CONSULII ROMÂNIEI ÎN CAREUL MARILOR PUTERI VEST-EUROPENE (1919-1939)

Prefață

Publicarea volumului doamnei Elinor Danusia Popescu după o strălucită susținere doctorală în fața unui prestigios juriu franco-român îi duce pe autorii acestor rânduri – co-directorii ei – înapoi cu mai bine de douăzeci de ani, când ei înșiși și-au susținut, în fața unor areopaguri asemănătoare, tezele lor în istoria relaţiilor internaţionale central-europene. Subiectul care ne preocupă măr­turisește evoluțiile acestei istoriografii: după domeniul interstatal al relațiilor diplomatico-militare, purtat în principal de corpul diplomatic, defrișarea arhive­lor corpului consular face în sfârșit posibilă abordarea unor teritorii publice – prin rolul administrativ foarte extins al consulilor –, dar și societale – comerciale, maritime, sociale, culturale – care pun aceste personalități uneori excepționale, provenite din societatea civilă sau din cariera diplomatică, în slujba (foarte) tinerei democrații române, considerabil lărgite după cataclismul mondial.

Parcursul autoarei reflectă tranziția țărilor din regiune. Încă de la începutul studiilor superioare, a menținut o legătură reală cu mediul universitar și cu studiile în științe umaniste, din moment ce era asistentă la Catedra de Geografie din cadrul Universității „Valahia” din Târgoviște – un frumos oraș care își păstrează podoaba de veche capitală a Valahiei, rol pe care Nicolae Ceauşescu dorea să-l reînvie înainte de a-și găsi moartea chiar acolo, după cum știm. Tranziția economică românească de după 1989 a determinat-o pe doamna Popescu să treacă prin sectorul privat înainte de a reveni, în urmă cu câțiva ani, la ceea ce reprezintă vocația și pasiunea ei profesională, adică învățământul. Nu putem, evident, decât să o felicităm pentru dinamismul și entuziasmul ei molipsitor, pentru activitatea sa debordantă în învățământul preuniversitar, în special în lupta împotriva rasismului și antisemitismului – care rezonează și cu teza sa – dar și, într-un alt registru, împotriva dependenței de droguri. Doamna Popescu facilitează și organizarea de ore de educație financiară pentru liceeni, cursuri de prim-ajutor, programe internaționale de orientare profesională și dezvoltare personală, participarea la simpozioane, conferințe și workshop-uri naționale și internaționale, încurajând elevii să-și valorifice talentul și creativitatea prin redactarea materialelor pentru revista liceului (poezii, proză, desene, picturi, fotografii, colaje, recenzii). S-a calificat în finala campaniei naționale „Liga profesorilor excepționali” ediția 2025, în semn de recunoaștere a competențelor sale pedagogice, a angajamentului față de excelența în educație și a contribuției semnificative la formarea intelectuală și morală a elevilor.

În ultimii trei ani, Elinor D. Popescu a dezvoltat din proprie inițiativă o platformă cu resurse educaționale deschise, disponibile gratuit și în permanență, pe site-ul propriu, https://www.istoriecuelinor.ro, oferind sprijin didactic pro bono, cu facilitarea accesului echitabil la cunoaștere. A creat lecții audio-video pentru pregătirea examenului de bacalaureat la disciplina istorie, însoțite de teste de evaluare, postate pe canalul său Youtube, https://www.youtube.com/@ElinorDanusiaPopescu_Istorie, precum și materiale audio-video în limbile franceză și engleză, prin care promovează tradițiile românești, devenind un fel de ambasadoare culturală a țării sale. De asemenea, este autor al mai multor volume, din domeniul istoriei, literaturii și pedagogiei, ceea ce arată amploarea sferelor sale de interes. Două dintre cărțile sale sunt scrise în limba română, respectiv „Istoria geto-dacilor. Sinteze și mituri naționale. Auxiliar curricular” și „Metode centrate pe elev în predarea-învățarea-evaluarea istoriei. Demersuri aplicative”. Alte două volume ale sale sunt redactate în limba franceză : „Les consuls roumains auprès des grandes puissances ouest-européennes (1919-1939)” și „Le mythe dace dans l’univers eminescien”.

