TIMP SI DEVENIRE. VIATA ECONOMICA SI SOCIALA IN BUCOVINA

CUVÂNT-ÎNAINTE de Marian Olaru

Teritoriul din nord-vestul Moldovei, ocupat de Austria în urma păcii de la Kuciuk-Kainargi, din anul 1774, avea să fie denumit Bucovina (după câteva încercări de redenumire: „Moldova austriacă”, „Moldova imperială”, „Comitatul de Suceava”), cu scopul ruperii de Moldova și de trecutul ei, cu toate că în teritoriul noii „achiziții” se aflau importante mărturii ale unui trecut în care, aici, a fost centrul politic și economic al statalității moldovenești, cu importante monumente de arhitectură și artă care amintesc de vremurile de glorie ale unor domnitori precum Bogdan I, Petru I Mușat, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare ș.a. Timp de 144 de ani, cât a durat stăpânirea austriacă în Bucovina, provincia extrem-orientală a Imperiului Habsburgic, una dintre cele mai mici ca populație și ca întindere, a cunoscut multe schimbări care i-au modificat structura economică, socială și pe cea națională. Mituri culturale numeroase colorează constructul ideatic al Bucovinei, prezentată când ca o reușită administrativ-culturală și politică, când ca o acțiune pur expansionistă, într-o vreme când Imperiul Habsburgic era cel de al treilea stat al Europei.

Prin aplicarea politicii de tip populaționist pentru consolidarea prezenței austriece în această nouă „achiziție”, numărul locuitorilor provinciei a crescut prin colonizări, ceea ce a condus la schimbarea componenței etnice și confesionale a Bucovinei – în fapt, o copie în mic a structurii mozaicate a imperiului (un veritabil „Babilon”, cum scria Louis Léger). Dacă în anul 1774 populația estimată a provinciei era de 67 000 de locuitori, în 1785, era de 135 000; în 1850, era de 380 826; în 1857, era de 456 920 și în 1869, era de 511 964. Conform lui Eugen Worobkiewicz, la recensământul din 31 decembrie 1890, populația Bucovinei număra 646 607 locuitori, față de 571 671 câți erau recenzați în 1880. Ca urmare, creșterea a fost de 13,1%, „o creștere rar întâlnită în Statele Unite, care, după cum se știe au cele mai mari rate de creștere a populației”[1]. În anul 1890, cifra relativă a populației era de 62 de locuitori pe kilometrul pătrat. Cel mai dens populat era districtul Cernăuți și cel mai puțin populat era districtul Câmpulung[2]. În anul 1900 erau recenzați 730 195[3] de locuitori. La ultimul recensământ austriac, din anul 1910, erau înregistrați 794 929 de locuitori, la care se adăugau și 3 974 de militari prezenți pe teritoriul provinciei[4].

Conform recensământului din 1869 – care ne oferă informații și despre structura etnică a populației – aflăm că 40,8% erau români, 37,3% ruteni, 9,5% evrei, 8% germani, 1,7% unguri. Față de începutul stăpânirii austriece, situația era mult diferită din punct de vedere demografic și etnic. Atunci, Bucovina recuperase din ceea ce era deficitul demografic, comparându-se cu provinciile Austria de Sus și Stiria, tendință care s-a menținut până la începutul Primului Război Mondial. Colonizarea a fost apreciată de istoricii austrieci drept una necesară, prin eliberarea brevetelor de așezare în provincie, pentru îmbunătățirea economiei și consolidarea teritoriului nou dobândit[5]. Aceasta nu a însemnat, în ciuda unei evident progres, și schimbarea poziției Bucovinei în ierarhia dezvoltării economice a provinciilor imperiului. Semnificativ în acest sens este faptul că structura ocupațională a populației Bucovinei a suferit unele schimbări dar provincia a rămas doar la statutul de hinterland agrar și forestier pentru monarhie.

Conform recensământului din 1890, în mediul rural trăiau 74,7% și în mediul urban, 23,3% dintre bucovineni[6]. În același timp, 82,3% din populația activă erau agricultori. Înglobarea provinciei în Imperiul Habsburgic a determinat și schimbările impuse nu numai de reformele sociale și economice ale imperialilor, ci și de includerea într-o economie în care rolul pieții era important. Dacă, până la revoluția de la 1848–1849, se mențin elemente de natură feudală în agricultura Bucovinei, prin abolirea „boierescului” relațiile social-economice moderne își fac simțită prezența și în acest domeniu. Transformările sociale și economice impuse de revoluție însă s-au produs treptat, revenirea monarhiei la absolutism a încetinit ritmul schimbărilor sociale și economice. Astfel, lipsa de capital financiar pentru susținerea schimbărilor de natură capitalistă și a legăturilor lesnicioase cu piețele din centrul și apusul imperiului au contribuit la ritmul mai lent al schimbărilor amintite. Schimbările sunt evidente în cazul proprietăților mijlocii și mari, mai curând în rândurile celor colonizați, care au beneficiat de sprijin din partea statului austriac: scutiri de taxe și impozite, stimulente pentru achiziționarea de unelte și animale de rasă etc. Cu toate acestea, A. C. Romstorfer și H. Wiglytzky apreciau la 1886, că „Randamentul agriculturii este redus în comparație cu țările aflate în plin progres”[7]. În imensa lor majoritate, țăranii cu proprietăți mici, în lipsa unui sistem financiar bancar care să-i sprijine, au fost nevoiți să se împrumute, în condiții oneroase, de la cămătarii vremii. Fenomenul cămătăriei a produs în Bucovina numeroase victime.

Mai ales după dezastruoșii ani 1864–1865[8], când molimele și foametea au sărăcit mult populația ducatului, în structura proprietății funciare s-au produs mari modificări, mai ales după anul 1867, când evreii au putut cumpăra proprietăți funciare, ca urmare a emancipării lor depline. Cu cât ne apropiem de anul 1910, când evreii au atins apogeul puterii lor în economia Bucovinei, numărul marilor proprietari funciari evrei e în continuă creștere. Conform statisticii publicate de George Bogdan-Duică, în anul 1895, din 41 de mari proprietăți funciare care și-au schimbat stăpânul prin cumpărare, 28 erau proprietatea integrală sau parțială a unor evrei. Este vorba de moșiile din: Lucavăț cu Berehomet pe Siret, moșiile din zona Câmpulung Rusesc, Milie, Putila, Vilaucea, Vășcăuți, Babin, Cincău, Dorosăuți, Culcuț, Cuciurul Mic, Domeniul Masariufca, Revăcăuț, Vitiliuca, Clivești, parte din corpul tabular Broscăuți, Hlinița, Igești, Comarești, Panca, Storojineții de Sus, Voloca, Jadova, Cernauca, Lucavița, Lehucenii Tăutului, Mihalcea și Tureni[9]. În anul 1894, marea proprietate din Bucovina era formată din 49 de armeni, 16 polonezi, 52 de români și 32 de evrei[10].

Caracterul profund agrar al economiei Bucovinei este demonstrat de recensământul agricol din 1902. Atunci, în Bucovina erau 199 185 de proprietăți agricole, din care 0,8% erau ale marilor proprietari – ceea ce însemna 44,9% din suprafață, 99,2% erau ale țăranilor care dețineau 43,8% din suprafața totală. Important este faptul că, din totalul de gospodării țărănești, 14,2% dețineau suprafețe sub 0,5 ha; 17,8% aveau suprafețe cuprinse între 0,5 și 1 ha; 25,2% aveau suprafețe cuprinse între 1 și 2 ha; 28,6% între 2 și 5 ha; 14,2% între 5 și 50 ha[11].

Mulți dintre mici proprietari de pământuri din Bucovina și-au pierdut proprietățile ca urmare a calamităților naturale, a epidemiilor și a altor fenomene sociale generate de pătrunderea relațiilor capitaliste. Analizând situația schimbărilor de proprietate, George Bogdan-Duică considera că principala cauză a acestor schimbări de proprietate era vânzarea benevolă. În lucrarea sa, Bucovina. Notițe politice asupra situației, autorul grupează în două zone de interes schimbările de proprietate: partea Bucovinei cuprinsă între Prut și Nistru, unde rutenii erau în număr predominant și partea de sud a Bucovinei. Pentru autorul amintit, partea de nord era locul „pierdut”, iar acolo unde era populație mixtă, locul „primejduit”[12]. Boierii și unii din locuitorii satelor au părăsit partea ocupată de austrieci, numită apoi Bucovina, pentru a se așeza în Moldova.

Legarea prin căile ferate a economiei Bucovinei de restul imperiului, a făcut ca numărul celor veniți din interiorul imperiului să crească mereu, fapt care-i determină pe redactorii de la „Gazeta Bucovinei” să aprecieze că așezarea „străinilor” în provincie a făcut ca localnicii să se ocupe de agricultură, cedând meșteșugurile și comerțul acestora[13]. Începând din anul 1865, se înregistrează o mare fluctuație în rândul micilor proprietari, fenomen agravat de camătă și arendășie. Autoritățile imperiale au încercat să reglementeze situația prin legea contra cametei, din 1877[14] și legea contra beției, din 1881[15]. În ciuda încercărilor de reglementare a cametei de către autorități, executările silite și vânzarea micilor proprietăți atingea cote alarmante[16]. Din cele 40 613 ipoteci înregistrate între 1868 și 1898, 3 523 erau ale marilor proprietari și 37 090 erau ale micilor proprietari. În același timp, în ceea ce privește contractele de vânzare sau de executare silită a suprafețelor de pământ, 99,74% priveau mica proprietate și doar 0,16% erau pentru marea proprietate[17]. În ținutul judecătoresc Vijnița, numărul celor cu împrumuturi mai mici de 500 de florini, în anii 1876–1877, era de opt ori mai mare decât al celor cu un împrumut mare, adică între 500 și 1 000 de florini. În marea lor majoritate, creditorii erau evrei, 73,4% – în anul 1876 și 71,2% – în anul 1877. Aceeași situație se repeta și în celelalte districte din Bucovina, până la Primul Război Mondial, cu toate că între timp luase avânt sistemul raiffeisean, ce a avut unele efecte benefice în ceea ce privește creditarea. Edificator este și faptul că, în ținutul judecătoresc Storojineț, cu o populație de 60 000 de locuitori, erau 16 000 de execuții silite în anul 1913. În număr de 14 000, debitorii erau țărani români[18].

Relevant pentru situația micilor proprietari din Bucovina este următorul tabel[19]:

Conform statisticilor realizate de Eugen Worobkiewicz, în Bucovina, în anul de referință 1890, se înregistrau următoarele producții în hectolitri: porumb – 979 485; ovăz – 409 777; orz – 337 706; secară – 247 933; grâu – 173 213; cartofi – 1 254 635; vin – 410; fân de iarbă – 2 816 270 m.c[20], tutun – 2 505. Ca urmare, concluziona Worobkiewicz, porumbul și cartofii aveau ponderea cea mai mare între produsele agricole din Bucovina, în zonele de câmpie, iar fânul de diferite feluri era produs în zonele muntoase. Alături de aceste culturi, o însemnătate deosebită o avea creșterea animalelor, a bovinelor și cailor. În mod deosebit se bucurau de reputație Hergheliile Imperiale din Rădăuți, unde se creșteau caii „șvabi” și cei huțuli, ultimii, folosiți mai ales ca animale de povară[21]. Creșterea bovinelor a cunoscut o continuă îmbunătățire prin introducerea vacilor tiroleze și a celor elvețiene, încrucișate cu cele bucovinene. Alături de acestea, se creșteau mai puțin: oi, capre, măgari și catâri, mai ales pe lângă stânele de oi. În gospodăriile țăranilor, mai ales a celor din jurul orașelor, se creșteau porci și diferite tipuri de păsări: găini, curci și rațe. Apicultura în Bucovina este legată de o experiență îndelungată, încă de pe vremea epocii medievale. Efectivele inventariate la 1890 erau de: 52 725 – cai; 268 389 – bovine; 156 945 – ovine; 7 007 – caprine; 127 037 – porcine; albine – 24 889 stupi.

O contribuție importantă aducea economiei Bucovinei și vânătoarea. În pădurile bogate ale provinciei și în zonele de câmpie era remarcabilă diversitatea animalelor sălbatice: urși, lupi, pisica sălbatică, mistreți, bursuci, iepuri și vulpi, cocoșul de munte[22] etc. Un corpus impunător de legi, acte și regulamente normau în Bucovina exploatarea pădurii, protejarea apelor, a pescuitului și vânatului[23]. Bogăția vânatului a făcut ca însuși împăratul Franz Joseph, însoțit de înalte autorități statale și potentați ai vremii, să participe în codrii Bucovinei la partide de vânat.

În preajma Primului Război Mondial, Bucovina se situa pe locul al cincilea, între cele 14 provincii ale imperiului în ceea ce privește producția medie de cereale, iar în deceniul 1901–1910 depășea chiar Austria la producțiile de grâu, secară, ovăz și porumb. De asemenea, Ducatul Bucovinei se afla pe poziții fruntașe în ceea ce privește creșterea animalelor, producția de carne, lapte și brânzeturi[24], exploatarea lemnului etc.

Bun cunoscător al vieții bucovinenilor, Ion Nistor scria: „Târgurile săptămânale din orașele bucovinene erau cercetate de negustorii vienezi, care expediau trenuri întregi de vite – de vite mari, de porci, gâște îngrășate – la măcelăriile din capitala monarhiei. Din negoț își trăgeau gospodarii singurul câștig pentru nevoile gospodăriilor lor. Dar cea mai mare parte din acest venit se cheltuia, la rândul său, pentru procurarea de porumb din România. Solul Bucovinei nu producea cantitatea necesară de porumb pentru hrana populației ei destul de numeroase, ci anual se importau aproximativ 5 000 de vagoane de porumb din Regat”[25]. Lipsiți de bani și fără sprijinul unor instituții de credit financiar, țăranii bucovineni cumpărau porumb la prețuri de speculă, care puteau ajunge cu până la 70% mai mari. O altă nevoință pentru țăranii bucovineni era aceea că făceau față cu greu concurenței muncitorilor agricoli veniți din Galiția, care acceptau o plată mai modestă pentru munca lor. De aceea, mulți dintre ei plecau la muncă în Regat și, uneori, se mutau acolo cu tot cu familiile lor, sau erau nevoiți să emigreze în America, de unde unii „țărani americani” veneau cu banii agonisiți pentru ridicarea gospodăriilor lor. „De Sfântul Nicolae și de Crăciun gemeau cârciumile de chiotele țăranilor ce se năimiseră în Moldova, iar când venea primăvara, pe la Sf. Gheorghe, țăranii, goi și flămânzi, lăsau grija brumei de gospodării pe care o mai aveau în seama nevestei și a copiilor nevârstnici și plecau în Moldova la lucru, pentru ca să se întoarcă toamna, istoviți și zguduiți de friguri, la vetrele lor sărăcăcioase și lipsite de provizii pentru iarnă”[26].

