1. INTRODUCERE
În esența sa, feminismul este despre iubire. Feminismul tratează lucrurile ce țin de viață, îndepărtând identitățile noastre, afectele noastre, relațiile noastre strat cu strat. Acesta combină politicul cu sfera personală – the personal is political (sfera personală este arenă politică) este bine-cunoscutul dicton, pe care îl datorăm feministelor anilor ’70. Feminismul încearcă să ancoreze experiențele, emoțiile, percepțiile noastre la un întreg mai mare. De aceea, este imposibil să fii feministă fără să reflectezi și să vorbești despre tine însuți. Trebuie să ne dezgolim, pentru a putea profita la maxim de puterea transformatoare a feminismului. Feminismul ne transformă. Ne face să lăsăm în urmă versiunea noastră însușită și denaturată. Asta este senzația de eliberare. Disconfortul, teama și împotrivirea fac parte din ea.
Căsătorită și fericită – Am nevoie de cartea asta?
Principiul unei norme sociale este acela că depășește sfera de acțiune a individului. Chiar dacă oamenii au individual senzația că pot scăpat de patriarhat și că nu i-au căzut captivi, suntem cu toții parte a sistemului patriarhal. Prin socializarea noastră, credem că relațiile noastre sentimentale sunt o chestiune individuală, disociate de tiparele sociale, de ierarhii, dominare sau asuprire. „Asta se întâmplă poate la alții, dar mie nu, soțul meu e diferit. Pe noi nu ne afectează.” Adesea aud asemenea afirmații, atunci când vorbesc despre patriarhat cu femei heterosexuale aflate într-o relație, indiferent dacă sunt căsătorite sau nu. Dar ce se întâmplă în viețile noastre intime intră în sfera politicului și a structurii, nu doar a individului. Femeile[*] se înșală atunci când cred că ele nu sunt afectate de patriarhat. Drept urmare, se formează un gol: tema patriarhatului nu se abordează cu ușurință în cuplurile heterosexuale. Feminism da – dar numai când se referă la sfera publică: disparitatea salarială dintre bărbați și femei, hărțuirea sexuală pe stradă, lipsa de reprezentare a femeilor pe scena politică și economică. Dar ce se întâmplă acasă este prea sensibil, prea personal, prea fragil. Șocul afectiv este prea mare. Drept urmare, în cadrul relațiilor heterosexuale tiparele patriarhale sunt adesea individualizate și nu sunt analizate în mod sistemic. Așadar, acestea sunt „probleme în relație”, nu opresiune patriarhală. Căsătoria are în continuare o funcție politică importantă de a romanța poziția de inferioritate a femeilor. Nu te revolți împotriva celor pe care îi iubești.
De zeci de ani, feministele lucrează neobosit să se asigure că asuprirea femeilor nu mai este consfințită prin lege și în jurisprudență. Chiar dacă suntem departe față de acum cincizeci de ani, mai e încă mult până departe. Dar cu cât femeile și bărbații devin mai „egali” în fața legii, cu atât oprimarea femeilor devine mai subliminală, pentru că modelele de bază încă acționează – asta nu înseamnă că opresiunea nu este violentă. Multe femei cad pradă iluziei că sunt emancipate și trăiesc într-o societate post-patriarhală, eliberată de tarele opresiunii (și mai ales mulți bărbați sunt convinși, că femeile sunt de multă vreme pe picior de egalitate cu ei). Cu toate acestea, patriarhatul există în continuare, dar numai în „alte” părți ale lumii, în zonele neoccidentale. La „noi”, problema a fost demult rezolvată. Dar în ziua de azi, lupta feministă nu a devenit mult mai ușoară, pentru că patriarhatul este mult mai subtil, iar mulți nu-i cunosc formele.
Multe feministe care sunt într-un cuplu heterosexual se află
într-o situație neplăcută. Recunoașterea faptului că relația lor se supune tiparelor patriarhale, este percepută ca un eșec personal. Să vorbești deschis despre dificultățile întâmpinate într-o relație, poate să-ți afecteze credibilitatea de femeie emancipată. De aceea, există o tentație foarte mare de a ascunde problemele din relație și de a nu dezvălui prea multe despre insatisfacțiile personale. Dar feminista bell hooks ne avertizează de această capcană și încurajează oamenii să-și abordeze problemele în mod onest. Aceasta scrie: „Este evident că nu putem aboli un sistem, cât timp îi negăm în mod colectiv efectele sale asupra vieții noastre. […]
O modalitate de a perpetua cultura patriarhală constă în a-i împiedica pe femei și bărbați să spună adevărul despre ceea ce se întâmplă în familiile lor.”1
Dacă nu vorbim despre experiențele noastre cu patriarhatul, atunci contribuim la perpetuarea inegalității. Dacă privim căsnicia drept o chestiune privată, atunci contribuim la faptul că opresiunea care are loc în timpul căsniciei rămâne invizibilă. Marx observase deja că familia „în esență conține toate antagonismele care se vor răspândi mai târziu în societate și în stat.”2[†] Acest lucru este valabil și în ziua de azi, în ciuda numeroaselor schimbări prin care a trecut societatea noastră de atunci încolo. Cercetările asupra relațiilor intime dintre bărbați și femei ne oferă și azi o perspectivă profundă asupra logicii opresiunii patriarhale.
