. Se strigau în gura mare, peste tot locul informații asupra armatei, armamentului, dotării și spionii care mișunau peste tot nu aveau nevoie să facă altceva decât să adune aceste informații, să le coordoneze și apoi să constate cu stupefacție că toate acestea sunt absolut exacte și complete”[9]. Amploarea acestor vicii ale societății românești din acea vreme îi permitea spionului să își recruteze, cum a fost cazul Bucureștilor, un adevărat evantai de surse umane cu care lucra în secret, o așa-zisă rețea de nădejde formată din politicieni și oameni de afaceri[10], care îi furnizau date de valoare în economia securității statului.
Au fost, totodată, situații în care agenții structurilor de intelligence străine au stabilit date de maximă însemnătate pentru statul român, fără a fi nevoiți să întrețină eforturi susținute. Spre exemplu, un spion al Puterilor Centrale, cu două săptămâni înainte de intrarea României în război, călătorind într-un compartiment de tren cu mai mulți ofițeri români, a intrat în posesia unei hărți cu zona de concentrare și înaintare a unor armate române, până în zona în care acestea urmau a fuziona, și, ulterior, a se deplasa către Budapesta, în contextul în care un ofițer român dintre cei prezenți le-a desenat pe harta poziționată pe peretele compartimentului (românii nu s-au jenat să discute astfel de probleme sensibile crezând că acela cu care împărțeau compartimentul este englez)[11].
Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că, în lipsa unei legislații care să cultive contraspionajul pe vreme de pace relativă, înfloreau cazurile de trădare favorizate de primirea de beneficii materiale. Abia la debutul anului 1913 (în luna ianuarie), a fost promulgată de regele Carol I o legiuire privind spionajul în timp de pace, fiind definită ca infracțiune vehicularea – indiferent de formă – de informații cu privire la apărarea statului. Sunt stipulate totodată sancțiuni, totuși blânde, care vizau închisoarea de la unul la cinci ani sau amenzi cuprinse între 500 și 5.000 de lei. Pentru cei ce proveneau din păturile cu potențial financiar însemnat, din rândul cărora se recrutau politicienii și personalul diplomatic – fiind în contact cu date secrete de această natură, cuantumul amenzilor nu putea constitui cu adevărat o amenințare la adresa propriei bunăstări, context ce a favorizat și desele dezertări la inamic[12].
Aceleași auspicii caracterizau și serviciile de informații, vulnerabilitățile și lipsurile fiind conștientizate chiar înainte de începerea Primului Război Mondial. Astfel, într-o dare de seamă, întocmită la data de 23 august 1911, era deplânsă organizarea precară, departe de natura misiunilor încredințate, a Serviciul de Informații aferent Statul Major al armatei române. În același document se avertiza, totodată, cu privire la probabilitatea redusă a acestui serviciu de a culege date particulare, secrete, referitoare la structurarea militară a „megieșilor”, sau de a ține sub supraveghere suspecții de spionaj, în vederea stabilirii măsurilor oportune de intervenție informativă și de acțiune. Pe acest fond, în document era evidențiată inferioritatea informativă românească în raport cu vecinii, atât din punctul de vedere al resurselor angrenate, cât și al organizării mediilor și locurilor de investigat[13].
Același mod de a percepe realitatea informativă l-a prezentat Mihail Moruzov în expunerea[14] adresată ministrului Apărării Naționale, cu titlul „Serviciul S privind istoricul serviciilor de informații ale armatei”, în conținutul acesteia precizând că, până în anul 1913, armata română nu a beneficiat de un organ informativ propriu-zis din motivul că, spre deosebire de alte structuri militare ale epocii, alături de factorul tactic nu a funcționat și un aparat tehnic profesionalizat în materie de intelligence, mai exact cadre militare specializate. Tot acesta a susținut că, deși era momentul în care atât pentru cunoașterea capabilităților inamicului direct – în cazul de față Bulgaria, cât și a altor potențiali adversari – cum era cazul armatei ruse – se impunea organizarea unei asemenea structuri, organizația nu s-a mai putut concretiza, chiar și în parte, întrucât serviciul tehnic informativ „nu putea fi improvizat”[15].
