Argument
Cele trei decenii scurse de la prăbușirea regimului comunist în România au adus în spațiul public o serie de lucrări legate de evoluția urbană și socială din perioada 1947-1989 care însă au reușit să evidențieze în mod parțial evoluția Capitalei în această perioadă. Scopul cercetării întreprinse a fost acela de a realiza o imagine cât mai aproape de modul în care Bucureștiul
s-a transformat în cele aproape cinci decenii de conducere comunistă a țării, în condițiile în care există, la nivelul populației, percepții diferite legate de acele vremuri. O parte a acesteia consideră că regimul a fost unul criminal, care a distrus atât structura societății, cât și patrimoniul construit al Bucureștiului, altă parte, aflată pe o poziție opusă primei, este de părere că societatea a avut doar de câștigat prin politicile sociale și de urbanizare ale sistemului comunist, atât prin asigurarea venitului necesar traiului și, implicit, al asigurării locuinței, cât și prin grija față de educație și sănătate.
Lipsa unui studiu care să atingă multitudinea de aspecte socio-economice m-a determinat să pornesc în cercetarea acestui subiect și să încerc să înțeleg cum s-a dezvoltat Bucureștiul de la preluarea puterii de către comuniști și până la prăbușirea sistemului de la finele anului 1989 și astfel să-mi aduc contribuția la descrierea acestui proces.
Dezvoltarea Capitalei este strâns legată de punerea în practică a ideologiei marxist-leniniste în forma sa stalinistă odată cu accederea la putere a partidului comunist. Astfel, aplicarea metodelor sovietice în crearea statului de democrație populară a condus la modificarea radicală a societății românești și, implicit, a celei bucureștene. Așa-numita reformă monetară, prin care populația era sărăcită de economiile realizate, confiscarea averilor prin intermediul legii naționalizării întreprinderilor și societăților economico-financiare și de transport, dublată de naționalizarea imobilelor care aveau destinație de locuință, cât și a hotelurilor, făceau ca statul să devină atât proprietarul tuturor bunurilor imobiliare și al celor de producție, cât și deținătorul controlului economiei și, implicit, decident al politicii economice. Astfel că cei care până atunci făceau venituri din activități industriale, economice ori imobiliare și-au pierdut posibilitatea de a realiza acele venituri. Acesta este unul dintre aspectele care conduc la modificările structurii societății românești.
Un alt aspect l-a reprezentat eliminarea vechilor elite economice și politice prin condamnări la detenție grea, cu excepția unei mici parți a acestei elite care a reușit emigrarea. O altă categorie socio-profesională care va fi epurată de noul regim o reprezintă intelectualitatea, în special cea din învățământ, diplomație ori cultură, care va crește, la rându-i, numărul celor aflați în detenție ori în exil. Prin aceasta structura socială era modificată, posibilitățile de realizare de venituri fiind doar prin înregimentarea în structurile nou înființate, fie ele economico-industriale, fie ele socio-profesionale.
Una dintre problemele pe care partidul comunist o avea de rezolvat era lipsa unui proletariat pe care, din punct de vedere teoretic, partidul îl reprezenta și în numele căruia își desfășură întreaga activitate politică. Pentru a construi un proletariat puternic și loial, regimul a pus în practică modelul troțkist-stalinist al dezvoltări economice, prin cele două componente de bază: economia planificată și industrializarea accelerată, o politică ce a avut efecte rapide în creșterea numărului populației orașului, creând astfel ceea ce s-a numit criza spațiului locativ, probleme de transport, dar și nevoia de aprovizionare și prestări de servicii pentru populația al cărei număr creștea constant. Astfel că acest aflux de populație venită, în special, din mediul rural, era rezolvarea problemei ascunse sub paravanul industrializării. Orașul industrial devenea principala opțiune a țărănimii care a făcut subiectul colectivizării agriculturii. Nevoia de locuințe era unul dintre elementele propagandistice asumate de regim în cadrul ideologiei, conform căreia comuniștii se luptau să asigure proletariatului condiții decente de muncă și viață.
Prin arhitectura adoptată aspectul urban s-a modificat substanțial, începând cu reconfigurarea periferiilor, unde au fost ridicate mari ansambluri de locuințe, pentru ca apoi să se schimbe aspectul marilor artere de intrare-ieșire din oraș, ajungând în final la mari intervenții în zona centrală, cu demolări masive în cadrul acestei reconfigurări urbane. Noul stil arhitectural era, de asemenea, unul de import, din Uniunea Sovietică, fiind cunoscut sub denumirea de stilul realist-socialist. Pentru a-și pune amprenta pe aspectul orașului, liderii comuniști au decis construirea unor obiective rezidențiale și cultural-sociale în noua arhitectură de inspirație sovietică. Treptat, influența de la răsărit va scădea, impunându-se unele principii urbanistice de esență vestică, abordare care va fi de asemenea părăsită odată cu procesul „îndesirilor” construcțiilor și ale „ctitoriilor” ultimului lider comunist.
Lucrarea de față are o structură împărțită în patru capitole, cu o introducere, concluzii, anexe și bibliografie. După introducerea care prezintă o trecere în revistă a evoluției Bucureștilor de-a lungul a cinci veacuri, în primul capitol prezint situația României după 23 August 1944 când, la foarte puțin timp, România a căzut în sfera de influență a U.R.S.S., care a impus la București mai întâi reprezentanți comuniști în executiv, pentru ca nu după mult timp, comuniștii să preia controlul total al puterii și să aplice politicile Moscovei. Chiar dacă a luptat alături de armata sovietică după 23 August 1944, României nu i s-a recunoscut statutul de cobeligeranță și era tratată, atât prin Convenția de Armistițiu, cât și prin Tratatul de Pace, ca stat învins, supus unui efort de plată a datoriei de război către U.R.S.S. După aceasta, în întregul sistem instituțional al României au fost instalați consilierii sovietici, cei care coordonau întreaga activitate a țării. A urmat înființarea întreprinderilor mixte Sovrom, cu scopul de a spolia și mai mult resursele economice. În cea de-a doua parte a deceniului al cincilea, după abdicarea forțată a regelui Mihai, a fost adoptat cadrul legislativ menit să pună bazele de guvernare a noului sistem politic: Constituția sau Legea Naționalizării întreprinderilor și apoi a imobilelor, care făcea din guvern marele și unicul patron și proprietar. În același capitol tratez evoluția industriei bucureștene, cea mai importantă la nivelul întregii țări, la transformările pe care le suferă Capitala atât din aspect organizatoric, cât și demografic, situație care prezintă următoarele aspecte: afluxul de populație alogenă către marile platforme industriale în paralel cu emigrația evreiască, o populație ultra-calificată nevoită să părăsească țara în urma naționalizărilor, și în final, problema crizei spațiului locativ.
Cel de-al doilea capitol abordează subiectul procesului de reconstrucție a Bucureștiului în concepție comunistă, cu decizia de redenumire a străzilor, piețelor și bulevardelor, începerea construcțiilor edilitar-propagandistice, între care trebuie să amintesc Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii”, expresia supunerii totale a noii Românii ideologiei de la Moscova, simbol al arhitecturii realist-socialiste sovietice, ridicat și prin suportul populației prin muncă patriotică și subscripție publică, mai mult sau mai puțin obligatorie. O altă componentă a politicii comuniste era construirea de locuințe pentru clasa muncitoare. Aici mă refer la modalitățile de construire și la zonele din preajma marilor platforme industriale unde autoritățile au decis ridicarea de mari ansambluri rezidențiale, cum sunt Drumul Taberei – Militari, Titan – Balta Albă sau Berceni, fiecare, luat în parte, ajungând ca dimensiuni, volum de construcții sau populație cât un mare oraș.
Cel de-al treilea capitol este dedicat evoluției culturale a Bucureștiului în timpul regimului comunist, în care abordez problematica muzeelor, de la cele desființate, la muzee înființate în timpul regimului comunist, cu accent pe cele două mari muzee: muzeul Partidului și Muzeul de istorie a României, care, la un moment dat, împărtășesc aceeași idee expozițională, motiv pentru care Nicolae Ceaușescu decide unificarea celor două instituții și le pregătește un sediu nou, pe Știrbei Vodă, la podul Eroilor.
Ca un element adiacent muzeelor este cel legat de expozițiile organizate în București, care au un dedicat caracter propagandistic, prin care regimul își expunea realizările proprii ori pe cele ale „fratelui mai mare” sau al celorlalte țări, „colege” de lagăr, dar găsim și multe expoziții organizate cu ocazia unor aniversări de personalități, în special sovietice, în primele două decenii de la preluarea puterii de către comuniști. Urmează prezentarea situației teatrului, construcția Teatrului Național, cinematografele și institutele de cercetare. Tot în acest capitol prezint ce s-a petrecut în privința monumentului de for public, despre demolarea monumentelor vechiului regim și apariția noilor idoli pe arterele bucureștene, dar și despre modalitatea de înfrumusețare a orașului, culminând cu proiectele de mari monumente care n-au mai fost realizate niciodată. Tot aici am încercat detalierea aspectelor legate de agrementul în aer liber.