Ce înseamnă, totuși, „căsnicie fericită”? Fericirea nu este o stare clar definită sau constantă și se schimbă permanent de-a lungul vieții. În principiu, aceasta are un spectru foarte larg de stări emoționale care coexistă una lângă cealaltă. Căsnicia poate face ca o persoană să se simtă concomitent împlinită și singură sau nefericită și în siguranță. Căsnicia poate fi simultan fericită și nedreaptă, de exemplu atunci când femeile se simt bine în rolul de soție supusă și grijulie. Autoarea Sara Ahmed explică faptul că fericirea este o promisiune care ne duce spre anumite alegeri în viață și care ne îndepărtează de altele. Ea este profețită celor care sunt pregătiți să-și trăiască viața „pe calea corectă”. Așadar, a fi fericit înseamnă să îți placă propria stare, să te simți bine în ea și să accepți realitatea așa cum este, fără a avea pretenții sau a insista asupra unei schimbări.3 Respectarea normelor conferă un sentiment de fericire și este cuplat cu recunoașterea socială care ne asigură că trăim o viață bună și că facem totul bine. Cei care încă nu au descoperit pentru sine logica patriarhatului pot trăi mai bine și mai fericiți în sânul acestuia. Ignorance is bliss – ignoranța înseamnă fericire.
În nici un caz nu vreau să insinuez că toate femeile sunt nefericite, exploatate și asuprite în căsniciile lor heterosexuale și că nu vor să recunoască așa ceva. Într-adevăr, există femei care sunt fericite în căsnicie. Căsnicia nu este în totalitate ceva rău. Dragostea, angajamentul, grija, sentimentul de siguranță sunt lucruri frumoase care pot lua naștere în cadrul unei căsnicii. Dar aceste emoții și legături nu se limitează la căsnicie, ele pot exista fără instituția căsătoriei și certificatul de căsătorie. Adesea, căsnicia este echivalată cu dragostea și familia, dar iubirea și legăturile de familie ar supraviețui desființării căsniciei.
În această carte se pot regăsi și cei care sunt în căsnicii fericite sau relații stabile, pentru că nu este vorba de dragoste, ci de infrastructura care reglementează funcționarea relației. Sfârșitul căsniciei nu înseamnă că trebuie denigrate cuplurile căsătorite sau că trebuie să divorțeze. Și nici nu se dorește impunerea unui alt stil de viață. Prin „Sfârșitul căsniciei” cer abolirea unei instituții desuete care perpetuează și produce inegalitatea și opresiunea femeilor din societatea noastră.
În ziua de azi, căsnicia este asociată puternic cu împlinirea personală. Oamenii se căsătoresc pentru a se dezvolta mai departe, pentru a-și consolida încrederea în sine, pentru a se descoperi pe ei înșiși – o „self-expressive marriage” (n.t. o căsătorie axată pe creșterea personală, exprimarea autenticității și împlinirea individuală a fiecărui partener în cadrul relației), conform psihologului Eli Finkel. Potrivit sociologelor Kathryn Edin și Maria Kefelas, căsnicia nu mai înseamnă demult întemeierea unei familii, ci înseamnă în primul rând o împlinire personală în viața de adult.4 De aceea, multă lume respinge analiza critică a căsniciei, pentru că astfel s-ar pune sub semnul întrebării fundamentele fericirii, împlinirii și realizărilor lor personale. A fi într-o căsnicie fericită nu ar trebui să constituie un motiv de a neglija sau discredita criticile referitoare la căsătorie, deoarece criticile aduse de mine depășesc cu mult planul individual. Oare fericirea cuplurilor depinde de normele sociale care definesc și portretizează căsnicia drept o formă a unei vieți superioare? Persoanele căsătorite ar fi oare mai puțin fericite, dacă nu ar fi confruntate zilnic cu superioritatea normativă a căsniciei, de peste tot, din filme, din cărți, la televizor și în clipurile publicitare? Dragostea lor ar mai exista oare fără cadrul legal și dependența financiară care rezultă dintr-o căsnicie? În opinia mea, acestea sunt întrebări importante.
