POLITICILE EDUCAȚIONALE PREUNIVERSITARE ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ

INTRODUCERE

1. Problematica cercetării

Lucrarea cu titlul Politicile educaționale preuniversitare în România interbelică, își propune să analizeze problematica sistemului național de educație din perioada interbelică. Cercetarea se raportează la o perioadă de 22 de ani, între 1918 și 1940 și urmărește să se concentreze asupra a două aspecte importante: capacitatea și disponibilitatea oamenilor politici de a crea un sistem educațional performant, care să răspundă noilor nevoi ale societății românești, în contextul Unirii de la 1 Decembrie 1918, respectiv consecințele politicii guvernamentale, în domeniul educației preuniversitare, asupra dezvoltării și evoluției societății românești în cele două decenii următoare.

Nu ne-am propus să redactăm o  Istorie a învățământului românesc interbelic, care nu ar putea fi decât o întreprindere a unui colectiv de autori și s-ar putea materializa într-un corpus alcătuit din mai multe volume, ci o analiză a politicilor educaționale, a legislației specifice și a modului de organizare a învățământului preuniversitar românesc, în raport cu viziunile enunțate de personalitățile epocii și cu tendințele europene în acest domeniu. Această analiză este realizată pe baza documentelor de arhivă, a memorialisticii și a lucrărilor de specialitate publicate în perioada cercetată.

Cercetarea noastră va încerca să stabilească dacă politicile guvernamentale promovate în perioadele 1918-1928, 1928-1933, 1933-1938 și 1938-1940 au fost aliniate cu nevoile societății românești, aflată într-o profundă schimbare, sau erau mai degrabă hotărâri de conjunctură, reacții la inițiative venite din partea oamenilor politici, care urmăreau satisfacerea propriilor interese politice de partid. Urmărind această paradigmă centrală, dorim să reconstituim societatea interbelică din punct de vedere al relațiilor existente între decidenții vremii și mediul socio-economic, în care învățământul preuniversitar era chemat să funcționeze.

Complexitatea problemei centrale a lucrării impune și discutarea mai extinsă a altor aspecte legate de sistemul de învățământ preuniversitar, precum: mijloacele prin care se realiza finanțarea învățământului preuniversitar; rolul comitetelor școlare; programele analitice și disciplinele studiate; examenele susținute în cadrul învățământului preuniversitar; învățământul alternativ; calitatea actului de predare sau eficiența educațională și egalitatea de șanse a elevilor.

2. Teorie și metode de cercetare

Pe timpul cercetării științifice am utilizat analiza istorică sub mai multe forme: analiza de discurs, atunci când am urmărit mesajele transmise de oamenii politici, prin propunerile lor privind organizarea și dezvoltarea sistemului de educație preuniversitar; analiza de conținut, care are în vedere explicarea conceptelor exprimate pe acest subiect și integrarea lor în contextul socio-economic în care sunt produse; analiza calitativă, folosită pentru a demonstra calitatea și seriozitatea activității depuse de cei care s-au implicat în perioada interbelică în dezvoltarea sistemului educațional; analiza cantitativă, utilizată în argumentarea punctelor de vedere formulate în timpul cercetării; analiza critică a documentelor cercetate sau a acțiunilor întreprinse în domeniul studiat.

Ancheta istorică am utilizat-o în cazul cercetării documentelor de arhivă. În acest caz, am urmărit să oferim un tablou cât se poate de exact al sistemului de educație românesc din perioada interbelică, privit din punct de vedere al celor exprimate în documentele de arhivă.

Ipotezele și ideile formulate în această lucrare au fost verificate și testate prin căutarea și găsirea dovezilor confirmatorii și validate prin confruntarea cu teoriile și rezultatele exprimate anterior.

Rezultatele cercetării științifice întreprinse cu această ocazie le vom valorifica ținând cont de interesul existent în cadrul societății contemporane de reformare a sistemului de învățământ preuniversitar. Concluziile privind activitatea parlamentară și guvernamentală din perioada interbelică pot contribui la stabilirea unei strategii naționale de organizare și dezvoltare a învățământului preuniversitar actual. În același timp, cercetarea poate contribui la realizarea lucrărilor de sinteză, prin emiterea unor concluzii pertinente, verificate și validate, despre subiectul studiat. Viitoarele cercetări pot continua tema propusă, realizând o analiză a sistemului de învățământ preuniversitar din perioada comunistă, având în vedere raportarea la calitatea învățământului interbelic, la împlinirile și neajunsurile acestuia și la scopul urmărit de regimul comunist prin sistemul de învățământ preuniversitar.

În această lucrare nu am abordat anumite aspecte pe care le-am avut în vedere la începutul demersului nostru de cercetare. Aspecte importante legate de funcționarea și dezvoltarea sistemului de învățământ preuniversitar românesc, precum: finanțarea învățământului preuniversitar, activitatea comitetelor școlare, programele analitice școlare, materiile de învățământ, manualele școlare, examenele de absolvire, învățământul minorităților naționale și învățământul alternativ, formarea și salarizarea profesorilor, calitatea actului de predare, eficiența educațională și egalitatea de șanse a elevilor, disparități în procesul educațional între învățământul urban și învățământul rural, vor fi analizate într-un proiect ulterior. În acest nou proiect avem în vedere dezvoltarea temei studiate prin valorificarea numeroaselor informații obținute în munca de cercetare.

3. Sursele documentare

Schimbările înregistrate în sistemului de educație din România au fost în permanență în atenția istoricilor și a publicului larg. Din perspectiva cronologică, studierea istoriei schimbărilor survenite în modul de organizare și funcționare a sistemului de învățământ, a fost secționată, în mod general, în patru perioade: a doua jumătate a secolului al XIX-lea – începutul secolului al
XX-lea; perioada interbelică; perioada regimului comunist și perioada recentă. Această periodizare simbolică a fost realizată în funcție de etapele transformărilor majore produse în cadrul societății românești și a regimurilor politice respective. Dezvol­tarea sistemului național de educație preuniversitar în perioada interbelică – tema pusă în discuție în această lucrare – a fost, și rămâne, o temă de cercetare din mai multe perspective. În funcție de acestea, am analizat istoriografia temei de cercetare, clasificând lucrările, care vizează sistemul preuniversitar de educație în perioada interbelică, în funcție de următoarele abordări:

1. a) schimbările survenite în sistemul național de educație;
2. b) politicile educaționale promovate în programele partidelor parlamentare;
3. c) analiza curentelor pedagogice dezvoltate în perioada interbelică;
4. d) prezentarea sistemului de învățământ regional;
5. e) organizarea învățământul vocațional;
6. f) impactul dezvoltării economice și culturale asupra educației;
7. g) educația în amintirile și memoriile personalităților perioadei studiate.

 

1. a) Schimbările survenite în sistemul național de educație

Principalele preocupări istoriografice privind dezvoltarea sistemului educațional au fost realizate, după Unirea de la 1 Decembrie 1918, de o serie de profesori universitari, specialiști remarcabili, care și-au adus un important aport în legiferarea și implementarea reformelor educaționale în perioada interbelică. Printre aceștia îi regăsim pe Simion Mehedinți, Petre P. Negulescu, Constantin Angelescu, Nicolae Iorga, George G. Antonescu, Iosif I. Garbea sau Dimitrie Gusti.

Simion Mehedinți, fost ministru al Instrucțiunii Publice în 1918, își prezintă viziunea asupra organizării sistemului educațional românesc în lucrarea Altă creștere-Școala muncii (1919). Interesul de care s-a bucurat această lucrare a fost extraordinar, până în 1941 fiind publicate nu mai puțin de 7 ediții, iar după 1989 au fost publicate alte două ediții.