În capitolul patru abordez amplul subiect al evoluției orașului București când la conducerea României s-a aflat Nicolae Ceaușescu. Liderul comunist s-a erijat, începând cu deceniul al optulea, în „marele arhitect al Capitalei”, când a decis să schimbe aspectul orașului, transformându-l structural. Astfel că subcapitolele se referă la construirea metroului, la proiectele de sistematizare, la urmările cutremurului din 4 martie 1977, în principal la decizia lui Ceaușescu de a construi un nou palat administrativ, inițial fără să i se andoseze un ansamblu de clădiri, idee la care Ceaușescu a renunțat ulterior și am asistat la extinderea zonei centrale care a fost supusă așa-numitului proces de sistematizare, proces din care nu va fi uitat râul Dâmbovița.
În tratarea subiectului am realizat o serie de interviuri cu persoane care au locuit în perimetrul demolat astăzi sau specialiști din domeniul arhitecturii și construcțiilor, care au reușit, prin intermediul istoriei orale, să clarifice aspecte din acea perioadă, legate de un mod de viață și de lucru.
În realizarea cercetării am folosit în special surse de arhivă de la Arhivele Naționale Istorice Centrale, Arhivele Primăriei Municipiului București, Arhiva Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Biblioteca Națională a României, Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Uniunii Arhitecților din România, Biblioteca Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, Biblioteca Muzeului Municipiului București, Direcția Regională de Statistică a Municipiului București, presa cotidiană, prin parcurgerea întregii colecții a ziarului „Scânteia” între anii 1951-1989 (aproape 13.000 de apariții), precum și a publicațiilor de specialitate, așa cum sunt revista „Arhitectura” și revista „Arta”, pornind de la o bibliografie pe care am considerat-o importantă în înțelegerea dezvoltării orașului. Atât articolele publicate în „Scânteia”, cât și cele din revistele amintite, suplinesc informația referitoare la modificările pe care Bucureștiul le suferă în toată această perioadă, iar din analiza materialelor reușim să realizăm, eliminând limbajul propagandistic, o oglindă a traseului evoluției Capitalei în timpul regimului comunist.
Dezvoltarea orașului București în timpul regimului comunist este un subiect tratat de o serie de autori, atât în epocă, cât și după Revoluția din Decembrie 1989. Cea mai complexă lucrare o consider a fi Istoria Bucureștilor, ediția a II-a, publicată în anul 1979 de către Constantin G. Giurescu, volum care tratează evoluția locuirii pe teritoriul actual al orașului încă din paleolitic, perioada marilor migrații, statutul de reședință domnească, capitala Valahiei și capitala României, tratând o lungă perioadă de timp prin fructificarea cercetărilor arheologice, documentelor și mărturiilor scrise lăsate de călătorii pe aceste meleaguri. Istoria Bucureștiului este strâns legată de istoria Țării Romanești și de evoluțiile politice interne și externe.
Perioada când este scrisă monografia, atât prima ediție, cât și cea de-a doua, respectiv deceniul al optulea, creează o ruptură în discursul istoriografic prin adaptarea acestuia la discursul democrat-popular. Astfel că studiul istoriei Bucureștiului din această perioadă este completat de cercetarea surselor arhivistice, în special din bogatele fonduri ale Arhivelor Naționale, rezultând o selecție de peste 100 de dosare, cât și rezultatele cercetărilor unor pasionați istorici și arhitecți care s-au aplecat asupra acestui domeniu.
Menționez aici o cercetare a arhitectului Alexandru Panaitescu, materializată în volumul De la Casa Scânteii la Casa Poporului: patru decenii de arhitectură în București: 1945-1989, publicată în 2012 la Editura Simetria, care realizează un studiu critic al evoluției construcțiilor, al etapelor de construire și al plasticii arhitecturale, pornind de la articolele revistei „Arhitectura”. Venite să completeze golul bibliografic al perioadei cercetate sunt lucrările doamnei profesor arhitect Ana Maria Zahariade, Arhitectura în proiectul comunist. România 1944-1989, publicată la Editura Simetria în 2011 și ale arhitectelor Miruna Stroe, Locuirea între proiect și decizie politică. România 1954-1966 în 2015, și Irina Tulbure, Arhitectură și urbanism în România anilor 1944-1960: constrângere și experiment, în anul 2016, ambele la aceeași editură, care prezintă problemele legate de construcțiile sociale și edilitare în Bucureștiul primei perioade a regimului comunist. Studiul domnului profesor geograf Bogdan Suditu, Bucureștiul în locuințe și locuitori de la începuturi până mai ieri (1459-1989) publicat în anul 2016 la Editura Compania, se apleacă asupra modului în care problema locuințelor este tratată de regimul comunist, din care reiese că „blocuirea” a fost și un instrument de control și manipulare a populației urbane în condițiile în care statul naționalizase imobilele de locuințe și era, în același timp, unicul comanditar și decident în privință spațiului rezidențial.
Cel mai important aspect al evoluției orașului București l-a reprezentat dezvoltarea economică, bazată în principal pe industrie, în a cărei analiză, paradoxal, există extrem de puține lucrări dedicate subiectului. Am folosit în lucrarea de față teza de doctorat din anul 1971 a profesorului Constantin M. Herbst, intitulată Geografia industriei municipiului București, și studiul sociologului Liviu Chelcea, Bucureștiul postindustrial: memorie, dezindustrializare și regenerare urbană, publicat în anul 2008 la Editura Polirom, în care, pornind de la teza lui Constantin M. Herbst, analizează situația industriei bucureștene în perioada postdecembristă. Am suplinit această lipsă de suport bibliografic prin volumele publicate de Institutul Național de Statistică și al cotidianului „Scânteia”. Fenomenul industrializării forțate a produs modificări în structura socială urbană prin creșterea numărului populației, o populație neobișnuită cu regulile traiului la oraș, care vine cu tradiții și obiceiuri proprii.
Un alt aspect al evoluției economice îl reprezintă volumul construcțiilor care va aduce, comparativ cu domeniul industrial, un număr considerabil de muncitori în arealul bucureștean. Pe lângă presă, documente oficiale, bibliografia consultată și documentele de arhivă, am folosit informația pusă la dispoziție de o serie de site-uri web ale unor instituții, presă și bloguri. Totodată, am vizionat o parte dintre filmele propagandistice, digitalizate de către Asociația One World Romania, realizate pe baza materialelor Studioului Cinematografic „Alexandru Sahia”, care, prin jurnalele sale, până la dezvoltarea televiziunii, prezenta situații ale transformărilor urbanistice și ale conviețuirii în orașul comunist. O bogată ilustrație însoțește materialul scris în încercarea de a crea o imagine cât mai relevantă a trecutului recent al Bucureștilor.
În înțelegerea fenomenului și a direcțiilor de cercetare am primit ajutorul mai multor specialiști, în primul rând coordonatorul meu de doctorat, domnul profesor universitar doctor Ionel Calafeteanu, căruia îi mulțumesc pentru stăruință și pentru răbdarea cu care s-a aplecat critic asupra lucrării de față, domnului profesor universitar doctor arhitect Augustin Ioan, pentru concluziile pe care am reușit să le trag în urma discuțiilor purtate pe subiecte precum realismul socialist în arhitectura bucureșteană dar și asupra arterei Stalin Allee ca model pentru Calea Victoriei Socialismului, domnului profesor universitar doctor Ioan Opriș pentru indicațiile de ordin bibliografic. Le mulțumesc și arhiviștilor, bibliotecarilor și funcționarilor din instituțiile la care am apelat pentru realizarea documentării cercetării de față.
Problemele întâmpinate în timpul studiului au fost legate de imposibilitatea accesării arhivei Institutului Proiect București, mutarea sediului Arhivei P.M.B., cât și noile reglementari cu privire la timpul acordat studiului documentelor la sală, perioada îndelungată de la solicitarea dosarelor și până la prelucrarea acestora în vederea studierii la C.N.S.A.S., închiderea pentru renovare a sediului A.N.I.C. și, nu în ultimul rând, pandemia noului Coronavirus care a condus, începând cu jumătatea lunii martie 2020, la închiderea bibliotecilor și sălilor de studiu de la diferitele instituții deținătoare de documente.
Introducere
Pentru a înțelege evoluția Bucureștiului până la finele perioadei interbelice voi face o scurtă incursiune în istoria orașului. Spațiul pe care se întinde astăzi Bucureștiul a fost unul prielnic vieții, drept dovadă stau urmele constante de locuire descoperite pe malurile râurilor Colentina și Dâmbovița și care confirmă existența mai multor așezări care au avut continuitate din paleolitic până în perioada migrațiilor, dar și după. Invaziile și dezastrele au distrus o mare parte a documentelor relevante despre istoria orașului. Astfel că reconstituirea Bucureștilor se face astăzi în general bazându-se pe două componente: descoperirile arheologice și mărturiile călătorilor străini.
