ORAȘUL NETERMINAT

Argument

Cele trei decenii scurse de la prăbușirea regimului comunist în România au adus în spațiul public o serie de lucrări legate de evoluția urbană și socială din perioada 1947-1989 care însă au reușit să evidențieze în mod parțial evoluția Capitalei în această perioadă. Scopul cercetării întreprinse a fost acela de a realiza o imagine cât mai aproape de modul în care Bucureștiul
s-a transformat în cele aproape cinci decenii de conducere comunistă a țării, în condițiile în care există, la nivelul populației, percepții diferite legate de acele vremuri. O parte a acesteia consideră că regimul a fost unul criminal, care a distrus atât structura societății, cât și patrimoniul construit al Bucureștiului, altă parte, aflată pe o poziție opusă primei, este de părere că societatea a avut doar de câștigat prin politicile sociale și de urbanizare ale sistemului comunist, atât prin asigurarea venitului necesar traiului și, implicit, al asigurării locuinței, cât și prin grija față de educație și sănătate.

Lipsa unui studiu care să atingă multitudinea de aspecte socio-economice m-a determinat să pornesc în cercetarea acestui subiect și să încerc să înțeleg cum s-a dezvoltat Bucureștiul de la preluarea puterii de către comuniști și până la prăbușirea sistemului de la finele anului 1989 și astfel să-mi aduc contribuția la descrierea acestui proces.

Dezvoltarea Capitalei este strâns legată de punerea în practică a ideologiei marxist-leniniste în forma sa stalinistă odată cu accederea la putere a partidului comunist. Astfel, aplicarea metodelor sovietice în crearea statului de democrație populară a condus la modificarea radicală a societății românești și, implicit, a celei bucureștene. Așa-numita reformă monetară, prin care populația era sărăcită de economiile realizate, confiscarea averilor prin intermediul legii naționalizării întreprinderilor și societăților economico-financiare și de transport, dublată de naționalizarea imobilelor care aveau destinație de locuință, cât și a hotelurilor, făceau că statul să devină atât proprietarul tuturor bunurilor imobiliare și al celor de producție, cât și deținătorul controlului economiei și, implicit, decident al politicii economice. Astfel că cei care până atunci făceau venituri din activități industriale, economice ori imobiliare și-au pierdut posibilitatea de a realiza acele venituri. Acesta este unul dintre aspectele care conduc la modificările structurii societății românești.

Un alt aspect l-a reprezentat eliminarea vechilor elite economice și politice prin condamnări la detenție grea, cu excepția unei mici parți a acestei elite care a reușit emigrarea. O altă categorie socio-profesională care va fi epurată de noul regim o reprezintă intelectualitatea, în special cea din învățământ, diplomație ori cultură, care va crește, la rându-i, numărul celor aflați în detenție ori în exil. Prin aceasta structura socială era modificată, posibilitățile de realizare de venituri fiind doar prin înregimentarea în structurile nou înființate, fie ele economico-industriale, fie ele socio-profesionale.

Una dintre problemele pe care partidul comunist o avea de rezolvat era lipsa unui proletariat pe care, din punct de vedere teoretic, partidul îl reprezenta și în numele căruia își desfășură întreaga activitate politică. Pentru a construi un proletariat puternic și loial, regimul a pus în practică modelul troțkist-stalinist al dezvoltări economice, prin cele două componente de bază: economia planificată și industrializarea accelerată, o politică ce a avut efecte rapide în creșterea numărului populației orașului, creând astfel ceea ce s-a numit criza spațiului locativ, probleme de transport, dar și nevoia de aprovizionare și prestări de servicii pentru populația al cărei număr creștea constant. Astfel că acest aflux de populație venită, în special, din mediul rural, era rezolvarea problemei ascunse sub paravanul industrializării. Orașul industrial devenea principala opțiune a țărănimii care a făcut subiectul colectivizării agriculturii. Nevoia de locuințe era unul dintre elementele propagandistice asumate de regim în cadrul ideologiei, conform căreia comuniștii se luptau să asigure proletariatului condiții decente de muncă și viață.

