Democrația periferiei

Victoria democrației. Dar ce fel de democrație?

Potrivit opiniei generale, în ciuda unor numeroase greutăți și supărări, țările din Europa Centrală au repurtat un mare succes, mai ales politic. În pofida temerilor inițiale, procesul de democratizare a avansat rapid, astfel încât astăzi nimeni nu pare să mai aibă îndoieli că aceste țări sunt cu adevărat niște democrații stabile.[1] Și prin aceasta se deosebesc de țările din Europa de Est, în frunte cu Rusia, în care democrația rămâne în continuare un deziderat de domeniul ficțiunii.

Într-un interval de numai câțiva ani, în Cehia, în Slovenia, în Ungaria și în Polonia construirea și consolidarea democrației a devenit o reușită care i-a surprins pe observatorii străini. După scurta perioadă de entuziasm a anului 1989, ceea ce a urmat a fost dominat de atitudini sceptice. De exemplu Claus Offe, elevul lui Habermas – cândva critic neomarxist acerb al democrației liberale – afirma că în procesul de trans­formare, contradicțiile care rezultă din necesitatea de a dezvolta în același timp economia de piață, de a crea un cadru constituțional, de a asigura practicarea politicii curente și – în anumite cazuri deosebit de dificile – de a construi un stat național și de a-i asigura granițele, toate acestea fac ca democrațiile din țările postcomuniste să rămână slabe și instabile, mult mai puțin stabile decât Italia și Germania, așa cum erau ele după Al Doilea Război Mondial sau decât Spania, Portugalia și Grecia în cursul anilor șaptezeci, ori decât noile democrații din America Latină din anii optzeci. Offe considera, de asemenea, că din punct de vedere istoric și structural, democrațiile postcomuniste nu au nici infrastructura „morală”, culturală, corespunzătoare, nici infrastructura economică în măsură să le protejeze de posibilele derapaje și să le asigure dezvoltarea democratică.[2] Problemele legate de modernizarea și democratizarea societăților care își depășesc limitele moștenite din perioada socialismului real provin în primul rând din lipsa infrastructurii pe care se bazează democrația occi­dentală. Această infrastructură exista în Occident înainte chiar de a fi apărut democrația, fiind rezultatul unor procese istorice de lungă durată. Ea nu poate fi construită așadar într-un interval de timp scurt, nici nu poate fi planificată și condusă în mod conștient. În principiu „transformarea” țărilor post­comuniste, acest proces care presupune constituirea de­mo­­crației și consolidarea ei, este un fel de cuadratură a cer­cului, fiind obligată să realizeze în același timp mai multe scopuri contradictorii. Și oricum, de exemplu, economia de piață nu poate începe să se dezvolte decât în condițiile absenței democrației. Tocmai de aceea, pentru a încuraja dezvoltarea economiei de piață, în principiu trebuie limitate drepturile democratice. Pentru că abia o economie de piață bine dezvoltată va crea structura socială, condițiile sociale în care poate exista o democrație stabilă.[3]

Trebuie de asemenea să mai observăm că această „dilemă a simultaneității” n-ar fi ceva nou pentru Europa de Est. Ea amintește de niște situații cu care, după părerea multor autori, aceste țări s-au mai confruntat și înainte. Potrivit lui Leonard Krieger, liberalizarea Europei de Est la începutul sec. XX n-a fost o reușită, tocmai din cauză că în această regiune se voia și trebuia să se realizeze concomitent mai multe tipuri de libertăți care în Europa Occidentală se dezvoltaseră succesiv. Așa se explică de ce, în realitate, a fost câștigată libertatea de grup, libertatea națională, dar cu prețul libertăților individuale.[4]

Mulți erau mai mult decât sceptici în legătură cu șansele construirii unei democrații stabile în Polonia. Se poate spune că Polonia a fost din acest punct de vedere țara cea mai desconsiderată mai ales în Germania. Experții atrăgeau atenția asupra faptului că, spre deosebire de Cehia, Polonia nu are tradiții democratice. Ungurilor le era atribuit un caracter central-european, cu alte cuvinte ei erau considerați mai „occidentali”, pe când Polonia era plasată mai degrabă într-un ungher pierdut din Europa de Est. În clipa de față succesul transformării poloneze nu mai intră în discuție, chiar dacă predispozițiile în ceea ce o privește sunt în continuare schimbătoare și chiar, în ultima vreme, modul în care este evaluată Polonia s-a înrăutățit în legătură cu negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană, care se dovedesc dificile. Odinioară existau așteptări mai mari chiar și din partea Rusiei, dar actualmente în Germania ar fi acceptată teza că pentru Rusia scenariul optim de dezvoltare ar fi de fapt scenariul polonez;[5] dar deocamdată nimic nu indică vreo intenție a Rusiei de a se îndrepta în această direcție.