Relația mea heterosexuală de nouă ani, din care patru am fost căsătorită, era înțepenită într-o adâncă dinamică a puterii, pe care nu am observat-o în marea majoritate a timpului cât am fost împreună. Pentru a conștientiza situația, a fost nevoie să mă distanțez în timp și spațiu prin multe ședințe de terapie și conversații lungi cu prietenele și prietenii mei. În retrospectivă, pot vedea tiparele, le pot numi și le pot analiza, dar între timp tot ce am simțit a fost o nemulțumire difuză, care m-a rănit treptat și mi-a știrbit încrederea în mine. Stăteam neputincioasă în fața unei situații, din care nu puteam răzbate și, drept urmare, nu o puteam schimba. Din afară, relația nu doar că era „normală”, ci chiar râvnită și pentru unii chiar de invidiat. Un cuplu tânăr cu o locuință frumoasă, un copil drăguț și un job bun, care încap toate cu ușurință sub aceeași pălărie. Dar în spatele acestei fațade, se ascund zilnic tensiuni, frustrări și lupte constante pentru putere. De-a lungul anilor, am devenit deziluzionată, m-am simțit exploatată și prinsă într-o capcană. Mă simțeam captivă în propria mea căsnicie și simțeam că sunt singura care avea asemenea sentimente. Avem nevoie de o mișcarea #metoo pentru relațiile intime, ca femeile să poată vorbi sincer despre iubire și dificultățile ei. Trebuie să spargem această singurătate. Sper ca această carte să ajute multe femei să iasă din izolarea și dezorientarea legată de situația lor și să înțeleagă, că povestea lor nu este un caz izolat, ci că sunt cuprinse într-un sistem mai mare, că nu sunt singure. Avem nevoie de un dialog colectiv care să străpungă individualizarea izolatoare a căsniciei și autarhia relațiilor de cuplu și, implicit, inviolabilitatea căsniciei. Să începem cu asta.
Nu toți bărbații …
Mișcarea feministă este prima mișcare care este în război,
dar nu are un dușman.
Almanina Barbour 5
Almanina Barbour, o activistă afro-americană din Philadelphia, critica în fraza concisă din motto o înclinație periculoasă a feminismului mainstream: tendința de a arunca vina pentru patriarhat pe entități difuze cum ar fi „societatea”, „instituțiile” sau „cultura”, în loc să tragă bărbații la răspundere. O asemenea abordare protejează patriarhatul și ar trebui să încetăm cu asta. Cu toate astea, multe feministe se tem de fragmentarea care ar putea rezulta de aici. Dar ea există deja și, prin faptul că o negăm, ea are efecte mai puternice. Accentul pus pe rolul bărbaților în patriarhat este controversat, pentru că astfel ar deveni evidente puterea, opresiunea și ierarhiile, iar bărbații se opun în a-și face poziția de putere vizibilă și nici nu doresc să renunțe la aceasta. Dar poate că avem nevoie de o asemenea fragmentare pentru a putea avansa cu adevărat.
Patriarhatul nu este o putere abstractă, ci puterea concretă a bărbaților. Societatea, instituțiile, economia și cultura au fost și sunt încă definite și controlate de bărbați și în ziua de azi. Aud mereu afirmația „dar nu toți bărbații sunt așa”, atât din partea bărbaților, cât și din partea femeilor. Nu am să scriu aici că „Da, este adevărat, asta nu se aplică tuturor bărbaților”, pentru că vreau să rezist tentației de a calma rapid rezistența. În schimb, vreau să arunc o privire sinceră asupra rolului bărbaților.
Toți purtăm patriarhatul în noi. Nu doar bărbații. Percepția simplistă conform căreia toți bărbații sunt puternici și toate femeile sunt neputincioase, că toți bărbații sunt asupritori și toate femeile victime este falsă. Femeile mențin dominația bărbaților și puterea patriarhatului în diferite moduri, iar responsabilitatea lor pentru acest lucru nu trebuie minimalizată. Dacă facem asta, atunci le luăm responsabilitatea comună și puterea enormă și înăbușim potențialul femeilor de a desființa patriarhatul. Și bărbații suferă din cauza rolurilor sociale rigide și a așteptărilor sociale impuse de patriarhat. Cu toate astea, este important să nu minimalizăm puterea și responsabilitatea femeilor în perpetuarea violenței patriarhale.