Autoarea a participat la mai multe proiecte Erasmus+, desfășurate în Franța și Bulgaria, axate pe formare, responsabilizare, dezvoltare durabilă și sensibilizare, urmărind formarea civică și combaterea discriminării. A colaborat, de asemenea, la realizarea unor documentare istorice internaționale, în parteneriat cu Casele de Producție Korrom Ajaccio, Injam Paris, Institutul Francez din București și Televiziunea Română, precum Dracula, le véritable, Sofia Iancu – la femme cachée, de l’ombre à la lumière și Par la grâce du diable, fiind o voce activă în promovarea patrimoniului cultural românesc în plan european. În planul cercetării academice, Elinor D. Popescu a desfășurat un proiect postdoctoral axat pe analiza rețelei consulare franceze în România interbelică și pe dinamica relațiilor diplomatice bilaterale. Prin activitatea sa susținută, dânsa reușește să îmbine cercetarea științifică riguroasă cu vocația  pot fi, împreună, forme de dialog între generații și între națiuni.

Trebuie să menționăm că autoarea a realizat cercetarea pentru prezentul volum lucrând până la douăzeci și cinci de ore pe săptămână, încadrată la două unități de învățământ, un colegiu tehnic și o școală gimnazială, o altă consecință a unei tranziții neoliberale haotice și distructive a unui serviciu public deja suprasolicitat şi în mare măsură ideologizat în epoca Ceauşescu.

Subiectul acestei cărți, preluat din teza de doctorat, a fost sugerat de unul dintre co-directorii săi, Silviu Miloiu, căruia Traian Sandu profită de aceste rânduri pentru a-i mulțumi că l-a asociat coordonării. Opinia celui din urmă rămâne însă ambivalentă cu privire la subiect. Pe de o parte, consideră că este absolut esențial să o abordăm, fie și numai pentru problema reechilibrării rigorilor Tratatului de la Versailles prin diplomația consulară și contribuția acesteia la renașterea prosperității și la fluidificarea relațiilor bilaterale, adesea subminate de mare diplomație a statelor. Acestea sunt axe esențiale ale studiului perioadei interbelice, cărora diplomația consulară le poate aduce abordări inovatoare și notabile. Dar, pe de altă parte, consideră subiectul extrem de ambițios de tratat în toată extensia sa: aceasta ar echivala cu abordarea relațiilor transnaționale, deci la nivel substatal, dintre România și societățile celor patru mari puteri, în toate domeniile și acest lucru timp de douăzeci de ani. Este un subiect greu de tratat, care solicită o bună cunoaștere a istoriei sociale în sensul larg a celor patru țări și analizarea inserției consulilor României acolo cu toate rezultatele, ramificate în toate domeniile. Autoarea a reușit să stabilească o bună corelație între contextul relațiilor internaționale, obiectivele generale ale politicii externe și diplomația românească, obiectivele specifice României în relația bilaterală cu fiecare dintre cele patru țări cercetate și contribuția consulatelor în realizarea acestor obiective, în special în domeniul economic și comercial, dar și cultural, social și umanitar.

Pentru a răspunde fără să se piardă în cercetări nesfârșite, Elinor Danusia Popescu a ales cu pricepere o metodă de relații internaționale plecând de la arhivele românești, care centralizează corespondența consulilor și a completat informațiile despre ceilalți poli ai relației cu alte surse diplomatice, presa vremii și o bibliografie generală solidă despre cele patru societăți țintă. Acest lucru dă aspectul unor relații internaționale destul de clasice, dar trebuie să salutăm eforturile depuse prin munca de arhivă și lectura literaturii despre țările în cauză, în cel puțin trei câmpuri particulare legate de domeniul consular. În primul rând, este vorba despre relațiile diplomatice, cu o favoare acordată Franței datorită cotutelei cu Sorbona, călătoriile de studii pe care le-a făcut acolo și profilul unuia dintre codirectorii tezei. Celălalt domeniu logic privilegiat a fost cel al relațiilor comerciale, principala activitate a consulilor, cu un accent foarte firesc pe Regatul Unit, mare putere comercială și financiară. Importanța petrolului în ajunul războiului susține această abordare a recrutării consulare în rândul britanicilor. Domeniul cultural a fost abordat prin migrația studențească, în special către Paris și mai general către universitățile franceze: autoarea a utilizat un anumit număr de lucrări științifice pe această temă care cuprinde multe informații, întrucât era un pas obligatoriu al formării elitelor politice și culturale.