Dacă un simptom al consolidării democrației – după cum citim în manualele de politologie – ar fi faptul că puterea poate fi transmisă din nou partidului care în ciclul electoral precedent s-a aflat în opoziție, atunci în anul 1993, după preluarea guvernării de către coaliția condusă de postcomuniști și apoi, în anul 1995, de ocuparea fotoliului prezidențial de Aleksander Kwaśniewski, atunci democrația poloneză ar putea fi deja considerată drept stabilă și consolidată, cu atât mai mult cu cât nu s-a produs nicio schimbare fundamentală în politica externă și nici vreo răsturnare generală în politica economică. Acest lucru s-a confirmat o dată în plus după alegerile parlamentare din anul 1997, când la putere au ajuns din nou partidele post-solidaritatea, respectiv în anul 2001, când s-a produs următoarea schimbare la vârful puterii ca urmare a victoriei electorale a postcomuniștilor. Chiar dacă am lua în considerație indicatori și mai concreți – după părerea cunoscutului politolog german Klaus Ziemer, specialist în problematica poloneză – nu încape nicio îndoială că sistemul politic din Polonia este relativ consolidat, chiar dacă numeroasele proteste sociale și manifestații ar indica – după părerea lui – până unde se întind granițele acestei consolidări.[6]

După zece ani putem afirma cu o mare doză de certitudine că în realitate așa-numita „dilemă a simultaneității” nu există. țările cele mai democratice din fostul bloc sovietic sunt în același timp țările în care economia se dezvoltă cel mai rapid. În aceste țări a fost elaborat un nou cadru constituțional, în ciuda numeroaselor conflicte politice și a unor decizii dificile pe care politicienii au fost obligați să le ia. Iar acolo unde procesul de democratizare a eșuat, lipsesc și succesele economice.[7]

Aceasta nu înseamnă, evident, că nu s-ar manifesta tensiuni între eficiența economică și democrație. Necesitatea reconstruirii în același timp a economiei de piață influențează în mod cert profilul democrației, cadrul instituțional al acesteia, modul de a o înțelege în sens larg, inclusiv cultural, filosofic și nu doar în sens juridic, iar acest lucru îl constatăm analizând ideile politice așa cum s-au dezvoltat ele înainte și după anul 1989.

În mod sigur unul din motivele pentru care Europa Centrală a repurtat succesul despre care vorbeam l-a constituit conștiența clară a scopului pe care țările respective și-l propuneau. În anul 1989 toată lumea era convinsă că democrația, la fel ca și economia de piață, a rămas fără concurență. Se poate spune că necesitatea democrației ca scop al reformelor era mai evidentă chiar decât economia de piață pentru că, în jurul reformelor economice, se purtau discuții aprinse, pe când democrația, cel puțin în Polonia, era acceptată fără niciun fel de discuții – cu excepția, desigur, a dezbaterilor asupra Constituției, subiect în care se putea distinge embrionul unei dezbateri publice mai profunde, cel mai accentuat dovedindu-se interesul față de sincopele în funcționarea democrației și nu neapărat în problemele fundamentale ale unui regim democratic.

De la bun început era evident că vorbim despre o democrație liberală și nu de vreo altă variantă a democrației. Potrivit opiniei generale, împărtășită inclusiv de Claus Offe, evenimentele din anul 1989 dovedesc că democrația liberală a devenit norma politică și constituțională universală de organizare a societăților moderne.