Eforturile și solicitările ofițerilor din structurile de stat-major, care nu au avut teamă să evidențieze aceste riscuri și vulnerabilități, au generat efecte fragmentate asupra clasei politice, fiind decise o serie de măsuri în sensul unei prime forme de organizare[16] a unui serviciu de intelligence capabil. Din nefericire, sumele alocate acestui obiectiv, deși în cuantumuri însemnate, au fost direcționate în alte scopuri decât cele originale.
Unii istorici, precum Cristian Troncotă, nu elimină[17] posibilitatea utilizării acestor sume de bani în folosul germanilor, punând în aceeași ecuație suicidul generalului Vasile Zottu[18], șeful Statului Major al Armatei, și identificarea de către premierul Ionel Brătianu a colaboratorilor[19] adversarilor militari indicați.
Cu toate acestea, grație unei gândiri flexibile a ofițerilor români, întru-totul ancorată la necesitățile frontului și la interesele naționale, a fost conștientizat rolul însemnat al serviciului de informații în cunoașterea inamicului și în desfășurarea în bune condiții a operațiunilor militare. Cel mai bun exemplu, în acest sens, este cel al Brigăzii de Siguranță din Constanța, pe care o conducea Constantin Duca, „comisarul special” care, încă din luna ianuarie 1916, furniza informații de profunzime privind concentrările trupelor bulgaro-germane în zona din proximitatea graniței României și riscurile iminente ce decurgeau din aceasta[20]. Deși au provocat un interes sporit la Direcția Siguranței Generale, informațiile nu au fost puse în aplicare și în plan militar, culminând cu dezastrul militar românesc de la Turtucaia.
Pe acest fond, în concordanță cu realitățile din timpul Primului Război Mondial, mijloacele și metodele de culegere și valorificare a informațiilor au fost ramificate, iar Serviciul Secret, organul[21] informativ din cadrul armatei, a fost reorganizat.
Instrucțiunile privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații expuse la data de 20 februarie 1917, au consemnat pentru întâia dată Serviciul Secret, organ cu prerogative pe linia spionajului propriu-zis și în materie de contraspionaj.
[1] Parte a conținutului acestui subcapitol a făcut obiectul articolului denumit Serviciile de informații românești în Primul Război Mondial. Eșecul păstrării secretului, articol publicat online de Revista Intelligence în data de 2 martie 2018, http://intelligence.sri.ro/serviciile-de-informatii-romanesti-primul-razboi-mondial-esecul-pastrarii-secretului/.
[2] C. Troncotă, Atentatul de la Sarajevo și România, în Dosarele Istoriei, an IV, nr. 6/1999, pag. 8.
[3] I. Culcer, Fapte și cugetări asupra campaniei din 1916 – în special asupra operațiunilor Armatei a I-a, Tipografia ziarului Tribuna, Iași, 1919, pag. 15.
[4] C. Troncotă, Nu suntem o țară în care se poate jena cineva, în Dosarele Istoriei, an III, nr. 3/1998, pag.19.
[5] Ibidem.
[6] Iată textul integral:
„Un călduros manifest datorat unor oameni politici cunoscuți denunță opiniei publice opera spionilor. O cunoaștem. Ei se pot vedea oriunde si oricând. Doar nu suntem o țară unde se poate jena cineva? Spionul, ca și orice alt profesionist, lucrează cu totul liber. Lucrează liber și fățiș. Tot așa de fățiș, ca oricine în Romania, dintre noi, romanii, are de îndeplinit și cea mai delicată operă în folosul patriei. Fățiș ca tratativele, fățiș ca – Doamne, iartă-mă! – conspirațiile. Desigur, prezența spionilor e o primejdie pentru țară când vin să cumpere pe cineva, iar când au cumpărat pe atâția, aici e durerea. Si aici vedem și leacul! Pentru spionii care vreau să afle tăcem. Pentru spionii care vreau să cumpere, Doamne, să-i refuzăm! Atunci, neavând nici o ocupație aici se vor duce aiurea. Astfel, dacă gonim pe ăștia vin alții. Fiindcă, din nenorocire, îi cheamă pe aceia care nu se pot goni!”.