După revoluția de la 1848–1849, o serie de schimbări sunt impuse de evoluția Europei în general, cu care Imperiul Habsburgic trebuia să țină pasul. S-au înființat Camerele de comerț și industrie. Transformări importante au loc treptat și în sistemul de învățământ, în ciuda caracterului conservativ și confesional opozabil acestora, dar cele mai importante schimbări sunt cele privitoare la înființarea universităților tehnice în imperiu. În condițiile unor mari disparități economice existente între regiunile imperiului, statul este de acord cu dezvoltarea unui sistem de transport unitar, prin adoptarea legii de concesionare a căilor ferate. În 1850, a fost semnat acordul pentru înființarea Uniunii Poștale Germano–Austriece și, după un an, a Uniunii Vamale dintre Austria și Ungaria – premiză a formării spațiului economic unitar. În același spirit, în februarie 1853, a fost semnat acordul comercial care a stat la baza Uniunii Vamale Germane, prin care statele semnatare își acordau reciproc clauza națiunii celei mai favorizate. Aceste evoluții au fost completate de semnarea convenției monetare, din 24 februarie 1857, apoi de semnarea uniunii vamale dintre Germania și Liechtenstein, care punea bazele unificării sistemului monetar. Ultimul act în această evoluție este adoptarea, în 1862, a Codului Comercial General care, cu unele modificări, este cel german. Semnarea acordului dintre Prusia și Franța, în 1865, a însemnat „Königgrätz”-ul economic, apusul soluției „Imperiului celor 70 de milioane”. Imperiul Austriac, care avea o structură etnică și economică extrem de complicată, cu numeroase contradicții de natură etnică, confesională, economică și socială, era în fața unor provocări ce impuneau soluții de modernizare pentru a se menține în rândul marilor state ale continentului. Soluția pe care au găsit-o elitele birocratice ale imperiului a fost separarea liberalismului economic de cel politic[27].

Deși au existat încercări pentru dezvoltarea unei industrii, mai ales extractive, până la mijlocul secolului al XIX-lea Bucovina a rămas o piață de desfacere pentru produsele industriale din imperiu. În ceea ce privește ponderea industriei în ansamblul economiei ducatului, aceasta era de doar 28,2%, la sfârșitul secolului al XIX-lea, una din cele mai scăzute din imperiu[28]. Diferențele între provinciile apusene și centrale ale imperiului și Bucovina erau însemnate. În anul 1871 erau 60 de ferestraie, nouă constructori, patru antreprenori, zece zidari în piatră și zece măcelari[29].

După obținerea autonomiei și desprinderea de Galiția, în 1861, Ducatul Bucovinei a cunoscut o intensificare semnificativă a volumului mărfurilor industriale vândute în provincie. Un rol important l-au avut piețele săptămânale, încurajate și de Camera de Industrie și Comerț, unde, pe lângă produsele gospodăriilor țărănești și ale meșteșugarilor, se găseau și mărfuri industriale. Aceasta a dus la dezvoltarea unor „orașe comerciale” (precum Rădăuți) în care, datorită libertăților de mișcare, bunurile de calitate medie au crescut de 70–80 de ori. Cu toate că afaceriștii galițieni se bucurau de libertate de mișcare în Bucovina, bucovinenii cu aceleași preocupări erau restricționați în piețele săptămânale galițiene[30]. De aceea, era imperios să fie înlăturate obstacolele amintite, așa cum cerea Camera de Comerț și Industrie în 11 nov. 1871. În vederea îmbunătățirii circulației mărfurilor și a rentabilității economice, Camera de Comerț și Industrie din Cernăuți cerea încheierea unui acord cu România pentru fixarea unor tarife pentru mărfurile supuse schimbului, extinderea relațiilor comerciale și înlăturarea jurisdicției consulare austriece, care îi nemulțumea mult pe români. De menționat că, în dezvoltarea schimburilor economice din Bucovina, un rol însemnat l-a jucat valorificarea potențialului oferit de deschiderea căii ferate către Noua Sulița[31], care favoriza relația cu Imperiul Țarist.

Un rol deosebit în economia provinciei l-a avut extragerea sării. Aici, încă de pe vremea perioadei feudale erau exploatate numeroase „slatine” pentru nevoile localnicilor. După deschiderea minei de la Cacica (1791), cu mineri aduși din teritoriul polonez (de la Svirsk, Wieliczka, Bochnia), s-au folosit metode moderne pentru extragerea sării (cu o puritate atestată de 84,71%). Cuprul a fost extras în cantități mici la Pojorâta, Luisenthal și Câmpulung, fier la Eisenau. Fier a fost descoperit și la Valea Lăpușnei dar cantitățile extrase erau foarte mici, ceea ce a dus la abandonarea exploatării. Minereuri de aur, argint și plumb s-au găsit lângă Iacobeni și Cârlibaba. Pe Bistrița și între Cârlibaba și Iacobeni a fost, o vreme, exploatat nisipul aurifer. Cu o oarecare relevanță, au fost prezente: sulful, argila porțelanată, lignitul[32] etc.

O mențiune aparte se cuvine să facem pentru începutul stăpânirii austriece în Bucovina, când producerea potasei prin arderea lemnului de fag aducea venituri importante din comercializarea ei de către evreii din Galiția. Astfel, în anul 1859 se obțineau între 528 de mii și 886 de mii de ocale[33] de potasă. Iar în 1881, în Bucovina funcționau nouă „stabilimente” de producere a potasei. O astfel de practică a dus la dispariția unor suprafețe întinse din pădurile Bucovinei. După 50 de ani de exploatare a pădurilor de fag, suprafața acestora s-a redus de la 23 000 la doar 5 000 de pogoane, la jumătatea secolului al XIX-lea[34]. Unui tratament similar i-au fost supuse pădurile de mesteacăn și cele de arțar. Din coaja de mesteacăn se obținea păcura și din cea de arțar se obținea zahăr. O fabrică de zahăr din scoarță de arțar a funcționat la Horecea. Exploatarea resurselor minerale din Bucovina a fost făcută de către coloniștii aduși din imperiu, precum: Anton Manz de Mariensee, Karl Kalita, Wolf Kleinberg, Vincenz Manz. Pentru colonizarea lucrătorilor din mină, organizarea exploatărilor miniere, a utilităților industriale necesare s-au folosit suprafețe întinse din pădurile Suhardului, Runcului, Muncel, Botuș și Giumalău. Viața a numeroase comunități a fost profund schimbată de „procesul de industrializare”, precum la: Dorna Candreni, Poiana Stampei, Voroneț, Iacobeni, Ciocănești, Vatra Dornei, Bucșoaia, Frasin ș.a.

Industria alimentară a cunoscut o mai mare dezvoltare datorită faptului că în Bucovina era suficientă materie primă și de calitate. Între ramurile cele mai dezvoltate a fost cea a producerii alcoolului, care începe în 1789, prin înființarea unei fabrici de bere subvenționată de Administrația Domeniului Rădăuți. Aceasta a fost preluată de Mechel Rudich (1881). Pe lângă acesta, din 1860, s-a înființat o distilerie de spirt. Datorită profitabilității acestei industrii, în 1910 erau mult mai multe astfel de distilerii, încât se produceau 64,4 mii de hectolitri de spirt. Morile au fost și ele o prezență notabilă în peisajul industrial al provinciei. Printre cele mai vechi s-a aflat cea a lui A. Schlassmann, în 1866, refăcută după incendiu și modernizată de Hersch Trichter, moara Berl (1867), situată pe râul Temnic din Rădăuți, moara lui I. Rauberger (1900), tot din Rădăuți, oraș în care și Adolf Leon a mai ridicat una, în preajma Primului Război Mondial. Astfel de mori au mai funcționat și la Cernăuți, Tereblecea, Dornești, Vășcăuți și Gura Humorului. Este notoriu și faptul că mori ce foloseau energia hidraulică funcționau în foarte multe așezări ale Bucovinei.

Fabrici cunoscute de producere a zahărului erau la Jucica (1901), Lujeni și Ițcani (1869). Sticla se producea în mai multe locuri din Bucovina: la Putna, Voievodeasa ș.a. Industria materialelor de construcții a luat ființă în Bucovina pentru producerea cimentului la Putna (1898), de către firma „E. Axelrod & Comp.”, precum și a cimentului „Portland”, la Straja, care aparținea lui F. Morbitzer. Se produceau cărămizi și teracote la Cernăuți (1897), de către industriașul Hersch Trichter. Astfel de produse se făceau și la Rădăuți, de către Leontovici David, la începutul secolului al XX-lea și la cărămidăria cu furnal, a lui Engster Philip, tot din Rădăuți[35].

Exploatarea lemnului a fost una din principalele activități economice aducătoare de venit. Multe din produsele agroalimentare și lemnul aprovizionau piața vieneză sau erau trimise la export în Imperiul German, Rusia, Orient sau România. Bucovina, deși era una dintre cele mai mici dintre provinciile coroanei habsburgice, raportat la suprafața sa, era a patra cea mai împădurită provincie, cu o acoperire de 43,17%, adică 451.195 ha fond forestier. Cu o structură diversă a resurselor silvice, rășinoasele ocupau cea mai întinsă suprafață de păduri din Bucovina. Primele cele mai împădurite districte bucovinene erau: Câmpulung – cu 157 855,11 ha; Rădăuți – cu 120 672,84 ha; Suceava – cu 29 830,38 ha și Vijnița – cu 83 649 ha. Pentru bradul din munții moldovenești, situat pe fațadele estică și nordică ale Carpaților Orientali era o mare cerere, mai ales pentru cel debitat „de pe versanții moldovenești ai văii Bistriței”[36]. Caracteristicele fizico-geografice ale râurilor din Bucovina, precum și debitele și flotabilitatea acestora, asigurau condiții concrete de plutărit. Bucovina prezenta toate atuurile pentru un plutărit bine dezvoltat, care avea să fie contrabalansat (negativ), în final, doar de gradul de dezvoltare la care au ajuns căile de comunicații și mijloacele de transport terestre, la jumătatea secolului al XX-lea. Cantități importante de lemn au fost transportate cu plutele pe râurile Prut, Ceremuș, Bistrița Aurie și alte câteva cursuri flotabile din Bucovina. Practicarea plutăritului a adus cu sine nevoia construirii unor instalații specifice, a facilităților și îndepărtarea obstacolelor din calea acestora. Uneori, debitele cu consecințe nefaste, precum cele de pe Bistrița, datorate ploilor abundente, din anii 1888 și 1911, au afectat instalațiile de plutărit și depozitele de cherestea ale unor ferestraie. Cu toate acestea, cantitatea de lemn din Bucovina tranzitată prin România, între anii 1898 și 1902, a crescut constant (în tone): de la 85 840 în 1898, la 320 614 în 1902[37]. Lungimea cursurilor amenajate pentru plutași a fost de 351,9 km în anul 1887. Relevant este faptul că, în anul 1899, au fost 9 619 plute pe Bistrița și Dorna, iar alte 9 600 au fost pe râurile Ceremuș și Putila, însumând 384 380 m³. Din totalul plutelor menționate, 8 474 au rămas pentru consumul propriu, iar restul a mers la export. Concluziile sunt evidente: „Conștiente de câștigurile pentru trezoreria imperială ce rezultau din taxele și impozitele generate de industriile forestieră și de prelucrare a lemnului dintr-o provincie foarte bine împădurită, autoritățile austriece au reglementat și legiferat plutăritul bucovinean fără a se implica în mod direct în astfel de activități economice, lăsând exploatarea și transportul lemnului în mâinile investitorilor privați”[38].

Un impact deosebit asupra evoluției economice și sociale l-a avut crearea Fondului Religionar Ortodox al Bucovinei, măsură prin care lua ființă o importantă organizație cu caracter economic care deținea 63% din suprafața provinciei și care prelua averile mănăstirești constituite din daniile domnitorilor Moldovei către mănăstiri. Acesta a luat ființă prin ordonanța din 27 decembrie 1781, semnată de împăratului Iosif al II-lea. Atunci, s-a hotărât „încamerarea” moșiilor și reducerea numărului mănăstirilor. Inventarierea și stabilirea titlurilor de proprietate ale bunurilor religioase a început în anul 1782. Veniturile astfel obținute trebuiau să fie folosite pentru „binele coreligionarilor din provincia în care s-au încamerat moșiile”[39]. Numeroase au fost protestele egumenilor și ale călugărilor față de măsura restrângerii numărului mănăstirilor[40], de la 25 la 3 și reducerea numărului viețuitorilor de obște. Hotărârea imperială din 19 iunie 1783 cuprindea în Fondul Religionar – supus autorității imperiale din noua „achiziție”[41] – toate averile mobile și imobile ale Episcopiei de Rădăuți și ale tuturor schiturilor și mănăstirilor.

În 29 aprilie 1787, a apărut Geistlicher Regierungsplan care reglementa aspectele privitoare la viața religioasă din Bucovina și raporturile cu Fondul Religionar Greco-Oriental al Bucovinei. „Domnul țării” era „purtătorul de grijă pentru binele obștesc” și „protectorul” fondului. Toate cheltuielile erau menite pentru „fețele bisericești și pentru școli, iar ceea ce va întrece se va întrebuința numai pentru binele obștesc al clerului, al religiunii și al omenirii”[42]. Administrarea, folosirea mijloacelor obținute de fond erau supuse doar înaltei dispozițiuni a împăratului, care își exercita atribuțiile prin dregătorii statului. O ordonanță a împăratului, din anul 1785, stabilea că episcopul nu numai că aviza bilanțurile anuale, ci trebuia consultat în toate chestiunile importante. Aceasta prevedere nu a fost respectată întotdeauna, mai ales în perioada apartenenței Bucovinei la Galiția.