Francis Fukuyama și-a asigurat o faimă mondială, având curajul să susțină această teză cu argumente istoriosofice.[8] Apoi, odată cu cartea lui Samuel Huntington, Ciocnirea civilizațiior (The Clash of Civilization, în traducere polonă Zderzenie cywilizacji i nowy kształt ładu światowego), precedată ca și în cazul lui Fukuyama de un articol răsunător, optimismul universalist a fost înlocuit de convingerea că democrația este o descoperire a culturii occidentale și ea va rămâne strâns legată de aceasta.[9] Țările Europei Centrale și de Est, spre deosebire de Rusia, au fost înglobate de Huntington în categoria țărilor de civilizație occidentală, autorul respingând cu fermitate teza că prăbușirea comunismului ar însemna victoria globală a democrației liberale. După părerea lui, această teză ar fi doar rezultatul modului de a vedea lucrurile specific perioadei războiului rece, când se părea că democrația liberală ar fi alternativa comunismului. Se poate spune că argumentele lui Huntington constituie un fel de nouă variantă a criticii teoriei universaliste a iluminismului de pe poziții romantice, subli­niind diversitatea și particularitățile culturilor care nu pot fi cuprinse într-un sistem istoriosofic unic.

În ciuda interesului de care s-a bucurat această lucrare, tezele promovate de ea au fost respinse într-un cor aproape unanim. Democrația a rămas un ideal universal. Huntington a fost criticat pentru că supraestima rolul culturii și pentru că proclama superioritatea civilizației occidentale. Opinia generală cu privire la cartea lui este bine surprinsă de revista bri­tanică „The Economist” care schițează principiile noii geo­politici, afirmă că democrația este singura ideologie rămasă vie până în ziua de azi și că scopul politicii ar trebui să fie răspândirea ei în lume – edificarea imperiului neimperialist al democrației. Ceea ce nu implică ideea că Occidentul și-ar impune valorile sale culturale tuturor celorlalte țări, ci faptul că lasă fiecărui stat libertatea de a-și alege propriul drum. „Dacă vorbim despre democrație, totul se rezumă la faptul că este un sistem în cadrul căruia majoritatea cetățenilor dintr-o anumită țară poate decide cum să fie rezolvate problemele țării”[10]. Ceea ce ar trebui să însemne totuși că acea majoritate poate decide care va fi tipul de democrație aplicat – în ce sens și în ce măsură este vorba de o democrație liberală.

În urmă cu relativ puțin timp s-a scris și s-a vorbit mult despre criza de legitimitate a democrației liberale. Unii considerau chiar că ea și-a cam trăit traiul[11]. Dar atunci de ce căderea comunismului i-a redat dintr-o dată viabilitatea? În orice caz nu pentru că ea ar fi rezolvat problemele despre care au scris criticii ei mai mult sau mai puțin radicali, ci pur și simplu pentru că a dispărut cel mai important dușman al ei. De altfel nicio altă variantă nu pare în momentul de față nici realistă, nici atractivă. Noua situație a făcut ca foștii ei critici, surprinși, fie să amuțească, fie să-și schimbe părerile. Așa încât faptul că era vorba nu în general despre democrație, ci în mod explicit despre democrația liberală este o lecție pe care ne-au dat-o evenimentele anului 1989. Acest an a marcat sfârșitul ideologiei marxiste – ultima mare ideologie care se află în concurență cu ideea democrației parlamentare. După părerea lui Samuel Huntington marxism-leninismul a fost principalul argument ideologic pe care se baza autoritarismul în perioada contemporană[12]. Numai că lucrurile sunt ceva mai complicate, pentru că marxismul s-a născut din aceleași rădăcini ca și democrația. După cum scrie Ernest Gellner, marxismul „a fost poate cea mai amplă, cea mai sistematică și mai bine închegată încercare de a interpela și de a trage niște concluzii în legătură cu revoluția franceză”[13]. Marxismul pretindea că nu vrea neapărat să suprime democrația, ci că vrea mai degrabă s-o corecteze. El revenea la tradiția modului specific continental de a concepe democrația, criticând tradiția anglo-saxonă[14]. În tradiția continentală, accentul se punea nu pe libertatea individuală, ci pe acțiunea colectivă. Democrația nu era un țel în sine, ci era îndreptată în direcția unor scopuri sociale care puteau fi realizate datorită ei. Autorii de stânga, cum este de exemplu Claus Offe, subliniază adesea că este vorba despre democrație ca mijloc instituțional de consolidare a progresului social. Din punctul de vedere al doctrinei liberale se sublinia că democrația neîngrădită de liberalism poate duce la despotism totalitar, iar excesul de democrație stihinică a constituit un element important care a dus atât la apariția comunismului, cât și a național-socialismului[15].

