Name: MAGIE ȘI MANTICĂ ÎN CALENDARUL POPULAR AL ROMÂNILOR DIN BUCOVINA
SKU: 3889
Price: 90.00 RON
Availability: InStock

INTRODUCERE

Scopul acestei lucrări este analiza structurii și simbolismului ritualurilor magice și oraculare din calendarul popular al românilor din Bucovina, tipologia acestora. În centrul atenției cercetătorului s-a aflat complexul de rituri pluviale menite să protejeze oamenii și gospodăriile lor de dezastre naturale, practica rituală a ghicirii (predicția), rituri legate de cultul vegetației. De asemenea, se încearcă pătrunderea în anumite aspecte ale vieții spirituale a țăranului bucovinean, precum ideile mitice despre natura și cauza fenomenelor meteorologice, care explică geneza unei întregi serii de ritualuri agrare, materiale despre ele fiind publicate într-o serie de lucrări ale autorului și care, sperăm, vor deveni subiectele următoarelor mele publicații. Prin urmare, această monografie trebuie percepută doar ca unul dintre pașii pe calea studierii calendarului popular.

În definirea obiectului de cercetare, aș dori să precizez principalii parametri ai acestuia. În primul rând, se are în vedere însuși termenul „magie”, văzut ca o colecție de tehnici și ritualuri care au o putere miraculoasă.

Studiind procesul genezei ritualurilor magice, E. Tylor a propus pentru prima dată o teorie conform căreia filosofia, atât a sălbaticilor, cât și a popoarelor civilizate, se bazează pe animism[1]. Credința în ființe spirituale, în opinia sa, este observată în toate societățile primitive. Prin urmare, toate explicațiile sale se rezumă la faptul că magia se bazează în totalitate pe idei animiste, iar riturile magice se înfăptuiesc după așa-numitele legi ale simpatiei, de la similar la similar, de la asemănător la asemănător, de la o imagine la un lucru concret, de la parte la întreg.

Frazerconsidera magia ca fiind forma originală a gândirii umane. În opinia lui, ea a stat la baza întregii vieți mistice și științifice a omului primitiv, a fost prima etapă în evoluția mentală a omului[2]. Omul de știință a văzut două legi ca bază a magiei: asemănarea și contactul, legi neschimbate ale tuturor felurilor de gândire magică. El a perceput magia ca un evoluționist. Este vorba de teoria sa despre asemănarea efectivă și intelectuală a magiei și științei, a dezvoltării gândirii care trece prin etapele magiei, religiei și științei, precum și multe dintre opiniile sale asupra simbolismului magiei.

Teoria lui J. Frazer despre progresul evolutiv al omenirii „de la magie, prin religie, la știință” a fost criticată de E. Evans-Pritchard drept „o ipoteză lipsită de utilitate, contrazicând fapte binecunoscute, nesupusă verificării și neavând valoare euristică” sau „un mit platonic”[3]. Dar, având în vedere această teorie, el a recunoscut că „informațiile culese în acele civilizații a căror dezvoltare este acoperită de dovezi scrise demonstrează că a existat un progres cumulativ lent al cunoașterii empirice și un declin lent al cunoștințelor magice”. De asemenea, criticul a fost nevoit să afirme că
L. Lévi-Bruhl „a făcut aceeași greșeală”, comparând știința modernă cu magia primitivă, în loc să compare empirismul cu magia primitivă. În orice caz, chiar E. Evans-Pritchard a recunoscut faptul că, prin intermediul metodei comparative, J. Frazer a demonstrat cu succes că fundamentele ideologice ale magiei se bazează pe legile fundamentale ale gândirii.

Capul idolului descoperit în satul Tărăsăuți, raionul Noua Suliță

Afirmațiile lui B. Malinowski referitoare la magie ca fiind cel mai important și mai misterios aspect al relației pragmatice a omului primitiv cu realitatea[4] sunt în concordanță cu opinia lui J. Frazer. Revenind la analiza cauzelor apariției magiei, B. Malinowski a subliniat: „Magie nu găsim nicăieri unde materia se caracterizează prin certitudine, fiabilitate și este complet sub controlul metodelor raționale: procesele tehnologice. Dar găsim magia acolo unde în mod clar există un element de securitate”.