Pentru a materializa cererile repetate ale românilor din perioada 1848–1869, împăratul a dat rezoluția din 10 decembrie 1869, care a fost în vigoare până în anul 1918: „Este voința mea ca și de acum înainte să rămână în vigoare dreptul de protecțiune, rezervat Domnului țării de înaintașul meu Iosif al II-lea asupra Fondului Bisericesc din Bucovina, menit de dânsul pentru biserică și școală, precum și principiul că administrația, conservarea și întrebuințarea acestui fond să depindă exclusiv de hotărârea Domnului țării, respectându-se, firește, scopul și menirea sa. Prin aceasta, nu se va altera nicidecum obiceiul observat până acuma și, anume, Consistoriul să fie ținut la curent asupra administrației Fondului și ascultat înainte de a se lua hotărâri mai însemnate, care angajează mijloacele Fondului”[43]. Autonomia fondului a fost asigurată prin faptul că nu aveau autoritate sau drept de control Parlamentul vienez, Dieta Bucovinei și nici Congresul bisericesc, atunci când a fost convocat. Bugetul anual se comunica Consistoriului și acesta trebuia să se pronunțe atunci când se solicitau sume extrabugetare de minimum 200 de coroane. Însă, guvernul putea să nu țină seama de poziția Consistoriului. Prin Decizia imperială din 19 ianuarie 1900, a fost adoptat un nou regulament („K. K. Direktion der Güter des Bukowiner griechisch-orientalischen Religionsfonds in Czernowitz”)[44]. Acesta era menit să susțină cheltuielile cu personalul bisericesc, întreținerea lăcașurilor de cult ortodoxe și a școlilor[45].

Valoarea suprafețelor deținute de Fondul Religionar și cea a celor acoperite cu păduri a crescut continuu, odată cu dezvoltarea rețelei feroviare a imperiului și dezvoltarea plutăritului și a industriei forestiere din Bucovina. Pentru că majoritatea suprafețelor deținute de fond se aflau în partea de sud a Bucovinei, unde românii erau cei numeroși dintre locuitori, a crescut importanța fondului în lupta de afirmare națională de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Tot atunci, disputa dintre români și ucraineni a fost centrată pe divizarea mitropoliei Bucovinei în două episcopii: una în nord – pentru ucraineni (ruteni), cu sediul la Chițmani (Cozmeni) și alta în sud, cu sediul la Rădăuți – pentru români. Cunoscând importanța Fondului Religionar pentru Bucovina, austriecii au căutat „să limiteze o accentuare prea radicală a caracterului național în direcția unei Biserici româno-ortodoxe sau ruteano-ortodoxe”. În acest sens, au căutat să aducă în fruntea eparhiei clerici moderați, precum a fost Vladimir de Repta, care au căutat să se ajungă la un compromis între grupările politico-naționale ortodoxe din Bucovina[46], fapt care nu a fost împlinit până la Primul Război Mondial.

Mai ales între anii 1880–1914, Fondul Religionar Ortodox a cunoscut o importantă evoluție prin bună gospodărire, asemenea celorlalte domenii ale statului, aplicarea unor măsuri de creștere a potențialului economic și administrativ, modernizarea infrastructurii sale specifice și formarea unui grup de specialiști în silvicultură la nivelul celor care activau în alte provincii ale imperiului[47]. Pentru că era direct sub controlul statului, uneori resursele financiare ale Fondul Religionar al Bucovinei au fost folosite contrar scopului pentru care a fost înființat acesta. Au fost cazuri în care banii fondului alimentau direct trezoreria imperială, erau folosiți la construcții cu scop militar, susținerea scrutinelor electorale, împrumuturi forțate pentru susținerea efortului din Primul Război Mondial (șapte împrumuturi care nu au fost niciodată returnate)[48] etc. Dar, au fost și progrese culturale și naționale ce au fost realizate prin formarea unei preoțimi cultivate, parte însemnată a elitelor naționale din Bucovina, care a studiat la Institutul Teologic, Facultatea de Teologie Ortodoxă și Seminarul Clerical din cadrul Universității din Cernăuți[49].

Între activitățile cele mai însemnate din Bucovina a fost înființarea și dezvoltarea Departamentului de Herghelie și Remonte din Rădăuți (Landesgestüts- und Remontierungsdepartement in der Bukowina zu Radautz), înființat în anul 1782, pe Domeniul Rădăuți al Fondului Religionar Ortodox-Oriental. Între premisele care au făcut posibilă înființarea acestei instituții stau condițiile fizico-geografice necesare dezvoltării acestei activități și faptul că, în zonă, în perioada Moldovei medievale, a existat o importantă experiență acumulată în domeniu, caii moldovenești fiind apreciați în Evul Mediu și cumpărați pentru nevoile armatelor din țările vecine.

La începutul activității care a dat naștere instituției economico-militare pe care o prezentăm, a fost locotenentul Joseph Cavallar, din regimentul de cavalerie ușoară „Kaiser”, care, începând din 1774 și până în 1778, a avut rezultate notabile pentru procurarea cailor necesari armatei și mai ales a remonților cu trăsături necesare dezvoltării unor linii de descendenți viguroși. Localitatea unde au fost strânși acești cai a fost Coțmani (Chițmani), unde au fost concentrați caii achiziționați de Cavallar. Aici au fost aduși prin cumpărare 11 745 de cai. Prețul remonților era achitat în monede de aur. În scrierile despre acest episod din istoria Hergheliei din Rădăuți, se apreciază că habitatul era compus din construcții temporare, pentru a nu impune cheltuieli mari[50]. Criteriul dominant a fost mărimea efectivelor și mai puțin calitatea materialului genetic cabalin. Pentru realizarea unui spor genetic necesar, cancelarul Kaunitz a cumpărat 50 de armăsari din Moldova, cu acordul Porții Otomane. Acest fapt a permis ameliorarea rasei indigene. Din anul 1784, întreaga activitate condusă de Cavallar s-a mutat la Vășcăuți pe Ceremuș, pe parcelele de tren arendate de la Vasile Mintescu, împuternicitul boierului Nicolai Rusăț. Pentru necesitățile crescătoriei de cai au fost luate în arendă pășunile și braniștile din Munții Strâmbul, Găina și Lucina de la Mănăstirea Putna. În 7/18 mai 1784 a fost semnat contractul dintre episcopul Dositei Herescu, arhimandritul Ioan Fӧldvari, în numele Consistoriului și lt.-col. Callavar, în numele comitetului pentru cumpărare de remonți, cu o arendă de 600 de florini și o dare alodială de 10%. Din motive diferite și pentru că Vășcăuțiul era prea mic, Comandamentul a luat în arendă de la Fondul Religionar domeniul Mitoc, satele Vicovu de Sus, Vicovu de Jos, Straja și Muntele Lucina. Între timp, achiziționarea de cai a continuat, ajungându-se la 16 233 de cai. Din nevoia dezvoltării unei mari herghelii, Comandamentul Militar din Viena a luat hotărârea înființării unei herghelii de prăsilă. Așa s-a ajuns la ideea arendării Domeniului Rădăuți, unde datorită condițiilor climaterice putea fi dezvoltată o rasă rezistentă de cai ce putea fi folosită în toate colțurile imperiului. Scopul urmărit era ridicarea prăsilelor de cai din Bucovina, pentru a furniza armăsari statului și prin distribuirea de exemplare genetice superioare către particulari[51]. Inițial, au fost aduse exemplare de Lipițan și Huțul, apoi au fost aduse rase Pur-sânge englez și Arab, pentru obținerea de exemplare superioare. În anul 1808, a fost încheiată construirea drumului ce venea de la Storojineț, la Vicovu de Sus, Vicovu de Jos, Voitinel, Horodnic, Marginea, Solca, Cacica, Păltinoasa, spre Dorna, Poiana Stampei și Pasul Tihuța. Conducerea lucrărilor a fost asigurată de inginerul genist H. von Otzellowitz. Această cale de comunicație lega, pentru nevoile locale, drumurile ce uneau așezările din Depresiunea Rădăuți: Volovăț, Dornești, Frătăuți, Vicov și Putna, Horodnic, Marginea și Sucevița. Unele dintre acestea au fost lărgite și consolidate până în anul 1787. Aceste drumuri și calitățile pedoclimatice au favorizat înființarea unor secții și subsecții în localitățile arondate administrativ. Cum Episcopia Rădăuților a fost mutată la Cernăuți, proprietățile acesteia au fost delimitate, între 1782 și 1783, de o comisie numită de guvernatorul Enzenberg. Domeniul Rădăuți, conform lui Franz Wiszniowski, avea o pondere de 16% din întreaga suprafață a Bucovinei.

În 1789, a fost înființată Direcția Bunurilor din Rădăuți, căreia i-au fost repartizate 20 de familii de slujbași germani. Pentru că nu erau suficiente locuințe în Rădăuți, slujbașii au fost plasați în localurile fostului Oficiu Economic din Frătăuți. În 1 mai 1792, Domeniul Rădăuți a fost luat în arendă, iar Direcția Economică din Rădăuți a fost încredințată lui Franz Pauli[52]. Conform descrierii lui Gofried von Asboth, director al Domeniului Economic din Rădăuți, numit în 18 martie 1819, acesta cuprindea o parte de câmpie aflată pe Valea Sucevei și o parte montană, dar cea mai mare parte a acestuia se afla în regiunea de dealuri acoperite cu păduri. După măsurătorile lui Schindler, din anii 1808–1812, terenurile domeniale cuprindeau: ogoare și fânețe în suprafață de 6 771 și 5/2 de jugăre[53]; pășuni – 583 și 1/4 de jugăre; pădure – 47 695 de jugăre. Erau destinate pentru curătură 2 514 și 3/4 jugăre. În total, 57 565 de jugăre. Terenuri sătești erau în total 126 674 și 1/4 de jugăre; păduri erau 11 169 jugăre și 327 stânjeni pătrați; fânețe – 12 484 de jugăre și 1 517 stânjeni pătrați; terenuri neproductive – 1 914 jugăre și 949 stânjeni pătrați; prund, stânci – 4 291 jugăre. Total: 162 630 de jugăre și 1 144 de stânjeni pătrați. Erau 11 255 de jugăre destinate păscătoarei și 34 000 de jugăre destinate arendării prin licitație, o dată la zece ani. Pe domeniu erau 376 de familii de huțani, care arendau individual sau în grupuri suprafețe de fânețe, păscători etc. Arendașii sau subarendașii plăteau anual câte 1 florin arendă și aveau dreptul de tăiere liberă a lemnului din pădure. Însumând datele specifice Domeniului Economic din Rădăuți, rezultă faptul că aici locuiau 26 690 de suflete, cu 3 178 de cai, 5 305 boi, 9 960 de vaci și 12 833 de oi[54]. Așa cum rezultă din datele furnizate de revista „Candela”, nr. 5, din 1890, suprafața totală a Domeniului Rădăuți era de 145 234 de jugăre și 600 de stânjeni pătrați –- rezulta că era cel mai mare fond funciar aparținător Fondului Religionar Ortodox din Bucovina. În același an de referință, aparțineau Domeniului Rădăuți moșiile din localitățile: Frătăuții Vechi, Andrasfalva, Bădeuți, Bilca, Burla, Carlsberg, Frătăuții Noi, Milișăuții de Sus, Horodnic de Sus, Vicovu de Sus, Putna, Rădăuți, Satu Mare, Șipotul Cameral, Seletin, Straja, Horodnic de Jos, Vicovu de Jos, Volovăț și Voitinel[55]. De remarcat că, de-a lungul perioadei austriece, au fost aduși numeroși specialiști care, prin cunoștințele lor, au contribuit la realizarea unor lucrări de drenare și de îmbunătățire a calității solului de pe domeniu. Această instituție economico-militară (una dintre cele mai mari din Austria) a cunoscut mai multe denumiri, în funcție de importanța pe care i-au acordat-o austriecii acesteia: 1. Departamentul de Herghelie și Remonte Rădăuți; 2. Departamentul Militar de Herghelie și Remonte din Rădăuți – Bucovina, din 1825; 3. Herghelia Militară din Rădăuți și 4. Herghelia de Stat din Rădăuți, după trecerea acesteia, în 1869, sub conducerea Ministerului Agriculturii.

Periodic, contractul de arendare pentru Domeniul Rădăuți a fost reînnoit, deși austriecii au căutat să cumpere acest domeniu. Ultimul contract a fost încheiat în 1910, pe o perioadă de 20 de ani. Până în 1910, venitul curat obținut pe hectar de către Fondul Religionar era de 8 crăițari pe hectar. Între anii 1910–1914, venitul mediu anual a fost de 89 de crăițari pe hectar, fapt datorat și devalorizării monedei austriece. La Herghelia din Rădăuți au fost crescuți cai mai ales pentru nevoile armatei, dar și pentru cele ale locuitorilor obișnuiți ai imperiului. Herghelia Rădăuți a fost cunoscută pentru caii Huțul, Dahoman, Lipițan și Ghidran, care erau adăpostiți în cele 14 secții din care se compunea aceasta la începerea Primului Război Mondial. Până în 1918, operațiunile militare au distrus cea mai mare parte a clădirilor și instalațiilor specifice din Rădăuți și secțiile aferente. Munca de refacere a acesteia revenit inginerului Ion Larionescu, care a condus activitatea de recuperare a prăsilei de cai a Hergheliei din Rădăuți, aflată la Stockerau, în apropierea Vienei.