Petre P. Negulescu, numit ministru al Instrucțiunii Publice în ambele guverne Averescu, publică Reforma învățământului: proiecte de legi (1922), în care își expune programul de reformă a învățământului, susținut în parlament, dar care nu a reușit să se materializeze într-o lege organică. Negulescu realizează o justificare teoretică a motivelor care stau la baza politicilor publice promovate în ceea ce privește organizarea sistemului educațional și critică vehement politica educațională promovată de liberalul Constantin Angelescu, atât în ediția din 1922, cât și în ediția din 1927. Considerând că dezvoltarea statului român este strâns legată de importanța arătată sistemului educațional, Negulescu explică faptul că, la baza proiectului de reformă promovat, stă rigurozitatea în ceea ce privește pregătirea corpului profesoral și înlănțuirea coerentă a treptelor de educație din cadrul învățământului preuniversitar[1]. În acest context, el arată că „în mod firesc, problemele politice și economice ating interese mari, interese vitale ale prezentului, în timp ce educația pregătește doar viitorul. Nu trebuie să uităm însă că viitorul de astăzi va fi prezentul de mâine și că, dacă viața pe care o trăim în acest moment este, în atât de multe privințe, atât de dificilă și neplăcută, se datorează în mare măsură faptului că nu a fost pregătit așa cum ar trebui, atunci când nu era doar un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat.”[2]

Constantin Angelescu, ministru al Instrucțiunii Publice în mai multe rânduri în perioada interbelică, a publicat numeroase studii privind problematica pusă în discuție. Dintre acestea, două prezintă o importanță deosebită din prisma datelor oficiale oferite și a argumentelor prezentate în susținerea politicilor educaționale promovate de guvernele liberale interbelice. În prima lucrare, publicată în 1926, Activitatea Ministerului Instrucțiunii (1922-1926), Angelescu prezintă legislația reformatoare adoptată în această perioadă, justifică politicile publice promovate prin rezultatele obținute în dezvoltarea organizării sistemului educațional și exprimă viziunea lui asupra dezvoltării etapizate a sistemului educațional, printr-o nouă organizare legislativă a învățământului preșcolar, a învățământului primar și a celui secundar. A doua lucrare, Evoluția învățământului primar și secundar în ultimii 20 de ani, publicată în 1940, constituie o importantă sinteză a perioadei petrecută în fruntea ministerului. Angelescu analizează evoluția sistemului de educație după Primul Război Mondial, secționând intervalul de 20 de ani în patru perioade: prima cuprinsă între 1919 și 1928, a doua între 1928 și 1933, a treia între 1933 și 1937, iar a patra între 1937 și 1940, în funcție de legislația adoptată în domeniul educațional.[3]

În anul 1928, Nicolae Iorga este cel care realizează, în literatura noastră de specialitate, o primă sinteză privind evoluția sistemului educațional în Istoria învățământului românesc, la solicitarea ministerului de resort.[4] Problematica ridicată de procesul de instrucție și educație a fost dezvoltată de marele istoric, de la debutul său publicistic și până la apariția acestei sinteze, în peste 200 de articole și lucrări, analizând viața școlară din mai multe perspective.[5] În această sinteză, Iorga prezintă evoluția sistemului de învățământ, de la originile învățăturii slavone (secolul al XIV-lea) până la începutul secolului al XX-lea. Perioada de interes pentru studiul nostru este atinsă în această lucrare doar tangențial, marele istoric folosindu-se de această lucrare pentru a-și exprima nemulțumirile privind încercările de reformă propuse de Simion Mehedinți, Petre P. Negulescu, Ioan Petrovici sau Constantin Angelescu. Critica principală este îndreptată asupra faptului că atât ciclul primar cât și cel secundar nu reprezentau decât etape de pregătire pentru trecerea în următorul ciclu de învățământ. El atrage atenția că „întemeierea României unite a pus învățământului probleme de o nesfârșită greutate”[6], iar politicile educaționale implementate după 1918 nu au reușit să rezolve problemele esențiale ale organizării sistemului național de educație.[7] Marele istoric arată, în finalul ultimului capitol Învățământul în Principatele Unite și în provinciile locuite de români, scopul care trebuie dat învățământului preuniversitar, anunțându-și dorința de a ajunge în postura de a înrâuri noua reformă a sistemului educațional.[8] Nicolae Iorga critică „pregătirea pentru școală din grad în grad,”[9] propunând organizarea unui învățământ care să răspundă nevoilor concrete ale elevilor, în funcție de mediul în care își desfășoară activitatea. Astfel, „în folosul fiecărui tip social”, marele istoric solicita să se organizeze „tipul de școală corespunzător.”[10]

Nicolae Iorga își exprimă foarte clar viziunea asupra organizării învățământului preuniversitar în conferințele radiofonice difuzate în perioada cât a deținut funcția de ministru al Instrucțiunii Publice (1931-1932). În Noua direcție în învățământul românesc. Patru conferințe la Radio, marele istoric își expune punctul de vedere în privința rolului jucat de învățământul primar și secundar, modul de eficientizare a învățământului preuniversitar și importanța învățământului comercial și industrial. Având o poziție conservatoare în ceea ce privește nevoile resimțite de mediul rural și mediul urban, Iorga militează pentru o schimbare substanțială a sistemului educațional. El arată că reforma școlară reprezintă cea mai importantă schimbare în cadrul societății noastre, deoarece dacă „veți schimba școala, veți schimba sufletul”. În opinia lui, poți reforma toate domeniile statului, însă „dacă școala nu va ridica mai sus sufletul cinstit al țăranului și dacă școala va continua să creeze sufletul fals al orășenilor, țara asta nu poate merge.”[11] Scrierile marelui istoric, în care regăsim și „multe inadvertențe și chiar erori,”[12] își păstrează și astăzi importanța științifică privind studierea evoluției sistemului educațional românesc.

George G. Antonescu și Iosif I. Gabrea, profesori universitari, specialiști în domeniul științelor educației, deținând funcții importante în Ministerul Instrucțiunii Publice, au publicat numeroase și importante lucrări în care au abordat reforma școlară. În Educație și cultură. Actualități și perspective (1928), Antonescu își prezintă principiile privind reorganizarea sistemului de educație, plecând de la cercetarea și analizarea legilor de reformă școlară din 1924 și 1928. În ediția a III-a publicată în 1936, Antonescu adaugă un capitol în care își prezintă poziția față de „criza școalei”, analizând care erau problemele cu care se confrunta învățământul preuniversitar în perioada respectivă. Viziunea privind modul de organizare a sistemului de educație este pe larg expusă în lucrarea Școala care ne trebuie. Școala formativ-organicistă (1930). Antonescu consideră că, prin sistemul formativ-organicist, școala românească poate să-și îndeplinească chemarea de a consolida răspândirea culturii în rândul maselor.

Iosif I. Gabrea își prezintă propria viziune asupra modului de organizare a sistemului școlar în lucrarea Școala creiatoare. Individualitate-Personalitate. El consideră că educația trebuie să dezvolte la maximum personalitatea creatoare a elevilor, deoarece finalitatea școlii trebuie să o reprezinte un cetățean „determinat în devenirea și acțiunile sale nu de legile naturii, ci de propria-i voință.”[13] În lucrarea Școala românească. Structura și politica ei. 1921-1932, Gabrea realizează „o reflexie critică de ansamblu” privind „prefacerile prin care a trecut școala românească”, bazată pe date oficiale oferite de Ministerul Instrucțiunii Publice. Importanța acestei lucrări în tematica propusă de noi reiese tocmai din organizarea datelor statistice oficiale, Gabrea apreciind „că nu se poate concepe organizare și politică școlară sănătoasă fără informații statistice suficiente și sigure.”[14] Apelând la datele statistice și la legislația școlară, Gabrea realizează o nouă lucrare în care analizează sistemul de educație. În volumul Din problemele școlii românești, Gabrea trage concluzia că „între structura școalei și a societății românești există un dezacord profund, atât din punct de vedere social, cât și național.”[15]

Dimitrie Gusti, numit în plină criză economică ministru al Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor, a abordat numeroase probleme legate de sistemul de educație în lucrările publicate sau în materialele susținute la radio, ori publicate în reviste de specialitate sau în cotidianele vremii. Gusti tratează teme precum: rolul profesorului reformator în sistemul de educație, frecvența școlară, importanța școlii primare în dezvoltarea culturii poporului, bugetul alocat instrucțiunii publice sau organizarea eficientă a orarului școlar. Gusti publică la sfârșitul mandatului o amplă sinteză, în care realizează o diagnoză a sistemului național de educație. Lucrarea publicată în 1934, Un an de activitate la Ministerul Instrucției, Cultelor și Artelor. 1932-1933 prezintă, pentru tema pusă în discuție de noi, o importanță deosebită, atât din perspectiva datelor oficiale prezentate, cât și din perspectiva argumentelor oferite în privința susținerii viziunii gustiene asupra dezvoltării sistemului național de educație. Alături de obiectivele pe care trebuie să le urmărească fiecare treaptă educațională, Gusti prezintă viziunea sa în privința rolului pe care trebuie să-l joace învățământul în dezvoltarea națiunii. El demonstrează strânsa legătură dintre reforma educației și cultura națională, arătând că idealul școlii românești îl reprezintă „cultivarea poporului, transformarea sa în națiune care reprezintă o unitate superioară spiritual-socială.”[16] Politicile educaționale prezentate de Gusti în această lucrare creionează organizarea unui sistem educațional care urmărește „o mai bună articulare a nivelurilor și treptelor școlare, corespunzător vârstelor psihologice și condițiilor sociale existente” în societatea românească după 1918.[17]

În Enciclopedia României, coordonată de Dimitrie Gusti, Marin Popescu-Spineni, Iulian Leter și Iosif I. Gabrea au realizat subcapitolul Organizația învățământului în România (vol. I Statul), prezentând activitatea educațională desfășurată din perioada modernă până în anul 1938. Autorii, specialiști de marcă în domeniul educațional, au abordat în mod sintetic organizarea învățământului preuniversitar, atât în provinciile unite în anul 1918, cât și în Vechiul Regat. Este înfățișat modul de organizare a sistemului de educație, conform legislației în vigoare în anul 1938, accentul fiind pus pe rolul important pe care trebuie să-l joace educația în consolidarea statului făurit la 1 Decembrie 1918.[18] Dezvoltarea sistemului educațional românesc este văzută în strânsă legătură cu evoluția sa de-a lungul timpului și cu prefacerile importante din cadrul societății moderne.[19] Autorii apreciază eforturile realizate după 1918 în privința organizării pe baze moderne a învățământului românesc și promovarea unor politici educaționale, care au avut rolul „de a pune cât mai mult de acord sistemul școlar cu interesele vieții sociale și naționale.”[20]

În perioada comunistă, Constantin C. Giurescu coordonează lucrarea Istoria învățământului din România: Compendiu (1971), în care este prezentată evoluția învățământului începând de la comuna primitivă, iar Mihai Bordeianu și Petru Vladcovschi publică Învățământul românesc în date (1979).