Malinowskiîși dezvoltă ideile despre rădăcinile magiei în cealaltă lucrare a sa, Dynamics of Cultural Changes. „Rădăcinile vrăjitoriei, spune autorul, se află, în primul rând, în reacțiile psihologice ale celor care suferă de sănătate precară, ghinion și incapacitatea de a-și controla soarta și norocul”[5] (p. 130). El sfătuiește să se caute răspunsul final la întrebarea privind o abordare rațională și logică a vrăjitoriei în contextul sociologic al furiei umane, al rivalității și al resentimentelor care formează nucleul real al relațiilor sociale unde „forțele supranaturale vor găsi întotdeauna atât un loc și o slujbă”. O viziune rațională asemănătoare, dar despre mantică (ghicit) a fost exprimată de S. Tokarev, care a văzut ghicirea ca un mijloc de obținere a informațiilor (deși nesigure, chiar false) dintr-o situație creată artificial de om. Și în ele autorul vede și un anumit efect psihologic: „ghicitul favorabil în unele cazuri crește energia mentală, încrederea în sine, încrederea în succes, în timp ce ghicitul nefavorabil, dimpotrivă, poate avea un efect deprimant asupra psihicului; prin urmare, se poate considera că divinația de succes ajută la realizarea faptului dorit”[6].

În interpretarea naturii magiei, B. Malinowski a evidențiat formula, ritul și starea interpretului. În fiecare act de vrăjitorie, conform logicii lui, ritualul se concentrează în jurul vrăjii. Ritul și abilitatea interpretului sunt doar factorii determinanți care servesc la păstrarea și pronunțarea vrăjii în mod autentic. Ipoteza lui Mauss cu privire la rolul interpretului este în conflict cu această teză. El crede că legătura magicianului cu spiritul se transformă adesea în identitate completă. Această fuziune se întâmplă mai bine atunci când magul și spiritul au același nume (în cazul nostru, probabil se referă la solomonar – A.M.). Potrivit lui, acest fenomen este observat atât de des, încât practic devine o regulă care nu necesită explicație. Astfel, spune M. Mauss, se poate observa cât de mult se află magul în afara cercului obișnuit al lucrurilor, mai ales când sufletul îi părăsește trupul, adică atunci când acționează. În acțiune, magicianul aparține, cel mai probabil, lumii spiritelor decât lumii oamenilor[7].

Considerăm oportun să luăm în considerare observația lui M. Mauss că „rezultatul real al ritualului depășește mereu efectul imediat al gestului și este de obicei un eveniment de o cu totul altă ordine: provocarea ploii, de exemplu, agitarea apei într-un izvor cu un băț”[8]. Nu se poate decât să fim de acord cu opinia venerabilului om de știință care interpretează riturile magice și magia în general ca fapte ale tradiției. El crede în mod destul de rezonabil că acele acțiuni care nu sunt reproduse în mod regulat nu pot fi numite magice, precum și acelea în eficacitatea cărora o anumită parte a comunității nu crede. Prin urmare, forma ritualurilor rămâne stabilă în timp și este o opinie publică sancționată.

Vorbind despre studiul legilor magiei, omul de știință și-a definit cele trei legi: contactul (identitatea părții și a întregului), asemănarea (similarul produce similar, similarul afectează similarul și schimbă similarul), contrariile (conexiunile simpatice sunt echivalente cu cele antipatice)[9].