Înființarea Universității Francisco-Iosefine, în anul 1875, la împlinirea a o sută de ani de la „unirea Bucovinei cu Austria”, a fost „darul” împăratului către provincia extrem-orientală a imperiului, concepută ca avanpost al culturii germane în Orientul european. Aceasta a oferit tinerilor bucovineni posibilitatea afirmării și creșterii intelectuale într-o societate agrar-alfabetizată. În perioada 1875–1919, în cadrul acestei universități au funcționat trei facultăți, respectiv Teologie, Drept și Filosofie. Limba de predare a fost germana, în cazul celor mai multe discipline și/sau în română, în cazul Facultății de Teologie. Aici, doar Istoria bisericească universală și Dreptul canonic se predau în limba germană. Dintre membrii titulari ai Facultății de Teologie, în număr de 15, români erau 13 și ucraineni, doi. Prin activitatea lor didactică dar și de formatori ai atitudinii civice și naționale, prin lucrările publicate, aceștia au contribuit în mod esențial la formarea elitelor din Bucovina. Așa se explică prestigiul căpătat de-a lungul vremii, fapt ce a făcut ca numeroși studenți să fie din afara Bucovinei[56]. În același timp, Facultatea de Drept era apreciată ca fiind una din cele mai căutate, cu un număr de studenți ce aproape egala celelalte două facultăți. Corpul didactic era format în majoritate de germani. Din cei 44 de profesori care au predat la această facultate, 35 erau germani, 6 evrei, 2 români și un sloven. Majoritatea studenților erau de religie mozaică sau romano-catolică[57]. Apreciată ca fiind cea mai complexă ca domenii și discipline de predare, în cadrul Facultății de Filosofie erau cuprinse mai multe secții: Filosofie, Istorie, Filologie și Lingvistică, Matematică și Științele Naturii, Limbi Moderne, Fizica și Chimia. Dacă la început de drum erau 10 catedre, pe parcurs numărul catedrelor a crescut simțitor, în prejma Primului Război Mondial se atinsese cifra de 28 de catedre. Între acestea se numărau și catedrele de limba română și cea de istoria Europei de Est și de Sud–Est și de limba ucraineană, ai căror titulari au fost I. G. Sbiera, Sextil Pușcariu, Ion Nistor și Stepan Smal-Stocki. De-a lungul vremii, aici au activat 68 de universitari, dintre care 52 erau germani, 6 evrei, 5 români și 3 ucraineni[58].

Evoluția economică a Bucovinei în cadrul Imperiului Austriac până la 1848 a fost influențată de politicile economice adoptate de decidenții politici de la Viena și de conjunctura internațională în care se afla Austria. În politica economică a imperiului, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, se resimt două tendințe dominante: cea a cameralismului[59] și concepția statului iosefin al bunăstării[60]. Cu toate acestea, nu mai puțin evidentă este tendința spre autarhism și refuzul schimbărilor revoluționare care fuseseră răspândite în Europa de revoluția franceză și Imperiul Napoleonian. Aceasta a făcut ca provinciile răsăritene ale imperiului să fie privite ca furnizor de hrană și de materii prime și consumatoare nete de produse manufacturate și industriale, care erau aduse din centrul și apusul imperiului. Situația aceasta a făcut ca, în prima jumătate secolului al XIX-lea, Imperiul Habsburgic să aibă o contribuție mică în sistemul comercial mondial[61]. Reprezentanții acestei politici economice au fost înalții funcționari atașați idealului „statului bunăstării generale”. Herbert Matis, autorul invocat de noi, e de părere că însuși împăratul se considera pe sine drept cel mai înalt funcționar al statului, concepție pe care o regăsim la toți împărații de la Iosif al II-lea și până la Franz Joseph. Baza acestei politici economice era manualul lui Joseph von Sonnenfels, Grundsätze der Polizey-, Handlungs- und Finanzwissenschaft[62], publicat în anul 1777, dedicat „celui mai senin și mai puternic împărat roman Iosif al II-lea – Arhiduce al Austriei”. Acestuia i se adaugă scrierile lui Adam Smith, Jean B. Say și John Stuart Mill.

Într-o descriere succintă a influențelor pe care economia Bucovinei le-a suferit, așa cum sunt prezentate în Hauptbericht der Handels- und Gewerbekammer für das Herzogtum Bukowina nebst der topographisch-statistischen Darstellung des Kammerbezirkes mit Schluss des Jahres 1861, putem consemna faptul că anii dintre 1849 și 1859 au avut importante fluctuații ale creșterii economice. Pe de o parte, înlăturarea elementelor feudale în provinciile imperiului, diferite ca grad de dezvoltare economică, s-a făcut greu. În Bucovina s-au resimțit, poate mai mult decât în altă parte, efectele Războiului Crimeii, care au avut un impact deosebit asupra întregii vieți economice și mai ales asupra comerțului. După recolta din 1854, doar marii proprietari de pământuri și speculatorii de cereale au făcut afaceri profitabile. Țările care trimiteau produse pe piața Bucovinei au interzis exportul acestora. Așa se explică de ce prețurile la cereale și carne de vită au explodat, fapt care a fost dublat de cererile pentru aprovizionarea armatei. În anii 1855–1856, stocul de cereale existent pe piață s-a epuizat repede, în condițiile în care și recoltele au fost slabe[63]. Ca urmare, consumul de produse manufacturate a fost redus. Recoltele mai bune din anii 1856 și 1857 au făcut ca situația generală să se amelioreze. Cu toate acestea, pentru că micii proprietari de pământuri au fost nevoiți, în condițiile de criză din anii precedenți, să-și vândă animalele, a fost o lipsă mare a animalelor de tracțiune, fapt reflectat atât în agricultură, cât și în comerț. Multe dintre suprafețele agricole ale marilor proprietari au rămas necultivate, pentru că prețurile produselor aduse din Moldova și Basarabia erau scăzute, din pricina relațiilor de servitute existente acolo. Departe de războiul italian, Bucovina nu a fost afectată în mod direct. Dar recrutările militare au afectat și Bucovina, ceea ce a dus la creșterea prețului forței de muncă. Situația a fost cu atât mai gravă cu cât situația financiară și deprecierea monedei au afectat economia Imperiului Habsburgic și a Bucovinei după războiul italian. Deși recolta a fost mai bună în anii 1860 și 1861, invazia lăcustelor din Moldova și Basarabia a afectat într-o anumită măsură și Bucovina. De aceea, prețul produselor a crescut semnificativ. Anumite dezechilibre s-au manifestat, ca urmare a fluctuațiilor dezvoltării economiei. În timp ce numărul meseriașilor din Bucovina a crescut de la 4 345 la 6 457, între 1851–1862, consumul de bunuri manufacturate nu a crescut în aceeași proporție. În domeniul comerțului, se putea constata o îmbunătățire, în sensul sporirii numărului celor ce desfășurau o astfel de activitate, de la 1 382 în anul 1851, la 2 181 în anul 1861. Creșterea numărului antreprenorilor din Bucovina era posibilă în condițiile unor noi reglementări. Se constata o creștere cu 100% a numărului afacerilor nou înființate față de cele abandonate, ceea ce însemna că autohtonii, în fața concurenței aprige ce se desfășura în condițiile liberei circulații, lăsau locul noilor veniți, în special din Galiția. Această situație a fost favorizată de faptul că o afacere putea fi demarată fără a se face dovada existenței capitalului de funcționare[64].

Faptul că lipseau școlile tehnice de specialitate făcea ca, în lipsa unor lucrători calificați, să fie aduși comercianți străini, mai degrabă calificați și cu randamente superioare. Extinderea pieții prin libera circulație și importurile de produse manufacturate făceau ca în Bucovina să fie aduse cantități mari de produse din alte teritorii ale coroanei sau din străinătate, fapt ce a afectat mult afacerile locale. Produsele manufacturate erau aduse mai degrabă din Austria, Boemia, Moravia și Silezia. Pentru că lipseau „condițiile de bază” ale dezvoltării industriale, Camera de Comerț și Industrie, ca și comitetele cetățenești au adresat, începând din 1817, numeroase petiții ministerului de resort, mai cu seamă pentru înființarea de școli secundare și tehnice. Consistoriul Catolic de Lemberg a amânat cel puțin cu câțiva ani înființarea unei școli secundare, iar Consistoriul Bisericii Ortodoxe cerea ca profesorii acestei școli să fie bucovineni. Camera de Comerț și Industrie susținea dezvoltarea învățământului elementar, secundar și tehnic, ca premiză a dezvoltării industriei din Bucovina. De asemenea, principial, aceasta a fost împotriva criteriului confesional în susținerea școlilor secundare din Bucovina și cerea ca învățământul secundar și cel tehnic să fie separat de cel confesional. Evoluția ulterioară a învățământului a fost determinată hotărâtor de obținerea autonomiei Ducatului Bucovinei, încât situația s-a schimbat mult în bine. Numeroase lucrări de istoria învățământului din Bucovina sunt lămuritoare în acest sens[65], ele valorificând rapoartele și statisticile care au apărut în număr mare mai ales în primele două decenii ale secolului al XX-lea.

În 1862–1863, prețul fructelor a scăzut datorită extinderii căii ferate din Austria și a concurenței pe care o făceau comercianții care aduceau fructe mai ieftine din Moldova și Basarabia. Tot în anul 1863, au fost consemnate numeroase încălcări ale contractelor de închiriere pentru arendașii „religioși” (adică cei ce arendau de la Fondul Religionar) și privați din Bucovina. Acest fapt a avut drept consecință scăderea chiriilor imobiliare, care au ajuns chiar la jumătatea celor din anul anterior. A urmat dezastruosul an 1864, în care precipitațiile excesive au adus pierderi importante din recoltă, iar cea strânsă nu a putut fi vândută[66]. În anii 1865 și 1866, pierderea recoltelor a fost dublată de boli devastatoare, fapt demonstrat de creșterea mare a ratei mortalității în rândurile bucovinenilor. La o populație de aproximativ 500 000 de locuitori, s-au înregistrat 21 428 de decese, adică o rată a mortalității de 157%, față de anul anterior. Dacă până în 1864 sărăcia și lipsurile de tot felul au afectat mai ales populația rurală, cu mici suprafețe de pământ, în anii următori „suferința a ajuns la un nivel incredibil, fără precedent”[67], încât și păturile sociale mai avute au avut de suferit. De aceea, autoritățile au luat măsuri financiare pentru reducerea sărăciei, prin reducerea impozitelor. Unii dintre marii proprietari de pământuri au pus la dispoziție o parte din rezervele lor de cereale pentru combaterea sărăciei și a foametei, iar Fondul Religionar Ortodox a pus la dispoziția autorităților 249 549 de guldeni[68]. Efectele sociale au fost agravate și de lipsa locurilor de muncă și, în mod implicit, a resurselor financiare. În aceste condiții, de teama repetării unor astfel de fenomene, micii proprietari au devenit mai precauți și și-au prezervat, pentru vremuri grele, cantități mai mari de alimente pentru anul următor, ceea ce însemna diminuarea fluxului economic din provincie.

În vederea atenuării efectelor crizei prin care trecea Bucovina, autoritățile au împrumutat 500 000 de fl. v. a. de la k.k. Banca Națională Privată, împrumut garantat de Fondul Religionar Ortodox[69]. Efectele economice ale crizei au fost amplificate, în iarna 1865–1866, de interdicția de export impusă de Imperiul Țarist, pentru guberniile Basarabiei și Podoliei. Criza determinată de creșterea prețului fructelor și furajelor a făcut ca un număr însemnat de vite să fie vândute la prețuri mici, la valoarea pieilor, ceea ce a adus însemnate pagube pentru crescătorii de animale. Efectele s-au propagat în lanț, în celelalte sectoare economice, precum producția manufacturieră, industria și comerțul, determinând reducerea masivă a prosperității.

Între măsurile preconizate pentru îmbunătățirea situației de către președintele Camerei de Comerț și Industrie din Bucovina, Alth, și de secretarul Mikulicz erau: dezvoltarea sistemului de învățământ (iar înființarea Institutului Pedagogic era una salutară) și separarea Bisericii de școală, apreciind că Biserica și partidul „ultramontan” continuau să agite spiritele împotriva guvernului, pervertind „iluminarea poporului”[70]. Autorii raportului apreciau că sporirea numărului școlilor din Bucovina – de la 111, la 162 – era una benefică, iar înființarea Școlii Agronomice de la Cernăuți intra în aceeași categorie a măsurilor pentru înlesnirea progresului economic, prin pregătirea unor specialiști în domeniu. Între tarele învățământului bucovinean, autorii raportului semnalau starea deplorabilă a școlilor elementare și lipsa celor secundare. Aceștia arătau că „tinerii din Bucovina și, în primul rând, din Galiția de Est erau inferior educați celor din școlile altor țări (din imperiu – n.n.), cu excepția în care aceștia au studiat în acele țări”. Școlarii din Bucovina erau privați de 33 de zile de școlarizare, în loc de 14–19 zile, cât era limita admisă, din 10 luni de școală, datorită sărbătorilor religioase. „Perturbarea” școlarizării nu se reducea doar la zilele de sărbătoare din Săptămâna Mare catolică sau ortodoxă. În total, numărul zilelor de școlarizare pierdute de școlarii ortodocși din Bucovina se ridica la 45, într-un an școlar. Mai slaba pregătire a școlarilor se datora și faptului că, în Bucovina, materiile școlare „nu erau tratate pe deplin” sau erau tratate sumar, uneori chiar deloc. Reforma școlară din Austria, din anul 1869, a impus învățământul obligatoriu pentru copiii cu vârste cuprinse între 6 și 14 ani, separarea învățământului de biserică, controlul statului asupra formării profesorilor, modernizarea programelor și creșterea accesului fetelor la educație[71].

În Hauptbericht und Statistik über das Herzogthum Bukowina găsim și câteva dintre practicile pe care autorii le considerau păguboase pentru dezvoltarea economiei provinciei. Între acestea regăsim faptul că erau prea multe sărbători în calendarele creștinilor ortodocși și catolici, ceea ce însemna că „în agricultură sărbătorile reprezintă un obstacol serios în calea operațiunilor regulate”. Cum majoritatea lucrătorilor erau ortodocși, calendarul îi împiedica să lucreze în zilele de sărbătoare, iar dacă și controlorii sau supraveghetorii erau catolici și calendarul lor religios trebuia respectat. Aceasta însemna că multe zile de muncă erau pierdute atunci când cele două calendare nu se suprapuneau, fapt ce avea un impact negativ asupra eficienței economice. De asemenea, zilele cu sărbători religioase erau completate de zilele de hram, respectate cu sfințenie în fiecare localitate. Hramurile sunt – notau autorii raportului – „dăunătoare, perturbatoare ale transportului de mărfuri” și produc daune pentru clasa muncitoare în general[72]. Autorii raportului folosit de noi pentru descrierea situației socio-economice din Bucovina cereau ca „Ministrul să se străduiască să se asigure ca, în interesul economiei naționale, să introducă un singur calendar pentru populația creștină din Austria, mai ales că România și Rusia vecine ne-au depășit”[73].