Odată cu revenirea la democrație, au fost publicate o serie de lucrări care au readus în atenție activitatea legislativă în domeniul educației din perioada interbelică sau care au prezentat în date statistice dezvoltarea învățământului preuniversitar în această perioadă. O lucrare foarte importantă în privința analizării legislației educaționale adoptate în perioada interbelică este publicată în 1991, sub coordonarea lui Gheorghe Bunescu Legile învățământului din România. 1864-1978. Lucrarea este reeditată în 2004, sub titlul Antologia legilor învățământului din România, cu un studiu introductiv și prezentând legislația educațională până în anul 2001. Autorii își propun „o repunere în context și o analiză a suportului legislativ al reformelor învățământului”,[21] însă nu sunt prezente în această antologie acte legislative importante pentru evoluția organizării școlii românești interbelice, precum: Legea pentru organizarea învățământului agricol și casnic de gradul I și II și de popularizare din 2 august 1929, Legea pentru raporturile dintre școlile secundare confesionale române și Ministerul Instrucțiunii din 27 august 1929, Legea de organizare a învăță­mântului comercial secundar din 1 aprilie 1936, Legea pentru organizarea și funcționarea învățământului secundar industrial de băieți și fete din 16 aprilie 1936 sau Legea pentru organizarea și funcționarea învățământului secundar teoretic din 4 noiembrie 1939.

Pentru analizarea datelor statistice oferite de sistemul de educație, într-o manieră asemănătoare celei realizate de Iosif I. Gabrea, lucrarea Evoluția centenară a învățământului în România, publicată în 2018, reprezintă o sursă importantă de informare. Lucrarea s-a dorit „a fi o monografie în date și cifre”, care să ofere „informații statistice în strânsă corelație cu faptele și evenimentele istorice, ale sistemului de învățământ românesc din ultimii 100 de ani.” Prezentată de autori drept „prima apariție complexă de acest gen pe care a văzut-o lumina tiparului în România,”[22] lucrarea realizează doar parțial corelațiile dintre datele statistice și contextul legislativ educațional și socio-politic interbelic (lucru realizat într-o manieră documentată în lucrarea lui Iosif I. Gabrea, prezentată anterior).

Publicată în 2018, lucrarea Învățământul din România în perioada 1919-2017, este o analiză statistică a progresului înregistrat de sistemul de educație, fiind publicată sub egida Academiei Române, de către Florin Marius Pavelescu. Analiza statistică a evoluției sistemului educațional este prezentă și în volumul România. Un secol de istorie. Date statistice (2018), publicat cu ocazia centenarului Marii Uniri și coordonat de Andrei Tudorel. În capitolul referitor la educație, Silvia Pisică, Bogdan Murgescu, Andrei Florin Sora și Nicoleta Alexandru-Caragea, realizează o analiză statistică a evoluției populației școlare și a rețelei școlare.

După 1989, perioada interbelică este intens studiată și sunt publicate numeroase lucrări și studii de sinteză în care, în mod firesc, învățământul preuniversitar este abordat cu generozitate. Lucrarea Cultural politics in Greater Romania. Regionalism, nation building and ethnic struggle. 1918-1930 publicată de Irina Livezeanu la Cornell University Press în 1995, este tradusă și editată în România, în 1998, sub titlul Cultură și naționalism în România Mare. 1918-1930. Livezeanu încearcă în această lucrare să demonstreze caracterul naționalist al ofensivei culturale declanșată de liberali imediat după înfăptuirea Unirii de la 1918. Livezeanu declară că s-a străduit să fie obiectivă, „deși, firește, am un punct de vedere propriu”, fiind încredințată că se află „pe un teritoriu interpretativ intermediar” în ceea ce privește națio­nalismul românesc. Asta pentru că „unii critici mi-au reproșat un ton prea proromânesc, iar alții, din contra, au socotit interpretarea mea a fenomenului naționalist romanesc excesiv de negativă.”[23] Noi rămânem la părerea lui Emile Durkheim în ceea ce privește activitatea cercetătorului: „rolul său este să dezvăluie realitatea, nu să o judece.”[24]

O abordare echilibrată o întâlnim însă la Grațiela Sion în lucrarea Secolul XX în sistemul educațional din România. O perspectivă istorică. Sion realizează o analiză a schimbărilor survenite în legislația școlară și în cadrul politicilor educaționale interbelice, evidențiind „efectele negative ale subordonării politicii educației unei politici ideologizatoare în sine.”[25] Trebuie să atragem atenția însă că autoarea rămâne ancorată în folosirea terminologiei comuniste atunci când vorbește despre schimbările survenite în educație din perspectiva „luptei de clasă”, utilizând termenul de „stat burghezo-moșieresc” pentru statul român democratic interbelic.[26]

Modernizarea sistemului de educație în primul deceniu interbelic a fost analizată de Diana-Gabriela Reianu în două lucrări amplu documentate: Modernizarea României în primul deceniu interbelic. Învățământul românesc în presa partidelor politice și Politica educațională românească în dezbaterile parlamentare 1919‐1929. Prima lucrare, valorifică opiniile exprimate de principalele forțe politice, în presa de partid, cu privire la evoluția sistemului de învățământ în perioada 1919-1929. Autoarea concluzionează că eforturile de modernizare a societății românești au creat instituții stabile, democratice, precum sistemul de educație. Prin modul de organizare a unităților școlare, a materiilor studiate, a diversificării studiilor preuniversitare și a importanței acordate pregătirii resursei umane, sistemul de învățământ a devenit o instituție fundamentală a societății românești interbelice.[27] În cea de-a doua lucrare, Reianu analizează aceeași problemă, pentru aceiași perioadă, plecând însă de la dezbaterile care au avut loc în Parlamentul României cu privire la adoptarea legislației școlare. Analizând politicile educaționale în dezbaterile parlamentare, Reianu realizează o cercetare „a argumentelor pro și contra care au creionat, în cele din urmă, cadrul legislativ de la acel moment,”[28] urmărind identificarea și analizarea „principiilor care i-au călăuzit pe politicienii români din ani `20 în demersul lor de a configura politica educațională și evoluția învățământului românesc.”[29]

O analiză a evoluției sistemului actual de educație, în comparație cu dezvoltarea sistemului educațional existent până în 1989, este realizată de Mircea Platon în lucrarea Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc, publicată în 2020. Autorul arată faptul că învățământul românesc după 1990 a fost supus în mod abuziv unor reforme nocive, care nu au avut în vedere valorificarea tradițiilor specifice sistemului românesc dezvoltate de-a lungul timpului. Comparația în oglindă realizată între cele două perioade este marcată de poziționarea autorului, pe de o parte, împotriva influențelor nefaste ale organismelor internaționale în dictarea politicii educaționale actuale și, pe de altă parte, de idealizare a unui trecut în care valorile tradiționaliste erau primordiale.[30]

 

1. b) Politicile educaționale promovate în programele partidelor parlamentare

Privind programele partidelor politice, lucrarea publicată de Gheorghe Sbârnă Partidele politice din România, 1918-1940: programe și orientări doctrinare, aduce în atenția cercetătorului „texte semnificative în măsură să ofere repere pentru a judeca cu mai multă profunzime viața politică prin felul în care se exteriorizau în documente ideile programatice și doctrinare ale partidelor.”[31] Sbârnă realizează o excelentă prezentare a pro­gramelor politice elaborate de partidele guvernamentale și parlamentare în perioada interbelică. În aceste documente educația este prezentă într-o proporție semnificativă, aproape fiecare partid politic acordând o atenție deosebită prezentării politicilor educaționale promovate. De un real folos pentru studierea politicilor publice promovate de partidele politice a fost și lucrarea Doctrinele partidelor politice (1923), publicată de Institutul Social Român, coordonat de Dimitrie Gusti. În acest volum sunt strânse 19 prelegeri publice organizate de Institutul Social Român și susținute de către doctrinarii celor mai importante partide politice din perioada interbelică.

