CALATORIE PRIN BUCURESTIUL DE IERI

Firul roşu

Acest album are menirea de a ajuta la înțelegerea Bucureștilor, să arate care a fost traseul schimbărilor care a transformat orașul, făcându-l de nerecunoscut. Am pornit acest demers culegând informaţii de la oameni şi completându-le cu ilustaţie în încercarea de a coagula totul într-o imagine de ansamblu aspura oraşului.

După cel de-al Doilea Război Mondial, orașul modern București se închide pentru a face loc orașului comunist. Noul București este orașul omului nou, al omului nou venit în capitala noii democrații populare, în care muncitorul este stâlpul societății. Regimul comunist își justifica accederea la putere prin caracterul său profund proletar, de reprezentare al un clase sociale asuprite. Pentru a creste numărul muncitorilor, regimul și-a creat pârghiile care să-l ajute să modifice această situație: a naționalizat întreprinderile și locuințele, modalitate prin care a devenit unicul proprietar de întreprinderi economice, apoi impus reforma monetară prin intermediul căreia a sărăcit populația, pentru ca în final să colectivizeze agricultura, metodă prin care a eliberat o importantă masă de mână de lucru care s-a văzut nevoită să se îndrepte către mediul urban industrial. Omul nou este un orășean cu un bagaj cultural rural, propriu, care este diferit de cel al vecinului de etaj de pe scara blocului. Scară, care ar fi trebuit să aibă caracterul unei străzi, să devină o comunitate coagulată, însă nu este, și din această cauză a și cunoscut o sumedenie de conflicte. Bucureştiul, având calitatea de reședință domnească, de capitală a Munteniei și a Principatelor Unite, a Regatului României și a României Mari, a suscitat interesul cercetătorilor și al istoricilor în decursul timpului. Perioada comunistă, însă, este cea mai puțin acoperită din acest punct de vedere, comparativ cu cele anterioare, poate și ca urmare a complexității transformărilor pe care comunismul, instaurat cu ajutorul Armatei Roșii, le-a reușit. Demersul de față încearcă să completeze peisajul cultural al Bucureştiului comunist.

Transformările care au avut loc în București în perioada comunistă au fost unul dintre cele mai importante subiecte folosite de propaganda regimului. Propaganda vizuală are una dintre cele mai de seamă poziții în cadrul regimului comunist. Atenția pe care acesta o acorda este redată de atitudinea privind afișul și fotografia, pe lângă arta plastică: pictură, gravură, sculptură etc. Tandemul slogan – imagine este cel mai folosit în pavoazarea orașului, atât în timpul unor evenimente, cât şi în cazul decorării permanente a unor clădiri sau încăperi. Acest volum ilustrează perfect tandemul fotografie – arhitectură în slujba propagandei. Regimul comunist a utilizat în mod sistematic imaginea ca instrument în slujba propagandei, folosită individual sau alături de un text ori ca ilustraţie a unui articol, copertă de revistă etc. Astfel, cartea poștală ilustrată este o sursă importantă în cercetarea perioadei, ajutând atât la înțelegerea fenomenului propagandistic cât și a acelor vremuri. Imaginea s-a dovedit a fi uneori deasupra cuvântului, suplinindu-l până la înlocuire, fiind utilizată ca sursă de informare și de vehicul al mesajului.

Reclamând punerea în slujba omului, a poporului muncitor, proletar și agricultor, Partidul Ccomunist din România a folosit un limbaj în care prezenta întreaga sa activitate ca fiind menită să conducă la „un trai mai bun”, la „condiții de muncă și viață superioare”. Toate acestea fiind prezente pe toate canalele: radio și presa scrisă, prin intermediul artelor plastice, muzicii, literaturii, cinematografiei și, ulterior, televiziunii. Nicio prezentare a realizărilor regimurilor anterioare nu s-a ridicat la nivelul de expunere a regimului comunist. Casa Scânteii, cel mai important edificiu al regimului, la a cărui construcție a participat toată lumea, atât prin muncă cât și prin subscripţie, era cel mai popularizat obiectiv din perioadă, care a ajuns pe toate tipurile de materiale de propagandă, inclusiv pe bancnota de 100 lei, imaginea acesteia putând circula astfel pe întreg teritoriul țării și să fie cunoscută tuturor pentru că era cea mai mare tipografie care existase vreodată în Romania, fapt ce demonstra în același timp importanţ pe care regimul o acorda publicațiilor, puse în slujba propagandei. Acest obiectiv, de care regimul era extrem de mândru, era de fapt de inspirație sovietică, fiind o copie a unor edificii din Moscova, considerate vârfurile de lance ale stilului realist socialist.