Între practicile păguboase din Bucovina e amintită cea a pășunatului liber pe toate suprafețele, indiferent cine era proprietarul suprafeței pe care se pășuna, imediat după recoltarea din toamnă și până la topirea zăpezii, în primăvară. Aceasta aducea pagube însemnate culturilor de trifoi și rapiță de iarnă, a pajiștilor naturale, unde caii și boii pășunau liber, până în luna mai. O altă practică incriminată era cea a cosirii pentru nutreț, mai ales pe suprafețele de grâu, ovăz deținute de marii proprietari. În multe cazuri, animalele produceau pagube în lanurile de culturi cerealiere sau grădini înainte de recoltat. Numeroase erau în Bucovina și incidentele în care gardurile de protecție a culturilor erau dărâmate de răuvoitori. Aplicarea legilor privitoare la desființare „boierescului” a atras după sine numeroase incidente, între acestea și multe incendii izbucnite la grajduri, hambare și alte instalații ale fermelor marilor proprietari. Totuși, remarcă autorii raportului, numărul unor astfel de incendii s-a redus treptat spre anul 1870[74].

Între cauzele unor astfel de practici păguboase, autorii raportului identifică reaua alcătuire a legilor țării, care făcea ca urmarea căii justiției să fie una lungă și costisitoare. În fapt, proprietarul era lipsit de posibilitatea de a obține despăgubire în pricinile privitoare la pagubele produse culturilor sau pajiștilor de pastorația liberă a animalelor. Legea îi obliga pe păgubiți să cadă la învoială cu cel ce producea stricăciunile intenționat sau neintenționat. Legea din 30 ianuarie 1860, care trebuia să ofere protecție pentru terenurile agricole nu era eficientă, pentru că, în lipsa unui compromis între păgubit și păgubitor, trebuia urmată calea justiției[75].

După anul 1867, economia Bucovinei și-a revenit treptat și populația și-a recăpătat încrederea. Guvernul s-a arătat preocupat de creșterea animalelor, ca sursă importantă de venit, sprijinind achiziționarea și creșterea de animale de rasă, în special a bovinelor și cailor. Dar și aici, în Hauptbericht und Statistik über das Herzogthum Bukowina, autorii consideră că trebuia recompensată creșterea bovinelor „în masă” și nu individual, iar recompensa de 10 300 de ducați acordată de guvern trebuia mai bine alocată, luând în calcul doar provinciile imperiului care aveau condiții favorabile creșterii cailor. E dat ca exemplu faptul că Tirol, Austria Inferioară, Carniolia și regiunea de coastă primeau aceeași subvenție, deși fiecare a 22-a, a 18-a și a 13-a iapă dădea naștere unui mânz, în timp ce în Bucovina, Austria Superioară și în Galiția fiecare a 6-a, a-18-a și a 9-a făta un mânz[76].

Contemporanii se bucurau de faptul că Austria nu a participat la războiul franco-prusac din 1870, pentru că nu au avut efecte negative asupra economiei. Cu toate acestea, evenimente fatidice și tensiuni militare au mai fost și în anii 1877–1878, în timpul războiului ruso-româno-otoman, care acutiza criza orientală, în urma căreia, prin aranjamente de culise, în schimbul neutralității binevoitoare, Austria primea „spre administrare” Bosnia-Herțegovina. A urmat apoi, în planul relațiilor bilaterale româno-austro-ungare, trecerea de la tratat vamal (1875) la un „război vamal” (1886-1891), cu importante consecințe negative[77] asupra economiei Bucovinei și a celei românești.

În principiu, politica economică a imperiului era stabilită de ministrul de Finanțe, unul din cei mai importanți din echipa guvernamentală vieneză. Funcționarii acestui minister au făcut ca, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, aspectele fiscale să fie dominante în detrimentul celor structurale și importante pentru dezvoltarea ulterioară. Alteori, predominau aspectele liberale. În structurarea unor politici economice moderne, unele măsuri erau îndreptate împotriva rămășițelor feudale și a organizării pe stări. Acestea erau evidente în politica agrară și cea industrială[78]. Remarcăm că practicile de politică economică anterioare revoluției au continuat și după 1848–1849, dar și faptul că politicile economice din vremea neoabsolutismului au împlinit o parte din revendicările revoluționare – administrația de stat a înfăptuit o serie de reforme care aveau menirea să prevină evenimente asemănătoare celor din anii 1848–1849, fapt care servea burgheziei. În fapt, era o revoluție de sus în jos, care înlocuia deficitul de libertăți cu „promovarea bunăstării exterioare”[79].

Încă de pe vremea împărătesei Maria Tereza, au fost emise titluri de valoare, dar în Bucovina acestea nu erau cunoscute. Abia din 1787 a început obișnuirea populației cu acestea, sub denumirea de bilete de bancă (germ. Bankzettel). Acestea au fost emise pentru acoperirea deficitului bugetar și erau în sume care ajungeau la 20 de milioane de florini, în anul 1784. Prin extinderea teritorială a imperiului și pentru a face față nevoilor militare, mai ales în timpul și după războaiele cu Napoleon, Monarhia Habsburgică a pus pe piață noi și noi emisiuni de titluri de valoare, care ajungeau la sume foarte mari. Între 1794 și 1809, Ministerul de Finanțe a emis titluri care au devenit efectiv bancnote, a căror răscumpărare „voluntară” fost impusă Galiției și Bucovinei, dobânzile pentru acestea având să fie achitate mult mai târziu, între 1812 și 1860. Multe dintre obligațiuni au fost falsificate, fapt dovedit prin mai multe procese în instanță, iar cei ce refuzau achiziționarea erau acuzați de „nerespectarea normelor împrumuturilor de stat”. Astfel, în 1811, pe piața acestor obligațiuni se aflau 1 060 milioane de florini, în bilete de bancă devalorizate (bonurile de valoare 100 de florini echivalau 12 florini de argint)[80].

Până în anul 1870, când se consideră că piața obligațiunilor și titlurilor de valoare a fost constituită și în Bucovina, Imperiul Austriac s-a confruntat cu numeroase crize de solvabilitate și de acoperire a nevoilor de finanțare, fapt pentru care au fost puse în circulație numeroase obligațiuni de stat și combii, au fost făcute împrumuturi forțate și a fost folosit ajutorul băncilor private pentru finanțarea deficitelor sau garantarea împrumuturilor. La mijlocul secolului al XIX-lea, un important sprijin au obținut autoritățile imperiale de la frații Rotschild, când a fost posibilă restituirea unor împrumuturi, precum cel către Banca Angliei, sau au fost convertite în monedă nouă altele, care trenau de ani buni. În acest context, se cuvine remarcat că după 1850 s-a ajuns la o redresare a pieței financiare în ținut și, după 1853, au fost puse în circulație obligațiunile-angajamente: indemnizațiile, prin care se răscumpărau obligațiile „boierescului” și prestațiile conexe ale unui sat sau ale unei comune, pentru o perioadă de 20 de ani. Răscumpărarea acestor obligațiuni trebuia să se facă într-o perioadă de 40 de ani (1864–1904). Valoarea inițială a acestor obligațiuni era de 12 milioane de florini dar, datorită dobânzilor, valoarea acestora s-a dublat și ajungea la 26 milioane 324 mii de florini. Fondul de Răscumpărare al Bucovinei („Grundent lastungsfond”) trebuia să plătească moșierilor 2/3 din sumă, cu o dobândă anuală de 5%.

Pentru prima dată în istoria Austriei, guvernul condus de Anton cavaler de Schmerling a reușit să echilibreze bugetul prin reduceri de cheltuieli. Avea să fie sacrificată, între altele, armata care, în 1861, avea o alocare de 179 milioane de guldeni, iar în 1865, de doar 96 de milioane[81], fix într-o perioadă în care Bismarck se pregătea să-și pună în aplicare planurile de unificare a statelor germane în jurul Prusiei. Războiul austro-prusac din 1866 a afectat stabilitatea financiară a Austriei.

Perioada de stabilitate a fost cea dintre 1870–1914[82], când pe piața Bucovinei au circulat numeroase acțiuni, obligațiuni, bilete pentru loterii, cambii și polițe de asigurare. Aceasta era o reflectare a faptului că unii bucovineni puteau economisi sume însemnate de bani care, în majoritatea lor, luau calea Vienei sau a marilor orașe ale imperiului. Până la războiul mondial, s-au înființat numeroase filiale ale băncilor din Viena, Praga, Lemberg, sucursale ale băncilor austro-engleze sau olandeze etc. Pe piața bucovineană, cercetătorul Oleksandr Ogui a descoperit că au circulat 80 de tipuri de obligațiuni sau titluri de valoare. Concluziile cercetătorului sunt că majoritatea titlurilor sau obligațiunilor erau cele cu stampilele unor instituții de profil din Viena (41,5%), urmează cele cu stampile din Bucovina (26,8%), cele din Moravia și Boemia (14,6%), cele cu stampile din Galiția (7,3%) și mai puține erau cele ungurești, sârbești[83] etc.

Pentru satisfacerea cererilor de finanțare cu sume mici, care veneau în sprijinul gospodăriilor țărănești, începând de la 1876 au apărut în Bucovina primele însoțiri de economie și credit de tip Raiffeisen. În fruntea unor astfel de însoțiri s-au aflat preoți, învățători, avocați, mari proprietari ș.a. Fenomenul, prezent atât în rândurile românilor, ucrainenilor, cât și a germanilor, a luat amploare mai ales în primul deceniu al secolului al XX-lea, când au fost înființate Centralele Însoțirilor Economice, sprijinite de Comitetul Țării Bucovinei. Un rol important în extinderea acestui fenomen l-au avut publicațiile periodice precum: „Patria”, „Gazeta Bucovinei” „Deșteptarea”, „Czernowitzer Zeitung”, calendarele tipărite de societățile culturale, foarte populare în epocă. În anul 1903 erau 57 de bănci populare românești, 45 germane, 36 rutene și 10 polone[84]. Între susținătorii activi ai fenomenului au fost: Grigori Filimon, Iancu Flondor, dr. Trubig, Mihai Bendevschi, Constantin Morariu, Zaharia Voronca ș.a. Centrala românească, condusă de Florea Lupu s-a angajat într-o serie de cheltuieli de achiziționare a unor moșii cu prețuri mari, la care s-au adăugat cheltuielile mari cu personalul centralei, care au dus această instituție spre o acută criză, în anul 1911. A urmat o comisie de anchetă, la centralele română, ruteană și germană. Declanșarea războiului mondial a lăsat această chestiune nesoluționată. După război, s-a încercat, fără succes, reactivarea băncilor populare.

În Bucovina au funcționat băncile de scont din Viena, Praga, Lemberg, care și-au avut sediul filialelor în Cernăuți. Acestea ofereau împrumuturi cu dobânzi destul de ridicate, de 10–12%, fapt care le făcea inaccesibile țăranilor. Prima instituție care acorda împrumuturi cu sume mici de bani a fost Casa Poștală de Păstrare, care împrumuta unui membru al său o sumă de maximum 20 de florini. Împrumuturile cu garanție ipotecară erau accesibile meșteșugarilor și negustorilor sau proprietarilor mijlocii și mari de pământuri. După Cernăuți, dezvoltarea orașului Rădăuți ca oraș comercial a determinat multe din băncile din Bucovina să-și deschidă sucursale în acest oraș. Au mai fost deschise sucursale ale băncilor prezente în Cernăuți la: Siret, Suceava, Vatra Dornei, Storojineț, Gura Humorului, Câmpulung Moldovenesc. Până la Primul Război Mondial, un număr însemnat de bănci private s-au deschis în principalele localități ale provinciei, oferind împrumuturi destinate agricultorilor, meșteșugarilor și negustorilor. Din multitudinea de aspecte ce pot fi reținute în cadrul acestui subiect, îl amintim pe cel al Băncii Rusticale, bancă galițiană care și-a început activitatea în 1872, în Bucovina, și al cărei faliment din 1885 a dus la sărăcirea a mii de țărani, mulți dintre aceștia fiind nevoiți să emigreze în Lumea Nouă[85].

Construirea de drumuri și a serviciului poștal a fost o preocupare constantă a administratorilor austrieci. A fost în sarcina guvernatorilor Splény și Enzenberg, de la începutul stăpânirii austriece în Bucovina și a continuat până când, în 1838, serviciile poștale din imperiu au devenit monopol de stat. Dezvoltarea serviciilor poștale și de mesagerie se face treptat, fapt ilustrat de deschiderea rutelor pe care se făceau expedierile, la început către Lemberg de patru ori pe săptămână, în 1845, o dată pe săptămână la Ternopol și, de două ori pe săptămână, la Stanislau. Numărul trimiterilor crește odată cu creșterea populației, a economiei și a populației. Din 1850, s-au deschis rute către Transilvania, Moldova și Basarabia. În același timp, au fost înființate noi stații poștale la Lujeni, Sadagura, Boian, Storojineț, Rădăuți, Solca și oficii poștale la Iacobeni, Putila, Stănești, Vijnița și Zastavna. Pentru expedierea scrisorilor și a coletelor în Bucovina, în anul 1896 se foloseau 1 352 de kilometri de drumuri și 312 kilometri de cale ferată. În anul 1899, erau 118 oficii poștale și 13 oficii poștale și telegrafice de stat.