Bell hooks ne reamintește că „Suprimarea femeilor de către bărbați nu poate fi scuzată, prin recunoașterea faptului că și bărbații sunt afectați și ei de rolurile sexiste rigide” 6. Suferința emoțională a bărbaților în orânduirea patriarhală nu este comparabilă cu trauma la care sunt expuse femeile, persoanele queer, cele non-binare și trans. Afirmații precum „patriarhatul nu are gen” sunt false și arată loialitatea față de un sistem, care favorizează bărbații pe toate palierele vieții.
Cuvintele magice „nu toți bărbații” relevă ceva important: și anume faptul că perspectivele, experiențele și traumele femeilor valorează mai puțin decât sensibilitățile bărbaților care-și neagă implicarea în patriarhat. Evident că nu toți bărbații sunt violenți. Dar cei care violează, bat și ucid femei (și bărbați) sunt în marea lor majoritate bărbați.
Sensibilitatea bărbaților este protejată până și de limbajul nostru. Practic folosim mereu o formă pasivă, pentru a-i face pe făptași nevăzuți și pentru a aduce victimele în prim-plan: „ea a fost violată”, „ea a fost ucisă”, „ea a fost bătută”.
Limitarea la „nu toți bărbații” este atât de problematică, pentru că bărbații, chiar dacă nu exercită violența patriarhală în mod activ, sunt implicați în sistem și profită de dominația masculină, fără să trebuiască să facă ceva pentru asta. Toți bărbații sunt implicați într-o formă de masculinitate și primesc prin asta privilegii și putere. Chiar dacă nu toate formele de masculinitate conferă același grad de masculinitate, toate formele dau acces la masculinitate. Sociologa Raewyn Connell face deosebirea între patru tipuri de masculinitate: cea hegemonică, cea complice, cea marginalizată și cea subordonată. Masculinitatea hegemonică include caracteristici precum forța fizică, mentalitatea competitivă, siguranța absolută nejustificată, independența, sentimentalismul scăzut și uneori (dar nu obligatoriu) violența fizică și agresivitatea. Bărbații care prezintă o masculinitate hegemonică girează poziția socială dominantă a sexului lor și poziția socială supusă a femeilor. Masculinitatea hegemonică este coloana vertebrală a patriarhatului. Totodată, aceasta determină dominația socială față de femei și persoanele non-binare, precum și față de bărbații care sunt excluși de masculinitatea hegemonică, cum ar fi bărbații homosexuali, trans și cei cu dizabilități (masculinitate subordonată), precum și bărbații afro-americani și cei non-albi (masculinitate marginalizată). Bărbații care nu pot sau nu doresc să se conformeze masculinității hegemonice nu sunt neapărat victimele neputincioase ale altor bărbați. Există și bărbați care profită de masculinitatea hegemonică și care sunt complici la ea. 7
Toți bărbații trăiesc într-un sistem patriarhal, care îi favorizează pentru că sunt bărbați. Să luăm drept exemplu un bărbat care are un job prost plătit, nu este competitiv și care este considerat „neatrăgător”. Până și el este mai bine plătit decât femeile cu competențe asemănătoare, nu trebuie să se teamă că va fi hărțuit sexual când merge pe stradă și va fi reprezentat de alți semeni pe scena politică, în mass media, știință și economie. Mulți bărbați care se desemnează drept susținători ai feminismului și sunt de părere că se află într-o relație heterosexuală egalitară sunt de fapt complici (masculinitate complice). Același lucru se aplică și acelor bărbați gay care sunt de părere că feminismul este superfluu și sunt misogini în mod fățiș, precum și bărbaților de culoare care răspund solidarității arătate în repetate rânduri de femeile de culoare. Complicitatea lor se exprimă prin comportamente aparent inofensive, cum ar fi să râdă la glumele misogine sau să accepte laudele pentru munca făcută de o colegă de-a lor, sau să meargă la meciuri de fotbal din când în când și să cânte cu voce tare cântece de galerie, pentru a-și consolida apartenența la grupul de bărbați, chiar dacă nu le place fotbalul. Masculinitatea complice reprezintă trivializarea și normalizarea masculinității hegemonice. În opinia ei, această masculinitate este la fel de periculoasă ca masculinitatea hegemonică, pentru că protejează implicit puterea patriarhală.