Activitatea partidelor politice în perioada interbelică reprezintă un subiect abordat de foarte mulți specialiști. Pentru tema noastră de cercetare am căutat să identificăm politicile educaționale promovate de partidele politice care au putut influența reformarea sistemului educațional din parlamentul țării sau prin act guvernamental. Tratarea acestui subiect este diversă: de la simpla enumerare a unor documente semnificative pentru activitatea formațiunilor politice,[32] trecând print-o prezentare, de multe ori populistă, a ideologiilor politice,[33] până la ample analize metodice ale programelor, discursurilor și acțiunilor politice.[34] Abordările sunt diferite, fiind limitate în cele mai multe cazuri de preferințele autorilor față de o doctrină sau de un lider marcant al vieții politice interbelice. Preferințele noastre au fost îndreptate către ultima categorie, apreciind tratarea echidistantă și dorința de a prezenta adevărul istoric, în dauna exprimării unui punct de vedere preconceput.

 

1. c) Analiza curentelor pedagogice dezvoltate în perioada interbelică

În perioada studiată a existat o efervescență în ceea ce privește dezvoltarea pedagogică a sistemului preuniversitar de educație, susținută de numeroase activități educaționale experimentale. Numeroși specialiști au creat sisteme pedagogice sau teorii educaționale, care deși se deosebeau prin conținut sau metode, au avut un numitor comun: „încercarea de a crea un sistem de educație ancorat în realitatea românească” interbelică, având în vedere noul cadru social existent după Unirea de la 1918.[35]

Curentele pedagogice concretizate în perioada interbelică sunt puse în discuție de către Heinz Brandsch în lucrarea Pedagogi români contemporani. Sunt publicate sub acest titlu articolele scrise pentru revista „Schule und Leben”, încercând astfel să popularizeze în cercuri cât mai largi „ideile celor mai proeminenți pedagogi români.”[36] Director la Școala Normală Confesională Evanghelică din Sighișoara, Brandsch prezintă sintetic activitatea științifică desfășurată de cei mai importanți pedagogi contemporani, analizând teoriile educaționale enunțate. El își argumentează demersul prin faptul că „neglijarea și mai departe a curentelor pedagogice din patria noastră, așa cum se arată ele, mai ales în operele științifice ale pedagogilor români” în detrimentul păstrării „școalei noastre și a caracterului format în cursul timpului” ar reprezenta o mare greșeală.[37] George G. Antonescu în lucrarea Pedagogia complementară. Probleme și curente, a completat prezentarea curentelor pedagogice existente în societatea românească cu o analiză a problemelor cu care se confrunta școala interbelică și cu o încercare de a stabili criterii clare în privința principiilor pedagogice existente în epocă. În demersul său, Antonescu urmărește pe de o parte, popularizarea „mișcării pedagogice contemporane” și pe de altă parte, „armonizarea realităților școlare cu principiile pedagogice.”[38] Tema armonizării realităților școlare cu principiile pedagogice a fost tratată de Antonescu și în lucrarea Educație și cultură. El revine asupra subiectului și își intensifică acțiunea de a argumenta importanța acestei armonizări prin faptul că „orice încercare de a soluționa problemele școlare, nesocotind principiile pedagogice, este foarte comodă, dar dăunătoare pentru progresul real al școlii.” În argumentarea tezei exprimate, Antonescu arată că „dacă principiile, fără considerarea realității, sunt adeseori inoperante, realitățile, neluminate de principii, nu pot fi suficient pătrunse și prin urmare nici bine îndrumate. În primul caz se face știință pură fără efect practic imediat; în al doilea caz se ajunge la un dilentantism periculos.”[39]

Ermona Zaharian realizează în lucrarea Pedagogia românească interbelică. O istorie a ideilor educative o analiză a teoriilor educaționale enunțate de cei mai importanți specialiști din perioada interbelică. În opinia lui Zaharian, scopul cercetării principalelor curente pedagogice românești, concretizate în perioada interbelică, era acela de a fundamenta organizarea educației pe tradiția scrierilor pedagogice românești. Tradiția școlii pedagogice românești creată în perioada interbelică este considerată de Zaharian „cea mai demnă de a fi cercetată”, datorită „bogatului și variatului fond ideatic zămislit atunci.”[40] Cercetând sistemele pedagogice interbelice, Zaharian concluzionează faptul că „ideile viabile revin, generând idei.”[41]

Acestei tematici i se alătura si Ion Gh. Stanciu, care realizează o lucrare de referință în prezentarea evoluției gândirii pedagogice românești pentru perioada interbelică Școala și doctrinele pedagogice în secolul XX.^[42] În comparație cu Ermona Zaharian, Stanciu urmărește prin demersul său analizarea „complexității fenomenului educațional”, prezentând sintetic „principalele direcții manifestate în teoria pedagogică” și efectele produse de către acestea în implementarea politicilor școlare prin „progresele realizate în organizarea învățământului” în secolul XX.[43] Pentru perioada interbelică, Stanciu prezintă sistemele teoretice educative, grupate în trei tendințe fundamentale: pedagogia filosofică, pedagogia sociologică, pedagogia psihologică și experimentală. Autorul prezintă obiectiv concepțiile celor mai importanți teoreticieni și realizează o analiză pertinentă a acestora, întemeiată pe un „crez” personal „fundamentat pe teoriile clasice ale pedagogiei și pe rezultatele cercetărilor empirice contemporane.”[44] Prin această lucrare, Stanciu reușește să realizeze „o imagine veridică asupra realităților educaționale ale lumii contemporane, atât sub aspect teoretic, cât și practic.”[45] Tema rămâne de actualitate și este abordată și de Gabriela C. Cristea, discipol al lui Ion Gh. Stanciu, în lucrarea Reforma învățământului. O perspectivă istorică 1864-1944, publicată în 2001. Lucrarea se remarcă prin „definirea conceptului de reformă a învățământului,” dar și prin „prezentarea premiselor metodologice necesare în abordarea istorică a educației.”[46]. Cristea contribuie astfel la aprofundarea analizei privind dezvoltarea educației, prin avansarea unor criterii de clasificare a reformelor educaționale realizate în societatea românească de-a lungul timpului, confirmând „axioma perspectivei educației conform căreia nu are viitor sistemul de învățământ care nu are trecut sau care nu-și pune în valoare trecutul.”[47]

 

1. d) Prezentarea sistemului de învățământ regional

Organizarea sistemului de învățământ a reprezentat un subiect atractiv pentru mulți cercetători, fapt demonstrat de multitudinea articolelor și materialelor științifice publicate. O abordare importantă, în ceea ce privește prezentarea evoluției unităților școlare, este realizată prin întocmirea monografiilor sau a studiilor privind organizarea învățământului în diferite localități sau regiuni istorice.

Numeroase lucrări monografice au ca obiect prezentarea școlilor dintr-o localitate[48] sau a unităților școlare dintr-un anumit județ. În perioada interbelică, monografiile județene ofereau sumar date privind evoluția istorică a județului și dezvoltarea economică, socială și culturală a comunității. În capitolul privind viața culturală, prezentarea statistică a unităților școlare era împărțită în două etape: până în anul 1918 și după Unirea din 1918.[49] Tradiția publicării monografiilor județene o regăsim și în perioada comunistă. În aceste lucrări, învățământul este prezentat în mod sintetic, accentul fiind pus pe dezvoltarea sistemului educațional după 1948. În anul 1980, la editura Sport Turism din București, a fost publicată seria Județele Patriei în care, pentru fiecare județ, este realizată o monografie. Aceste monografii prezentau evoluția unităților școlare reprezentative, însă perioada interbelică era tratată în mod sumar, în funcție de politica de mistificare a adevărului istoric promovată de regimul comunist.[50] În perioada comunistă, tematica a fost tratată și la nivel de regiune istorică,[51] studiile oferind interesante puncte de vedere, însă marcate de limitările la care erau supuse de către regimul comunist.

În această perioadă au fost situații în care, lucrări precum Monografia Școlii Generale Hunia (1840-1970), redactată de colectivul cadrelor didactice din unitatea școlară din comuna Maglavit (județul Dolj), rămâneau la stadiul de manuscris în bibliotecile locale. În acest caz, din fericire, lucrarea a fost pusă în valoare prin digitalizare în anul 2020, de către Nicu Zglimbea.^[52]

După anul 1990, sunt publicate numeroase monografii care prezintă evoluția unei unități școlare, a unei localități sau a unui județ.[53] De un real interes sunt însă lucrările care prezintă evoluția sistemului educațional la nivel regional, în special în cadrul unei provincii istorice. Este cazul lucrării Învățământul preuniversitar basarabean în perioada interbelică, în care este analizată dezvoltarea învățământului primar în Basarabia.[54] Vasile Crețu, în lucrarea Învățământul primar și secundar în Basarabia 1918-1940 (2021), realizează o radiografie a procesului de naționalizare a învățământului primar și secundar din Basarabia și evoluția organizării școlare în această provincie cu accent pe elementele specifice cum ar fi recunoașterea drepturilor profesorilor basarabeni de către Ministerul Instrucțiunii de la București așa cum au fost ele acordate de către autoritățile guvernamentale de tranziție de la Chișinău.[55] În lucrarea 90 de ani de administrație românească în Arad. Culegere de studii și comunicări, sunt tratate aspecte privind politicile școlare promovate de către Inspectoratul Școlar Regional Timișoara în perioada interbelică.[56] Astfel de preocupări, de a scoate la lumină activitatea educațională din anumite localități sau regiuni istorice, s-au materializat în numeroase studii și comunicări.