Unul dintre aceștia a fost cronicarul sas Hieronim Ostermayer de la care aflăm că, din porunca lui Mircea Ciobanul, Bucureștii au fost „îngrădiți cu lemne mari (trunchiuri) de stejar”[1]. Acestuia îi urmează Pierre Lescalopier, care, ajuns la București, la 18 iunie 1574, relata: „[…] Întăriturile acestui oraș sunt din trunchiuri mari de copaci, înfipte în pământ, unul lângă altul și legate între ele prin grinzi transversale, prinse de acele trunchiuri, prin cuie de lemn lungi și mari; pavajul este din trunchiuri de copaci. Pe aici trece un râu numit Dâmbovița (Dambovicsa). În acest oraș am găsit pe voievodul Alexandru. […] Palatul său era din pereți de scânduri (paiantă), umpluți cu gomoloațe de noroi, având între ele și paie tăiate (vălătuci). Furăm duși ca să vorbim cu dânsul într-o sală mare, acoperită cu covoare turcești, cu părți ridicate (reliefuri) de jur împrejur, înalte de vreo trei picioare, ca în caravanseraiuri. La capătul sălii, în fața ușii, era așezat domnul într-un jet. Nimeni nu se găsea în aceste locuri ridicate, decât el și un copil de casă, în picioare la o parte, care-mi luă scrisoarea și o înmână domnului; mai mulți oameni înarmați cu topoare de oaste sau cu buzdugane se aflau în mijlocul acestei săli. […] A doua zi, 19 iunie, m-a plimbat prin oraș, unde n-am văzut nici o clădire frumoasă. Două biserici, una de rit grecesc, cealaltă a luteranilor, erau de lemn; toate acoperișurile erau de olane, șindrilă sau paie; ținutul este roditor, dar nu există nici piatră nici ardezie”[2]. O altă descriere a urbei o avem de la secretarul lui Petru Cercel, Franco Sivori în septembrie 1583, la înscăunarea domnitorului: „În ziua următoare, am ajuns în localitatea București, căruia nu i se poate da numele de oraș, fiindcă nu are episcopie; așezarea destul de bună, dar nu este altceva de văzut decât o mănăstire foarte frumoasă, cu poziție minunată, clădită de Alexandru voievod, tatăl lui Mihnea. Palatul domnesc este de mărime mijlocie, casele în majoritate sunt din lemn și lut, mici, dar încăpătoare. Mai sunt multe prăvălii bine aprovizionate cu mărfuri de toate felurile, iar prin mijlocul orașului curge un râu plăcut”. În 1585, de la Jaques Borgas, agentul diplomatic al viitorului rege al Franței, Henric al IV-lea, aflăm că „locuințele sunt rău construite și că în toată țara nu sunt clădiri de piatră decât bisericile și mănăstirile, care sunt frumoase, și Curtea din București”[3].
Vedere generală asupra Bucureştiului la finele secolului al XIX-lea
(Carte poştală colecţia Cezar Petre Buiumaci)
Alți cronicari ai urbei au fost Balthazar Walter[4], Szamosközy[5], Paul Strassburg, trimisul regelui Gustav Adolf al Suediei[6], urmat de un raport anonim atribuit venețianului Bartolomeo Locadelli, ctitor al bisericii Bărăției sau Paul de Alep, însoțitorul patriarhului Macarie al Antiohiei[7].
Casă la periferia Bucureștiului, imagine din anii 1916-1918
(Carte poștală colecția Cezar Petre Buiumaci)
Cercetările arheologice sunt cele care au adus dovezi ale existenței vieții umane în perioada premergătoare formării orașului medieval, prin numeroasele vestigii ale vieții de pe teritoriul Bucureștilor care i-au conferit orașului statutul de șantier arheologic permanent începând cu debutul deceniului al șaselea al secolului trecut. Șantierele deschise în zona Uranus, Curtea Veche, din preajma bisericilor Bucur, Dobroteasa, Sfântul Gheorghe Nou, Colței, a cartierelor Giulești, Crângași sau Fundenii Doamnei au oferit tot atâtea date noi care au completat repertoriul mărturiilor scrise lăsate de călătorii mai sus menționați. Ritmul alert al construcțiilor de locuințe, industriale și edilitare din timpul regimului comunist a fost și motivul pentru care numărul șantierelor arheologice a crescut în această perioadă atât în centrul orașului, cât și în zonele localităților nou intrate în spațiul urban. Este cazul șantierelor pentru blocul turn din Piața Națiunilor Unite, a celui pentru Sala Palatului Republicii, cele de la cariera de nisip de la Cațelu Nou ori Bucureștii Noi sau cel pentru canalizarea Căii Rahova[8]. Săpăturile de la Curtea Veche au scos la lumină o așezare bogată în mărturii ce prezintă o populație în plin proces de romanizare, astfel că spațiul extins al acestei zone corespunde vetrei unui sat din sec. VI-VII. Locuitorii se ocupau, la fel ca în alte părți din Capitală, cu agricultura și creșterea animalelor, însă caracterul de stabilitate este particular acestei așezări. Cea mai întinsă așezare scoasă la iveală de săpături este și cea în care s-a format orașul, aparținând secolelor IX-XI și cu o întindere cuprinsă între Piața Universității și Piața Unirii[9].
Şoseau Kiseleff la finele secolului al XIX-lea
(Carte poştală colecţia Cezar Petre Buiumaci)
Importanța economică a Bucureștilor din secolul al XVII-lea este dezvăluită de apariția unui nou târg care se organiza sezonier și se găsea către estul urbei. Acum apare și diferențierea dintre târgul din inima orașului, ce se va numi Târgul din ’Năuntru, și Târgul din Afară sau Târgul Moșilor. Târgul din ’Năuntru se suprapunea vetrei așezării și în cadrul său au existat Târgul de Sus, situat între Poștă și Banca Națională, și Târgul de Jos plasat în vecinătatea Curții Vechi. Creșterea demografică a dus la divizarea mahalalei Sfântul Gheorghe Vechi în unități mai mici și apariția altor mahalale către periferie[10]. Mahalaua, ca formă de organizare urbană, avea o structură care îi permitea să rezolve problemele apărute, la fel ca obștea sătească, diferența fiind numărul mare de membri ce a dus la împărțirea acestor structuri administrative. Un alt aspect al urbanizării Bucureștilor îl reprezintă delimitarea zonelor comerciale de cele rezidențiale: dacă în mahala casele sunt construite în mijlocul unei curți generoase, în zona comercială clădirile se află la stradă, pentru a facilita comerțul[11], fiind un spațiu în care construcțiile sunt atât de dese, încât ajung să fie lipite.
Calea Moşilor la începutul secolului al XX-lea
(Carte poştală colecţia Cezar Petre Buiumaci)
Bucureștiul va cunoaște o evoluție teritorială specifică unui oraș deschis, neapărat, cu multiple intervenții urbanistice, având o dezvoltare în mai multe faze. Bucureștiul medieval este o unitate administrativă de mici dimensiuni, concentrată în jurul reședinței domnești de la Curtea Veche, devenit apoi palatul domnesc, palat care este în secolele XIV – XV centrul lumii bucureștene, atrăgând în jurul său instituțiile puterii, reședințele mai marilor ori mai micilor dregători, și devenind în același timp centrul comercial al orașului. Aici se vor deschide magazinele și atelierele meșteșugărești ce aveau ca scop deservirea puterii, dar și al negustorilor poposiți la București cu mărfuri aduse pe alte meleaguri. În acest fel va apărea în jurul Palatului Domnesc prima piață bucureșteană: Piața Sfântul Anton, denumită astfel după numele bisericii ridicată în vecinătatea palatului și care purta hramul Sfântului Anton. Această piață era delimitată de Palatul Domnesc, de biserică, de celebrul Han al lui Manuc, cât și de clădiri cu dublă funcțiune: locuințe la etaj și magazin la parter. În jurul acestei piețe se vor așeza comercianți și meșteșugari pe bresle, creând astfel o rețea urbană ale cărei străzi au primit numele ocupațiilor celor care le populau. Astfel, modelul centrului urban, în care se găsește atât instituția puterii politice, cât și reprezentarea celei religioase, se aplica și în cazul Bucureștiului și va duce la dezvoltarea palierului economic în jurul acestui centru de putere, extinzând teritorial acest nucleu prin construirea unei rețele din ce în ce mai diversificate în ofertă. Aici se ținea târgul, adică piața, menționat încă de la mijlocul secolului al XVI-lea ca fiind „panzarul” de lângă biserica Domnească, adică piața – târgul, termen venit pe filieră turcă[12].
