FILOSOFIA CIOCOLATEI

Ciocolată Spirituală

A fost nevoie de 4 oameni pentru a duce ciocolata la buzele lui Monseigneur. Un servitor a dus oala cu ciocolată în prezența celui sacru; un al doilea a măcinat și a spumat ciocolata; al treilea a prezentat șervețelul favorit; un al patrulea a turnat ciocolata. Era imposibil pentru Monseigneur să ofere unuia dintre acești oaspeți ciocolata și să-și mențină și poziția.

Charles Dickens,
Poveste despre Două Orașe (1859)

Mayașii au început să folosească cacao între anii 600 și 400 î.Hr. deși era deja de mult timp o componentă a sistemului de credință mesoamerican. În Popol Vuh (Cartea Sfatului), într-un vechi manuscris ce vorbește despre mitologia K’iche’ Maia, cacao este notat a fi unul dintre ingredientele Părintelui pentru a crea corpul uman. Ofrande de cacao erau date zeului hranei, K’awiil.

Cacaua era, de asemenea, folosită la botezuri de episcopul Diego de Landa (1524–1579), unde capul, fețele, degetele copiilor mayași erau unse cu apă infuzată cu flori și cacao. Deci putem spune despre clasificarea lui Linnaeus că era una destul de precisă.

Aztecii, ce au prosperat între 1325 și 1519, au folosit de asemenea cacao în ceremonii și pe post de tribut către zei precum Tlaloc, zeul ploii, al tunetului și al fulgerului. Călugărul dominican – spaniolul Diego Durán (1537–1588) a relatat o poveste înfiorătoare despre un festin ținut de negustorii din Cholula, în Mexic, pentru a onora zeitatea Quetzalcoatl, un șarpe cu pene, simbolul morții și al reînvierii.

Un sclav arătos a fost ales pentru a-l reprezenta pe Quetzalcoatl pe pământ pentru 40 de zile. În calitate de ambasador perfect al zeului, sclavul era răsfățat, primind haine frumoase, bijuterii, mâncăruri și băuturi extravagante. Singura lui atribuție era să danseze și să cânte zilnic pe străzi, primind adulare de la mulțime. În mod evident, era și un cost al acestei vieți de lux aztece. La finalul tevaturii de Quetzalcoatl, sclavul avea să renunțe la viață (a fost închis noaptea, în caz că dorea să scape). Trebuia să primească această știre cu serenitate și să-și continue șarada într-o manieră bucuroasă. Dacă avea să renunțe câtuși de puțin la propriul angajament, sclavul ar fi primit o băutură specială de ciocolată, făcută cu apă pătată de sânge, folosită anterior pentru a curăța cuțitele de obsidian utilizate în sacrificiile umane.

Cădelniță mayașă cu o figură ținând o păstăi de cacao, 400–600 e.n.

Indiferent ce conținea băutura, îl făcea pe sclav să uite de moartea sa inevitabilă și să-și continue angajamentul până la ziua fatidică. Urmând sacrificiul, inima sclavului a fost oferită ofrandă lui Quetzalcoatl și carnea sa a fost gătită și servită la banchetul căpeteniei. Povești precum aceasta au fost probabil relatate din nou (cu elemente dintre cele mai macabre) de către Durán, pentru a ilustra cât de mult aveau nevoie indigenii Lumii Noi de creștinism. Cu toate că ofensiva religioasă pentru a converti „păgânii” dorea să radă toți zeii și toate festivalurile lor, rămășițele ceremoniilor aztecilor pot fi găsite și în prezent. Durán era descurajat să noteze faptul că festivitățile aztecilor despre Miccailhuitontli (Mica sărbătoare a morților, care onora copiii nevinovați, nebotezați) și Miccailhuitl (Marea sărbătoare a morților, pentru adulții decedați) au fost transferate la Toți Sfinții (1 noiembrie) și Toate Sufletele (2 noiembrie).

În aceste zile, populația nativă oferea flori, mâncare și ciocolată pentru a onora membrii decedați ai familiei. „Cred că dacă este cumva o simulare malițioasă … festinul a fost schimbat cu Festinul Sfinților pentru a acoperi vechea ceremonie”, a scris acesta. Dia de los Muertos este un festival care este celebrat și în prezent în Mexic, cu mult entuziasm, și ofrandele includ pâine, prăjituri și figurine din zahăr. Ciocolata este de asemenea prezentă sub formă de băutură și sub formă de cranii de ciocolată și batoane comerciale. Este totodată un ingredient al preparatului specific – o tocăniță de curcan făcută cu ardei iuți, roșii și condimente, servită de obicei la mesele festive.