Cartea poștală ilustrată prezintă etapele transformărilor din timpul perioadei comuniste, clădiri simbol, cu care regimul se mândrea și ansambluri a căror prezentare capătă un caracter profund propagandistic. Ilustratele sunt fragmente din viața oamenilor simpli, cei cărora li se adresau aceste instrumente ale corespondenței moderne și sunt martore ale legăturilor dintre oameni, cu o componentă afectivă care i-a determinat să le păstreze și să ajungă astfel al noi într-o vreme în care scrisoare sau cartea poștală și chiar timbrul, aproape că nu mai există. Cartea poștală ilustrată este în același timp martora trecerii printr-un anumit loc pe care oamenii au decis să-l păstreze în memorie prin trimiterea imaginii acestuia către un destinatar. Prin intermediul imaginii de pe ilustrată regimul își făcea reclamă anunțând pe toată lumea de realizările sale, transformând astfel corespondența privată în vehicul pentru propaganda proprie. Prin trimiterea de cărți poștale ilustrate, corespondența era „la liber”, vizibilă pentru oricine, libertatea de exprimare nefiind însă un atribut al regimului comunist, motiv pentru care mesajul transmis era de la bun început cenzurat de expeditor.

Cărțile poștale ilustrate sunt martorele transformărilor orașului comunist, sunt primele care anunță tot ce se construiește, prezintă mai întâi edificiile cultural-educative, ansamblurile de locuințe, culminând cu transformările edilitar-urbanistice precum metroul, Dâmbovița ori marile artere de circulație. Cartea poștală ilustrată prezintă orașul nou, modern, modernizat, curat, liber de constrângerile anterioare, capitaliste, pentru că în comunism totul este permis pentru bunăstarea generală. Cartea poștală ilustrată este o formă de comunicare vizuală eficient utilizată de regimul comunist prin care acesta reușește acapararea, confiscarea spațiului public în scop propagandistic.

Printr-un discurs populist, în care sintagme, expresii precum „prin munca poporului”, „participarea tuturor la …”, „oamenii muncii au realizat …”, „o realizare de excepție a ingineriei românești” ş.a. populația accepta și „înfia” astfel „realizările regimului” și manifesta o mândrie în raport cu aceste realizări, multe venite după o perioadă de sacrificii. Aceste transformări radicale lăsau în urmă trecutul și anunțau alte noi și noi evoluții. Prin intermediul cărților poștale ilustrate se crea o imagine idilică regimului, contrară realității. Pe toată durata în care regimul comunist a condus România, propaganda a lucrat în scopul creării acestei imagini în paralel cu denigrarea regimurilor anterioare, „burghezo-moșierești”, principalele vinovate pe toate necazurile poporului român. Regimul a folosit cartea poștală ilustrată pentru a se impune publicului cu această imagine pozitivă care vine să completeze discursul oficial prin care se afirma dorința de bunăstare generală și superioritatea regimului comunist în raport cu cel anterior.

În imaginile cărților poștale din perioada comunistă o pondere mare o au reprezentările orașului nou, fără a exclude definitiv clădirile istorice. În privința monumentelor sunt prezentate cele noi, cu excepția Pieței Universității și a rondului scriitorilor din parcul Cișmigiu. Calitatea primelor emisiuni de cărți poștale este slabă, însă treptat asistăm la o îmbunătăţire considerabilă, fiind puse în circulație imagini fotografice de o calitate net superioară, pentru ca ulterior, ilustrata color să fie vedeta acestui tip de tipăritură, evident, reliefând din nou caracterul propagandistic.

Bucureştiul a fost vârful de lance în ceea ce a însemnat „transformarea socialistă”, era modelul care trebuia urmat și de celelalte orașe. Transformarea peisajului urban bucureștean – fotografiile se remarcă printr-o sobrietate excesivă. Preluarea modelului sovietic în toate domeniile, inclusiv în arhitectură, a condus la o practică în a copia modelele existente, atât în arhitectura cât și în artă. Așa avem copii ale clădirilor emblematice, precum Casa Scânteii, Palatul Congreselor, E.R.E.N., T.N.B. etc. cât și al unor monumente dedicate liderilor sovietici sau inspirate din lucrările unor artiști din U.R.S.S.