Prin arhitectura adoptată aspectul urban s-a modificat substanțial, începând cu reconfigurarea periferiilor, unde vor fi ridicate mari ansambluri de locuințe, pentru ca apoi să se schimbe aspectul marilor artere de intrare-ieșire din oraș, ajungând în final la mari intervenții în zona centrală, cu demolări masive în cardul acestei reconfigurări urbane. Noul stil arhitectural era, de asemenea, unul de import, din Uniunea Sovietică, fiind cunoscut sub denumirea de stilul realist-socialist. Pentru a-și pune amprenta pe aspectul orașului, liderii comuniști au decis construirea unor obiective rezidențiale și cultural-sociale în noua arhitectură de inspirație sovietică. Treptat, influența de la răsărit va scădea, impunându-se unele principii urbanistice de esență vestică, abordare care va fi de asemenea părăsită odată cu procesul „îndesirilor” construcțiilor și ale „ctitoriilor” ultimului lider comunist.

Lucrarea de față are o structură împărțită în patru capitole, cu o introducere, concluzii, anexe și bibliografie. După introducerea care prezintă o trecere în revistă a evoluției Bucureștilor de-a lungul a cinci veacuri, în primul capitol prezint situația României după 23 August 1944 când, la foarte puțin timp, România a căzut în sfera de influență a U.R.S.S., care a impus la București mai întâi reprezentanți comuniști în executiv, pentru ca nu după mult timp, comuniștii să preia controlul total al puterii și să aplice politicile Moscovei. Chiar dacă a luptat alături de armata sovietică după 23 August 1944, României nu i s-a recunoscut statutul de cobeligeranță și era tratată, atât prin Convenția de Armistițiu, cât și prin Tratatul de Pace, ca stat învins, supus unui efort de plată a datoriei de război către U.R.S.S. După aceasta, în întregul sistem instituțional al României au fost instalați consilierii sovietici, cei care coordonau întreaga activitate a țării. A urmat înființarea întreprinderilor mixte Sovrom, cu scopul de a spolia și mai mult resursele economice. În cea de-a doua parte a deceniului al cincilea, după abdicarea forțată a regelui Mihai, a fost adoptat cadrul legislativ menit să pună bazele de guvernare a noului sistem politic: Constituția sau Legea Naționalizării întreprinderilor și apoi a imobilelor, care făcea din guvern marele și unicul patron și proprietar. În același capitol tratez evoluția industriei bucureștene, cea mai importantă la nivelul întregii țări, la transformările pe care le suferă Capitala atât din aspect organizatoric, cât și demografic, situație care prezintă următoarele aspecte: afluxul de populație alogenă către marile platforme industriale în paralel cu emigrația evreiască, o populație ultra-calificată nevoită să părăsească țara în urma naționalizărilor, și în final, problema crizei spațiului locativ.

Cel de-al doilea capitol abordează subiectul procesului de reconstrucție a Bucureștiului în concepție comunistă, cu decizia de redenumire a străzilor, piețelor și bulevardelor, demararea construcțiilor edilitar-propagandistice, între care trebuie să amintesc Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii”, expresia supunerii totale a noii Românii ideologiei de la Moscova, simbol al arhitecturii realist-socialiste sovietice, ridicat și prin suportul populației prin muncă patriotică și subscripție publică, mai mult sau mai puțin obligatorie. O altă componentă a politicii comuniste era construirea de locuințe pentru clasa muncitoare. Aici mă refer la modalitățile de construire și la zonele din preajma marilor platforme industriale unde autoritățile au decis ridicarea de mari ansambluri rezidențiale, cum sunt Drumul Taberei – Militari, Titan – Balta Albă sau Berceni, fiecare, luat în parte, ajungând ca dimensiuni, volum de construcții sau populație cât un mare oraș.

Cel de-al treilea capitol este dedicat evoluției culturale a Bucureștiului în timpul regimului comunist, în care abordez problematica muzeelor, de la cele desființate, la muzee înființate în timpul regimului comunist, cu accent pe cele două mari muzee: muzeul Partidului și Muzeul de istorie a României, care, la un moment dat, împărtășesc aceeași idee expozițională, motiv pentru care Nicolae Ceaușescu decide unificarea celor două instituții și le pregătește un sediu nou, pe Știrbei Vodă, la podul Eroilor.