În opinia noastră, pentru perioada interbelică, o importantă sursă de informare, este reprezentată de anuarele publicate de unitățile școlare secundare. Puțin studiate, în special în dorința de a prezenta evoluția unei unități școlare,[57] anuarele școlare reprezintă în fapt o fotografie exactă a învățământului secundar din perioada interbelică: problemele cu care se confruntau liceele, resursele umane și materiale de care dispu­neau și activitățile educaționale desfășurate. Anuarul reprezintă o publicație anuală, cu o lungă tradiție în viața unităților școlare secundare românești. Prin aceste publicații, care reprezentau o metodă eficientă de manifestare a transparenței instituționale, era supus atenției publicului larg modul de organizare și funcționare a școlilor, în scopul de a crea o strânsă legătură cu comunitatea locală. Anuarul era publicat de directorul instituției și reprezenta o platformă de exprimare a învățământului secundar. Din păcate, costurile ridicate necesare publicării acestor materiale au făcut ca anuarele școlilor secundare să apară sporadic, cu întrerupere sau în multe cazuri, volumul să cuprindă date pentru o perioada de 2-4 ani școlari.

Anuarele cuprind, în general, date importante despre istoricul școlii respective și date relevante din activitatea desfășurată în anul școlar încheiat. Anuarul este structurat, în cele mai multe cazuri, în mai multe secțiuni. În prima parte, Cronica anului școlar / Date privitoare la istoria anului școlar, sunt oferite informații privitoare la evenimentele petrecute în decursul anului școlar finalizat. Aici sunt precizate informații legate de: modul de organizare și profilul unității școlare, momentul solemn de deschidere a anului școlar, festivități legate de evenimente locale sau naționale, activitatea extrașcolară a profesorilor (este precizat statutul de consilier județean, președinte de asociație culturală etc), programul școlii și modul de realizare a procesului instructiv-educativ (pe baza orarelor și a programelor analitice aprobate de către ministerul de resort). Sunt prezentate disciplinele studiate în fiecare clasă, conținuturile predate și manualele utilizate în unitatea școlară. Sunt descrise serbările școlare, concursurile școlare, excursiile și taberele școlare organizate, dar și programele de activități desfășurate de societățile școlare (cercurile școlare), care funcționau după regulamente și statute aprobate de minister (Societatea de lectură a elevilor; Societatea de ajutor mutual a elevilor; Grupul aeronautic; Stolul străjerilor; Cercetașii din cohorta Ovidiu; Corul sau Orchestra liceului etc). Nu de puține ori, în cadrul acestor societăți școlare erau organizate șezători, unde alături de profesorii unității școlare, erau invitați să conferențieze perso­nalități din comunitatea locală: prefecți, primari, economiști, militari, avocați, artiști, ocazie cu care erau colectate sume de bani utilizate în scopuri filantropice. Tot în Cronica anului școlar sunt oferite date despre activitatea moral-religioasă a elevilor, starea disciplinară și starea de sănătate a acestora, dar și despre situația localului de școală, a internatului, a mobilierului și a materialului didactic. Sunt prezentate inspecțiile oficiale prin care a trecut unitatea școlară, (realizate de către inspectori școlari, înalți prelați bisericești sau susținători financiari ai liceului); examenele școlare; activitatea bibliotecii și a muzeelor școlare (cabinete/laboratoare); consiliile interșcolare (la care participau directorii unităților școlare din localitate); conferințele didactice școlare; premiile, ajutoarele și scutirile de taxe acordate elevilor.

În partea a doua, Statutul personal / Corpul profesoral, sunt oferite date despre cadrele didactice (disciplina predată, statutul în învățământ, specialitatea, clasa la care preda, gradul didactic, responsabilitățile deținute la nivelul liceului și distincțiile didactice primite) și personalul administrativ al unității școlare. În a treia secțiune sunt prezentate date despre activitatea Comitetului școlar (bugetul general cu venituri și cheltuieli), date financiare privind fondurile gestionate de școală, bursele, ajutoarele și donațiile acordate. În ultima parte, sunt prezentate date statistice despre situația elevilor: înmatriculați, promovați, retrași, corigenți, exmatriculați, amânați și repetenți. Elevii sunt clasificați după religie, cetățenie, naționalitate, domiciliu, ocupația părinților, rezultatele la examenele școlare, premiile obținute și disciplină. În unele situații, într-o secțiune specială, sunt publicate și diverse articole realizate de către corpul profesoral sau texte/poezii scrise de elevi, dar și informații legate de foștii profesori și elevi ai instituției.

Directorii unităților de învățământ depuneau un efort financiar considerabil pentru editarea anuarelor în mod regulat. Scopul urmărit de către școlile secundare prin publicarea acestora este exprimat de directorul Liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanța. Acesta arată în Anuarul liceului pe anul școlar 1922-1923 că, deși acestea „n-au prea mulți cititori”, importanța lor este dată de faptul că elevii vor afla „consacrarea muncii lor de un an” și „sancțiunea silinței, a variatelor lor activități, stabilită după rezultatele obținute”, acest lucru constituind un stimulent pentru toți elevii instituției. El apreciază că rezultatele prezentate prin fascinația tiparului, nu descurajează „marea mulțime a școlarilor cu puteri mijlocii”, deoarece sunt prezentate „cât mai echitabil meritele elevilor, apreciind nu numai știința, ci și activitatea lor în toate celelalte direcții. Vor fi scoși la iveală elevii care s-au distins atât la studii în general, cât și cei care au predispoziții la unele materii, înclinări artistice sau literare…, se va sădi în chipul acesta convingerea că și acei care nu sunt eminenți la învățătură, pot fi folositori societății prin caracterul lor ales.”[58] Punând mare accent pe colaborarea cu comunitatea locală, directorul era convins că „în situația actuală, când școala are mai mult ca oricând nevoie de sprijinul moral și material al întregii societăți, anuarul trebuie să fie o oglindă a activității școlare și culturale”, prin care părinții și cei interesați „de bunul mers al școlii vor cunoaște… străduințele profesorilor, rezultatul la care s-a putut ajunge, piedicile ce stau în calea lor.” Nu în ultimul rând, conducerea liceului apreciază că aceste anuare, devenite o tradiție în timp, vor servi, prin experiențele prezentate, la formarea unei practici unitare la nivelul unităților școlare în ceea ce privește „idealul urmărit de școala secundară.”[59]

1. e) Organizarea învățământului vocațional

Pentru studierea învățământului vocațional și tehnic din perioada interbelică a existat o preocupare restrânsă în rândul cercetătorilor. În ceea ce privește evoluția învățământului militar în perioada interbelică, au fost publicate două lucrări de către specialiștii în acest domeniu, în perioada comunistă: Contribuții la istoria învățământului militar din România. Perioada 1901-1947 și Învățământul militar românesc. Tradiții și actualitate.[60] Autorii acestor lucrări prezintă sintetic sistemul de organizare al învățământului militar interbelic, analizând „dezvoltarea rețelei instituțiilor militare de învățământ și sporirea gradului de complexitate al activităților de pregătire a cadrelor armatei.”[61] După anul 1989, dezvoltarea învățământului militar a fost abordată în lucrarea Reforma militară și societatea în România, de la Carol I la a doua conflagrație mondială. Autorii materialelor cuprinse în această lucrare prezintă într-o nouă abordare restructurarea procesului de învățământ militar, bazată pe legislația specifică, și coordonată de Marele Stat Major. Prin modul în care a fost organizat, învățământul militar „a reprezentat un bastion înaintat al reformării și modernizării armatei,” în perioada interbelică.[62]