Uneori este dificil să poziționăm în timp imaginea de pe cartea poștală, dar ne vine în ajutor ştampila poștei, atunci când aceasta există, care ne dă o dată a circulației, evident, ulterioară suprinderii peisajului respectiv. Ca periodizare, recunoaștem momente din evoluția urbană, adică așa-numitele „plombări”, care înlocuiau clădirile distruse în timpul bombardamentelor sau ca urmare a întârzierii construirii unui edificiu, apoi regăsim micile ansambluri, precum cele din Ferentari, Bucureştii noi, Vatra Luminoasă, Drumul Taberei, Floreasca, Bulevardul Muncii, Panduri, urmând marile ansambluri rezidențiale și arterele de penetrație.

Există un dicton care susține că o imagine face cât o mie de cuvinte iar aici încercăm un demers în sens invers, un oraș – București – într-o mie de imagini, evident, cifra este la jumătate. Memoria este un lucru subiectiv și deseori alterată de trecerea timpului. Amintirea unui oraș dispare atunci când oamenii dispar. Memorialistica este însă cea care resuseste să ne prezinte aspecte pe cât de necunoscute, pe atât de importante. Istorisirile de față ne poartă printr-un oraș care nu mai există, prin locuri dispărute pentru a înțelege un mod de viață care a fost întrerupt cu brutalitate pentru a face loc altuia. Viața în marele cartier Uranus sau în cartierul Crângași sunt exprimate într-o manieră personală pentru a se înțelege ce anume a distrus comunismul prin proiectele sale.

Ultima călătorie prin București este practic o radiografie a transformărilor orașului ultimelor decenii ale regimului comunist din România. Aceasta este o călătorie prin trecutul comunist al Bucurestilor, într-o variantă vizuală și memorială, menită să prezinte în cheie propagandistică transformarea în viziune socialistă a peisajului urban bucureștean, mai întâi preluând modelul sovietic, apoi cel urbanistic şi arhitectural mai apropiat de occident, pentru a ajunge la ceea ce şi-a dorit Nicolae Ceauşescu a fi stilul arhitectural românesc socialist.

În cazul orașului București, memoria orală joacă un rol esențial în reconstituirea unor dimensiuni ale trecutului care au fost fie marginalizate, fie omise cu totul din documentele oficiale. Prin intermediul relatărilor personale, al poveștilor transmise în familie sau în comunitate, locuitorii orașului dau contur unor istorii alternative, subiective, dar profund semnificative. Aceste mărturii orale nu doar completează arhivele instituționale, ci oferă perspective vii asupra modului în care spațiul urban a fost trăit, perceput și transformat de-a lungul timpului. Într-un oraș supus unor numeroase și adesea brutale procese de remodelare politică, ideologică și arhitecturală, memoria orală devine un instrument valoros pentru înțelegerea tensiunilor dintre istoria oficială și trăirea cotidiană a trecutului. Această funcție a memoriei orale devine cu atât mai importantă în raport cu perioada comunistă, când numeroase intervenții asupra țesutului urban – demolări, reconstrucții forțate, schimbări de toponimie și relocări ale populației – au generat rupturi profunde în structura socială și simbolică a orașului. În acest context, relatările locuitorilor oferă o contranarațiune valoroasă față de discursul oficial al regimului, revelând percepții intime despre pierderea locuințelor, destrămarea comunităților sau adaptarea cotidiană la noile realități impuse de stat. Memoria orală devine astfel nu doar un instrument de documentare a traumei urbane, ci și un mod de rezistență simbolică, prin care indivizii își revendică dreptul de a spune propria versiune asupra istoriei recente a Bucureștiului.

Ilustrația este acompaniată de o serie de interviuri care au făcut parte din cercetarea doctorală prin care mi-am dorit să înțeleg cum s-a modificat acest oraș, interviuri realizate chiar înainte de pandemie, cu o serie de specialiști din domeniul construcțiilor și al arhitecturii, dar și din alte domenii, oameni care au trăit în cartiere demolate în timpul regimului comunist, mai precis în vremea când Nicolae Ceaușescu a modificat aspectul orașului după bunul său plac. Interviul este un instrument care completează o istorie a cărei informație lipsește. Chiar dacă uneori memoria este coruptă de trecerea timpului sau influențată de idei lansate în peisaj, esența este una de pozitivă în general. Memoriile pe care le-am selectat aici ne transpun într-un oraș care nu mai există și permit să vedem dincolo de timp. Cartierul Uranus sau Crângași, evoluția metroului bucureștean, cutremurul sau arhitectura noului București sunt tot atâtea etape ale vieții orașului pe care aceste răspunsuri la întrebări ni le dezvăluie. Sunt micro istorii care compun istoria, sunt elemente care completează goluri și ajută să înțelegem un București care pare că nu are început și sfârșit, care și-a pierdut unitatea și coerența, care pare neterminat.

Cezar Petre Buiumaci