Hanurile pot fi considerate la rândul lor mărturii ale evoluției economice ale Bucureștilor, având aparent o menire strictă, de adăpostire a călătorilor și negustorilor, însă ulterior vor prezenta și alte valențe, precum cele cultural-educative sau politice. Aceste construcții erau în primă fază de formă patrulateră, cu o singură cale de acces, cu pivnițe pentru depozitarea mărfurilor, cu prăvălii la parter și cu camere la etaj. Hanurile arătau ca o cetate în miniatură având și un pronunțat rol de apărare atunci când vremurile erau tulburi, multe având și un sistem de tuneluri subterane care permiteau celor din incintă să se refugieze în alte zone. Aceasta pentru că orașului îi erau interzise de turci fortificațiile. Un alt tip de han este cel cu două intrări opuse, cu clădirile așezate față în față, având aceeași dispunere a încăperilor ca și la tipul de han anterior. Un motiv al acestei soluții constructive îl reprezintă lipsa spațiului, unele dintre aceste hanuri fiind construite treptat, prin achiziții succesive de terenuri și adăugiri de construcții. Hanurile au contribuit la dezvoltarea economică a o orașului, dezvoltare ce reclama în același timp și una culturală, astfel că unele dintre hanurile bucureștene au adăpostit școli sau au fost locul unde se dădeau reprezentații artistice. Dar în aceste hanuri au avut loc și activități de natură politică, așa cum sunt negocierile și semnarea tratatului de pace dintre imperiile Otoman și Țarist la 16 mai 1812[13], sau activitatea editorial-tipografică a revoluționarilor bulgari în cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea[14]. Hanurile, împreună cu bisericile sunt în prezent cele mai vechi construcții din București.
Piaţa Sfîntul Anton la începutul secolului al XX-lea
(Carte poştală colecţia Cezar Petre Buiumaci)
Dacă în perioada cuprinsă între secolele XVIII-XIX arhitectura românească adoptă treptat stilurile occidentale, mai întâi clasicismul însușit cu predilecție de boierii interesați de libertatea comerțului capitalist dar și de negustorii care își desfășurau activitatea în mediul urban, în a doua parte a secolului al XIX-lea își face simțită prezența stilul romantic. Din perioada clasicismului în spațiul românesc ne-au rămas compoziții bazate pe doricul roman, grec și cel de esență toscană, punând în armonie decorația și proporțiile cu scara umană, iar din perioada romanticului cu influențe gotice unul dintre imobilele cele mai reprezentative este Palatul Suțu, sediul central al Muzeului Municipiului București. Orașul românesc din secolul al XIX-lea, denumit și „orașul grădină”, era o entitate contrastantă, alăturând o cocioabă unui palat impunător ori unei biserici deosebite, construcții realizate din materiale perisabile, în special lemn și pământ, erau dispuse haotic și nici nu erau foarte salubre[15]. În vederea schimbării acestei stări de fapt au venit Regulamentele Organice care își propuneau modernizarea Bucureștilor printr-o serie de măsuri, astfel că în primăvara anului 1830 au luat ființă o comisie și un regulament pentru „înfrumusețarea orașului” care orânduia treburile orășenești și stabilea o seamă de măsuri precum delimitarea hotarului urbei și „străjile de la margine, secarea bălților și mocirlelor, instituirea de piețe și oboare, de locuri de plimbare, de cimitire, apoi luminatul public, înființarea unui teatru, a unui serviciu de arhitectură și a unui serviciu sanitar”. Prin „ridicarea planului orașului, să se deschidă prin mahalale drumuri largi și puse pe linie (…) pe care s-ar putea sădi pe toata lungimea lor pe amândouă părțile copaci care să închipuiască aleiuri; aceste ulițe atunci, arătând o priveală frumoasă și mulțumitoare va îndemna pe mulți a-și face locuință acolo, cu mult mai bine decât pe ulițele cele strâmbe și strâmte, care acum se numesc ulițe mari, și așa, după o curgere de vreme, orașul să va afla mutat în acele mahalale și soarta Bucureștilor se va asemăna cu soarta tuturor orașelor Europei, unde cetatea ce să zice veche este cea mai urâtă de vedere, în vreme ce cetatea cea nouă arată o frumusețe deosebită, un aer folositor, mulțumire și sănătate celor ce lăcuiesc într-însa”. A urmat hotărârea înființării unei conduceri comunale, alese de orășeni. Este perioada când a fost delimitat orașul, perimetrul lui fiind stabilit la aproximativ 20.000 metri, se instituie 10 bariere, păzite de străji, bariere prin care se face, în mod exclusiv, intrarea și ieșirea din oraș. Se dau nume ulițelor și străzilor și se numerotează casele, se continuă pavarea ulițelor din centru cu piatră de râu[16]. Regulamentul organic vine în întâmpinarea statului modern românesc prin înlocuirea unor instituții și practici feudale cu noi instituții cu rolul de a crea un aparat de stat dinamic, bazat pe principiul separării puterilor în stat, de inspirație franceză, fără precedent în Principate, și care nu exista în niciunul dintre imperiile vecine, dar care era de fapt parte a proiectului rus de subordonare a Principatelor în vederea transformării acestora în provincii rusești.
Unirea din 1859 impunea construirea în Capitală de clădiri pentru noile instituții ale tânărului stat, drept urmare a fost demarată în timpul domniei lui Cuza și continuată pe vremea lui Carol I, o amplă acțiune de înălțare de edificii pentru acestea precum Academia (Universitatea), Monitorul Oficial, Ateneul Român, Palatul Ministerului de Agricultură și Domenii, Palatul de Justiție, Palatul C.E.C.-ului, Palatul Poștelor, Banca Națională, Palatul Camerei de Comerț și Industrie/Bursa, Institutul Geologic, Muzeul de Istorie Naturală, Ministerul Lucrărilor Publice, gările Filaret și Târgoviștei (Gara de Nord), cât și Biblioteca Centrală Universitară, Palatul Institutului de Medicină și Farmacie sau Palatul Camerei Deputaților, în mare parte tributare eclectismului susținut de academismul francez. Planurile acestor edificii sunt semnate de arhitecți de origine franceză precum Cassien Bernard, Albert Galleron, Paul Gottereau, Albert Ballu, elvețianul Louis Blanc dar și arhitecți români școliți la Paris precum I. N. Socolescu, Alexandru Săvulescu, Dimitrie Maimarolu, Ștefan Burcuș sau I. D. Berindei[17]. Acestea se petreceau într-un oraș care la 1877 avea 177.646 locuitori, 20.323 construcții, dintre care 19.642 locuințe, erau 97 hanuri, 26 hoteluri mari, 37 redacții de ziare, 8 tipografii, 19 farmacii, 9 spitale și 5 băi publice; lăcașe de cult: 126 biserici ortodoxe cu 132.987 credincioși, 4 biserici romano-catolice cu 16.991 credincioși, o biserică luterană și una evanghelică cu 5.854 credincioși, o biserică armeană cu 796 credincioși, 27 sinagogi cu 20.749 credincioși. Apoi, conform Dării de seamă a Primăriei, în 1889 orașul avea diametrul 7 km., perimetrul de șosele 28 de km., 789 străzi cu o lungime totală de 410 km., 538 străzi pavate, 546 străzi cu trotuare și 41 șosele; populația era de 190.000 locuitori; existau 132 biserici, dintre care 113 ortodoxe. În 1906 orașul cuprindea o suprafață de 5.550 ha și 300.000 locuitori, 1.026 căi de circulație, 75 km. linii de tramvai, 8 electrice și 138 cu cai[18]. În urma Războiului de Independență cele mai importante artere bucureștene au fost redenumite și au primit numele localităților în care armata română a înregistrat victorii. Astfel Podul Mogoșoaiei a devenit Calea Victoriei, Calea Târgoviștei – Calea Griviței, Podul de Pământ – Calea Plevnei, Podul Calicilor – Calea Rahovei, strada Germană – strada Smârdan, drumul spre Herăstrău – Calea Dorobanților, Podul Vergului – Calea Călărașilor[19].