În prefața lucrării Monografia Școalei Comerciale Superioare Nr. 1 de Băieți București. 70 de ani de la înființare (1864-1934), publicată în 1935, directorul unității, Dem. Rădulescu realizează un scurt istoric al învățământului comercial din România, în care își arată nemulțumirea față de păstrarea termenului de „școală superioară”, în condițiile în care acesta este folosit pentru învățământul universitar și protestează „contra numelui de profesional ce se dă învățământului comercial.” Rădulescu solicită ministerului „cu stăruință umanizarea învățământului comercial, introducerea materiilor de cultură generală care trebuie să ne dea oameni luminați și morali.”[63] Directorul Școlii Comerciale își argumentează poziția prin faptul că „legea învățământului comercial… nu mai corespunde cerințelor vremii acesteia când și unui comerciant mic îi trebuie cultură generală”, iar școlile comerciale „nu pregătesc pentru o singură profesiune specială. Ele dau o cultură generală în vederea pregătirii pentru mai multe profesiuni și deci materiile de învățământ trebuie completate cu materii de cultură generală.”[64] Rădulescu arată și importanța activității practice desfășurate în cadrul școlilor comerciale și atrage atenția asupra efectelor nedorite ale modului în care este realizată practica elevilor de 12-15 ani, care sunt „speculați” de patroni și „întrebuințați în servicii nedemne de situația lor de școlari.”[65]

Problema dezvoltării învățământului tehnic (de ucenici), este prezentată în lucrarea Congresul meseriilor și învățământului muncitoresc, publicată în 1927 de Direcția meseriilor și învățământului muncitoresc din cadrul Ministerului Muncii, Cooperației și Asigurărilor Sociale, în urma dezbaterilor care au avut loc cu ocazia congresului organizat de minister în 1926. Propunând „remedii pentru propășirea meseriilor”, Stavri Cunescu, directorul Direcției meseriilor și învățământului mun­citoresc, arăta că „învățământul muncitoresc nu se mulțumește numai cu completarea educației profesionale; el creează în același timp și un sprijin sufletesc indispensabil vieții zbuciumate a muncitorului, și-i polarizează conștiința în sensul intereselor sale și ale națiunii.”[66]

Învățământul pedagogic a cunoscut o dezvoltare însemnată imediat după realizarea Unirii din 1918, având în vedere nevoia de personal calificat în numeroasele școli primare înființate în toate provinciile țării. În lucrarea Istoria învățământului pedagogic Târgoviștean, este prezentată dezvoltarea școlilor normale de băieți și fete din localitate, insistând asupra greutăților materiale întâmpinate în organizarea și funcționarea unităților școlare. Sunt prezentate și elementele inovative din viața Școlii Normale, precum programul prin care se „adopta” o școală primară din jurul Târgoviștei, „cu scopul de a o face instituție model pentru celelalte școli din județ și un spațiu de acomodare a viitorilor învățători cu activitatea din mediul rural.”[67] Învățământul pedagogic arădean este prezentat în numeroase lucrări, publicate în trei perioade istorice distincte. În perioada inter­belică este publicată Istoria Școalei Normale (Preparandiei) și a Institutului teologic ortodox-român din Arad, în care sunt analizate evoluția istorică și importanța celor două instituții de învățământ în contextul existent până la Unirea din 1918: „atât e de mare folosul și simțitoare existența preparandiei române și atât de mari sunt roadele acestui institut pentru clerul și poporul român, încât ar merita să fie numărat între cele mai binefăcătoare instituțiuni ale patriei.”[68] În perioada comunistă, apare sub coordonarea lui Vasile Popeangă lucrarea Preparandia din Arad,[69] iar ulterior subiectul este reluat în lucrarea Studii despre Preparandia din Arad,[70] publicată după anul 1989, în care pune accent pe evoluția dezvoltării instituției și a învățământului pedagogic românesc. Într-o altă lucrare, publicată în perioada postdecembristă, Istoricul Preparandiei din Arad, se prezintă cele mai importante momente din evoluția centenară a învățământului pedagogic arădean. În acest volum sunt surprinse atât transformările suferite de învățământul normalist în urma implementării legislației educaționale în perioada interbelică, cât și problemele specifice legate de potențialul „conflict ideologic și didactic privind responsabilitatea statului și responsabilitatea confesiunii de a asigura pregătirea cadrelor didactice pentru învățământul primar” în noile provincii.[71]

Dezvoltarea învățământului teologic preuniversitar este prezentată în lucrarea Două secole de învățământ teologic seminarial. 1803-2003. Autorii studiilor publicate în această lucrare au scos în evidență situațiile dificile prin care a trecut învățământul teologic ortodox în perioada interbelică, „provocate în primul rând de lipsa unei organizări unitare, cât și de faptul că majoritatea școlilor teologice nu erau sub conducerea Bisericii.” Este criticată lipsa unei corelări între înființarea de noi seminarii după Unirea din 1918 și nevoile vieții spirituale ortodoxe, ceea ce a făcut ca, în timp, să se ajungă „la un număr prea mare de absolvenți, peste nevoile reale ale Bisericii.”[72] În ceea ce privește reformarea învățământului teologic în perioada interbelică, sunt prezentate demersurile realizate pentru susținerea disciplinelor de cultură generală în cadrul programei școlare, „fără a se neglija studiile religioase pentru a căror aprofundare se solicita un an în plus față de liceele obișnuite.” Profesorii seminariști susțineau această abordare, plecând de la ideea că „a reduce nivelul cultural al preoțimei, prin simplificarea programei, ar însemna pur și simplu să arunci preoțimea în starea de semidoctism, mediul cel mai prielnic pentru toate atitudinile anarhice în gând și faptă.”[73]

 

1. f) Impactul dezvoltării economice și culturale asupra educației

Dezvoltarea sistemului național preuniversitar de educație a fost legată de evoluția economică a României în perioada interbelică. Pentru realizarea legăturii dintre viziunea liberală de susținere a dezvoltării economice și politicile educaționale, în sensul susținerii industrializării României, Mitiță Constantinescu arată, în lucrarea Politica economică aplicată, contribuția adusă de acest proces la dezvoltarea celorlalte ramuri economice și, în același timp, rolul important deținut în ridicarea națiunii române.[74] În perioada comunistă, legătura dintre dezvoltarea economică și evoluția sistemului educațional este analizată în lucrarea Cultură și economie. Puncte de vedere din perioada interbelică, accentul fiind pus pe faptul că învățământul românesc trebuia să treacă la pregătirea agentului social (a tânărului intrat pe piața muncii), „pentru a corespunde prefacerilor însemnate apărute și impuse prin făurirea statului național unitar.”[75]

Informațiile necesare analizelor realizate în ceea ce privește situația economică a României după 1918 și promovarea politicilor educaționale promovate în strânsă legătură cu noile realități sunt prezentate în lucrarea România și Europa. Acumularea decalajelor economice. 1500-2010. Autorul, pe baza datelor statistice, anali­zează contradicțiile lumii interbelice, punând în evidență responsabilitățile clasei politice interne și constrângerile externe.[76] O analiză complexă asupra structurilor economice și a (re)configurării acestora în perioada interbelică, este realizată de Victor Axenciuc în lucrarea Avuția Națională a României. Cercetări istorice comparate. 1860-1939. Axenciuc pune în discuție etapele parcurse de economia României interbelice, accentuând nevoia de cunoaștere a celor două premise care au stat la baza dezvoltării economice: a patrimoniului material și a potențialului economic.

Modernizarea societății interbelice este analizată în lucrarea Politică și cultură în România interbelică, plecând de la premisa că acest proces „trebuia să aibă la bază factorul cultural și moral.”[77] În opinia noastră, autorii deschid drumul spre realizarea unei analize aprofundate a sistemului de educație, care „oferă posibilitatea înțelegerii mai profunde a rolului său în ansamblul fenomenului cultural interbelic.”[78] În același timp, sunt prezentate acțiunile politice care au „produs o efervescență culturală de o excepțională valoare națională cu contribuții perene la cultura universală.”[79]

În lucrarea Viața cotidiană în perioada interbelică, Ioan Scurtu pune accent pe contribuția învățătorilor și a profesorilor la ridicarea nivelului de instrucție publică în perioada interbelică, analizând diferențele educaționale și culturale existente între mediul urban și cel rural. Dacă în mediul urban putem constata dezvoltarea „unei vieți civilizate, moderne, remarcată prin dinamicitate și complexitate”, în mediul rural se înregistrează o înrăutățire a situației sociale din cauza faptului „că țăranul nu deținea o suprafață de pământ îndestulătoare pentru a-și asigura existența.”[80] Scurtu generalizează însă situația existentă în mediul rural, arătând că pentru copii „nu exista o preocupare specială cu privire la educație.”[81] Având în vedere consecvența implementării politicilor publice, inclusiv cele educaționale, Ioan Scurtu ana­lizează, în lucrarea Politică și viață cotidiană în România în secolul al XX-lea și începutul celui de-al XXI-lea, modul în care se realiza accesul la guvernare și disputele politice în perioada interbelică „prin mari presiuni populare, dar și prin manevre de culise.”[82]

 

1. g) Educația în amintirile și memoriile personalităților perioadei studiate

O sursă importantă în analizarea evoluției sistemului educațional în perioada interbelică este reprezentată de memoriile celor care au trăit acele momente ca elevi, părinți sau cadre didactice ori au fost implicați în activitatea politică și adminis­trativă. În lucrarea De la Sovromconstrucții nr. 6 la Academia Română: amintiri, mărturii, Dinu C. Giurescu realizează un tablou impresionant al metodelor prin care elevii erau sancționați atunci când erau încălcate regulile impuse de școală. Istoricul amintește faptul că, în ciuda aspectului punitiv, regulile impuse, atât în mediul familial cât și în mediul școlar, i-au fost de mare ajutor: „faci ceea ce trebuie în fiecare împrejurare, fără să te afunzi în considerații sau văicăreli.”[83] Oameni politici precum Alexandru Marghiloman, Constantin Argetoianu, Nicolae Iorga, Octavian Goga sau Gheorghe Tătărescu, au lăsat posterității imaginea lor asupra evenimentelor istorice pe care le-au trăit, contribuind prin aceasta la recreerea societății interbelice în care au fost implementate politicile educaționale.