Masculinitatea complice perpetuează mitul „băiatului bun” ca fiind opusul adevăraților făptași ai patriarhatului: bărbații brutali și „ceilalți” – bărbații de culoare, musulmanii, „țărănoii”, „nebunii”[‡]. Spre deosebire de ei, aceștia sunt „băieții buni”, care de regulă sunt albi, creștini și din clasa de mijloc. Mitul „băiatului bun” menține ideea că patriarhatul este perpetuat doar de monștri: cei care își bat soțiile, criminalii în serie, violatorii. Dar ei nu sunt monștri, ci doar bărbați. Numirea agresorilor monștri ridică două probleme: pe de-o parte le scuză într-un fel acțiunile (la ce altceva să ne așteptăm din partea unor monștri!), pentru că au un comportament de neînțeles, analizat și pus în discuție ca fiind o parte a socializării lor. Pe de altă parte, agresorii care nu corespund imaginii monstrului se bucură adesea de o prezumție de nevinovăție inviolabilă, de exemplu dacă sunt cât de cât drăgăstoși față de partenerele lor sau dacă sunt tați implicați. Dacă nu sunt monștri, atunci nu pot fi nici agresori. Expresia lipsită de conținut „el e un om bun” a discreditat de mult prea multe ori victimele și supraviețuitorii și a relativizat violența exercitată. Dacă bărbații complici ar înceta să mai arunce întreaga responsabilitate pentru opresiunea patriarhală pe „ceilalți” bărbați și pe „monștri”, atunci patriarhatul ar începe să se prăbușească. Bărbații nu vor să-și recunoască supremația, pentru că în momentul în care ar face una ca asta ar înceta să mai fie văzuți ca normali. Ei au un interes colectiv în a-și menține poziția în societate. Acest lucru se aplică și bărbaților din afara sferei masculinității hegemonice, cât și pentru „băieții buni”.
Bărbații CIS* au mereu și peste tot puterea patriarhală, la fel cum bărbații albi se bucură de privilegiul de a fi albi, chiar dacă în anumite situații acest privilegiu poate fi știrbit de alte trăsături identitare marginalizate, cum ar fi atunci când persoanele albe sunt femei, au o dizabilitate, sunt sărace sau trans. Atunci când bărbații și femeile de culoare se întâlnesc, bărbații dețin clar puterea patriarhală. Dar există conjuncturi în care puterea patriarhală este slăbită prin alte căi de opresiune, cum ar fi în cazul cuplurilor formate din bărbați de culoare și femei albe. Același lucru este valabil și în cazul întâlnirilor sau legăturilor dintre o femeie bogată și un bărbat sărac sau dintre o femeie fără dizabilități și un bărbat cu dizabilități. În alte conjuncturi, puterea patriarhală este consolidată, cum ar fi în cazul bărbaților albi care sunt în relații cu femei de culoare. Aspectele masculinității sunt diverse și uneori contradictorii, fiind influențate, de asemenea, de diferitele epoci și spații geografice. Femeile joacă un rol extrem de important în modelarea și susținerea masculinității, prin interacțiunea lor cu băieți și bărbați. De aceea, masculinitatea nu ar trebui redusă doar la bărbații înșiși, ci mai degrabă înțeleasă ca raportul dintre femei și bărbați.
Chiar și dacă termenul de „masculinitate toxică” se folosește din ce în ce mai mult, aș prefera să mă abțin de la utilizarea lui, pentru că sugerează că ar exista și „masculinitate pozitivă”. Autorul John Stoltenberg a subliniat că „masculinitatea sănătoasă” este sinonimă cu „cancer sănătos”.8 Masculinitatea se bazează pe conducere, dominație și putere, a există doar în raport cu feminitatea percepută ca fiind inferioară și, de aceea, nu poate fi considerată „pozitivă”. O masculinitate „sănătoasă” ar fi absența masculinității. Masculinitatea trebuie să dispară, dacă vrem să învingem patriarhatul. Dar atenție: masculinitatea, nu și bărbații. Ei vor supraviețui sfârșitului masculinității. Vor fi oameni, chiar și fără masculinitate.
Prin asta nu vreau să clamez în mod expres că „toți bărbații sunt răi”, pentru că masculinitatea nu se referă doar la indivizi sau la un grup, ci la o poziție socială care se structurează prin anumite comportamente. Problematice sunt comportamentele multor bărbați, precum și poziția lor socială, nu ei ca indivizi. Masculinitatea trebuie decuplată de gen, pentru că nu doar bărbații CIS se comportă masculin. Pentru mulți bărbați trans, masculinitatea reprezintă un „obiectiv”, iar persoanele non-binare și anumite femei exprimă o formă de masculinitate, construită în afara raportului de putere binar și dincolo de ierarhii patriarhale. Este vorba de o formă de exprimare, identitate și aspirații care sunt foarte departe de masculinitatea hegemonică.[§]
Puterea patriarhală se manifestă prin forma actuală binară a masculinității. De aceea, trebuie să ne uităm la raporturile de putere, dacă vrem să recunoaștem modele de bază. Și așa ne întoarcem la impactul căsniciei.