Conchistadorii au fost destul de meticuloși în anihilarea indigenilor din Mesoamerica. Cu toate acestea, există și în ziua de azi triburi ce duc un stil de viață care  nu s-a schimbat de secole, triburi precum cele din Kuna și din insulele San Blas din Panama. Obiceiurile celor din Kuna au fost studiate de antropologul James Howe, pe o perioadă de 40 de ani, începând din 1970. Aceste triburi ardeau cacao pentru a comunica, în ritualuri, cu lumea spirituală. Un clarvăzător se folosea de fum ca să se uite în altă dimensiune, pentru a găsi cauza unei boli sau a unei probleme. Atunci când un membru al comunității este bolnav, oamenii Kuna consideră că sufletul acestuia a fost răpit de spirite malefice. Un șaman ce a studiat „Calea Cacao” arde câteva boabe și face o incantație pentru a invoca spiritul cacao. Spiritul se luptă cu prezența malefică și salvează sufletul, întorcându-se în corpul pacientului. Pentru oamenii Kuna, cacaua este la fel de importantă în prezent pentru apărare împotriva răului, la fel cum era și acum 400 de ani.

Ciocolata consumată de mayași și azteci era extrem de diferită față de ideea noastră de a bea ciocolată în prezent. Vârfurile de cacao erau măcinate într-o pastă, folosind o piatră de măcinat, precum și flori (de exemplu petalele sub formă de ureche de la Cymbopetalum penduliflorum), vanilie, achiote (un colorant natural portocaliu – roșu) și ardei iuți. Pasta era infuzată ori în apă rece, ori în apă caldă. Mixtura era apoi strecurată și turnată între două recipiente pentru a crea un cap. Ciocolata spumoasă era băută din cești de cătrună, în general de către funcționarii societății. Zahărul era necunoscut acestor civilizații, înainte de venirea spaniolilor, deci băutura neîndulcită era foarte amară. Spaniolii au păstrat și au acceptat ciocolata, adăugând zahăr și condimente băuturii native. Călugărițele din Oaxaca erau cunoscute pentru meșteșugul lor de a face ciocolată: atât de bună, încât tabletele lor de ciocolată erau trimise și în alte părți din Mexic și chiar în Spania.

Spaniolii au realizat că această băutură exotică putea să satisfacă foamea și chiar să stingă setea, în mod special atunci când era amestecată cu porumb. Astfel, hrana oferită de ciocolată avea să jignească Biserica Catolică Romană timp de secole. Dacă prin consumarea băuturii de ciocolată o persoană avea energie și fără altă hrană pentru perioade lungi, ar trebui considerată a fi mâncare? Dacă ar fi mâncare, atunci sigur nu era neadecvat să bei ciocolată în perioade precum postul? Acest lucru era o problemă pentru ordinele religioase ce urmau o dietă foarte limitată în timpul acestei perioade. Dilema a provocat multe discuții în secolul al XVI-lea, Papa Grigore al XIII-lea  (capul Bisericii Romane Catolice 1572-1585) și alți succesori ai săi considerând că băutura de ciocolată nu spărgea perioada postului și astfel a rămas un aliment acceptat.

Nu toate comunitățile religioase erau de acord cu acest lucru sau cu consumul de ciocolată, în general. Generalul Mutio Vitelleschi (1563–1645), conducătorul Societății Iezuiților, din 1615 până la moartea sa, a încercat, timp de decenii, să interzică ciocolata, în special celor ce administrau în Mexic. Obiecțiile sale la ciocolată erau extravaganța ei, ce batjocorea regulile Ordinului de sărăcie, asocierea acesteia cu femei, ce erau responsabile pentru prepararea acesteia, și asocierea cu vrăjitorie. Iezuiților le era indicat să evite ciocolata în orice circumstanță, chiar și dacă erau bolnavi, în ciuda faptului că medicii europeni o vedeau drept o „super-mâncare”. Vitelleschi a scris nenumărate scrisori prin care îi dojenea pe reprezentanții provinciali ai iezuiților din Mexic care permiteau să continue abuzul ciocolatei, chiar și sub nasul lor. Dar degeaba. Nici măcar amenințarea de a fi dat  afară din Ordin nu a scăzut consumul de ciocolată printre iezuiți, ce a continuat și în următoarele secole. Părintele Julio Ortiz al Colegiului Iezuiților din Mexic a cerut 22 de kg de ciocolată de la superiorii săi pentru Paștele din 1688. Ciocolata era clar la mare cerere.