Dacă domeniile majore evocate mai sus privilegiază puterile satisfăcute de prevederile tratatelor din sistemul versaillez, Germania și Italia nu sunt nici ele uitate în această teză, cu atât mai mult cu cât ele au fost principalii parteneri ai României în toate domeniile înainte de 1914 și, mai ales, cu cât teza este tocmai problematizată pe capacitatea diplomației consulare de a compensa duritatea reglementărilor păcii. Ori, când luăm în considerare ceea ce aduce teza important în tratarea acestei problematici, îl găsim în totala neasemănare a recrutării consulilor în cele două țări și în asemănarea nu mai puțin totală a politicilor celor două state fasciste față de consulii lor. Astfel, din această cercetare arhivistică reiese că Italia fascistă a cunoscut o remarcabilă continuitate a personalului consular, cu dinastii aristocratice cu nume sonore și prestigioase. În schimb, Germania, tulburată de înfrângerea și ocupația franco-belgiană a Ruhrului, pradă fermentelor revoluționare și separatiste de la începutul anilor 1920, cunoștea recrutări de calitate foarte disparată, marcate de profituri și trafic de posturi consulare din partea unor personalități românești locale. Acest lucru nu i-a împiedicat pe anumiți consuli de înalt nivel pe plan industrial și intelectual, precum Gustav Rommenholler sau Hugo von Gahlen, să permită acestei țări să beneficieze de reluarea relațiilor comerciale cu România.

Cu toate acestea, atunci când aceste două regimuri fasciste, deci revoluționare de dreapta, au considerat că politica lor era pusă în discuție, fie de prezența evreilor în funcțiile de consuli ai României în Germania, fie de alinierea Bucureștiului la politica de sancțiuni a Societății Națiunilor în timpul războiului etiopian, niciunul dintre acestea nu a ezitat să atace funcția consulară, indiferent de calitatea recrutării și de implantarea ei socială. Acesta este, credem noi, unul dintre rezultatele remarcabile ale cercetării de față. Constatăm așadar amploarea, dar și limitele rezistenței funcțiilor consulare, ca de altfel a întregii societăți tradiționale și îndeosebi a elitelor sale, în fața valului fascist și mai general totalitar, revoluționar, unanimist și colectivist, care ridica și mătura societățile europene și nu numai pe ele. În fața acestui fapt dificil, consulii, reprezentanți ai societăților civile, uneori reprezentanți ai unor adevărate dinastii, nu se potriveau.

Prin urmare, activitatea consulară a eșuat – și aceasta este o concluzie care confirmă ceea ce știam deja despre puterea corozivă a fascismului – să reducă decalajul dintre țările satisfăcute și țările frustrate mai expuse crizei globale și succesului fascismului. Această tipologie inițială șterge prin virulența fascistă alte compoziții posibile, precum, de exemplu, cei trei învingători care se confruntă cu cei învinși, sau noile elite industriale și comerciale, britanice și germane, care se confruntă cu dinastiile comerciale și cerealiere mai tradiționale, franceze și italiene. Pe bună dreptate, cercetătoarea a ales să grupeze puterile satisfăcute împotriva puterilor frustrate.

Doamna Popescu, care a fost sensibilizată de aceste probleme ale antisemi­tismului și, mai larg, ale activismului radical fascist, a fost receptivă la aceste aspecte, abordând nu numai țările care au experimentat un regim fascist, ci și pe cele, precum România și chiar Franța, care au cunoscut mari mișcări fasciste. Această remarcă ne conduce la o a doua baterie de analize, referitoare la structura și ponderea dintre cele patru puteri.