Astăzi, când se vorbește despre comunism, reducându-l exclusiv la autoritarism sau totalitarism, trecând cu vederea, de cele mai multe ori, pretențiile democratice ale acestei doctrine, devine neîndoielnic că experiența comunismului a ilustrat în fața ochilor tuturor ce poate fi democrația fără libertatea individului. De aceea, învingătoare în anul 1989 s-a dovedit nu pur și simplu democrația, ci democrația înțeleasă ca democrație liberală. Numai că în curând a devenit clar că este vorba mai degrabă de o victorie în sfera ideilor și nu în realitate. Ceea ce, pe de altă parte, este în acord cu afirmațiile lui Fukuyama: după părerea lui ar fi trebuit să învingă nu atât practica liberală, cât ideea liberală[16]. După câțiva ani s-a dovedit că are loc o creștere bruscă și o dezvoltare a democrației, dar nu și a liberalismului constituțional[17]. Tot mai multe țări democratice capătă trăsături neliberale. Există în aceste țări instituțiile democratice fundamentale, cum ar fi alegerile libere, dar lipsesc anumite libertăți individuale esențiale.

Actualele dificultăți legate de democrație nu se reduc exclusiv la caracterul neliberal al unora dintre țările democratice. Politologul german Wolfgang Merkel atrage atenția asupra unui fenomen pe care el îl denumește demo­crație „negativă”, „democrația deficitară”[18]. Democrația neli­berală este doar unul, deși poate cel mai important tip de demo­­crație deficitară. Ea apare atunci când democrația care se bazează pe principiile majorității domină un stat liberal consti­tuțional care limitează puterea. Alte tipuri de democrație nega­tivă sunt democrația care exclude anumite categorii de cetățeni și care lasă anumite domenii ale vieții politice, cum ar fi armata, în afara controlului reprezentanților poporului aleși în mod democratic.

Existența unor democrații negative a făcut ca toată lumea să conștientizeze faptul că democrația nu se reduce doar la un ansamblu de reguli și instituții. Acestea au o importanță fundamentală, dar nu sunt o condiție suficientă. Concen­trându-se atât de mult și în mod exclusiv asupra instituțiilor și regulilor formale, nimeni n-a mai acordat atenție neajunsurilor multora dintre democrațiile nou apărute.

În plus problema evaluării actualei democrații nu se reduce la cele câteva excepții, în cazul cărora regulile fundamen­tale ale democrației există, dar cu deficiențe, ori sunt încălcate în mod sistematic sau la cele în cazul cărora aceste reguli sunt respectate într-adevăr, dar lipsesc libertățile cetățenești. Trebuie de asemenea să facem diferența între cele două sensuri care sunt atribuite conceptului de democrație liberală. Instituțiile fundamentale ale democrațiilor dezvoltate respectă principiul libertății individului, al drepturilor cetățenești, al celor religioase sau politice. Din acest punct de vedere toate democrațiile occidentale sunt liberale. O democrație care nu ia în considerație aceste drepturi este o democrație neliberală și în mod cert face parte din categoria „democrațiilor deficitare”. Dar liberalism înseamnă și o orientare politică în cadrul democrației ca și o filosofie politică ale cărei principii descriu cum ar trebui să arate lucrurile în viziunea ei – adică un model normativ de democrație. Victoria democrației a fost nu doar identificată cu victoria democrației liberale, ci și cu victoria liberalismului ca filosofie politică și ca model normativ al democrației care se dezvoltă în cadrul lui[19].

Din perspectiva sfârșitului său, secolul XX se prezintă ca „lungul drum al libertății”[20]. După erorile totalitarismului și ale autoritarismului a învins libertatea și este vorba, într-un fel, de o libertate negativă, definită ca lipsă a oricărei ingerințe în opțiunile individului. Căderea comunismului a fost interpretată ca prăbușirea versiunii extremiste a libertății pozitive. De aici vom trage fără nicio dificultate concluzia că rezolvarea corectă a problemelor politice ale lumii ar consta în promovarea libertății negative și deci că oamenilor ar trebui să le fie lăsate cât mai multe posibilități de opțiune, atât în sfera vieții politice, cât și în cea a economiei, respectiv în cea culturală.