Nobil din Nahua ce prepară ciocolata din Codicele Tudela,
sec. XVI-lea

Femei de origine spaniolă din Lumea Nouă cărora li se aduce o băutură din ciocolată, în timpul serviciilor bisericii

Poate că îngrijorările lui Vitelleschi erau fondate. Episcopul Bernardino de Salazar y Frías (d.1626) a aflat cât de iubită era ciocolata de către doamnele bogate din Chiapas. Doamnele spuneau că nu puteau să aibă o masă întreagă fără o ceașcă de ciocolată, adusă mereu de către servitorii lor. Acest lucru l-a mâniat pe episcop, amenințând femeile că, dacă nu vor înceta acest obicei, vor fi excomunicate. Câteva doamne au ignorat amenințările episcopului și, după spusele lui Thomas Gage, au continuat să bea ciocolată fraudulos. Rezultatul a fost o altercație unde săbiile au fost scoase din teacă atunci când preoții au încercat să ia forțat cănile de ciocolată din mâinile doamnelor. Nu mult timp după acest incident, Episcopul Salazar s-a îmbolnăvit și a murit în dureri crunte. Mai târziu s-a aflat că a băut ciocolată otrăvită de la un servitor ce conspirase cu doamnele. Incidentul a dat naștere proverbului „ai grijă la ciocolata caldă din Chiapas”.

Culoarea neagră și textura granulată a ciocolatei o făceau ideală pentru otrăviri și vrăji. În Guatemala, între secolele al XVI-lea și XVIII-lea, au existat cazuri de vrăjitorie practicate de femei, cu ajutorul ciocolatei. În majoritatea cazurilor scopul era de a face un bărbat devotat. În 1705, Francisca și Juana de Agreda, o mamă și o fiică bogate, au fost acuzate de unul dintre servitorii lor de prepararea unei ciocolate vrăjite pentru iubitul Franciscăi, preotul parohiei. Băutura conținea aparent păr, unghii, salivă și păr pubian. Aproape 250 ani mai târziu, o „vrăjitoare” a fost folosită pentru a promova ciocolata lui Rowntree, deși era o blondă destul de atractivă, cu ochi colorați, ce oferea două căni cu ciocolată soțului ei supus vrăjii. Avea sloganul „Nevastă-mea este vrăjitoare!” – ceva ce nu ar fi fost lăudat în vremea Franciscăi (doar dacă voiai să-ți împuști nevasta). Romancierul columbian Gabriel García Márquez (1927–2014) descrie puterea mistică pe care o poate avea această băutură în O sută de ani de Solitudine (1967), atunci când părintele Nicanor levitează după ce a consumat o ceașcă de ciocolată. Șiretlicul aduce destul de mulți bani de la localnici în interval de o lună pentru a începe construirea unei biserici.

Fabrică într-o grădină, catalogul cutiilor de ciocolată, anii 1930

Pe măsură ce ciocolata s-a infiltrat la curțile Europei Catolice, a devenit asociată cu această formă mai ostentativă a creștinismului. Cine ar crede că protestanții Quaker, iubitori, pacifiști, ar deveni antreprenori ai ciocolatei? Din punct de vedere monetar, această afacere era un pas evident pentru Quakers în secolele XVIII și XIX. În calitate de non-conformiști, nu aveau voie să studieze la universitățile Oxford și Cambridge sau să devină membri ai parlamentului. Nu aveau voie nici să intre în armată, deoarece erau pacifiști. O parte din familiile Quaker, precum Cadbury și Rowntree, a creat imperii ale ciocolatei ce există și în prezent (deși s-au transformat în conglomerate mai mari de dulciuri). Succesul lor era contrar  principiilor Quaker, ce spuneau că îmbogățirea era menită pentru beneficiul muncitorilor, al comunității locale și al societății, nu al unui individ.

Atât Joseph Rowntree (1836–1925), cât și George Cadbury (1839–1922) erau împotriva sărăciei și a nedreptăților sociale. Au avut o abordare paternalistă a forței lor de muncă, pentru a redresa balanța, construind grădini precum Bournville, lângă Birmingham, unde muncitorii trăiau și socializau. Niciuna dintre aceste organizații nu a scăpat de reproșuri și ambele aveau să fie supuse unui scandal în secolul XX.

Poate că nu deținea puteri supranaturale, însă ciocolata mereu a reușit în mod spectaculos să vrăjească lumea.