Nicolae Dinculeanu, în Memoriile unui matematician, zugrăvește într-un mod epic viața elevului provenit din România rurală, evocând numeroase amintiri amuzante din perioada școlii primare și arătându-și regretul față de dispariția cursului de caligrafie din programa școlară. În anul 1935, Dinculeanu este acceptat la Liceul Militar „D.A. Sturdza” din Craiova, prezentând în mod impresionant efortul depus de învățătorul din satul natal, pentru ca el să reușească la examenul de admitere.[84] O altă abordare întâlnim în memoriile publicate de către Andrei Filotti, De peste mări și țări. Amintiri din viața diplomatică de odinioară. Fiul celebrului diplomat român Eugen Filotti, creionează în această lucrare o altă față a României interbelice, făcând cunoscut modul în care erau educați copiii de diplomați, aspirațiile lor, precum și rolul familiei în acest proces, rol „care determină îndrumările și învă­țăturile pe care fiecare copil le primește.”[85]

Lucrările prezentate constituie o sursă de informare importantă în cercetarea întreprinsă de noi privind dezvoltarea învățământului preuniversitar românesc interbelic, alături de alte izvoare precum dezbaterile parlamentare, ziarele sau revistele școlare, didactice, pedagogice și culturale editate în perioada studiată. Menționăm însă faptul că la baza elaborării studiului nostru au stat, în principal, fondurile arhivistice aflate în cadrul Arhivelor Naționale Istorice Centrale și revistele de specialitate editate de asociații profesionale ale cadrelor didactice. În activitatea de cercetare am studiat un număr de peste 350 de dosare din fondurile Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice și Casa Școalelor, pentru perioada 1918-1940. De asemenea, am reușit să analizez peste 120 de numere din revistele de specialitate, precum Apostolul (județul Neamț), Biserica și Școala (județul Arad), Curierul Școlar (județul Mehedinți), Curierul Școalei pentru Popor (județul Olt), Foaia Școlară (județul Bihor), Gazeta Învățătorilor (județul Arad), Învățătorul (județul Cluj), Școala Noastră (județul Sălaj) etc și numeroase anuare publicate de școlile secundare. La nivelul actual al cercetării noastre am realizat o abordare de sinteză a ceea ce a însemnat confruntarea de idei și politici educaționale, transformate în strategii educaționale sau legislație educațională. Urmărind studierea impactului avut în organizarea școlară de implementarea politicilor educaționale, am reușit să facem primii pași în cercetarea noastră pe baza fondurilor de arhivă prezentate, a lucrărilor speciale și a presei de specialitate. Astfel, am realizat o analiză profundă a perioadei 1918-1924, în care s-a produs unificarea sistemelor educaționale existente pe teritoriul țării în urma Unirii din 1 Decembrie 1918 și o cercetare temeinică a politicilor educaționale promovate de partidele parlamentare în doctrinele și programele politice, respectiv a legislației specifice adoptate în perioada interbelică.

4. Structura studiului

Structura generală a lucrării este gândită astfel încât fiecare capitol să clarifice aspecte specifice ce decurg din tema principală a lucrării. În partea introductivă ne propunem să clarificăm problematica cercetării, să prezentăm teoriile și metodele folosite pe parcursul cercetării, să prezentăm cercetările anterioare pe acest subiect, să precizăm sursele documentare utilizate în cercetarea întreprinsă și să prezentăm structura studiului realizat.

Lucrarea este structurată pe trei capitole. În primul capitol, Școala românească după război, ne propunem să abordăm următoarelor aspecte: Fuzionarea sistemului de învățământ în noul cadru creat de Unirea din 1918, Organizarea sistemului preuniversitar (1918-1922) și Funcțiile școlii în dezbaterile ideatice românești după Unirea din 1918.

În capitolul doi, Politici și legislație educațională în perioada interbelică, abordăm problematica politicilor educaționale în pozițiile ideologice și doctrinare ale principalelor partide și curente politice din România interbelică, dar și ale principalelor perso­nalități politice, culturale și educaționale, cu privire la politicile din domeniul învățământului preuniversitar. Vom analiza sinergiile și divergențele apărute cu privire la politicile educaționale în perioada interbelică și vom cerceta calitativ tendințele privind organizarea învățământului preuniversitar. În finalul capitolului, vom analiza legislația cu privire la învățământul preuniversitar românesc în perioada studiată.

Capitolul trei, Politicile guvernamentale în domeniul învățământului preuniversitar în perioada interbelică, este consacrat abordării activității guvernamentale în acest domeniu, având în vedere următoarele perioade: decada brătienistă (1918-1928), perioada guvernărilor național-țărăniste (1928-1933), perioada guvernărilor liberale (1933-1938) și perioada regimului de autoritate monarhică (1938-1940).

Lucrarea alocă un spațiu important concluziilor și propunerilor de dezvoltare a temei. La sfârșitul lucrării sunt inserate facsimile după o serie de documente sugestive din arhivă întâlnite în activitatea de cercetare, constituind componenta de anexe. Bibliografia este prezentată structurat, potrivit normelor bibliografice consacrate și cuprinde toate materialele utilizate în timpul cercetării, indiferent dacă acestea au fost citate sau nu în lucrare.

[1] Petre P. Negulescu, Reforma învățământului: proiecte de legi, Ediția a II-a, Editura Tipografia Nouă, București, 1927, p. CXI.

[2] Ibidem, p. I-II.

[3] Constantin Angelescu, Evoluția învățământului primar și secundar în ultimii 20 de ani, Tipografia Imprimeriile Curentul, București, 1940, p. 3.

[4] Nicolae Iorga, Istoria învățământului românesc, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971, p. V.

[5] Barbu Theodorescu, Bibliografia istorică și literară a lui Nicolae Iorga. 1890-1934, Editura Cartea Românească, București, 1935, p. 29.

[6] Nicolae Iorga, Istoria învățământului românesc, Editura Casei Școalelor, București, 1928, p. 340.

[7] Ibidem, p. 341.

[8] Ibidem, p. 343.

[9] Ibidem, p. 330.

[10] Ibidem, p. 331.

[11] Nicolae Iorga, Noua direcție în învățământul românesc. Patru conferințe la Radio, Editura Datina Românească, Vălenii de Munte, 1931, p. 5.

[12] Nicolae Iorga, Istoria învățământului românesc, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971, p. XXXII.

[13] Iosif I. Gabrea, Școala creiatoare. Individualitate-Personalitate, Editura Casa Școalelor, București, 1927, p. 300.

[14] Iosif I. Gabrea, Școala românească. Structura și politica ei. 1921-1932, Editura Bucovina, București, 1933, p. 7.

[15] Iosif I. Gabrea, Din problemele școlii românești, Editura Cultura Românească, București, 1937, p. 37.

[16] Dimitrie Gusti, Un an de activitate la Ministerul Instrucției, Cultelor și Artelor. 1932-1933, Tipografia Bucovina, București, 1934, p. 486.

[17] Ibidem, p. XIV.

[18] Dimitrie Gusti, coordonator, Enciclopedia României. 1938-1943. volumul I, Editura Asociația Științifică pentru Enciclopedia României, București, 1938, p. 458.

[19] Ibidem, p. 443.

[20] Ibidem, p. 467.

[21] Gheorghe Bunescu, coordonator, Antologia legilor învățământului din România. Institutul de Științe ale Educației, București, 2004, p. 5.

[22] Constantin Anghelaghe, Iordan Petrescu, Mădălina Gabriela Anghel și Emilia Gogu, Evoluția centenară a învățământului în România, Editura Economică, București, 2018, p. 17-19.

[23] Irina Livezeanu, Cultură și naționalism în România Mare. 1918-1930, Editura Humanitas. București, 1998, p. 7.

[24] Emile Durkheim, Sociologia. Regulile metodei sociologice, Ediție îngrijită de Dimitrie Gusti, Editura Antet Revolution, București, 2003, p. 12.

[25] Grațiela Sion, Secolul XX în sistemul educațional din România. O perspectivă istorică, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2018, p. 15.

[26] Ibidem, p. 13.