Dar victoria democrației nu-i același lucru cu victoria libertății negative, nu înseamnă că ne și aflăm în posesia adevărului absolut sub forma filosofiei politice a liberalismului. Și nu doar pentru că există multe variante ale acestei filosofii, astfel încât la urma urmei nu putem fi siguri că într-adevăr ea reconstruiește și înțelege corect principiile pe care se fundamentează democrația. Se poate spune chiar – și tocmai despre acest subiect vorbim în această carte – că unele pro­bleme cu care s-au confruntat cele mai avansate democrații occidentale, în primul rând cea americană, își găseau originea tocmai în această filosofie. Mai demult, când democrația liberală era criticată de pe poziții de extremă stângă, marxistă sau cu tendințe marxiste, acest lucru era firesc. Acel gen de critică, deși recomanda forme ale vieții politice opuse liberalismului și democrației provoca apariția unor reflecții critice legate de democrație și contribuia astfel la creșterea calității ei. Acum însă, când a dispărut credința în marea alternativă socialistă, au dispărut și impulsurile critice. Din păcate gândirea conservatoare a devenit prea rar critică față de liberalism, iar acest lucru este pus în legătură cu faptul că ideile conservatoare care odinioară apărau formele tradiționale de viață și de gândire, respectiv principiile ordinii existente, în ziua de azi – după cum observă pe bună dreptate Helmut Dubiel, elevul lui Habermas – ideile conservatoare au trecut pe de-a-ntregul de partea capitalismului global care transformă lumea mai repede și mai profund decât orice revoluție socială din trecut[21]. În ultimii ani se înmulțesc însă vocile care indică tendințe de criză în democrațiile occidentale.

Problemele democratizării în Europa Centrală, problemele cu democrația în Polonia nu constau însă în aceea că ar fi vorba de niște democrații neliberale, în sensul elementar al cuvântului, indicat mai sus. În cunoscutul său articol, Fareed Zakaria afirma de altfel explicite că în cazul țărilor din Europa Centrală se poate vorbi de o reușită a trecerii la democrația liberală[22]. Ceea ce nu înseamnă, bineînțeles, că libertățile au fost implementate în mod perfect sau că n-ar mai trebui să veghem permanent la situația lor, ci doar că ele nu par totuși amenințate în mod fundamental.

Problemele nu vin de asemenea exclusiv din faptul că – așa cum amintește în toate lucrările sale politologul Manfred Müller de la universitatea din Bremen – numai un regim democratic instaurat într-un stat de drept și într-un stat social va îndeplini vestitul criteriu al lui Churchill – chiar dacă-i un regim rău, el e totuși cel mai bun dintre toate. O astfel de condiționare este caracteristică doar pentru democrațiile vechi, nu și pentru cele noi. Fără îndoială că multe conflicte și dezamăgiri provin din slăbiciunile politicii sociale și din imperfecțiunile legislative din Polonia și din celelalte noi democrații din Europa Centrală.

La fel de gravă și fundamentală mi se pare și problema felului în care a fost definită democrația, ce conținut al ei a devenit dominant după anul 1989. După cum arăta Ellen Comisso nu ne putem mulțumi cu definirea democrației doar ca democrație procedurală, „deoarece definiția democrației procedurale este atât de formalistă, încât exigențele ei pot fi îndeplinite absolut independent de modul în care guvernanții rezolvă problemele politice concrete”[23]. Comisso a descris trei modele concrete diferite de democrație: cel liberal (care promovează o politică economică liberală), cel național (con­centrat pe scopurile comunitare) și cel egalitar (care se conduce după idealul egalității). Referindu-se la Europa Centrală, ea trage următoarea concluzie: „La cinci ani după marele cu­tremur politic, organizarea politică favorabilă concurenței este relativ consolidată la vârful unei ordini sociale și economice care până în momentul de față a rămas nedefinită. Potrivit celor de mai sus, cu toate că situația pare perfect satisfăcătoare dacă o analizăm din punct de vedere procedural, ea se dovedește mult mai puțin satisfăcătoare dacă-i aplicăm criteriile evaluării de substanță. Și nu-i de mirare că opiniile locale sunt foarte critice, pentru că oamenii în marea lor majoritate nu sunt niște politologi neutri, ci ei așteaptă din partea guvernului să analizeze și să găsească soluții problemelor concrete – indiferent că acestea vor fi de natură liberală sau națională sau egalitare”[24]. Așa încât mi se pare că, dacă atât de mulți cetățeni evaluează în mod negativ democrația poloneză după anul 1989, acest lucru este tocmai rezultatul discrepanței între felul cum își imaginau ei noua ordine cu scopurile ei și noua definiție a acestei ordini, în care contează numai procedurile.