[7] C. Troncotă, Nu suntem o țară …, pag. 20-21.
[8] Spionul concluziona că „se poate corupe cu ușurință oricine, începând cu grănicerul de santinelă și terminând cu cel mai înalt funcționar al țării”.
[9] Al. Iordache, Serviciile de informații românești în Primul Război Mondial. Eșecul păstrării secretului, http://intelligence.sri.ro/serviciile-de-informatii-romanesti-primul-razboi-mondial-esecul-pastrarii-secretului/.
[10] Oamenii de afaceri români aveau un caracter îndoielnic, punându-se în egală măsură și la dispoziția reprezentanților și adepților Antantei și oferindu-le acestora, prin aceleași mijloace, informațiile de care aveau nevoie.
[11] C. Troncotă, România și frontul secret 1859-1945, Editura Elion, București, 2008, pag. 47.
[12] Idem, Nu suntem o țară…, pag. 20.
[13] Ibidem.
[14] Documentul a fost realizat mai târziu, în anul 1934, fiind, sub unele aspecte, redactat subiectiv întrucât Mihail Moruzov a realizat această expunere sub impulsul și intenția de a-și asuma meritele în dezvoltarea serviciului de informații.
[15] Arhiva Serviciului Român de Informații (în continuare Arhiva SRI), fond Documentar (în continuare fond D), dosar nr. 8097, filele (în continuare f.) 6-8. „Expunere asupra serviciilor de informații ale armatei, scurt istoric”.
[16] Din nefericire, inițiativele au fost abandonate din cauza izbucnirii Războiului Mondial.
[17] Aspect pe care generalul Radu R. Rosetti îl respinge, apreciind că actul de suicid a fost un efect al înfrângerii de la Turtucaia.
[18] În data de 12 noiembrie 1916, în locuința pe care o deținea în București, Vasile Zottu și-a pus capăt vieții. Se pare că evenimentul tragic ar fi fost cauzat de faptul că acesta intuia că poate fi tras la răspundere pentru trădarea comisă, prin punerea la dispoziția dușmanului a unor documente militare, în speță a planului de campanie al trupelor române.
[19] În perioada celor doi ani de neutralitate a României, reprezentanții ambelor părți beligerante au purtat lupte crâncene pentru atragerea de partea cauzei lor a personalităților românești. Pentru aceasta, nu exista rabat în oferirea de sume consistente care să „îi stimuleze” pe români în sensul dorit. Deși afirmația nu poate fi susținută în lumina unor documente arhivistice, sunt date conform cărora (prezentate în studiul „A intrat Romania în Primul Război Mondial cu un spion german în fruntea Armatei?” – http://www.unstory.com/a-intrat-romania-in-primul-razboi-mondial-cu-un-spion-german-in-fruntea-armatei.html – accesat la 22.10.2015), în acest context, a fost descoperit de către autorități un anume Gunther (sau Guenther), recrutor german pe lista căruia se aflau alături de Vasile Zottu și Constantin Mile, Ioan Slavici, Tudor Arghezi, Gala Galaction sau Matei Caragiale.
[20] Arhiva SRI, fond Penal (în continuare fond P), dosar nr. 20954, filele 571-572.
[21] Misiunea acestuia a fost identificarea instituțiilor de spionaj și propagandă, a sistemului de organizare și conducere, stabilirea obiectivele acestora și a măsurii în care erau capabile să afecteze securitatea României.