Până în deceniul al șaptelea al secolului al XIX-lea legătura dintre Bucovina și capitala imperiului era una destul de anevoioasă. Astfel, Ion G. Sbiera descrie, în lucrarea Familia Sbiera după tradițiune și istorie. Amintiri din viața autorului[86], cum în anul 1857, când mergea la Viena pentru studii, a parcurs acest traseu într-o perioadă foarte lungă. De la Cernăuți și până la Leina (Lemberg) a mers cinci zile cu o „căruță jidovească” și, pentru că nu erau locuri în diligența care trebuia să-l ducă mai departe, a mai așteptat încă 40 de ore. De la Lemberg a mers cu diligența la Dâmbița, unde a văzut pentru prima dată „carul de foc” care avea să-l ducă la Viena. De altfel, și mai târziu legătura dintre Viena și Cernăuți era una destul de dificilă, încât unui călător ce parcurgea această distanță, cu întreruperile pe care le presupunea schimbarea trenurilor spre Cernăuți, îi trebuiau peste 20 de ore[87].

Extinderea rețelei de căi ferate era apreciată drept un factor pozitiv în dezvoltarea economiei și mai ales a comerțului. Construirea unei legături feroviare dintre Viena, Cracovia, Lemberg și Cernăuți s-a făcut între anii 1836-1866. Primul tronson construit a fost cel dintre Viena și Cracovia de către Compania Feroviară „Kaisser Ferdinands- Nordbahn”, care s-a încheiat în anul 1837. Tronsonul cuprins între Cracovia și Lemberg a fost construit de Compania Feroviară „Karl-Ludwigsbahn” și a fost finalizat în anul 1857. Partea de cale ferată dintre Lemberg și Cernăuți a fost concesionată Societății „Lemberg – Czernowitz – Eisenbahn”, redenumită în 1868 drept „k.k. priv. Lemberg – Czernowitz – Jassy – Eisenbahn – Gesellschaft”[88]. În 30 mai 1865 a avut loc, la Viena, prima adunare a acționarilor Societății „Lemberg – Czernowitz – Eisenbahn”, prezidată de prințul polono-lituanian Leo von Sapieha, președinte al căilor ferate din Galiția, antreprenor și concesionar pentru construcțiile feroviare din Bucovina și Moldova, și de Martin Riener, consilier imperial și inspector general al Căilor Ferate Austriece. Acestuia i se adăugau acționari britanici și austrieci, membri ai unei instituții de credit anglo-austriece[89] cu sediul în Viena. Așa cum sublinia Victor Offenheim, director general, concesiunea obținută în anul 1864, formalizată prin Decretul imperial din 27 mai 1856, nu a putut fi pusă în practică din cauza crizei financiare care a lovit piața financiară din Europa, în anul 1857. Proiectul a fost reluat în anul 1863, prin obținerea unei alte concesiuni, aprobată de camerele Parlamentului din Viena în 11 ianuarie 1864. Pregătirile pentru construcție au început în iarna lui 1864 spre 1865, iar construcția a fost făcută în 1865, în 27 de puncte de lucru ce activau concomitent. Războiul austro-prusac din anul 1866 nu a influențat hotărâtor construcția căii ferate Lemberg–Cernăuți, fapt care a dus la inaugurarea ei în 1867. Construirea liniei ferate aducea cu sine multe alte îmbunătățiri ale vieții economico-sociale din zonă: obligația concesionarilor de a produce cele necesare în țară, precum elemente de fier, material rulant; construirea de gări definitive, tuneluri, poduri etc.; transportul gratuit al poștei și al funcționarilor poștali, construirea vagoanelor poștale de ambulanță la cererea Administrației Poștelor; construirea fără despăgubire, de-a lungul liniei ferate a liniei telegrafice; transporturile militare trebuiau să se facă la tarife modice; înlesniri comerciale erau acordate întreprinderilor de transport și altor firme de importanță deosebită, dispozițiuni favorabile de transport pentru Garda de Finanțe și de Siguranță; transportul gratuit pentru funcționarii statului, impiegații și servitorii care călătoreau pe linia ferată la ordinul autorităților, „pentru apărarea intereselor Statului”[90] etc. Pentru că linia ferată „Karl-Ludwigsbahn” era singura care opera între Lemberg și Cernăuți, s-a creat o situație de monopol, fapt ce impunea, în opinia unora, construirea unei căi ferate concurente care să străbată Galiția, ceea ce era, desigur, greu de realizat.

În vederea unei extinderi a comerțului și a valorificării mai bune a resurselor economice, era nevoie să se facă legătura dintre calea ferată ce venea de la Lemberg, la Cernăuți și Suceava (1860–1869), cu cele care aveau a lega Suceava de Roman (deschisă la 3/15 decembrie 1869[91]) și, mai departe, Galați și Sculeni de Chișinău. Partea de traseu a căii ferate Cernăuți–Suceava a fost pusă sub sechestru de către autoritățile austriece între anii 1872–1875 și apoi răscumpărată de Căile Ferate Austriece (k.k.St.B.); la fel, partea de traseu din România a fost răscumpărată de C.F.R.

Pe profesii, în Bucovina, în anul 1860, din totalul de 215 677 de bărbați activi în economie, 65 524 erau agricultori, 6 457 erau în domeniul industriei, 2 181 erau comercianți; angajați ca ucenici în economia țării erau 34 488 și 4 305 în comerț, la care se adăugau alți 703 comercianți. Clerul din provincie era constituit din 461 preoți; militari „neactivi” erau 1 513; ofițerii (beamte) erau în număr de 1 309 iar servitorii erau 26 152. În alte profesii, necuprinse în enumerare, activau 23 710 persoane. Recensământul cuprinde și 48 874 de persoane de sex masculin care „nu pot lucra”. Străinii erau angajați în număr de 15 245. (În total, bărbați activi economic – autohtoni și străini – erau 230 292). În același timp, erau 72 463 de femei care aveau diverse ocupații: la îngrijirea casei – 72 463; în agricultură – 67 131; în afaceri – 940; în comerț – 206; servitoare și ziliere – 32 180; nu puteau lucra – 45 541. Erau cuprinse în statistică ca fiind străine 7 537 de femei. Din totalul de 456 592 de locuitori ai provinciei, 225 998 erau femei[92].

Spre sfârșitul perioadei austriece, în Bucovina se produseseră multe schimbări în sensul modernizării. Viața economică a provinciei poate fi surprinsă în diferite date statistice, unele mai relevante decât altele. În anul 1893, în rândul celor 14 provincii ale imperiului, Bucovina era a șaptea ca întindere, cu 10 451 km², fiind urmată de Carintia, cu 10 373, 3 km² și alte câteva provincii; cea mai mică era Silezia, cu 5 147 km². Avea o suprafață acoperită cu păduri de 43,38%, a doua ca întindere, raportată la suprafața totală a provinciei, după Styria – cu 44,9%. Pajiștile exprimate la suprafața totală a provinciei constituiau 13,74%, a patra ca suprafață după Austria Superioară cu 19,3%, Galiția cu 16,49% și Carniolia cu 16,46% iar în ce privește pajiștile alpine, Bucovina era a opta în rândul provinciilor imperiului, cu 10,95%.

Ca populație, Bucovina număra, la data raportării, 646 607 locuitori, era a opta în ierarhia țărilor coroanei, avea un ritm de creștere a populației de 13,1% și se situa pe locul trei, după Austria Inferioară, cu 13,9% și Austria Superioară, cu 13,1%, fiind urmată de Galiția, cu 10,4%. În ceea ce privește numărul clădirilor rezidențiale, Bucovina avea 127 884, adică era a șaptea în ierarhia provinciilor, după Galiția, Boemia, Moravia Austria Inferioară, Styria și Tirol. Iar ca unități locative, Bucovina era pe poziția a opta, cu 145 526, adică 1,17 unități locative pe clădire de locuințe. În ceea ce privește numărul de nașteri, Bucovina era pe penultima poziție, cu 21,8%, față de 34,2% în Salzburg, 33% în Tirol, Carintia cu 33% etc. În ceea ce privește numărul de decese anuale, Bucovina era a zecea, cu 37,8 față de 43,8 în Dalmația, care avea cea mai mare rată de mortalitate și 31,2 în Austria Inferioară – cea mai mică rată dintre provincii (rata de raportare la mia de locuitori!). Numărul militarilor activi din Bucovina era de 3 544, provincia era a zecea, în ordinea prezenței militare, între provinciile imperiului. Populația ocupată în industrie și comerț era de 5,5%, adică se situa pe pozițiile 12–13, la egalitate cu Galiția; ultima era Dalmația, cu 3,75% din populație. Populația agricolă era în proporție de 78,5% și aici Bucovina se situa pe prima poziție, urmată fiind de Galiția, cu 77%. Cea mai puțin numeroasă populație ocupată în agricultură era în Austria Inferioară, 33,1%. Numărul persoanelor care făceau servicii personale era de 3%, iar Bucovina era pe ultima poziție în rândul țărilor de coroană. Proporția persoanelor care se ocupau cu comerțul era de 2,5% din total, provincia situându-se pe poziția a șasea, cel mai mare procent era în Austria Inferioară, 7% și cel mai mic în Carniolia, 1,25%. Clasa intelectualilor era în proporție de 1,25%, Bucovina era cea de a 14-a provincie, cu cei mai puțini intelectuali. Pe primul loc era Salzburg, cu 3%. Trăiau din pensii 1% din locuitorii Bucovinei, ceea ce însemna poziția a 13-a, fiind urmată de Dalmația; pe primul loc era Austria Inferioară, cu 9%[93].

În 1911, I. E. Torouțiu a alcătuit o analiză plecând de la datele statistice culese de la autoritățile locale, districtuale sau de la Comitetul Țării, arătând că situația românilor în Ducatul Bucovinei era una net inferioară celorlalte etnii, în special față de evrei, luând în calcul ponderea lor din populația totală. Analiza pornește de la numărul angajaților în diferite structuri și instituții ale ducatului, respectiv a evreilor și a „străinilor” (uneori creștini), față de cea a românilor. Dincolo de datele statistice, poziția lui Torouțiu este una critică, cu evidentă tentă naționalistă, față de politica autorităților austriece desfășurată în Bucovina. Aceasta pentru că, în opinia sa, progresele realizate în diverse domenii au fost modeste. Explicațiile acestei situații erau multiple și nu le vom relua acum. Intenția noastră este aceea de a putea vedea evoluția acestei țări de coroană în perioada austriacă. Astfel, numărul profesorilor, împreună cu angajații Universității era de 61[94]. Erau 398 de angajați la căile ferate, medici erau 151, imensa majoritate, evrei. Personalul angajat în justiție număra 627 de persoane; în administrație – 902; în școli – 1 295; la poștă și telegraf – 537; la calea ferată – 398; farmaciști – 31. În total erau 4 941[95] (0,62%) de angajați. În același an, erau 9 322 de meseriași (adică 1,172%) și 10 312 negustori (1,29%)[96]. La tribunale erau 445 de angajați. Notari erau 21 în total, iar avocați 161. Angajații la guvern, poliție și prefecturi (Politicum) erau 315, din care 33 erau români[97]. Oficiile financiare, cu direcții de finanțe, oficii de evaluare a taxelor, Centrala Tehnică de Finanțe, Garda Financiară, evidența cadastrului, percepțiile etc. aveau un număr de 477 de angajați. Personalul administrativ care cuprindea politicieni, pe cei de la finanțe, Direcția Bunurilor Fondului și funcționarii Fondului însumau 902 persoane angajate, iar la Magistrul din Cernăuți erau 106 persoane. „Puterile didactice” erau în număr de 1 248, în care erau cuprinși profesorii de la școlile primare (836) și secundare (412)[98]. Sigur că, față de începutul perioadei austriece în Bucovina, câteva domenii de activitate sunt rodul evoluțiilor moderne din perioada 1775–1918, precum: o administrație după model central-european; un sistem de învățământ cu toate treptele sale, până la cel universitar; un sistem de sănătate ce evolua în tiparele epocii și care cuprindea și persoanele cu nevoi speciale; o rețea de drumuri și căi ferate cu o densitate ridicată față de țările din jur etc. În logica acesta, Eugen Worobkiewicz aprecia că Bucovina se dezvoltă tot mai mult, din an în an și „ocupă un loc, o poziție nu cu totul nesemnificativă printre părțile Monarhiei Austro-Ungare”[99]. De aceea, țara Bucovinei „poate fi astăzi numărată printre cele mai cultivate din Imperiul Austro-Ungar”[100]. Străduindu-se să întregească descrierea Bucovinei, Worobkiewicz scria: „Pădurea a fost alungată în munți, mlaștinile au fost secate, pajiștile și pășunile au fost cultivate, iar Bucovina a fost creată treptat în forma actuală”[101]. Se practica o „agricultură autentică”, „cultivarea și gestionarea terenurilor sunt mai bune astăzi decât, de exemplu, în Galiția de Est, Salzburg, Dalmația și alte provincii ale Imperiului Austro-Ungar”[102]. Agricultura asigura nevoile locuitorilor în zonele de câmpie, în lunca Sucevei, Depresiunea Rădăuți și regiunea Siretului, în Câmpia Vășcăuți și cea dintre Prut și Nistru. Era o imagine edulcorată, pentru că importurile de cereale și animale din Regatul României și Imperiul Țarist erau esențiale pentru populația provinciei și a imperiului.

※ ※ ※

Seria volumelor retrospective inițiate de Institutul „Bucovina” al Academiei Române continuă să aducă în atenția cititorului noi perspective asupra trecutului acestei provincii istorice. Dacă primele două lucrări – Istoria Bucovinei – perspective și interpretări (2022) și Timp și devenire: personalități din istoria Bucovinei (2023) – au deschis drumuri de cercetare și au oferit interpretări înnoitoare, prezentul volum, Timp și devenire. Viață economică și socială în Bucovina, vine să completeze și să întregească tabloul, îndreptând privirea către realitățile de zi cu zi ale oamenilor, către dinamica economică și socială a provinciei sub stăpânire austriacă. Cartea reunește 49 de studii și articole apărute în paginile „Analelor Bucovinei” și este rodul colaborării a 21 de autori – cercetători, universitari și muzeografi – din Germania, Ucraina, Republica Moldova și România. Dincolo de diversitatea temelor, de mozaicul natural al contribuțiilor, volumul respiră unitate prin structura sa în patru secțiuni mari – „Viața economică”, „Societate”, „Învățământ” și „Medicină”.