Ca un element adiacent muzeelor este cel legat de expozițiile organizate în București, care au un dedicat caracter propagandistic, prin care regimul își expunea realizările proprii ori pe cele ale „fratelui mai mare” sau al celorlalte țări, „colege” de lagăr, dar găsim și multe expoziții organizate cu ocazia unor aniversari de personalități, în special sovietice, în primele două decenii de la preluarea puterii de către comuniști. Urmează prezentarea situației teatrului, construcția Teatrului Național, cinematografele și institutele de cercetare. Tot în acest capitol prezint ce s-a petrecut în privința monumentului de for public, despre demolarea monumentelor vechiului regim și apariția noilor idoli pe arterele bucureștene, dar și despre modalitatea de înfrumusețare a orașului, culminând cu proiectele de mari monumente care n-au mai fost realizate niciodată. Tot aici am încercat detalierea aspectelor legate de agrementul în aer liber.

În capitolul patru abordez amplul subiect al evoluției orașului București când la conducerea României s-a aflat Nicolae Ceaușescu. Liderul comunist s-a erijat, începând cu deceniul al optulea, în „marele arhitect al Capitalei”, când a decis să schimbe aspectul orașului, transformându-l structural. Astfel că subcapitolele se referă la construirea metroului, la proiectele de sistematizare, la urmările cutremurului din 4 martie 1977, în principal la decizia lui Ceaușescu de a construi un nou palat administrativ, inițial fără să i se andoseze un ansamblu de clădiri, idee la care Ceaușescu a renunțat ulterior și am asistat la extinderea zonei centrale care a fost supusă așa-numitului proces de sistematizare, proces din care nu va fi uitat râul Dâmbovița.

În tratarea subiectului am realizat o serie de interviuri cu persoane care au locuit în perimetrul demolat astăzi sau specialiști din domeniul arhitecturii și construcțiilor, care au reușit, prin intermediul istoriei orale, să clarifice aspecte legate de un mod de viață și de lucru din acea perioadă.

În realizarea cercetării am folosit în special surse de arhivă de la Arhivele Naționale Istorice Centrale, Arhivele Primăriei Municipiului București, Arhiva Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Biblioteca Națională a României, Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Uniunii Arhitecților din România, Biblioteca Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, Biblioteca Muzeului Municipiului București, Direcția Regională de Statistică a Municipiului București, presa cotidiană, prin parcurgerea întregii colecții a ziarului „Scânteia” între anii 1951-1989 (aproape 13.000 de apariții), precum și a publicațiilor specialitate, așa cum sunt revista „Arhitectura” și revista „Arta”, pornind de la o bibliografie pe care am considerat-o importantă în înțelegerea dezvoltării orașului. Atât articolele publicate în „Scânteia”, cât și cele din revistele amintite, suplinesc informația referitoare la modificările pe care Bucureștiul le suferă în toată această perioadă, iar din analiza materialelor reușim, eliminând limbajul propagandistic, o oglindă a traseului evoluției Capitalei în timpul regimului comunist.

Dezvoltarea orașului București în timpul regimului comunist este un subiect tratat de o serie de autori, atât în epocă, cât și după Revoluția din Decembrie 1989. Cea mai complexă lucrare o consider a fi Istoria Bucureștilor, ediția a II-a, publicată în anul 1979 de către Constantin G. Giurescu, volum care tratează evoluția locuirii pe teritoriul actual al orașului încă din paleolitic, perioada marilor migrații, statutul de reședință domnească, capitala Valahiei și capitala României, tratând o lungă perioadă de timp prin fructificarea cercetărilor arheologice, documentelor și mărturiilor scrise lăsate de călătorii pe aceste meleaguri. Istoria Bucureștiului este strâns legată de istoria Țării Romanești și de evoluțiile politice interne și externe.

Perioada când este scrisă monografia, atât prima ediție, cât și cea de-a doua, respectiv deceniul al optulea, creează o ruptură în discursul istorio­grafic prin adaptarea acestuia la discursul democrat-popular. Astfel că studiul istoriei Bucureștiului din această perioadă este completat de cercetarea surselor arhivistice, în special din bogatele fonduri ale Arhivelor Naționale, rezultând o selecție de peste 100 de dosare, cât și rezultatele cercetărilor unor pasionați istorici și arhitecți care s-au aplecat asupra acestui domeniu.