În niște imagini de arhivă franceze din 1964, niște tineri sunt întrebați ce părere au despre căsnicie. Louis, un băiat de 15 ani răspunde: „o femeie este un om, la fel ca un bărbat, chiar și dacă nu este căsătorită. Și dacă se căsătorește, niciodată nu poate fi pe picior de egalitate cu bărbatul… În căsnicie, ea este aproape servitoarea bărbatului. Iar asta nu cred că e în regulă.”9 Chiar dacă Louis pare foarte simpatic și nu este de acord cu poziția inegală a femeii, el se va găsi într-o poziție de putere imediat ce se căsătorește. Facem o analiză mult mai profundă, dacă pornim de la poziția socială a bărbaților, asociată inerent cu puterea, în loc să ne întrebăm dacă e „un băiat bun”?
Iar în această carte, tocmai asta fac: analizez puterea patriarhală care izvorăște pentru bărbați în urma căsătoriei și nu meditez despre cât de răi, violenți sau egoiști sunt bărbații, sau invers cât de buni, minunați, diferiți, susținători feminiști sunt ei. Pentru asta analizez sisteme, nu indivizi, fără a uita că sistemele sunt susținute de interacțiunea dintre acțiunile umane. Pe mine mă interesează faptul că bărbații sunt adânc integrați într-o rânduială economică și culturală care le conferă putere și modul în care se întâmplă asta. Evident că este mai bine dacă sunt iubitori și respectoși, decât dacă sunt violenți și lipsiți de respect, dar asta nu schimbă cu nimic raportul de putere care reiese dintr-o căsnicie.
Am încredere că bărbații care citesc această carte vor putea să-și învingă trigger-urile și disconfortul, că vor putea să-și transforme sentimentele de furie, vinovăție și rușine trăite în timpul lecturii într-o forță transformatoare. Feminismul nu are neapărat nevoie de bărbați. Nu facem apel la bărbați să elibereze femeile, nu acesta este scopul. Femeile se eliberează încetul cu încetul fără ajutorul bărbaților. Bărbații ar trebui să facă asta pentru ei, pentru a se putea elibera.
Este într-adevăr nevoie de o abolire?
Mitul normalității constă în faptul că noi considerăm
că condițiile din societate sunt sănătoase,
doar pentru că suntem obișnuiți cu ele.10
Gabor Maté
Căsnicia a limitat întotdeauna drepturile femeilor care au fost considerate ca fiind proprietatea soțului. Mult după prima jumătate a secolului XX, existența juridică a femeii a fost contopită cu cea a soțului ei, astfel încât ea nu conta ca persoană fizică de sine stătătoare. În RFG, drepturile și obligațiile femeilor după căsătorie erau în mare parte subordonate celor ale soților lor. O femeie necăsătorită avea dreptul de a deține proprietăți și de a încheia contracte în nume propriu, femeile căsătorite nu. În 1950, în RDG, a fost adoptată o lege prin care s-a încercat contracararea violenței patriarhale a național-socialismului, stipulându-se că „pentru o femeie căsătoria nu trebuie să aibă drept repercusiune restrângerea sau îngustarea drepturilor sale”.11 Opresiunea globală a femeilor a fost impusă prin privarea lor de drepturi legale, politice și economice. Faptul că femeile sunt reprezentate precar în politică și sferele puterii, faptul că ele câștigă mai puțin și dețin mai puține proprietăți decât bărbații sunt consecințe imediate ale căsniciei.
Încă din anii ’60, există în multe colțuri ale lumii o tendință graduală de emancipare a femeilor căsătorite, prin abolirea tutelei soțului asupra soției, liberalizarea legislației referitoare la divorț, introducerea pilulei contraceptive, legalizarea avorturilor și recunoașterea juridică a căsătoriilor interconfesionale, inter rasiale și de același sex. Dar în pofida acestor progrese, care evident că ar trebui sărbătorite, temelia căsniciei este profund patriarhală și reprezintă un obstacol pentru autonomia economică și emoțională a femeilor. Prin aceste reforme progresiste nu au fost zguduite bazele culturale ale căsniciei, astfel încât dominația masculină și patriarhatul rămân în continuare în picioare.