Întrebarea care străbate implicit întreaga lucrare este una esențială: a fost Bucovina, în epoca habsburgică, un teritoriu al modernizării și al progresului? Și dacă da, cât de comparabilă a fost această evoluție cu cea a altor provincii imperiale sau cu aceea a celorlalte teritorii românești? Răspunsurile nu sunt nici simple, nici uniforme. Ele surprind o provincie aflată, la momentul anexării, într-un stadiu de „întârziat feudalism”, cu o populație rară și cu o economie agrară, dar înzestrată cu resurse naturale bogate. Împăratul Iosif al II-lea a intuit aceste resurse și a orientat politica imperială spre valorificarea lor prin reforme, investiții și prin crearea unui cadru instituțional nou. Textele din volum scot la lumină măsurile prin care autoritățile au reorganizat administrația și justiția, au construit drumuri și căi ferate, au deschis căi navigabile pentru exploatarea lemnului, au valorificat resursele agricole, minerale și balneare. Bucovina a cunoscut, astfel, nu doar o dezvoltare economică, ci și o transformare socială și urbanistică – ridicarea unor sate la rangul de târguri sau orașe, apariția stațiunilor balneare și turistice, dezvoltarea instituțiilor de educație și sănătate.

Desigur, literatura istorică dedicată acestor procese nu este abundentă, iar cele mai multe contribuții au apărut răzleț, în presa locală sau în lucrări ale bucovinenilor risipiți prin lume. Între aceștia, Erich Beck rămâne o figură de referință, prin monumentala sa operă bibliografică ce a inventariat, până în 1999, peste 53 000 de titluri privind istoria și cultura provinciei.

În acest context, rolul „Analelor Bucovinei” și al prezentului volum devine cu atât mai important: ele nu doar fixează o tradiție de cercetare, ci și oferă un instrument de lucru indispensabil pentru viitoare investigații. Contribuțiile incluse aici deschid, în egală măsură, noi direcții de cercetare – precum istoria justiției, politicile sociale, dreptul familiei, copilăria și instituțiile sociale, interferențe culturale – domenii încă insuficient explorate, dar esențiale pentru înțelegerea complexă a unei provincii de frontieră.

Privind în urmă, descoperim că istoria Bucovinei nu este doar o sumă de date și procese, ci și o mărturie a felului în care oameni, comunități și instituții au încercat să se adapteze și să își afirme identitatea într-un cadru mai larg. Memoria acestor transformări rămâne vie nu doar prin documente, ci și prin efortul cercetătorilor de a le aduce din nou în lumină. De aceea, acest volum nu este doar o carte de istorie, ci și un act de recuperare a unei moșteniri comune. El invită cititorul să redescopere Bucovina ca pe un spațiu al conviețuirii și al experimentelor sociale, un loc unde tradiția și modernitatea s-au întâlnit, s-au ciocnit și, în cele din urmă, au creat o identitate complexă. Într-o epocă în care trecutul riscă să fie simplificat sau uitat, astfel de inițiative editoriale devin repere ale memoriei și totodată garanții că istoria rămâne o resursă vie pentru prezent și pentru viitor.

Dr. Marian Olaru

[1] Eugen Worobkiewicz, Die geographisch-statistischen Verhältnisse der Bukowina nebst einigen vergleichenden statistischen Tabellen, Lemberg, Druck Carl Budweiser, 1893, p. 29.

[2] Ibidem. În același timp, din cele 522 de localități, 428 aveau mai puțin de 2 000 de locuitori, 84 aveau o populație cuprinsă între 2 000 și 5 000 de locuitori, șapte aveau o populație între 5 000 și 10 000 de locuitori, două așezări aveau între 10 000 și 20 000 de locuitori și un singur oraș avea peste 50 000 de locuitori. În 522 de localități erau 127 884 de clădiri rezidențiale cu 145 526 unități, cu 5,5 locuitori per clădire rezidențială.

[3] „Anwesende Bevӧlkerung nach dem Stande vom 31. Dezember 1910”, în Statistisches Jahrbuch des Herzogtums Bukowina für das Jahr 1908, II. Jahrgang. Zusammengestellt vom statistischen Landesamte des Herzogtums Bukowina, XV. Heft der Mitteilungen des Landesamtes des Herzogtums Bukowina, Cernowitz, Aus der Ekhardt’schen Universitäts-Buchdruckerei Josef Mucha. In Kommission bei H. Pardini, Universitäts-Buchandlung, 1911, pp. 4–5.

[4] Constantin Ungureanu, „Populația Bucovinei în anii 1910 și 1930. Evoluții etno-demografice”, https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/pdf. (accesat în 25. 07. 2025).

[5] Kurt Scharr, Die Landschaft Bukowina. Das Werden einer Region an der Peripherie 1774–1918, Wien – Köln – Weimar, Böhlau Verlag, 2010, p. 210.

[6] Ion Negură, „Aspecte ale evoluției economice a Bucovinei sub stăpânirea habsburgică”, în „«Suceava». Anuarul Muzeului Județean”, VI–VII, 1979–1980, p. 187.

[7] Ibidem, p. 187.

[8] Conform datelor furnizate în articolul „Vampirii poporului de la țară”, în „Gazeta Bucovinei”, nr. 3, 10/23 ianuarie 1893, p. 1, în urma foametei din anii 1864–1865, prețurile bunurilor și produselor țăranilor au scăzut foarte mult: „corețul de păpușoi” (aprox. 1 hl) era 12–14 fl. v.a.; vaca cu viței, 6–8 fl.; falcea de pământ arabil (o falce era cuprinsă între 0,25 și 0,5 ha), 40–60 fl. iar la munte era de 10–15 fl.; camăta la 100 fl. ajungea la 60 și până la 120 fl. p. 2.

[9] Ioan Cocuz, Dumitru Cucu, Băncile și creditul funciar românesc în Bucovina (1840–1918), Suceava, Grupul Editorial „Mușatinii” – Bucovina Viitoare, 1999, pp. 57–60.

[10] Ibidem, p. 30.

[11] Ibidem, p. 31. Atanasie Gherman, în „Sfaturi pentru țăranul român. Cruțarea”, publicat în „Foaia poporului”, I, 5 ianuarie 1910, p. 18, ne oferă o lista actualizată a situației marilor proprietăți la data apariției publicației. I. E. Torouțiu, în Populația și clasele sociale din Bucovina, București, 1916, p. 412, arăta că în anul 1777 erau în Bucovina 277 de boieri români care formau clasa marilor proprietari, la care s-au adăugat 142 de boiernași care formau treapta a patra a nobilimii. Cei din urmă veniseră din Polonia, în urma războiului ruso-turc din 1768–1774, parte autohtoni, înnobilați de către ruși pentru că aduseseră servicii acestora. La data publicării studiului, Torouțiu afirma că erau mai puțin de zece proprietari români. Aceasta însemna că dețineau 3,5% din suprafața Bucovinei, restul de 96% își schimbaseră proprietarul. În anul 2022, C. Ungureanu a început publicarea lucrării – proiectată în șapte volume – Cadastrul din Bucovina: proprietarii de case și clădiri (1854–1856), din care au apărut până acum trei volume: vol. I. Districtele Cernăuți urban, Cernăuți rural, Sadagura, Suceava, Editura Karl A. Romstorfer, 2022; Vol. II, Districtele Storojineț, Vășcăuți, Suceava, Editura Karl A. Romstorfer, 2023; Vol. III, Districtele Rădăuți și Solca, Suceava, Editura Karl A. Romstorfer, 2024. În funcție de numărul de proprietari, autorul a ales ca în aceste lucrări să fie trecuți în liste cei care au suprafețe de minimum 10 iugăre. Chiar și așa, datele conținute în volumele amintite ne oferă o imagine mai clară a transformărilor etno-sociale și demografice produse în Bucovina. Despre emigrarea românilor în Lumea Nouă, vezi: Ștefan Străjeri, Istoria românilor canadieni, București, Editura Anamarol, 2020.

[12] George Bogdan-Duică, Bucovina. Notițe politice asupra situației, Sibiu, Institutul Tipografic „T. Liviu Albini”, 1895, pp. 53–67.

[13] „Gazeta Bucovinei”, anul III, nr. 2, 6/18 ianuarie 1893, p. 2.

[14] Ibidem, „Vampirii poporului de la țară”. În Bucovina, alianța dintre Banca rusticală și cămătari, precum și activitatea Asociațiunii de avansuri au dus la creșterea extremă a dobânzilor. De aceea, unii dintre țărani au emigrat în România. Legea contra cametei din Austria limita plafonul dobânzilor la 30–40%. În practică, plafonul acestora putea fi chiar mai mare. Legea prevedea protecția debitorilor în caz de nevoință, necunoaștere sau vulnerabilitate. În caz de dezechilibru prin clauzele contractuale, instanțele puteau anula clauzele și chiar contractul abuziv. Acțiunile coercitive ale statului au fost modeste, limitându-se la amenzi contravenționale. Prin lege se restrângea activitatea cămătarilor, a mediatorilor de credit, comercianți și speculanți. Spre sfârșitul stăpânirii austriece, s-a dovedit că efectele legii amintite au fost modeste.

[15] Legea contra beției din Cisleithania a căutat să limiteze fenomenul consumului excesiv de alcool, desemnând clar cine putea vinde băuturile, în ce cantități etc., punând accent pe prevenție, igienă și educație. Fiind un monopol, regimul propinațiilor – cum erau denumite localurile care își cumpărau dreptul de desfacere a băuturilor – avea să fie schimbat în 1910, când și comunele puteau deține astfel de activități economice. Alcoolismul și legătura directă care exista, în multe cazuri, între acesta și pierderea gospodăriilor țărănești din Bucovina a fost unul dintre subiectele cel mai des întâlnite în paginile ziarelor și nu numai.

[16] Ioan Cocuz, Dumitru Cucu, op. cit., p. 28. În anul 1888, datoriile micilor proprietari erau de 6 689 153 fl. v. a., în 1889 – 6 852 789 fl., în 1890 – 7 624 817 fl., în 1891 – 8 099 997 fl. și în 1892 – 8 638 224 fl.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem, p. 29.

[19] Ibidem.

[20] În limba germană Meter Centner, unitate de măsurare a volumelor, adoptată în Austria în secolul al XIX-lea, folosită mai ales la măsurarea lemnului rotund de diferite esențe. Referitor la măsurarea fânului, de diferite specii de plante și densități diferite, 1 Meter Centner era de 100 kg, adică 0,90 m³ la lucernă și 1,54 m³ la fân ușor de pajiște.

[21] Eugen Worobkiewicz, op. cit., pp. 34–35.

[22] Ibidem.

[23] Legislația silvică de vânătoare și pescuit în Bucovina (1775–1918), ediție îngrijită de Ovidiu Bâtă și Ștefănița-Mihaela Ungureanu, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2023.

[24] Ioan Cocuz, Dumitru Cucu, op. cit., p. V.

[25] Ion Nistor, Istoria Bucovinei, ediție și studiu bio-bibliografic de Stelian Neagoe, București, Humanitas, 1991, pp. 302–303.

[26] Ibidem.

[27] Herbert Matis, „Principalele coordonate ale politicii economice austriece (1848–1918)”, în Monarhia Habsburgică (1848–1918), vol. I, Dezvoltarea economică, administrativă și sistemul juridic, forța armată, Iași, Editura Polirom, 2020, pp. 44–47.

[28] H. J. Bidermann, Die Bukowina unter österreichischer Verwaltung (1775–1875), Wien, 1875, pp. 79–80. La venirea austriecilor în provincie era menționat un singur maistru constructor, un antreprenor în construcții și un curățitor de fose septice, un pietrar, un tâmplar; un zugrav de case este pomenit în documente la 1814. În anul 1775, nu exista nicio fabrică de cherestea, iar primele două se ridică în 1782. Până la revoluție, se construiesc cazărmile de la Cernăuți, Dorna și Valea Putnei, iar utilitățile necesare pazei frontierei au fost ridicate tot în aceeași perioadă, împreună cu 180 de tabere. Au fost construite hanuri precum cele de la Cuciurul Mare, Stârcea, Vama și Poiana Stampei. A fost construit, din nevoia dezvoltării economice și din considerente militare, așa-numitul „drum împărătesc” care mergea până la Pasul Bârgăului.

[29] Ibidem.

[30] Hauptbericht und Statistik über das Herzogthum Bukowina für die Periode vom Jahre 1862–1871, p. 17.

[31] Ibidem, p. 18.

[32] Eugen Worobkiewicz, op. cit., p. 39.

[33] Oca, termen de origine otomană (okka), folosit pe teritoriul românesc până în secolul al XIX-lea. Echivalentul în Moldova și Bucovina era de 1,282 kg. După introducerea sistemului metric, a rămas în practica obișnuită, populară.

[34] Ioan Cocuz, Dumitru Cucu, op. cit., p. 24.

[35] Ibidem, pp. 32–33.

[36] Aurel-Gheorghe Prepeliuc, Plutăritul în provincia istorică Bucovina în prima jumătate a secolului al XX-lea. Aspecte istorice, economice și social-culturale. Teză de doctorat, coordonator științific prof. univ. dr. Florin Pintescu, Suceava, 2024.

[37] Ibidem, p. 51.

[38] Ibidem, p. 53.

[39] Petre Ciobanu, „Fondul Bisericesc Ortodox din Bucovina (1783–1948). Prezentare generală”, în „Bucovina forestieră”, I, nr. 1–2, 1993, p. 6.

[40] Unele au mers până la părăsirea teritoriului supus stăpânirii austriece, precum la mănăstirea Voroneț.

[41] Petre Ciobanu, op.cit.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem, p. 7.

[44] Ibidem. În sinteză, prevederile acestui regulament erau: „Administrația Fondului bisericesc va fi condusă și supravegheată de Ministerul Agriculturii (art. 1). Împăratul Austriei își rezervă dreptul da a aproba bugeturile și bilanțurile anuale pentru toate ramurile administrației acestor bunuri (art. 2). Președinte al „Direcției bunurilor Fondului bisericesc ortodox oriental din Bucovina” va fi președintele Țării Bucovina, în calitate de șef politic al provinciei (art. 5) iar conducătorul „Direcției bunurilor”, directorul bunurilor, numit de către Ministerul Agriculturii (art. 6). Autoritățile și oficiile ce administrează bunurile Fondului bisericesc sunt considerate autorități și oficii publice de stat, iar personalului său i se aplică fără rezervă legile valabile în general pentru funcționarii statului (art. 22). Ingerințele mitropolitului Bucovinei și ale consistoriului său rămân cele precizate în decizia imperială din 2 februarie 1869”.