[27] Diana-Gabriela Reianu, Modernizarea României în primul deceniu interbelic. Învățământul românesc în presa partidelor politice, Editura EFES, Cluj-Napoca, 2014, p. 300.

[28] Diana-Gabriela Reianu, Politica educațională românească în dezbaterile parlamentare 1919-1929, Editura Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 2018, p. 6.

[29] Ibidem, p. 12.

[30] Mircea Platon, Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc,  Editura Ideea Europeană, București, 2018, p 14-21.

[31] Gheorghe Sbârnă, Partidele politice din România 1918-1940. Programe și orientări doctrinare, Editura Sylvi, București, 2001, p. 47.

[32] Constantin Zotta, Nicolae Tulceanu, Grigore Constantin, Partidele politice din România. Istoricul și programele lor, Librăria Cultura Poporului, București, 1934; Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Alexandru Cebuc, Istoria Partidului Național Țărănesc. Documente 1926-1947, Editura Arc 2000, București, 1994; Ștefan Rădulescu-Zoner, coordonator, Istoria Partidului Național-Liberal, Editura All, București, 2000.

[33] Dimitrie Drăghicescu, Partidele politice și clasele sociale, București, 1922; Alexandru C. Cuza, Călăuza bunilor români, Ediția a III-a, Institutul de Arte Grafice și Editura „Presa bună”, Iași, 1927; Codreanu Corneliu Zelea, Doctrina mișcării legionare, Editura Lucman. București, 2015; Alina Mungiu-Pippidi, coordonator, Doctrine politice. Concepte universale și realități românești, Editura Polirom, Iași, 1998.

[34] Ovidiu Buruiană, Liberalii. Structuri și sociabilități politice liberale în România interbelică, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2013; Ioan Scurtu, Istoria Partidului Național-Țărănesc, Editura TipoMoldova, Iași, 2010; Nicolae Jurcă, Istoria social-democrației din România, Editura Științifică, București, 1994.

[35] Ermona Zaharian, Pedagogia românească interbelică. O istorie a ideilor educative, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971, p. 13.

[36] Heinz Brandsch, Pedagogi români contemporani, Editura Revistei Satul și Școala, Cluj-Napoca, 1937, p. 4.

[37] Ibidem, p. 3.

[38] George G. Antonescu, Pedagogia complementară. Probleme și curente, Ediția a II-a, Casa Școalelor, București, 1943, p. III.

[39] George G. Antonescu, Educație și cultură. Actualități și perspective, Editura Cultura Românească, București, 1928, p. IV.

[40] Ermona Zaharian, Pedagogia românească interbelică. O istorie a ideilor educative, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971, p. 12.

[41] Ibidem, p. 13.

[42] Lucrarea publicată în 1983 sub titlul Școala și padagogia în secolul XX (Editura Didactică și Pedagogică, București), este reeditată, datorită confirmării sale în literatura de specialitate, după căderea comunismului, în două ediții sub titlul Școala și doctrinele pedagogice în secolul XX, în 1995 (Editura Didactică și Pedagogică, București) și 2006 (Editura Institutul European, Iași).

[43] Ion Stanciu, Școala și doctrinele pedagogice în secolul XX, Ediția a II-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995, p. 11.

[44] Ibidem, p. 12.

[45] Ibidem, p. 14.

[46] Gabriela C. Cristea, Reforma învățământului. O perspectivă istorică 1864-1944, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2001, p. 5.

[47] Ibidem, p. 7.

[48] Constantin Pavel, Școalele din Beiuș.1828-1928, Tiparul Tipografiei „Doina”, Beiuș, 1928.

[49] Ion Podea, Monografia Județului Brașov, volumul I, Institutul de Arte Grafice „ASTRA”, Brașov, 1938; Constantin Matasă, Călăuza Județului Neamț, Editura Cartea Românească, București, 1929.

[50] Florea Ristache, Gica Chiru, Marin Iliescu, Județele Patriei–Dâmbovița–Monografie, Editura Sport Turism, București, 1980.

[51] Nicolae Andrei, Gheorghe Părnuță, Istoria învățământului din Oltenia, volumul I, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1972.

[52] Monografia Școlii Generale Hunia (1840-1970), https://issuu.com/ cribucur/docs/hunia-monografia_scolii_ generale_1840-1970, accesat la data de 12.01.2021.

[53] Mihai Albotă, Istoria învățământului tulcean. De la începuturi până în 2007, Editura Școala XXI, Tulcea, 2008.

[54] Ioana Axentii, Învățământul preuniversitar basarabean în perioada interbelică, Editura Arta Educației, Cahul, 2002.

[55] Vasile Crețu, Învățământul primar și secundar în Basarabia (1918-1940), Editura Epigraf, Iași, 2021, p. 140.

[56] Doru Sinaci, Emil Arbonie, coordonatori, 90 de ani de administrație românească în Arad. Culegere de studii și comunicări, Editura „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2010.

[57] Ana Tatai, Cornel Tatai-Baltă, Anuarul Liceului de Băieți Greco-Catolic din Blaj 1853-1945, Editura Altip, Alba Iulia, 2017; Colectiv, Anuarul Liceului „Frații Buzești” 1882 – 1992, Editura Oltenia, Craiova, 1992.

[58] Colectiv, Anuarul Liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanța pe anul școlar 1922-1923, Tipografia Victoria, Constanța, 1924, p. 3.

[59] Ibidem, p. 4.

[60] Victor Atanasiu, Constantin Oprița, Dumitru Atanasiu, Învățământul militar românesc. Tradiții și actualitate, Editura Militară, București, 1986.

[61] Victor Atanasiu, Paul Oprescu, Constantin Oprița, Dumitru Atanasiu, Constantin Petrovici, Ion Dăscălescu, Contribuții la istoria învățământului militar din România. Perioada 1901-1947, volumul II, Editura Militară, București, 1978, p. 104.

[62] Petre Otu, coordonator, Reforma militară și societatea în România, de la Carol I la a doua conflagrație mondială, Editura Militară, București, 2007, p. 207.

[63] Dem. Rădulescu, Monografia Școalei Comerciale Superioare Nr. 1 de Băieți București. 70 de ani de la înființare (1864-1934), Tipografia Astoria, București, 1935, p. 22.

[64] Ibidem, p. 28.

[65] Ibidem, p. 31.

[66] Colectiv, Congresul meseriilor și învățământului muncitoresc, Tipografiile Române Unite, București, 1927, p. 39.

[67] Marian Curculescu, Gabriela Istrate, Istoria învățământului pedagogic Târgoviștean, Editura AMA Aediting, București, 2019, p. 88.

[68] Teodor Botiș, Istoria Școalei Normale (Preparandiei) și a Institutului teologic ortodox-român din Arad, Editura Consistorului, Arad, 1922, p. 55.

[69] Vasile Popeangă, Eduard Găvănescu, Victor Țârcovnicu, Preparandia din Arad, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1964.

[70] Vasile Popeangă, Studii despre Preparandia din Arad, Editura „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2011.

[71] Anton Ilica, Istoricul Preparandiei din Arad. De la Școala Regească Gr. Neunită a Națiunei Române la Liceul Pedagogic „Dimitrie Țichindeal” Arad, Editura Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2012.

[72] Mihai Vizitiul, Dragoș Bahrim, Adrian Timofti, coordonatori, Două secole de învățământ teologic seminarial. 1803-2003, Editura Trinitas, Iași, 2003, p. 103.

[73] Ibidem, 2003, p. 45.

[74] Mitiță Constantinescu, Politica economică aplicată, volumul III, Editura Tiparul Românesc, București, 1943, p. 5-18.

[75] Mihai Teodosia, Ioan Saizu, Cultură și economie. Puncte de vedere din perioada interbelică, Editura Junimea, Iași, 1986, p. 34.

[76] Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice. 1500-2010, Editura Polirom, Iași, 2010. p. 268.

[77] Ion Agrigoroaiei, Gheorghe Iacob, Ovidiu-Ștefan Buruiană, Politică și cultură în România interbelică, Editura Universității „A.I. Cuza”, Iași, 2016, p. 3.

[78] Ibidem, p. 39.

[79] Ibidem, p. 38.

[80] Ioan Scurtu, Viața cotidiană în perioada interbelică, Editura RAO, București, 2001, p. 97.

[81] Ibidem, p. 99.

[82] Ioan Scurtu, Politică și viață cotidiană în România în secolul al XX-lea și începutul celui de-al XXI-lea, Editura Mica Valahie, București, 2012, p. 7.

[83] Dinu C. Giurescu, De la Sovromconstrucții nr. 6 la Academia Română: amintiri, mărturii, Editura Meronia, București, 2008, p. 19.

[84] Nicolae Dinculeanu, Memoriile unui matematician, Curtea Veche Publishing, București, 2019, p. 42-43.

[85] Andrei Filotti, De peste mări și țări. Amintiri din viața diplomatică de odinioară, Editura Corint, București, 2020, p. 7.