Procesul construirii democrației depindea nu numai de condițiile materiale și sociale, ci și de ideile politice care au devenit populare după anul 1989. Când regimurile comuniste s-au prăbușit, s-a produs o schimbare – fundamentală și destul de neașteptată – a limbajului politic care s-a concretizat în respingerea filosofiei politice dezvoltate până atunci de opoziție. În același timp nu s-a putut ajunge la o discuție fundamentală pe tema modului diferit de a înțelege democrația. De cele mai multe ori totul se reducea în continuare la perechile de contrarii: totalitarism vs democrație, autoritarism vs liberalism și altele asemenea, fără îndoială din cauză că – după cum se considera în acel moment – noul regim nu necesită dezbateri, de vreme ce există un model gata de aplicat, care nu poate fi pus la îndoială și care nu mai rămâne decât să fie aplicat.

Această situație – după cum mă voi strădui să arăt – este con­secința faptului că noile democrații se defineau ca niște democrații periferice. În polemici și în dezbateri sunt vehiculate idei preluate din gândirea occidentală și mai ales din liberalismul american, dar ele sunt scoase din context și tratate în mod selectiv. Caracterul lor a fost de asemenea modificat – ele nu mai reprezintă una dintre multele voci, mai mult sau mai puțin originale și semnificative din neîncetatul dialog care se poartă în cadrul democrației, ci devin normă deja pusă în practică în democrațiile dezvoltate, iar această normă trebuie aplicată realității postcomuniste. Diversele teorii sunt consi­derate drept reprezentări fidele ale realității democrațiilor occi­dentale și capătă un caracter categoric. Noile democrații n-au decât să aplice acest model, iar constituirea acestor democrații, consolidarea și dezvoltarea lor sunt înțelese ca un proces de modernizare socială și culturală.

Vorbim așadar de o democrație care se concepe pe sine ca o democrație periferică – respectiv ca imitație a sistemului și culturii unui centru care rămâne însă doar un model de neegalat.

Această nouă filosofie politică, aceea a democrațiilor periferice, a împiedicat inițierea unor discuții raționale pe tema unor dileme fundamentale care se puneau în fața societăților postcomuniste din Europa Centrală, dileme legate de formu­larea scopurilor colective, a rolului valorii și al etosului, legate de problema identității colective și de aceea a metodelor și modalităților de a-și depăși trecutul comunist.

Consecința a fost că în lume nimeni nu s-a mai interesat de ideile care ar putea apărea în Europa Centrală. Cândva, din textele lui Vaclav Havel, Adam Michnik, György Konrad teoreticienii occidentali deduceau idei și concepții care, după părerea lor, ar fi putut înviora inclusiv democrațiile Occiden­tului. Mișcarea Solidarității înflăcărase imaginația politică. În momentul de față, cercetătorii și politicienii occidentali sunt interesați de viața politică din Europa Centrală doar ca simplu obiect, fără să se aștepte ca din discuțiile purtate în acest spațiu să aibă și ceva de învățat în legătură cu politica și democrația în general. Cu toate acestea însă, în mod indirect și uneori chiar ocult, evenimentele petrecute la periferia Europei de Est au modificat profund și modifică în continuare gândirea politică occidentală. Nu o dată modificarea s-a petrecut în sens diametral opus direcției urmate în Europa Centrală. Filosofia democrațiilor periferice îngreunează de asemenea atât înțelegerea caracterului acestor schimbări, cât și reacția cea mai potrivită față de problemele contemporane.

Se pare totuși că această filosofie începe treptat să se schimbe. După zece ani de transformări a fost rezolvată marea alternativă: democrație sau o formă oarecare de autoritarism, capitalism sau economie etatizată. Gândirea în astfel de categorii a zădărnicit orice încercare de a reflecta mai profund la forma substanțială a democrației și la esența ei. Astăzi putem deci, în sfârșit, să discutăm ce model de democrație vrem să dezvoltăm, ne putem preocupa de calitatea ei și nu doar de existența ei.

[1] Wolfgang Merkel, Gegen alle Theorie. Die erstaunliche Konsolidierung der Demokratie in Ostmitteleuropa, „Frankfurter Allgemeine Zeitung” 1996, 19 noiembrie.