Arhitectura generală este clasică, fiind în opinia noastră destul de inevitabilă când vine vorba de perioada interbelică și se justifică mai ales în cazul activităților consulare legate de variațiile comerțului. Așadar, momentele de cotitură din anii 1922/1924 – în jurul încercării de relansare de la Genova, confirmate prin planul Dawes -, prăbușirea bursieră din 1929, care a afectat mai întâi investițiile financiare și schimburile comerciale, precum și sosirea lui Hitler la putere în 1933 și preluarea de către acesta a controlului asupra primei economii europene, imprimă ritmul firesc al acestui demers.

Vom reține în principal primul capitol, sintetic și comparativ, care se prezintă ca o vastă introducere în subiect, dar și ca o primă încercare de comparare a celor patru puteri din centrul românesc de acreditare a consulilor. Această comparație se realizează în mai multe domenii: zona funcțională a diplomației, dar și domeniul social al profilurilor dezirabile de consuli, posibile în funcție de context – de exemplu, foarte împovărătoare în Germania – și, în final, în domeniul protocolar al schimbului de decorațiuni și alte distincții. Se abordează apoi rolul multiplu al funcției consulare, în dubla sa dimensiune politică și juridică. În final, capitolul se încheie pe o notă politică, iarăși comparativă, referitoare la relațiile dintre acești reprezentanți ai societății civile din țările acreditate și șeful misiunii țării acreditante. Aici, autoarea subliniază fin ambiguitatea situației consulilor României, o mică putere obligată cel mai adesea să-i aleagă dintre naționalii țării acreditante, ceea ce i-a plasat într-o situație uneori delicată în ceea ce privește loialitatea națională … fără să punem la socoteală loialitatea față de propriile interese economice și financiare în afacerile cu România.

Și aici, cercetătoarea distinge și compară cu pertinență miniștrii din capitalele aliate, aleși de fapt dintre politicienii de prim rang din România și miniștrii de la Berlin, cu un profil mult mai diplomatic și tehnic. Ea percepe cu finețe raportul invers de putere dintre personalitatea lui Titulescu la Londra, care domina con­sulii și relația de la Paris dintre marele comerciant Louis-Dreyfus și un plenipotențiar chiar de talia lui Victor Antonescu, care era mult mai echilibrată. Elinor D. Popescu descrie, de asemenea, într-o manieră pătrunzătoare, evoluția acestei ultime relații, pe când Victor Antonescu devenea ministru al Afacerilor Străine la sfârșitul perioadei, în timp ce Louis-Dreyfus se găsea marginalizat de plenipotențiarul Cesianu, apropiat al Regelui Carol al II-lea, din cauza autorita­rismului regelui şi originilor evreieşti ale consulului.

Plenipotențiarii Berlinului și chiar ai Romei aveau așadar profiluri ceva mai puțin proeminente, chiar dacă prințul Ghica la Roma de la sfârșitul anilor 1920, Richard Franasovici la sfârșitul anilor 1930 și chiar Petrescu-Comnen la Berlin în a doua jumătate a anilor 1930 marcau reechilibrarea diplomaţiei româneşti în favoarea regimurilor fasciste. Este perfect de înțeles că istoricii care nu sunt specialiști pe România pot găsi aceste evoluții puțin lungi, dar pentru specialiștii pe subiect sunt de real interes.

Nu ne vom opri asupra celorlalte capitole, deoarece concernă tocmai această structură cronologică cu care ne-am exprimat deja acordul anterior. Mai mult, criteriul cronologic este intrinsec legat de întrebări specifice perioadei studiate: cea a reconstrucției postbelice, cu dificultățile și constrângerile sale financiare, anii 1920, care demonstrează o revenire treptată la normalitate, perioada Marii Crize economice, care a ridicat din nou bariere comerciale și a plantat semințele marilor crize politice din anii 1930, în sfârșit, perioada acestui al patrulea deceniu al secolului XX, care a însemnat restrângerea și transformarea considerabilă a rolului consulilor și consulatelor, în special în Germania și în Italia.