Reflecțiile lui S. Tokarev asupra genezei manticii completează organic considerațiile lui B. Malinowski într-un domeniu înrudit. S. Tokarev vede pe bună dreptate motivul numărului mare de ghicitori ale fetelor din viața de familie patriarhală înrădăcinată în Europa, care a privat femeia de libertate și independență în problema căsătoriei și crearea familiei. În plus, subliniază autorul, fata nu putea recurge la acțiuni active. Nu avea dreptul să-și caute un mire și acest lucru era strict interzis, de obicei sub amenințarea ridiculizării în comunitate. „Dacă o fată este frumoasă, dacă este bogată, are zestre, nu trebuie să aștepte mult pentru un mire. Dar, dacă nu are aceste avantaje, iar rivalii ei au împins-o la „târgul mireselor”, nu are altceva de făcut decât să aștepte, să viseze la ursit și… să facă vrăji[10].

Eliade, în lucrarea sa Istoria credințelor și ideilor religioase, a atras atenția și asupra rolului extraordinar al interpretului de rituri magice. În același timp, el căuta rădăcinile „extazului șamanic” din paleolitic. Și aceasta, pe de o parte, întărește, în opinia lui, credința într-un „spirit” capabil să părăsească trupul și să călătorească independent în jurul lumii, pe de altă parte, credința că, în timpul călătoriei, sufletul poate întâlni anumite ființe supranaturale și le cere ajutor sau binecuvântare. În același timp, omul de știință a subliniat rolul important al factorului limbaj. Ingeniozitatea fonetică, după el, a devenit o sursă inepuizabilă de puteri magico-religioase[11].

Rezumând cele spuse, aș dori să subliniez că riturile magice, practicile oraculare, credința în prevestiri alcătuiesc nucleul cel mai stabil al obiceiurilor arhetipale autohtone, în special cele care sunt înregistrate în cele mai semnificative momente ale anului agricol: în ciclul sărbătorilor de iarnă, la venirea primăverii, în ziua solstițiului de vară. Acest complex de sărbători sezoniere este unul dintre cele mai vechi. După cum a remarcat pe bună dreptate S. Tokarev, alte elemente s-au alăturat mai târziu nucleului original, creând în cursul istoriei un complex sofisticat de rituri și credințe tradiționale[12].

Prin mantică înțelegem un complex de practici rituale (care includ uneori ritualuri magice oculte) menite să prezică viitorul. Una dintre cele mai vechi proceduri de divinație a fost probabil oniromanția (interpretarea viselor), ornitomanția (interpretarea zborului păsărilor), astromanția (interpretarea corpurilor cerești), hidromanția (interpretarea apei), catoptromanția (interpretarea imaginii oglinzilor), chiromanția (interpretarea semnelor din mână) etc.

Mantica diferă de magie prin faptul că este o încercare de a privi în viitor, iar magia este o încercare de a o influența activ prin diferite proceduri magice.

De remarcat, de asemenea, faptul unei combinații străvechi și organice de magie și mantică. Acest lucru se observă cel mai bine în farmecele ocazionale și complexe ale fetelor.

Studiul interrelațiilor etno-culturale ale popoarelor din Ucraina este una dintre sarcinile teoretice și practice importante ale științei etnografice moderne. Din acest punct de vedere, este de mare interes studiul proceselor interetnice care se desfășoară în condițiile contactelor directe într-o anumită zonă etno-frontalieră care include relațiile etno-culturale ucraineano-româno-moldovenești de pe teritoriul Bucovinei, cu o istorie foarte veche și bogată. În astfel de zone, situate la periferia teritoriilor naționale, potrivit multor oameni de știință, obiceiurile tradiționale și creativitatea poetică orală sunt păstrate mult mai ferm decât în regiunile centrale. În acest sens, teritoriul regiunii Cernăuți și Bucovina în ansamblu este tratat ca o zonă a „graniței etnice ucraineano-române”, o „rezervație de folclor unică” (O. Kurocikin)[13], o zonă de „interferență de limbă slavă-neslavă” care face parte în primul rând din așa-numitele zone arhaice (N. Tolstoi)[14]. Acest specific este confirmat de cercetările omului de știință român de origine ucraineană I. Reboșapcă, care a afirmat că nordul României este cea mai conservatoare zonă de păstrare a folclorului ucrainean, în special se referă la regiunea carpatică cu populația huțulă din regiunea Bucovina și Transilvania[15]. Cercetând granița etnică dintre ucraineni și români și zonele vechii lor așezări mixte (partea de nord a Bucovinei și Basarabiiei), V. Zelenciuk a remarcat că specificul cultural-istoric al regiunii precizate s-a format începând cu secolele al XIII-lea – al XIV-lea[16].