În ziua de azi, nunțile nu mai trebuie să fie kitschoase și există nenumărate pagini de Instagram și Pinterest, unde se pot partaja idei și surse de inspirație pentru o nuntă modernă. Astfel se transmite impresia că în ziua de azi căsătoria nu mai are nimic în comun cu căsniciile de odinioară, pentru că nu mai este vorba de aceeași instituție. Cu toate acestea, statutul cultural al tradiției leagă semnificația sa contemporană de trecut. Simbolismul și ritualurile care se desfășoară în cadrul ceremoniilor nupțiale, indiferent de cât de moderniste ar fi ele, sugerează încă o subordonare a femeii: totul începe cu rochia de mireasă (ca un cadou ambalat pentru soț) și tradiția ca mireasa să fie condusă la altar de tatăl ei și să fie predată soțului. Și nu se termină cu fraza perfidă „acum puteți săruta mireasa” (ca pe un obiect care nu are voință proprie, de ce nu are voie mireasa să aibă inițiativa?) și cu obiceiul ca femeile, în proporție covârșitoare, să ia în continuare, numele de familie al soțului, în ciuda flexibilizării legislației privitoare la numele de familie.12 Cine crede că o soție din Berlin Prenzlauer Berg, care-și duce cu bicicleta electrică copiii la grădinița Montessori, nu are nimic în comun cu bunica ei, care s-a căsătorit în anii ’40 sau cu o mireasă copil din Irak, se înșală amarnic. Deși realitățile vieților lor sunt total diferite, iar una s-ar putea să aibă mai multe drepturi decât cealaltă, instituția în care sunt înrolate este aceeași.
Nu toate instituțiile pot fi reformate. Uneori, acestea trebuie desființate, pentru ca ceva complet nou să poată să apară. Căsnicia este mult prea strâns cuplată cu dominația masculină, pentru ca o reformă să poată schimba influența ei. Nenumăratele reforme și modificări legislative din trecut nu au schimbat nimic, chiar dacă fără îndoială au îmbunătățit viața femeilor. De ce să ținem cu dinții de căsnicie, când rostul creării ei a fost acela de a subordona femeile? De ce este atât de importantă pentru noi această instituție, dacă principala sa funcție este aceea de a controla corpurile femeilor, de a monopoliza forța lor de muncă și de a menține în picioare puterea patriarhală? Dacă azi căsniciile se încheie doar din dragoste, mai avem oare nevoie de o instituție care să reglementeze legal acest sentiment?
Luptele pentru dreptate, egalitate și libertate au arătat în repetate rânduri că drepturile femeilor nu trebuie privite niciodată ca drepturi câștigate. Ca să oprim acapararea drepturilor femeilor, este nevoie acum să punem punct căsniciei.
Note privind limbajul, religia și sursele
Chiar dacă în ziua de azi se pot căsători și persoanele queer, căsnicia este o instituție heteronormativă, heterosexuală, care se bazează pe ordinea binară a genurilor. De aceea, critica mea se îndreaptă în primul rând asupra căsniciei heterosexuale și a relațiilor heterosexuale. Căsnicia nu este doar o instituție de drept, ci și o instituție culturală și politică, care se răsfrânge și asupra cuplurilor necăsătorite. Astfel, căsnicia este în acest sens un regim heteropatriarhal și consolidează heterosexualitatea ca regim politic.
Nu trebuie să fii neapărat heterosexual pentru a avea o relație heterosexuală. Multe persoane bisexuale, pansexuale și queer, precum și lesbiene și homosexuali sunt în relații heterosexuale. Termenul de „relație heterosexuală” se referă la tipul de relație al persoanelor nu la orientarea lor. Dacă un bărbat CIS și o femeie CIS, care se descriu amândoi ca bisexuali sau queer, se află într-o relație, atunci această relație este o relație heterosexuală și nu o relație queer, în sensul că beneficiază de toate avantajele simbolice, culturale, politice și materiale de care se bucură persoanele heterosexuale, chiar dacă nu se identifică ca fiind heterosexuali. Analiza se referă la regimul politic și cultural al heterosexualității, indiferent de orientarea sexuală a persoanelor, care sunt într-o relație heterosexuală.