[45] Kurt Scharr, „Fondul Religionar Greco-oriental din Bucovina – bătălie culturală și construct național. În lumina unei instituții”, în „Anuarul Institutului de Istorie «George Barițiu» din Cluj-Napoca”, tomul LIII, 2014, p. 231.

[46] Idem, „Stat central și regiune: Fondul religionar greco-oriental”, în „Analele Bucovinei”, anul XXVIII, nr. 1 (56), p. 24.

[47] În anul 1786, Fondul cuprindea 109 moșii și sate, 28 de munți unde trăiau 36 580 de oameni, ceea ce reprezenta peste 50% din populația Bucovinei, în marea lor majoritate români. Pădurile erau în suprafață de 150 159 ha, ceea ce reprezenta 55,7% din suprafața împădurită a provinciei. Din această suprafață, 225 346 ha erau păduri propriu-zise; 5 722 ha reprezentau terenuri arabile și fânețe; 18 276 ha erau pășuni iar 815 ha erau teren neproductiv. Rășinoasele reprezentau 74% din total și în anul 1920 erau 65 mil. m³ pe picior, din care se exploata anual o cotă de 1 122 760 m³. Domeniile erau în suprafață de 17 424 ha în 1920, din acestea 8 478 ha situate în jurul Rădăuților și în Munții Lucina, arendate statului austriac pentru întreținerea Hergheliei din Rădăuți. Restul de 8 377 ha erau împărțite în suprafețe mai mici și arendate particularilor. Pe domeniile Fondului se aflau și mine, lacuri, stabilimente balneare precum cel de la Vatra Dornei etc. Averea Fondului era estimată, în anul 1914, la 165 milioane de coroane, dintre care 20 de milioane în hârtii de valoare și numerar. Cf. P. Ciobanu, op. cit., pp. 9–13.

[48] Ion Grămadă scria despre acest subiect că: „Voind guvernul austriac să aibă, cu vremea, la dispoziția sa, pentru necesitățile războiului, tot fondul disponibil al bisericii române din Bucovina, adică 36 de milioane coroane, iar mai târziu, cu siguranță, și banii luați cu împrumut, ipotecând moșiile din Bucovina, a pus mâna pe mitropolitul Repta și întregul său consistoriu, ca să le poată smulge iscăliturile prin diferite mijloace, pentru votarea sumelor necesare molohului războiului”. Ca urmare, sub diferite pretexte, îl aduce pe mitropolit la Dorna și mai apoi pe membrii consistoriului care, sub amenințarea legii marțiale, au semnat pentru un împrumut de război de 2 milioane coroane aur, negarantat de stat cu nimic. Acesta se adăuga altor sume care fuseseră împrumutate de stat și niciodată înapoiate Fondului Religionar Ortodox din Bucovina. Ion Grămadă inedit în https://centrulculturalbucovina.ro/ion-gramada-inedit/ (12.07. 2025).

[49] Ioan-Paul Valenciuc, Preoțimea ortodoxă din Bucovina în timpul ocupației habsburgice: (1775–1918), tipărită cu binecuvântarea Părintelui Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Suceava, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, 2016, pp. 240–258; Răzvan Mihai Neagu, Formarea elitei ortodoxe din Transilvania, Banat și Crișana la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea: studenți români din Transilvania, Banat și Crișana la Facultatea de Teologie a Universității din Cernăuți (1875–1918), Prefață de prof. univ. dr. Nicolae Urdoiu, cuvânt-înainte de prof. univ. dr. Cornel Simirigean. Tipărit cu binecuvântarea I.P.S. Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2018.

[50] Gheorghe Schipor, Herghelia din Rădăuți sub două stăpâniri, cuvânt-înainte de dr. Ciprian Cârstean, Suceava, Editura Cygnus, 2007, p. 68.

[51] Ibidem, p. 71.

[52] Ibidem, p. 74.

[53] Un jugăr era în suprafață 0,5775 ha. Stânjenul nu era specific german, ci era folosit ca termen ce venea dintr-o epocă anterioară stăpânirii austriece și era în suprafață de 1,86 m. Deci, un stânjen pătrat era de 3, 59 m².

[54] Gheorghe Schipor, op. cit., pp. 76–77.

[55] Ibidem.

[56] C. Ungureanu, „Facultățile de la Universitatea din Cernăuți (1875–1919)”, în „Studia Universitatis Moldaviae”, nr. 4 (104), 2017, Seria „Științe umaniste”, p. 97.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Doctrină economică dominantă la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Este considerat de unii varianta germană a mercantilismului pusă în slujba absolutismului. Mai nou, se consideră că este un fenomen mult mai larg, în care interesul e orientat spre creștere economică în folosul tuturor cetățenilor. https://www.helsinki.fi/en/researchgroups/centre-for-intellectual-history/news-events/cameralism-as-a-european-political-science-a-reassessment (06.08.2025)

[60] Herbert Matis, op.cit., pp. 39–40.

[61] Ibidem.

[62] Joseph von Sonnenfels, Grundsätze der Polizey-, Handlungs- und Finanzwissenschaft, Viena, by Joseph Kurzböck, 1771–1776. Lucrarea a avut mai multe ediții, cea de-a VII-a a fost publicată în 1804–1805, la Camesina, lângă Viena.

[63] Hauptbericht der Handels- und Gewerbekammer für das Herzogtum Bukowina nebst der topographisch-statistischen Darstellung des Kammerbezirkes mit Schluss des Jahres 1861, Czernowitz, Gedruckt bei Johann Eckhardt, 1862, p. 4.

[64] Ibidem, p. 7.

[65] Ligia-Maria Fodor, Învățământul secundar în Bucovina (1861–1918), București, Editura Etnologică, 2014; Constantin Ungureanu, Sistemul de învățământ din Bucovina în perioada stăpânirii austriece (1774–1918), Chișinău, 2015.

[66] Hauptbericht und Statistik über das Herzogthum Bukowina für die Periode vom Jahre 1862–1871. Heraus von der Bukovinaer Handels und Gewerbekammer, Lemberg, 1872, p. 5.

[67] Ibidem.

[68] În 1754, sub domnia Mariei Tereza, a fost introdus guldenul de convenție, având valoarea de 2/3 dintr-un taler de convenție. Din 1857, a intrat în circulație guldenul austriac (österreichischer Gulden), care a rămas unitatea monetară de bază până în 1892, când a fost înlocuit de coroană (Krone). În documentele oficiale redactate în limba germană, pe întreaga durată a imperiului unitar, se folosea denumirea gulden. În provinciile unde administrația comunica și în alte limbi, se prefera termenul florin, consacrat mai ales în tradiția comercială vest-europeană.

[69] Ibidem, p. 6.

[70] Ibidem, p. 8.

[71] Ibidem, p. 10.

[72] Ibidem, p.14.

[73] Ibidem, p. 15.

[74] Ibidem, p. 340.

[75] Ibidem, p. 13.

[76] Ibidem, p. 16

[77] Ion Moga, Războiul vamal dintre Austro-Ungaria și România în lumina intereselor economice ale Transilvaniei, Cluj, Editura Institutului de Istorie Națională, Cluj,1936.

[78] Herbert Matis. op. cit., pp. 39–40.

[79] Ibidem, p. 41.

[80] Oleksandr Ogui, „Piața titlurilor de valoare în Bucovina în perioada austriacă”, în „Codrul Cosminului”, nr. 13, 2007, pp. 141–156.

[81] István Deák, Mai presus de naționalism–- o istorie politică și socială a corpului de ofițeri habsburgici: 1848–1918, traducere de Eugenia Bîrlea, rev. Ela Cosma, Postfață de Liviu Maior, Cluj-Napoca, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, 2009, p. 70.

[82] Stefan Zweig, „Lumea statorniciei”, în Lumea de ieri: amintirile unui european, traducere de Ion Nastasia, București, Humanitas, 2023, pp. 15–40.

[83] Oleksandr Ogui, op. cit., pp. 152–153.

[84] Ion Drăgușanul, Fenomenul Raiffeisen în Bucovina, Suceava, Editura „Mușatinii”, 2008, p. 149.

[85] Ioan Cocuz, Dumitru Cucu, Băncile și creditul funciar românesc în Bucovina (1840-1918), Suceava, Grupul Editorial „Mușatinii” – Bucovina Viitoare, 1999, p. 55.

[86] I. G. Sbiera, Familia Sbiera după tradițiune și istorie. Amintiri din viața autorului, Cernăuți, Tipografia universitară i. r. a lui R. Eckhardt, 1899, pp. 111–112. Prima călătorie cu trenul pe care a făcut-o autorul a fost descrisă astfel: „Impresiunea a fost uimitoare. Mi se părea că văd înainte-mi un cap de balaur cu niște ochi roșii, boldiți, cu o gură plină de văpaie și de zgomot foșcăitoriu, și din ale căruia nări și urechi ieșeau aburii cenușii și fum negru, și carele avea un trup lung, cu solzi sclipitori, pe care îl mișca încolo și încoace, după cum era și calea pe care zbura printre păduri și dealuri. M-am vârât și eu, ca alții, de bună voie, în pântecele lui și am tulit-o împreună cu el tot fuga înainte”.

[87] „Cu 1 mai a.c., intră în vigoare noul mers al trenurilor și proiectul deja statuit a fost înaintat factorilor competenți spre aprobare. În acest proiect, ca totdeauna, așa și de astă dată, Bucovina este tratată ca un copil vitreg, deoarece nu este calculată defel cu referințele acestei țări, care e îndepărtată sute de kilometri de la centru. Lumii comerciale îi este așa foarte îngreunată comunicația cu provinciile din est și străinătate, prin îndepărtarea cea mare, în raport cu alte țări, din care cauză [că] noul mers al trenurilor lovește foarte greu în comercianți. […] După noul mers al trenurilor, pleacă de la Viena un tren accelerat la 9 ore [și] 35 de minute, seara, din Cracovia la 6 ore (și) 31 (de) minute, dimineața și ajunge la 1 oră (și) 22 minute (la) amiazi, în Leov. Acest tren pleacă mai departe, ca un tren de persoane, și călătorii ce vor să călătorească, trebuie să aștepte în Leov încă 1 oră și 18 minute, pentru ca, după o călătorie de 10 ore, să ajungă la Cernăuți. La 7 ore [și] 40 minute dim[ineața] pleacă un tren accelerat cu o viteză mai mare din Viena și sosește la 8 ore [și] 40 [de] minute, seara, în Leov. Așadar în 13 oare. Aici, iar e schimbat într-un tren de persoane și, după o așteptare de o oră și jumătate, pornește spre Cernăuți, unde ajunge abia după un timp de 10 ore, adică la 6 ore [și] 33 de minute, dimineața. Aici, ar fi de constatat următoarea proporțiune irațională: calea de 755 de km, de la Viena până la Leov, trenul o parcurge în 13 ore, iar drumul de 264 de km, de Leov la Cernăuți în 10 ore. Însă, un tren de persoane care pleacă cu viteză mai mare ar putea să o parcurgă în 6-7 ore, cum aceasta se și întâmplă cu trenurile așa-numite accelerate, care circulă pe această linie și parcurg numai 43 de km pe oră. Trenul accelerat care până acum pleca din Viena la 12 ore [la] amiazi, după noul mers al trenurilor va pleca cu 45 de minute mai târziu, va sosi însă la Leov cu 15 minute mai timpuriu, așa că timpul pentru parcursul acestei linii e acum cu 1 oră [și] 15 minute mai scurt. De acest avantaj nu se bucură însă călătorii care merg spre Bucovina. Pentru aceștia e statuit, în Leov, un timp de așteptare de 1 oră [și] 5 minute. Așa că, ceea ce au câștigat din timp până la Leov, trebuie să piardă în Leov. Acestea sunt însă niște referințe care îngreunează comercianților și privaților călătoriile foarte mult și pot să aibă rezultate foarte păgubitoare pentru întreaga poporațiune a Bucovinei”. (Fragment din interpelarea deputatului George baron Vasilco în parlamentul din Viena, 27 martie 1895. „Mersul trenurilor”, „Gazeta Bucovinei”, V, nr. 24, 23 martie /4 aprilie 1895, p. 2)

[88] Ștefănița-Mihaela Ungureanu, „Brevetul de concesiune din 11 ianuarie 1864 pentru construcția și exploatarea căii ferate Lemberg-Cernăuți”, în „Analele Bucovinei”, XXII, 2(45), 2015, p. 626.

[89] Ibidem.

[90] Ibidem, pp. 632–633.

[91] „Evoluția Căilor Ferate Române – de la primele proiecte până în 1939. Repere cronologice” în Drumul de fier un simbol al modernității. Repere din istoria căilor ferate române (1869–1939) reflectate în colecțiile speciale ale Bibliotecii Naționale a României. https://oldsite.bibnat.ro/dyn-doc/Căile%20ferate%20Române_Cronologie_final%20bun%20.pdf (consultat online 14.08.2025).

[92] Hauptbericht der Handels- und Gewerbekammer für das Herzogtum Bucovina nebst der Topographisch statistischen. Darstellung des Kammerbezirkes mit Schuluss des Jahres 1861, Cernowiz, Gedruckt bei Johann Eckhardt, pp. 106–107.

[93] Die geographisch-statistischen Verhältnisse der Bukowina nebst einigen vergleichenden statistischen Tabellen, Lemberg, 1893.

[94] I. E. Torouțiu, Poporația și clasele sociale din Bucovina, București, Biblioteca Bucovina, 1916, p. 171.

[95] Ibidem, p. 194.

[96] Ibidem, p. 302.

[97] Ibidem, p. 157.

[98] Ibidem, p. 174.

[99] Eugen Worobkiewicz, op. cit., p. 31.

[100] Ibidem, p. 32.

[101] Ibidem.

[102] Ibidem.