Menționez aici o cercetare a arhitectului Alexandru Panaitescu, materializată în volumul De la Casa Scânteii la Casa Poporului: patru decenii de arhitectură în București: 1945-1989, publicată în 2012 la Editura Simetria, care realizează un studiu critic al evoluției construcțiilor, al etapelor de construire și al plasticii arhitecturale, pornind de la articolele revistei „Arhitectura”. Venite să completeze golul bibliografic al perioadei cercetate sunt lucrările doamnei profesor arhitect Ana Maria Zahariade, Arhitectura în proiectul comunist. România 1944-1989, publicată la Editura Simetria în 2011 și ale arhitectelor Miruna Stroe, Locuirea între proiect și decizie politică. România 1954-1966 în 2015, și Irina Tulbure, Arhitectură și urbanism în România anilor 1944-1960: constrângere și experiment, în anul 2016, ambele la aceeași editură, care prezintă problemele legate de construcțiile sociale și edilitare în Bucureștiul primei perioade a regimului comunist. Studiul domnului profesor geograf, Bogdan Suditu, Bucureștiul în locuințe și locuitori de la începuturi până mai ieri (1459-1989) publicat în anul 2016 la Editura Compania, se apleacă asupra modului în care problema locuințelor este tratată de regimul comunist, din care reiese că „blocuirea” a fost și un instrument de control și manipulare a populației urbane în condițiile în care statul naționalizase imobilele de locuințe și era, în același timp, unicul comanditar și decident în privință spațiului rezidențial.

Cel mai important aspect al evoluției orașului București l-a reprezentat dezvoltarea economică, bazată în principal pe industrie, în a cărei analiză, paradoxal, există extrem de puține lucrări dedicate subiectului. Am folosit în lucrarea de față teza de doctorat din anul 1971 a profesorului Constantin M. Herbst, intitulată Geografia industriei municipiului București, și studiul sociologului Liviu Chelcea, Bucureștiul postindustrial: memorie, dezindustrializare și regenerare urbană, publicat în anul 2008 la Editura Polirom, în care, pornind de la teza lui Constantin M. Herbst, analizează situația industriei bucureștene în perioada postdecembristă. Am suplinit această lipsă de suport bibliografic prin volumele publicate de Institutul Național de Statistică și al cotidianului „Scânteia”. Fenomenul industrializării forțate a produs modificări în structura socială urbană prin creșterea numărului populației, o populație neobișnuită cu regulile traiului la oraș, care vine cu tradiții și obiceiuri proprii.

Un alt aspect al evoluției economice îl reprezintă volumul construcțiilor care va aduce, comparativ cu domeniul industrial, un număr considerabil de muncitori în arealul bucureștean. Pe lângă presă, documente oficiale, bibliografia consultată și documentele de arhivă, am folosit informația pusă la dispoziție de o serie de site-uri web ale unor instituții, presă și bloguri. Totodată, am vizionat o parte dintre filmele propagandistice, digitalizate de către Asociația One World Romania, realizate pe baza materialelor Studioului Cinematografic „Alexandru Sahia”, care, prin jurnalele sale, până la dezvoltarea televiziunii, prezenta situații ale transformărilor urbanistice și ale conviețuirii în orașul comunist. O bogată ilustrație însoțește materialul scris în încercarea a crea o imagine cât mai relevantă a trecutului recent al Bucureștilor.

În înțelegerea fenomenului și a direcțiilor de cercetare am primit ajutorul mai multor specialiști, în primul rând coordonatorul meu de doctorat, domnul profesor universitar doctor Ionel Calafeteanu, căruia îi mulțumesc pentru stăruință și pentru răbdarea cu care s-a aplecat critic asupra lucrării de față, domnului profesor universitar doctor arhitect Augustin Ioan, pentru concluziile pe care am reușit să le trag în urma discuțiilor purtate pe subiecte precum realismul socialist în arhitectura bucureșteană dar și asupra arterei Stalin Allee ca model pentru Calea Victoriei Socialismului, domnului profesor universitar doctor Ioan Opriș pentru indicațiile de ordin biblio­grafic. Le mulțumesc și arhiviștilor, bibliotecarilor și funcționarilor din insti­tu­țiile la care am apelat pentru realizarea documentării cercetării de față.

Problemele întâmpinate în timpul studiului au fost legate de imposibilitatea accesării arhivei Institutului Proiect București, mutarea sediului Arhivei P.M.B., cât și noile reglementari cu privire la timpul acordat studiului documentelor la sală, perioada îndelungată de la solicitarea dosarelor și până la prelucrarea acestora în vederea studierii la C.N.S.A.S., închiderea pentru renovare a sediului A.N.I.C. și, nu în ultimul rând, pandemia noului Coronavirus care a condus, începând cu jumătatea lunii martie 2020, la închiderea bibliotecilor și sălilor de studiu de la diferitele instituții deținătoare de documente.