Limbajul folosit în această carte pare să fie fidel unei gândiri binare, heteronormative, pentru că folosesc cuvintele „bărbat” și „femeie”. Totuși, prin „femeie” și „bărbat” nu înțeleg categoriile biologice, obiective, ci drept constructe sociale, istorice și politice. „Femeie” și „bărbat” sunt poziții sociale, nu caracteristici date de natură, biologice. Genul este percepția proprie interioară a unei persoane ca femeie, bărbat, un amestec dintre cele două sau nici unul dintre ele. Acesta poate corespunde sau nu sexului atribuit la naștere. Cunosc un spectru nelimitat de identități de gen și moduri de exprimare și le includ pe toate, care se situează dincolo, împotriva sau în afara ordinii binare a genurilor. În capitolul 8, voi discuta în detaliu despre genul binar. Sfârșitul căsniciei ar atrage după sine abolirea ordinii binare de gen. Dar până atunci, nu ne putem permite să nu denumim categoriile sociale sau să nu ștergem granițele identitare, care atârnă atât de greu din punct de vedere social și politic și sunt atât de importante. La fel cum trebuie folosite cuvintele „alb” și „negru”, pentru a putea analiza rasismul, chiar dacă „rasele” umane nu sunt altceva decât categorii istorice și politice, trebuie să folosim și „femeie” și „bărbat”, chiar dacă, sau tocmai pentru că aceste categorii sunt construite.
Aspectele politice și culturale nu pot fi izolate de semnificația religioasă a căsniciei, pentru că în toate religiile monoteiste ea joacă un rol central ca instrument al controlului patriarhal asupra femeilor și corpului lor. Totuși, această carte tratează în primul rând aspectele statele, culturale, politice și economice ale căsniciei, indiferent de religie.
De asemenea, m-am concentrat pe instituția căsniciei din lumea occidentală, mai ales în Europa și Germania, deși criticile aduse căsniciei pot fi generalizate: căsătoria este o instituție la fel ca statul național sau granițele, banii sau închisorile, care a devenit unitară ca parte a imperialismului european și care poate fi descrisă ca fiind universală. Sursa violenței patriarhale, care este inclusă în toate religiile, este patriarhatul global. Pentru femei, căsnicia a fost o instituție violentă, în toate culturile și în toate epocile.
Ideile și gândurile citate în această carte provin în parte de la gânditori controversați. Nu sunt de acord cu toate afirmațiile și tezele pe care aceștia le-au făcut de-a lungul vieții lor. Dar sunt de părere că autoarele și autorii nu pot fi discreditați in corpore din cauza afirmațiilor lor controversate. Majoritatea tezelor și ideilor din această carte sunt parte a unui curent de gândire care se întinde pe mai multe continente și decenii. Cunoașterea este tratată ca un bun economic care poate fi cumpărat și furat, pentru că ideile și cunoștințele au proprietari care trebuie recunoscuți printr-un sistem precis de modalități de citare pe care îl urmez conștiincios în această carte. Ceea ce este problematic la această logică, cum că cunoștințele sunt recunoscute doar dacă provin dintr-un context specific, ceea ce înseamnă că nu toate sursele pot fi citate în mod egal. De regulă, se citează doar din persoane cu diplome și titluri universitare, care scriu titluri academice în hegemonicele limbi europene sau care publică la edituri cunoscute. De aceea, logica capitalistă duce la suprimarea surselor pentru nenumărate idei, oameni și forme de cunoaștere. Feministele din toate colțurile lumii, cunoscute și necunoscute, anonime sau nu, cu sau fără diplome, au pregătit terenul pentru apariția acestei cărți. Materialele folosite sunt diverse[**] și nu se supun nici unei ierarhii: acestea cuprind texte jurnalistice, articole academice, romane, cărți de non-ficțiune, discuții**, relatări, poezii, piese de teatru, podcasturi, postări pe rețelele sociale, înregistrări de arhivă, lucrări artistice, tatuaje, meditați, filme, expoziții, lucrări de graffitti, cântece, viziuni.
[*] În capitolul 8, discut în detaliu sistemul binar de gen, fiind explicați și termenii de „femeie” și „bărbat”.
[†] Următoarele sunt traduceri ale citatelor în limbi străine, acolo unde nu există ediții germane ale cărților. Argumentul lui Marx este prezentat aici în traducerea lui Shulamith Firestone.
[‡] Oligarhia socială clasistă și discriminarea pe criterii de dizabilitate joacă un rol important în transferul vinovăției.
* „Cis” înseamnă în limba latină „din această parte” și descrie persoane a căror identitate de gen corespunde sexului atribuit la naștere. Este echivalentul lingvistic al cuvântului „trans” și evită să fie denumiți drept „normali” oamenii care trăiesc într-o manieră heteronormativă.
[§] Încă se întâmplă ca bărbații trans, persoanele non-binare și lesbienele să imite aspecte ale masculinității hegemonice și astfel să reproducă misoginismul.
[**] Din cauza faptului că nu cunosc alte limbi, au fost luate în considerare doar sursele disponibile în limbile engleză, germană, franceză și spaniolă.
** Pentru a proteja drepturile la propria intimitate, toate numele din exemplele din viața privată au fost schimbate.