În acest context, includerea de noi materiale despre credințele și ritualurile românilor și ucrainenilor din Bucovina va permite urmărirea obiectivă și detaliată a procesului de asimilare reciprocă a elementelor de cultură și viață ale grupurilor etnice care interacționează, de asemenea, va oferi o oportunitate de a căuta originile obiceiurilor și riturilor și de a studia procesele de transformare a acestora.

Prin termenul Bucovina înțelegem zona etnografică în care este inclus teritoriul regiunii moderne Cernăuți din Ucraina și al județului Suceava din România[17]. Populația ei, aflându-se pentru o lungă perioadă istorică la joncțiunea a două civilizații: slavă de răsărit și română, a dezvoltat stereotipuri de gândire deosebite, norme morale și etice de comportament etc.

Natura relațiilor interetnice de pe teritoriul Bucovinei este determinată în mare măsură de particularitățile așezării teritoriale a grupurilor naționale. Astfel, românii trăiesc compact în raioanele moderne Storojineț, Hliboca, Herța și în câteva sate din raioanele Noua Suliță din regiunea Cernăuți; moldovenii în majoritatea satelor din raionul Noua Suliță, satul Șișcăuți/ Șîșkivți din districtul Secureni, satul Colencăuți/ Kolinkivți din raionul Hotin. În plus, datele recensământului confirmă existența unui număr semnificativ de persoane care se autoidentifică drept moldoveni în raioanele Herța (sate Ostrița, Țureni) și Hliboca (Ceahor, Corovia, Plaiul Cosminului/ Molodia, Privoroki, Valea Cosminului, Voloca). Principalul factor al diferențelor în autoidentificarea populației românești din regiunea Cernăuți a fost prezența anumitor părți ale acesteia în diferite perioade istorice, în componența a mai multor state. Astfel, teritoriul modern Hliboca, Storojineț și o parte din districtele Noua Suliță în perioada 1774-1918 făceau parte din Imperiul Austriac (din 1867 – Imperiul Austro-Ungar). O parte a județului Hotin, care astăzi face parte din regiunea Cernăuți, a fost anexată la Imperiul Rus în 1812, unde a rămas până în 1918. Teritoriul raionului modern Herța a fost inclus în teritoriul regiunii Cernăuți abia în anul 1940. Ca urmare a unificării celor două principate dunărene (Moldova și Țara Românească) în 1859, a apărut un nou stat – România, iar poporul lui a primit denumirea generală de români. Populația românească din acea parte a Moldovei (Basarabiia) care în 1812 a devenit parte a Rusiei a continuat să fie identificată drept moldoveni, fiind izolată de procesele politice și culturale integral românești. Limba lor a fost puternic influențată de limba rusă. Stăpânirea românească din anii 1918-1940 și 1941-1944 nu a afectat în mod semnificativ autoidentificarea moldo-Basarabienilor din cauza tratamentului brutal al autorităților – nou-veniți din Regat (în mare parte din Oltenia) față de populația locală. De asemenea, ideologii sovietici au insistat asupra existenței a două limbi și două popoare – română și moldovenească. După ce Ucraina și-a câștigat independența, autoritățile au tratat cu respect conștiința națională a populației romanești din regiune și dezvoltarea culturii sale populare distincte.