În ultimii ani ai secolului al XIX-lea efortul schimbării în sens occidental va continua și arhitectura românească va fi parte a definirii specificului național prin revenirea la formele și ornamentele arhitecturii tradiționale având drept finalitate renașterea stilului național: crearea stilului neoromânesc[20]. Despre acest stil arhitecta Ruxandra Nemțeanu spune că „Mental, fenomenul locuinței în stil neoromânesc se leagă ideologic de regalitate” care „a încurajat dezvoltarea curentului în plan teoretic și practic”[21]. Cel care va pune bazele școlii naționale de arhitectură este Ion Mincu, fiind în același timp creatorul stilului național, reinterpretând în acest scop elemente ale vechii arhitecturi românești pornind de la componente constructive precum coloanele, arcele sau streșinile[22]. De-a lungul timpului stilul evoluează în funcție de arhitect sau comanditar. În perioada de manifestare a acestui program arhitectural cuprinsă între anii 1906-1927, pe care o putem numi clasică, reprezentanții stilului au recurs la repertoriul sacru, astfel că, pentru Școala de fete, Ion Mincu s-a inspirat din claustrul mânăstiresc, extinderea Palatului Cotroceni face apel la foișorul de la Mănăstirea Hurezi, iar casa lui Ion I.C. Brătianu are elementele insuflate din arhitectura Mănăstirii Văcărești[23]. Din punct de vedere stilistic, neoromânescul se apropie de Art Nouveau și Revival însă cu o puternică influență venită din stilul brâncovenesc, care va înlocui eclectismul, arhitecții oferind o varietate de soluții în diferitele modalități de exprimare.
Piaţa Bibescu Vodă la începutul secolului al XX-lea
(Carte poştală colecţia Cezar Petre Buiumaci)
Cel mai bun prilej în etalarea acestei mișcări programatice l-a reprezentat marea expoziție din 1906 organizată în Parcul Carol și în cadrul căreia pavilioanele instituțiilor statului au fost construite în noua arhitectură.
Diversitatea abordărilor noului stil i-a apropiat pe arhitecții Duiliu Marcu, Henriette Delavrancea-Gibory, Octav Doicescu, G.M. Cantacuzino, T. Săvulescu, P. Em. Miclescu, ori Ștefan Călugăreanu, I.D. Enescu, Ioan Roșu, State Baloșin, Arghir Culina, Emil Gunes, Alexandru Zamfiropol sau Arta Cerchez, având însă fideli ai stilului în frunte cu Ion Mincu și Petre Antonescu și continuând cu Grigore Cerchez, Nicolae Ghika-Budești, Cristofi Cerchez, Alexandru Clavel, Paul Smărăndescu, Florea Stănculescu, Statie Ciortan, Constantin Iotzu, I.D. Traianescu, Toma T. Socolescu. Această paletă bogată de arhitecți care s-au ocupat îndeaproape de proiectarea clădirilor conferă statutul de stil național arhitecturii de inspirație brâncovenească, realizând în București o multitudine de imobile. Primele comenzi de locuințe în stilul național au venit de la personalități de seamă ai culturii și politicii românești așa cum au fost cele ale lui Ion I.C. Brătianu, prim-ministru. Vintilă Brătianu și-a comandat la rându-i o astfel de locuință, și mai mult decât atât, în calitate de primar al Bucureștilor a creat cadrul necesar pentru realizarea unor obiective de interes național în care să fie folosită arhitectura identitar românească[24].
Palatul Agriculturii din Parcul Carol ridicat cu ocazia
Expoziţiei din 1906 (Carte poştală colecţia Cezar Petre Buiumaci)
Însă stilul neoromânesc nu se limita doar la locuința unifamilială, ci se adresa tuturor programelor de arhitectură și astfel a fost pus în practică pentru o serie de edificii publice precum gări, spitale, clădiri dedicate instituțiilor statului așa cum sunt ministerele sau administrațiile fiscale. Cele mai importante clădiri construite în București în stilul neoromânesc sunt cele realizate pentru instituții așa cum sunt Gara Obor sau cea a Ministerului Lucrărilor Publice care adăpostește astăzi Primăria Capitalei și care a fost ridicat pe Bulevardul Regina Elisabeta după planurile arhitectului Petre Antonescu.
Ca urmare a apariției, după Primul Război Mondial, de noi parcelări de locuințe care creează un spațiu de locuit dincolo de barierele orașului, în interiorul cărora administrația își putea exercita atribuțiile, era nevoie de un cadru legislativ care să limiteze această extindere[25], astfel că la 7 februarie 1926 apare „Legea pentru organizarea administrațiunii comunale a orașului București” care făcea delimitarea orașului în zona centrală și zona periferică. La rândul ei, zona centrală se împărțea în patru sectoare ce aveau fiecare primărie și consiliu comunal. Iar zona periferică încadra teritoriul ce ajungea până la linia forturilor, incluzând comunele care de la acel moment se transformau în comune suburbane: comuna Băneasa cu cătunele ei, comuna Colentina-Fundeni, fără satul Pipera (care se alătura comunei Tunari), comuna Pantelimon, comuna Principele Nicolae cu satele, comuna Dudești-Cioplea, exclusiv satul Cățelu (care trecea la comuna Bobești-Bălăceanca), comuna Șerban Vodă cu satele, comuna Roșu, comuna Principele Carol cu satele. Aceasta din urmă era comuna Costeasca, care s-a format după 1885 pe moșia Giulești-Țigănie și care din anul 1929 va deveni Regele Mihai, pentru ca la 11 septembrie 1929 să devină comună suburbană. Odată cu Restaurația, comuna a fost redenumită Marele Voievod Mihai. Aceasta va îngloba în urma Legii din 4 martie 1939 și satele Crângași, Giulești-Țigănia (satul Giulești Sârbi aparținea de comuna Chiajna), Chitila-Triaj și Costeasca (pentru ca o parte din vechiul sat Costeasca, aflat peste calea ferată, era înglobat în comuna suburbană Grivița)”[26].
În primii ani postbelici au fost luate măsuri pentru consolidarea economiei, s-a realizat unificarea monetară în 1921, ulterior au fost adoptate Constituția din 1923, legea minelor din 1924, legea pentru organizarea administrativă din 1925, legea electorală din 1926. Acestea veneau pe fondul unei economii ruinate și dezorganizate, industria era distrusă, gospodăriile țărănești ruinate, pământuri nelucrate în mare măsură, șeptelul decimat, transporturile dezorganizate și o inflație care creștea accelerat. Astfel că în perioada interbelică, economia va cunoaște mai multe etape: prima, care se va încheia în 1923-1924 de refacere economică, apoi cea de avânt economic între 1924-1929, marea criză din perioada 1929-1933, urmată de perioada de redresare și avânt economic din răstimpul 1934-1939. Anul 1938 era acela în care România consemna cel mai crescut nivel economic al perioadei scurse de la încheierea războiului, fiind capabilă să-și acopere prin producție proprie cea mai mare parte a consumului intern de produse industriale de largă utilitate.
Palatul Functionarilor Publici din Piața Victoriei la începutul
secolului al XX-lea (Carte poştală colecţia Cezar Petre Buiumaci)
Așadar, după Primul Război Mondial se repun în funcțiune în București o parte dintre întreprinderile evacuate în Moldova în 1917 și sunt înființate noi unități industriale, precum: Fabrica Fichet în 1920, Fabrica Izolatorul în 1923, fabrici de produse zaharoase în 1920-1924, fabrica de ulei în 1923, câteva mori în 1921, fabrici textile în 1922, tipografii în 1920-1923 etc. Statul a luat o serie de măsuri în vederea redresării industriei, acordând despăgubiri, împrumuturi și reduceri de impozite sau oferind terenuri pentru ridicarea de fabrici. Aceste măsuri au contribuit la reluarea activității industriale și evoluția ulterioară a acesteia. Pasul important îl reprezenta trecerea principalelor întreprinderi de la producția de război la cea de pace, ajungând în anul 1922 la un număr de 419 de întreprinderi industriale vechi și noi, de diferite dimensiuni și în ramuri diverse, reușind revenirea la nivelul anului 1913 și reafirmând statutul Bucureștiului de lider industrial la nivel național. Un număr important al întreprinderilor existente reușesc o rapidă dezvoltare ca urmare a măririi capitalului, utilajelor și numărului de lucrători. Astfel începe o perioadă de stabilizare economică până la Marea criză. Noile întreprinderi care au apărut în această perioadă sunt Uzinele ing. N. Malaxa în 1923, Fabrica Metaloglobus în 1923, Atelierele de reparații metalurgice în 1926, Fabrica de instalații Giulești în 1925, cât și o serie de întreprinderi care aveau ca obiect de activitate producția de sticlă și oglinzi, produse textile ori alimentare sau activând în domeniul poligrafic, amintind aici Tipografia „Timpul”, înființată în 1926. Prin politicile financiare de sprijinire a industriei s-a ajuns ca în anul 1928 producția industrială bucureșteană să fie dublă față de anul 1924[27].