Dorim totuși să remarcăm, în acest sens, două calități ale autoarei: una metodologică, cealaltă euristică. Dosarele examinate pe probleme strict consulare în arhivele Ministerului Afacerilor Externe al României, respectiv „Problema 75”, dar și „Problema 82” privind organizarea ministerului, sunt lacunare. Afacerile abordate acolo sunt adesea în starea de introducere sau aluzie destul de eliptică, iar cercetătoarea a trebuit să treacă printr-o masă considerabilă de alte volume, în special bilaterale, în care informațiile consulare erau mult mai împrăștiate, pentru a regăsi continuarea și finalul acestor cazuri și pentru a defini contextul general. Vom saluta aici și diversificarea surselor sale, în special la CNSAS – Arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, moștenitoare a unei bune părți din arhivele serviciilor de securitate din perioada interbelică și la Arhivele Quai d’Orsay și Arhivele Diplomatice de la Nantes, în timpul călătoriilor sale de studiu efectuate în Franța.

A doua calitate a doamnei Popescu este de a fi găsit și exploatat fondurile consulului Louis Louis-Dreyfus; din această perspectivă franco-centrată, salutăm analiza personalității lui Louis-Dreyfus în toate dimensiunile ei. Autoarea a pus în valoare toate fațetele acestui bărbat important, care a devenit astfel „eroul” tezei sale. Ea se deplasează, în analiza sa, de la reprezentantul înaltei bănci evreiești pariziene la intimul familiei regale românești și al familiei Brătianu, trecând prin marele cerealier, deputatul, apoi senatorul de sudul Franței și magnatul presei. Acesta capătă astfel o veritabilă consistență, iar autoarea îl transformă într-un vector al relațiilor franco-române pe care specialiștii, începând cu autorii acestor rânduri, nu îl luaseră suficient în considerare până acum. Am descoperit așadar un actor important în aceste relații pe care niciun coleg nu îl mai poate ignora și ale cărui principale informații se regăsesc acum în volumul doamnei Elinor Danusia Popescu.

Bibliografia substanțială pe care o găsim la finalul volumului reprezintă un real contrapunct al istoriei celor patru societăți țintă, în special în dimensiunea lor economică; ea joacă un rol esenţial, făcând posibilă punerea în lumină a poziţiei şi acţiunii consulilor în cadrul acestora. De asemenea, bibliografia include lucrări despre relațiile internaționale și istoria consulară specifică, furnizând astfel o colecție valoroasă de referințe în acest domeniu încă în mare măsură ignorat. Mai mult, dorim să atragem atenția asupra primei părți a acestei bibliografii, care reunește numeroase publicații contemporane ale evenimentelor, oferind astfel cercetătorilor și publicului francofon o colecție actualizată de publicații mai vechi, cum ar fi, de exemplu, teza co-directorului francez.

Remarcăm și calitatea anexelor, care includ documente de arhivă foarte diverse, scrisori, dovezi ale semnăturilor, tăieturi de presă, dar și fotografii ale reședințelor mai multor consuli, care trebuiau să dovedească notabilitatea acestora în sânul societăților țărilor acreditate pentru a transmite interesele României. Sunt ilustrații vii și seducătoare ale acestei activități diversificate și o mărturie a inserției autoarei în aspectele sociologice și antropologice care reînnoiesc istoria relațiilor internaționale. Autoarea se referă adesea la aceasta în lucrarea sa, demonstrând grija avută pentru a-și ilustra munca științifică.

Într-adevăr, avem de-a face cu o carte pe un subiect rar și pe nedrept puțin cunoscut, dar care a reușit să-și dezvăluie întreaga importanță și atractivitate, prin diversitatea domeniilor tematice acoperite și prin importanța personalităților care i s-au dedicat.

Silviu Marian MILOIU, prof. dr. hab. Universitatea „Valahia” Târgoviște

Traian SANDU, prof. dr. hab. Université de Paris III – Sorbonne Nouvelle