[2] Vezi: Claus Offe, Drogi transformacji. Doświadczenia wschodnioeuropejskie i wschodnioniemieckie, tradus în limba polonă de Zbigniew Pucek, PWN, Warszawa-Kraków 1999, cap. III: Demokratyczny projekt kapitalizmu? Teoria demokracji wobec potrójnego procesu transformacji w Europie Środkowo-Wschodniej.

[3] Ibidem, p. 50.

[4] Leonard Krieger, Europäischer und amerikanischer Liberalismus, Lothar Gall (Hrsg.), Liberalismus, Athenäum, Königstein 1986, p. 147-161.

[5] Deși nimeni nu scrie pe acest subiect cu sinceritatea britanicilor – vezi „The Economist” din 13 martie 1999.

[6] Klaus Ziemer, Wie konsolidiert ist Polens Demokratie, în: Demokratie in Ost und West. Für Klaus von Beyme, Hrsg. von Wolfgang Merkel und Andreas Busch, Suhrkamp, Frakfurt a. Main 1999, p. 332-360.

[7] O excepție pare a fi China care a devenit din această perspectivă obiectul unor speranțe care cu greu pot fi ascunse că ar putea exista și o „a treia cale” între socialism și capitalism.

[8] Francis Fukuyama, Koniec historii, lucrare tradusă în limba polonă de Tomasz Biedroń, Marek Wichrowski, Zysk i S-ka, Poznań 1997.

[9] Samuel P. Huntington, Zderzenie cywilizacji i nowy kształt ładu światowego, tradusă în limba polonă de Hanna Jankowska, Wydawnictwo Muza, Warszawa 2001.

[10] The New Geopolitics. Survey, „The Economist” 1999, 31 iulie-6 august, p. 13. Toate citatele – dacă nu este indicat altfel – sunt traduse de autor.

[11] Vezi de exemplu Crawford B. Macpherson, The Life and Times of Liberal Democracy, Oxford University Press, Oxford 1977. Am utilizat o traducere germană: Nachruf auf die Liberale Demokratie, Suhrkamp, Frankfurt a. Main 1983.

[12] Samuel P. Huntington, Trzecia fala demokratyzacji, tradus în polonă de Andrzej Dziurdzik, PWN, Warszawa 1995, p. 55.

[13] Ernest Gellner, Conditions of Liberty. Civil Society and its Rivals, Hamish Hamilton, London 1994, p. 35.

[14] Vezi: Barry Holden, Understanding Liberal Democracy, Philip Allan, New York 1988, p. 75-88.

[15] Asupra acestui lucru atrage atenția Benjamin Barber în: Strong Democracy. Participatory Politics for a New Age, University of California Press, Berkeley 1984. Am utilizat traducerea germană: Starke Demokratie. Űber die Teilhabe am Politischen, Rotbuch, Hamburg 1994, mai ales pp. 64-71.

[16] Francis Fukuyama, op. cit., p. 79.

[17] Fareed Zakaria, The Rise of Liberal Democracy, „Foreign Affairs”, November/December 1997, vol. 76, nr. 6, pp. 22-42.

[18] Wolfgang Merkel, Defekte Demokratien, în:  Demokratie in Ost und West, pp. 361-381.

[19] Asupra polisemiei cuvântului „liberal” atrage atenția și Fareed Zakaria în articolul citat mai sus. El avertizează că folosește acest termen în vechiul sens al lui „european”, clasic. Dar consideră că utilizatorii americani actuali îi atribuie acel tip de politică prin care este promovat statul bunăstării moderne (welfare state). Modelului francez, el îi preferă în mod evident modelul democrației americane care impune anumite limitări deciziei majorității. Trăsătura care face diferența în cazul modelului american nu este caracterul lui democratic, ci tocmai limitarea democrației (The Rise of Liberal Democracy, p. 39).

[20] Vezi: Freedom’s Journey. A survey of the 20^th century, „The Economist” 1999, 11-17 septembrie.

[21] Helmut Dubiel, Der utopische Realismus der Demokratie, „Merkur” 1997, Hft. 8/9, nr. 582/583, pp. 796-804 (în special p. 796).

[22] Fareed Zakaria, op. cit., p. 38.

[23] Ellen Comisso, Is the Glass Half Full or Half Empty? Reflection on Five Years of Competitive Politics in Eastern Europe, „Communist and Post-Communist Studies”, March 1997, vol. 30, nr. 1, pp. 1-22. Fragmentul citat la p. 6.

[24] Ibidem, p. 18.