Palatul Universităţii la începutul secolului al XX-lea
(Carte poştală colecţia Cezar Petre Buiumaci)
Criza economică din anii 1929-1933 a adus România într-o situație care a condus la scăderea atât a consumului, cât și a producției, la prăbușirea prețurilor și diminuarea veniturilor publice, la creșterea șomajului și aplicarea așa-numitelor „curbe de sacrificiu”, înregistrându-se un volum important de falimente. În vederea depășirii crizei economice statul a luat o serie de măsuri precum restricții valutare, reducerea importurilor și finanțarea unor întreprinderi în vederea continuării activității și desfacerea produselor pe piața internă la prețuri prestabilite. A fost adoptată legea conversiunii datoriilor agricole și s-a trecut la comenzi de stat, în special în domeniile militar, transporturi și telecomunicații. În privința Bucureștiului, și-au continuat activitatea întreprinderi din industria textilă și a pielăriei și au fost înființate noi fabrici. Astfel că măsurile luate au avut ca efect revenirea economică, înregistrându-se valori pozitive încă din primul an post criză. Așa încât în București a crescut numărul întreprinderilor din industria textilă și de confecții de la 79 unități cu 7.040 angajați în 1928, la 98 de unități cu 12.259 de muncitori în anul 1934. În deceniul al patrulea al secolului trecut numărul întreprinderilor mari și foarte mari din București ajunge la 40, reprezentând diferite ramuri. În 1935 își fac apariția întreprinderile de pile electrice și acumulatori Rova, Eol, Kripton, Fabrica de cauciuc Quardrat, Viscofil, Jaquard, Bumbăcăria românească. Apoi în 1936 Uzina de țevi, care ulterior va fi redenumită „Republica”, Metalurgica, Dacia, Postăvăria română, Filatura română de bumbac, în 1937 Fabrica de parașute „Irvin, pentru ca în 1938 să fie înființate Uzinele metalurgice din Dealul Spirei, Uzina română de pâslă, Filatură de in și cânepă Balotești. Marile întreprinderi precum Malaxa, fabricile S.E.T., D. Voina, Lemaître sau Wolf vor primi comenzi militare, suplinind întreprinderile special create pentru această industrie precum Arsenalul armatei ori Pirotehnia armatei”[28].
Din punctul de vedere al poziționării geografice aceste întreprinderi manifestă o preferință pentru zona periferică a căilor de acces în capitală: Calea Moșilor, Calea Călărașilor, Calea Dudești, Calea Șerban Vodă, Calea Rahovei, Calea 13 Septembrie ori Calea Griviței. Această repartiție geografică urma linia șoselei periferice Șoseaua Ștefan cel Mare, Mihai Bravu, str. Foișorului, râul Dâmbovița, str. Lânăriei, Gara Filaret, Gara de Nord, Șoseaua Basarab, Piața Victoriei. Se găseau concentrate pe valea Dâmboviței, între podul Șerban Vodă și str. Abatorului, întreprinderi din domeniul industriei alimentare și a pielăriei; de-a lungul șoselei Ștefan cel Mare, între Piața Victoriei și Șos. Colentina, fabrici de ulei și săpun; în zona Filaret, de-a lungul căii ferate către Gara de Nord, întreprinderi din domeniile metalurgic, chimic, alimentar etc., iar în zona Gării de Nord o serie de ateliere de reparații ale căilor ferate și întreprinderi din domeniul alimentar[29]. În cea de-a doua parte a perioadei interbelice s-a manifestat un anumit interes pentru zona Gării Obor și către zona de est, unde se va dezvolta gruparea industrială Malaxa. Astfel au apărut Fabrica de fire de bumbac, Fabrica de cărămidă, Rafinăria de petrol Titan și alte întreprinderi se vor dezvolta, așa cum este cazul Fabricii de ciment. Totodată au existat și tendințe de extindere în zona exterioară orașului așa cum sunt cazurile de la Popești-Leordeni și Balotești[30].
Facultatea de medicină la începutul secolului al XX-lea
(Carte poştală colecţia Cezar Petre Buiumaci)
Rapturile teritoriale, în urma cărora România pierdea o treime din suprafață și populație, pun în dificultate o parte a ramurilor industriale, cu efecte dezastruoase pentru economie. Proporțional s-a pierdut circa 38,5% din totalul producției de aur, 87,6% din resursele de argint, 64,7% din cele de cupru, 97,6% din plumb și întreaga capacitate de zinc[31]. Aceste rapturi din vara anului 1940 s-au resimțit și la nivelul cantităților de materii prime industriale: fibrele textile scăzând cu 33% la lână, 44% la bumbac și 45% la cânepă; producția de plante alimentare s-a redus cu 42% la sfecla de zahăr, 74% floarea soarelui, 48% sămânță de cânepă, pentru ca lemnul să scadă cantitativ cu aproximativ 44%[32].
Pierderile României la nivel industrial s-au reflectat în scăderea producției industriale de la 75,5 la 63,6 miliarde lei, cele mai semnificative pierderi fiind cuantificate în industria alimentară, cu 34,4%, industria pielăriei cu 25%, industria materialelor de construcții cu 24%, industria lemnului și hârtiei cu 24%. Numărul întreprinderilor mari s-a redus de la aproape 3.700 la 2.700, pe când numărul salariaților s-a diminuat de la 300.000 la 230.000[33].
Vechiul Arc de Triumf ridicat în 1922
(Carte poştală colecţia Cezar Petre Buiumaci)
A urmat supunerea economiei româneşti intereselor germane, iar agresivitatea cu care Germania a reușit să se impună în economia românească este redată și de faptul că a obținut controlul asupra Uzinelor „Reșița”, a reușit să transforme Uzinele Malaxa în societatea mixtă româno-germană „Rogifer”, dar și de infiltrarea în 11 dintre cele mai importante societăți metalurgice din România, 29 din industria lemnului, chimică, în bănci și asigurări ale capitalului german[34]. Acesta a crescut de la aproximativ 300 milioane lei în 1938 la 7 miliarde lei în 1941, ajungând la 11 miliarde lei în 1944, aflându-se în aproximativ 200 întreprinderi. Doar în intervalul august 1940 – august 1941 au fost înregistrate, la Camera de Comerț din București 67 firme sociale germane sau cu participare de capital german și 115 firme individuale germane[35].
|
Monumentul Eroilor
Corpului Didactic
(Carte poştală colecţia
Cezar Petre Buiumaci)
|
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial întreaga economie a României a fost aservită producției de război. În anii 1943-1944 industria bucureșteană a avut de suferit ca urmare a bombardamentelor, cunoscând scăderi ale producției, stagnări în unele ramuri și chiar sistări ale producției în altele, ajungând în toamna anului 1944 la sub jumătate din producția înregistrată în 1938.
Perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale a fost una de mari schimbări sociale și politice, cu influență directă asupra aspectului urban, când orașul trebuia să facă față unui surplus de populație venită după 1918 și avem de-a face cu un proces edilitar-urbanistic menit să rezolve această problemă[36]. Arterele principale se lărgesc, apar noi construcții care își pun amprenta pe aspectul urban prin creșterea pe verticală, spațiul public fiind îmbogățit totodată cu monumente ridicate în cinstea unor importanți oameni politici sau dedicate eroilor neamului[37].
Vedere aeriană către Bulevardul Carol
(Carte poştală colecţia Cezar Petre Buiumaci)
Atât în primul deceniu postbelic, cât și în întreaga perioadă interbelică, capitala României Mari a deținut poziția dominantă în privința noutăților din domeniile cultural, urbanistic și arhitectural, dovedind o reală capacitate de receptare a noului care a făcut ca Bucureștiul să fie în continuă mișcare și transformare în acest interval. În paralel cu procesul de sistematizare a principalelor artere de circulație au fost construite așa numitele „parcuri” Cotroceni, Bonaparte, Filipescu, Jianu-Bordei, Domenii sau Bornand, parcelări atât ale categoriilor înstărite cum erau profesorii, medicii, juriștii, artiștii sau înalții funcționari, cât și de locuințe ieftine, „dar cu condiții ce țin de civilizația urbană”, așa cum au fost cele din Vatra Luminoasă, pentru artiști, ziariști sau literați, ori cartiere pentru cei care au luptat în război așa cum au fost în Cotroceni, pentru ofițerii superiori, și în Călărași sau Drumul Sării, pentru ofițerii inferiori[38].
Parcelările din primul deceniu postbelic s-au adresat împroprietăriților, unor categorii socio-profesionale, instituțiilor interesate să construiască locuințe pentru angajații proprii și populației care își dorea și permitea acest lucru. Beneficiarii legii împroprietării erau invalizii de război, văduvele cu orfani de război, funcționarii și militarii aflați în exercițiul funcțiunii în timpul războiului, mobilizații[39].
Pentru a satisface pe de-o parte dorința de a rămâne în centrul orașului, dar și nevoia de a fi aproape de locul de muncă au fost ridicate pentru anumite categorii, precum funcționarii superiori, locuințe colective care aveau dotări superioare de confort. Primul astfel de imobil a fost construit pe Calea Victoriei nr. 50-56, la intersecția cu strada Frumoasă. Apoi în Piața Lahovari nr. 1 a fost construit între anii 1926-1929 un bloc de locuințe de către Casa Autonomă a Monopolurilor și apoi cel din str. Țepeș Vodă nr. 88. Alte instituții care s-au implicat în construirea de blocuri pentru funcționarii proprii au fost Casa Corpului Didactic, Casa de pensii a artiștilor, Casa de credit a magistraților și o serie de întreprinderi așa cum au fost Societatea „Steaua României” sau Societatea „Gaz-Electra”[40].
Societatea pentru Construirea de Locuințe Ieftine București a realizat pentru Ministerul de Finanțe construcțiile din parcelările Dorobanților, Viilor pentru angajații Fabricii de Timbre început înainte de război și terminat în anul 1927. Pentru Ministerul de Război s-a ocupat de parcelarea din str. Ana Davila între anii 1921-1922. Au urmat parcelări în Calea Floreasca și Prelungirea Tunari (Barbu Văcărescu) unde Societatea Cooperativă „Munca” a construit în 1923 locuințe pentru funcționarii Ministerului Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale. Apoi parcelările din străzile Verzișori și Tăbăcări și continuând cu cele din Șoseaua Iancului, Dristorului, Șerban Vodă, Rahova, Șoseaua Panduri, Mihail Cornea (Zablowoschi) sau Boiangiu. Societatea pentru Construirea de Locuințe Ieftine a mai construit în anul 1925 un imobil pentru funcționarii Băncii Naționale a României în Șoseaua Kiseleff nr. 12. Au urmat parcelările Grant R.M.S. și C.A.M. Belvedere. Ministerul de Interne a construit pentru funcționarii săi, între anii 1925-1927, în parcelarea Ferdinand de la Gara Obor, un bloc de locuințe colective. Ministerul de Război a realizat în prelungirea cartierului Dorobanți o parcelare destinată ofițerilor și o alta în zona Uranus, între străzile Lăzureanu și Cazărmii. Pe strada Cuțitul de Argint, Casa de Credit a Funcționarilor Vamali a construit pentru funcționarii proprii un ansamblu format din 6 clădiri[41].
Vedere aeriană către Piaţa Brătianu
(Carte poştală colecţia Cezar Petre Buiumaci)
Direcția Generală a C.F.R. a ridicat un imobil pe Calea Griviței nr. 337 bis, altul pe str. Poni nr. 7 și altul pe str. gen. Lahovari nr. 69, iar Casa Muncii C.F.R. în proximitatea gărilor Obor, Filaret, stația București Mogoșoaia, Depou Triaj sau stația Chitila[42].
Astfel Bucureștii au cunoscut toate etapele transformărilor arhitecturale petrecute în occident, trecând prin clasicism, romantism, ajungând la stilul național, neoromânescul, stil care a înlesnit trecerea către un modernism
de-a dreptul inovator către finalul perioadei interbelice[43]. „Mozaicul stilistic al arhitecturii bucureștene” este îmbogățit cu un important fond construit, Capitala devenind, la finele anilor ’30 ai secolului trecut, gazda de necontestat a modernismului Art Deco, stilul fiind cu brio reprezentat de edificii precum Palatul Telefoanelor, hotelurile Atheene Palace, Ambasador, Lido, Stanescu sau Union, Palatul Societății Funcționarilor Publici ai Municipiului București, Tribunalul Ocolului VIII Urban, Blocul Edilitar Piața Amzei, blocul ARO (Patria), Gara de Nord, Facultatea de Drept, Palatul Medicilor Veterinari, Casa Magistraților și imobile rezidențiale.[44].
Monumentul de for public bucureștean are o existență de secole pe teritoriul bucureștean, încă dintr-o perioadă considerată iconoclastă când au fost ridicate crucile din piatră care au avut în trecut diferite roluri, printre care și acela de monument de for, marcând atât un eveniment, cât și locul în care s-a petrecut[45]. Cruci precum cea a lui Leon, a lui Neofit, a lui Miloradovici sau Papa Brâncoveanu au fost ridicate în scopul amintit. După Unirea Principatelor și venirea lui Carol I pe tronul României a fost adoptat modelul occidental al monumentului de for, acela al marilor oameni de stat sau al unui eveniment important, așa cum sunt cele dedicate eroilor Marelui Război. O parte a acestor monumente au fost ridicate în primul deceniu postbelic. În 1920 Ion Jalea realizează monumentul eroilor francezi din marmură de Carrara, amplasat în Parcul Cișmigiu, care reprezintă un soldat rănit susținut de o soră de caritate[46]. A urmat Arcul de Triumf, ridicat între anii 1921-1922 după planurile arhitectului Petre Antonescu, în stil neoromânesc, cu o bogată decorație și statui de mari dimensiuni. Amplasat la intersecția șoselei Kiseleff cu bulevardele Constantin Prezan, Alexandru Averescu și Alexandru Constantinescu, monumentul a fost construit într-un timp foarte scurt. Începând cu 1848 și continuând cu 1859, 1878, 1906 sau 1918, în București au fost ridicate arcuri de triumf ce au avut o existență temporară. Au fost ridicate la Băneasa, pe șoseaua Kiseleff sau pe Podul Mogoșoaiei, devenită Calea Victoriei în urma Războiului de Independență, la intrarea în Parcul Carol, cu prilejul expoziției ce aniversa 40 ani de domnie a lui Carol I și ulterior pe șoseaua Kiseleff și pe Calea Victoriei, la 1 Decembrie 1918, cu ocazia reîntoarcerii familiei regale și a guvernului din „exilul” de la Iași. Cu prilejul încoronării lui Ferdinand ca rege al tuturor românilor, au fost concepute programe ce au inclus și realizarea unor noi edificii atât la Alba Iulia cât și în București. Obstacolele ce au intervenit în ridicarea Arcului de Triumf au fost timpul limitat, dificultățile financiare, cât și cele legate de asigurarea cu materiale și forța de muncă adecvată. Toate acestea au făcut ca o parte din noua construcție să fie realizată din materiale provizorii. Pentru că timpul pentru finalizarea lucrării era extrem de scurt a fost aleasă varianta acordării construirii acestuia arhitectului Petre Antonescu. Arcul de Triumf a fost executat pe o structură din beton armat ce avea soclul placat cu piatră de granit cioplită. Accesul pe terasa Arcului se făcea prin uși laterale de unde porneau scările din beton astfel create pentru a primi o funcționalitate publică. Fațada dinspre nord era străjuită de câte două perechi de ostași repartizați la fiecare picior al Arcului. În primul grup erau ostașul roman, realizat de Frederic Storck și ostașul dac, executat de Oscar Späthe și erau amplasați în mediul unor trofee de luptă specifice epocii. La celălalt picior se găseau ostașul lui Mircea cel Bătrân, sculptat de Cornel Medrea, și ostașul lui Ștefan cel Mare, opera a lui Dimitrie Paciurea. În arcadă, la bază, se aflau efigiile regelui Ferdinand și a reginei Maria, realizate de Alexandru Călinescu[47], iar deasupra acestora erau panouri ce consemnau localitățile unde se s-au jertfit ostașii români[48]. Fațada dinspre sud avea la piciorul stâng grupul reprezentând ostașul lui Mihai Viteazul, realizat de Alexandru Severin, și pandurul lui Tudor Vladimirescu, sculptat de Ion Jalea, iar la piciorul drept al Arcului se afla dorobanțul Independenței, opera a lui Ion Iordăchescu, și ostașul Unirii, executat de Dumitru Mățăuanu. Datorită materialelor alese, în mare parte lemn și stucatură, și a amânării lucrărilor de execuție definitivă, a tărăgănărilor privind instituția ce urma a lua în custodie acest monument, dar și a lipsei banilor, Arcul de Triumf s-a degradat în mare măsură, arătând ca o ruină. Tergiversările au durat până în anul 1935 când
s-a luat decizia lucrărilor de refacere a edificiului, ce a fost gata în 1936, dându-i-se aspectul de astăzi[49]. Odată cu schimbarea de regim intervenită în 1945 și desăvârșită în 1947, conducerea comunistă a început o campanie de ștergere a urmelor regimurilor anterioare, iar una dintre modalități a fost desființarea monumentelor ce aminteau de Casa Regală a României și de liderii partidelor politice ce au făurit România Mare. Arcul de Triumf a suferit modificări în ceea ce privesc inscripțiile și au fost înlocuite efigiile regelui Ferdinand și reginei Maria cu ornamente florale. Astăzi acestea au fost refăcute[50].
În 1923 este realizat Monumentul Eroilor C.F.R. grație colaborării dintre sculptorii Ion Jalea, Corneliu Medrea și arhitectul Radu Dudescu[51]. Monumentul eroilor din 1916-1918 amplasat în Str. Silvestru, opera sculptorului V. Ionescu-Varo, a fost dezvelit în 1923[52]. Și în același an a fost dezvelit bustul dr. Haralambie Botescu (1874-1917) realizat de sculptorul Dimitrie Mățăuanu și arhitectul A. Culina. La 9 ianuarie 1923 este dezvelit monumentul Eroilor Regimentului 21 Infanterie, opera lui Spiridon Georgescu. La 17 mai 1923 este inaugurat Mormântul Eroului Necunoscut în Parcul Carol. În 1924 a fost ridicat prin subscripție publică monumentul inginerului George I. Duca (1847-1899), fost director general al C.F.R. și care a lucrat la construirea căii ferate Ploiești-Predeal dar și a portului Constanța, rod al colaborării dintre sculptorii Dimitrie Paciurea, Filip Marin și arhitectul Ștefan Burcuș[53]. În 1925 Ion Jalea realizează lucrarea Centaurul, din marmură de Carrara, care astăzi se găsește în Parcul Herăstrău[54]. În 1928 este dezvelită în Parcul Carol, în fața intrării în Arenele Romane statuia dr. C.I. Istrati realizată de Oscar Späthe[55]. La 29 iunie 1929 are loc dezvelirea monumentului Eroilor din Arma Geniului – „Leul”, opera a lui Spiridon Georgescu. În 1930 a fost dezvelit Monumentul Eroilor Corpului Didactic în Piața Victoriei, monument realizat de sculptorul Ion Jalea împreună cu Arthur Verona după desenele Marthei Bibescu[56]. Acesta înfățișa trei legionari romani care țineau pe un scut ridicat deasupra capului corpul unui camarad căzut în luptă. Pe soclu, în partea frontală, se afla un basorelief ce înfățișa o victorie cernită. Lucrarea a purtat în trecut denumirea de Monumentul legionarilor, denumire despre care unii susțin ca i-a adus sfârșitul, datorită asocierii acestuia, în viziunea comuniștilor, cu Mișcarea Legionară[57]. În realitate, monumentul a fost desființat în vederea amplasării aici a monumentului regelui Ferdinand I, realizat de sculptorul croat Ivan Meštrović. Perspectiva astfel creată nu a fost pe placul sculptorului, acesta alegând rondul I de pe șoseaua Kiseleff. Cu toate acestea, au existat voci care au susținut faptul că desființarea s-a făcut pentru a face loc, în 1945, monumentului dedicat Armatei Roșii care a sălășluit aici până la mijlocul anilor ’80, când, sub pretextul construirii stației de metrou Piața Victoriei, a fost relocat în rondul de pe șoseaua Kiseleff, de unde a fost mutat după 1990 în cimitirul eroilor sovieticii din Șoseaua Pipera[58].
[1] Paul I. Cernovodeanu, Istoria Bucureştilor prin călători străini – De la origine până la 1887, sine nomine, Bucureşti, 1958, p. 33.
[2] Ibidem, p. 48-50.
[3] Ibidem, p. 59.
[4] Constantin G. Giurescu, Istoria Bucureştilor, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979, p. 55-63.
[5] Paul I. Cernovodeanu, op.cit., p. 83.
[6] Ibidem, p. 89-90.
[7] Ibidem.
[8] Cercetări arheologice în București, S.P.C. Muzeul de Istorie al Orașului București, 1982, p. 5-10.
[9] Panait I. Panait, Aristide Ştefănescu, Muzeul Curtea Veche Palatul Voievodal, Editura Muzeului Municipiului București, 1973, p. 12-13.
[10] Adrian Majuru, Constantin Brâncoveanu. Epoca. Societatea în Bucureştii sfinţilor Brâncoveni, Editura Muzeului Municipiului Bucureşti, 2014, p. 16.
[11] Simion Câlţia, Mahalaua, indicator al urbanităţi în Revista istorică, seria nouă, tom. XXI, nr. 1-2, ianuarie-aprilie 2010, p. 113-115.
[12] Cezar Petre Buiumaci, Bucharest’s Central Square in The Jurnal of Urban Antropology nr. 17/2021, Editura Oscar Print, Editura Muzeului Municipiului Bucuresti, p. 106-107; Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. 379.
[13] George Potra, Istoricul Hanurilor bucureștene, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985, p. 154.
[14] Alexandru Iordan, Contribuţii la istoricul tipografiilor muntene. Activitatatea tipografiilor bulgăreşti, Institutul de Arte Grafice „Tiparul Românesc”, Bucureşti, 1943, p. 7-9.
[15] Gheorghe Curinschi Vorona, Istoria arhitecturii în România, Editura Tehnică, Bucureşti, 1981, p. 269-287.
[16] Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 123.
[17] Gheorghe Curinschi Vorona, op.cit., p. 287-288.
[18] Bucureştii lui Carol I, ed. II revizuită, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2007.
[19] Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979, p. 136.
[20] Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii româneşti din cele mai vechi timpuri până la 1900, Editura Capitel, Bucureşti, 2007, p. 399- 400.
[21] Ruxandra Nemţeanu, Vila în stil neoromânesc: expresia căutărilor unui model autohton în locuinţa individuală urbană, Editura Simetria, Bucureşti, 2014, p. 11.
[22] Gheorghe Curinschi Vorona, op.cit., p. 291.
[23] Ruxandra Nemţeanu, op.cit., p. 11-12.
[24] Ibidem, p. 32-35.
[25] Adrian Majuru, Timpul orașului, Editura Muzeului Municipiului București, 2017, p. 130.
[26] Radu Olteanu, Bucureștii în date şi întâmplari, București, Editura Paideia, 2002, p. 399.
[27] Herbst M. Constantin, Geografia industriei municipiului București, [teza de doctorat], s.n., 1971, p. 94-97.
[28] Ibidem, p. 98-101.
[29] Ibidem, p. 102.
[30] Ibidem, p. 103.
[31] Mircea Muşat, 1940. Drama României Mari, Editura Fundaţiei România Mare, Bucureşti, 1992, p. 221.
[32] Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, volumul II, partea a II-a (noiembrie 1933-septembrie 1940), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988,
p. 1059.
[33] Mircea Muşat, 1940. Drama României Mari, p. 217.
[34] Ion Alexandrescu, Economia României în faţa exigenţelor germane şi sovietice (1940-1956), în Omagiu istoricului Ioan Scurtu, coord. Horia Dumitrescu, Editura D.M. Press, Focşani, 2000, p. 441.
[35] Florian Banu, Asalt asupra economiei României – de la Solagra la Sovrom – (1936-1956), Bucureşti, Editura Nemira, 2004, p. 49.
[36] Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura Compania, Bucureşti, 2003, p. 39.
[37] Cezar Petre Buiumaci, Ieri şi azi în Bucureşti, Editura Muzeului Municipiului Bucureşti, 2016, p. 57.
[38] Cezar Muzcenic, „Case, palate, străzi mari și mici în Bucureștii secolelor XIX și XX” în „Bucureşti 550 de ani de la prima atestare documentară 1459-2009”, coord. Radu Oltean, ARCUB, București, 2009, p. 116-120.
[39] Irina Calotă, op.cit., p. 200.
[40] Ibidem, p. 204-207.
[41] Ibidem, p. 216-230. https://atelier.liternet.ro/articol/14083/Razvan-Voinea-Dana-Dolghin/ Parcelarea-Lazureanu-Cazarmii-cartierul-Uranus-1914-Singura-parcelare-a-Societatii- Comunale-pentru-Locuinte-Ieftine-demolata-in-intregime.html accesat la 24.05.2018.
[42] Irina Calotă, op.cit., p. 206, 230.
[43] Augustin Ioan, „Arhitectura interbelică şi chestiunea identităţii colective” în Catalogul expoziţiei „Arhitectura centenarului”, Bucureşti, 2018, p. 43.
[44] B:MAD, București/Bucharest: Modernism Art Deco 1920-1945. un ghid vizual de arhitectură. A visual guide to arhitecture, Asociația Igloo Habitat & Arhitectura, București, 2018, p. 10-22.
[45] Cezar Petre Buiumaci, Crucile din piatră ale Bucureştilor în „Urbanitas” nr. 3/2022, Editura Muzeului Municipiului București, București, 2022, pp. 124-156.
[46] Radu Olteanu, op.cit., p. 562.
[47] Virgiliu Z. Teodorescu, Arcul de Triumf, Editura Militară, Bucureşti, 1995, p. 11-23.
[48] Este vorba despre localităţile Mărăşeşti, Plevna, Guruslău, Şelimberg, Călugăreni, Rovine, Mărăşti etc.
[49] Virgiliu Z. Teodorescu, op.cit., p. 23, 43.
[50] Cezar Petre Buiumaci, op.cit., p. 79.
[51] Radu Olteanu, op.cit., p. 567.
[52] Ibidem.
[53] Ibidem, p. 568.
[54] Ibidem, p. 570.
[55] Ibidem, p. 577.
[56] Ibidem, p. 583.
[57] Silviu N. Dragomir, Un Bucureşti mai puţin cunoscut, Editura Lucman, 2008, p. 81.
[58] Cezar Petre Buiumaci, op.cit., p. 129.