Coabitarea pe termen lung a acestor popoare în aceleași condiții geografice și istorice, un nivel similar de dezvoltare socio-economică, condiții economice și culturale identice au determinat asemănarea tipologică a mai multor fenomene rituale. Nici rolul unificator al Ortodoxiei, care a facilitat foarte mult contactele etnice și apropierea interetnică, nu poate fi respins. În același timp, există diferențe semnificative în tradițiile calendaristice ale populației ucrainene și românești datorită eterogenității genetice, unicității dezvoltării naționale a fiecărui grup etnic, care s-au manifestat în numeroase diferențe la nivelul marilor complexe rituale, dar și în elementele individuale ale ritualurilor. Abateri semnificative în obiceiurile și riturile calendaristice ale ucrainenilor și românilor indică faptul că strămoșii lor făceau parte odinioară din diferite tipuri economice și culturale. Deci, dacă slavii antici erau dominați de agricultură, vlahii erau dominați de creșterea vitelor. Influența culturală reciprocă dintre români și slavii de răsărit a fost cea mai evidentă în sfera materială (construcția, amenajarea și interiorul casei, haine, hrană), în sfera spirituală – doar în împrumutarea anumitor elemente de ritualuri și folclor. În același timp, este important de menționat că împrumuturile etnoculturale dintre români și ucraineni au fost reciproce.

Starea de conservare a tradițiilor naționale. Procesele de transformare care au avut loc atât în Ucraina, cât și în România au fost însoțite de schimbări semnificative în poziția minorităților naționale, care desigur au afectat nivelul de conservare a culturii lor tradiționale. Analiza arată că aceasta s-a păstrat mai bine în minoritatea românilor din regiunea Cernăuți și la reprezentanții populației de munte – huțuli.

Vorbind despre zona carpatică cu populația huțulă din Bucovina, I. Reboșapcă a remarcat că, în ciuda procesului de colectivizare a agriculturii, în urma căruia s-a restrâns sfera de aplicare a obiceiurilor, „stingerea” lor, în prezent ele și-au păstrat baza rituală magico-religioasă, în efectuarea lor domină latura teatrală[18]. Pe teritoriul sudului Bucovinei, huțulii locuiesc compact în comunitățile Ulma, Izvoarele Sucevei, Moldova Sulița și Breaza, opt sate din cele zece comunități din Brodina, Ciumârna și Paltin din comuna Vatra Moldoviței, o mare majoritate în comunele din Moldovița și Cârlibaba. O parte semnificativa locuieste în Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului, Vatra Dornei, Siret, Suceava[19]. Cu un înalt nivel de păstrare a tradițiilor, în același timp, locuitorii din satele Paltinu și Argel, din apropierea mănăstirii Moldovița, sub influența ei, au trecut la un nou stil de celebrare a sărbătorilor calendaristice. Acest proces se observă și în satele cu populație mixtă: Breaza, Cârlibaba, Moldova Sulița. Cu toate acestea, în ciuda slujbelor bisericești în limba română, huțulii încă aderă la calendarul bisericesc vechi[20].

În același timp, printre huțuli sunt cazuri de împrumut de costume populare de la vecinii români (Ulma, Nisipitu). În satul Ulma au fost înregistrate cazuri când huțulii purtau costume populare românești când mergeau la biserică.

În ceea ce privește starea de conservare a tradițiilor naționale în rândul populației ucrainene din județul Suceava, trebuie remarcată aici existența unui întreg complex de obiceiuri și rituri ancestrale. Până acum, în timpul sărbătorilor de iarnă se aud colinde în limba ucraineană. De Sf. Andrei, fetele ghicesc prin intermediul unei plăcinte sărate, aleg un par „proorocitor” din gard, „seamănă” și „grăpează” semințe de cânepă, bat din linguri etc. (Negostina, Mărițeia Mare, Nisipitu), în Ajunul Crăciunului pregătesc șapte sau douăsprezece feluri de mâncare rituale (Mărițeia Mare, Ulma), de Sf. Vasile se face Malanca (Mărițeia Mare), de Sf. Gheorghe se aprind focuri, spunând că „îl ard pe moșu” (Nisipitu), la Ivan cel Verde împodobesc casa cu plante (Ulma). Mai există obiceiul de a sfinți ramuri de salcie (mâțișori) de Florii, de a atinge rudele cu ele și de a le pune pe mormintele rudelor (Mărițeia Mare).

În toate satele pe care le-am studiat se păstrează destul de bine complexul de rituri pluviale: procesiuni cu preoți și sfințirea holdelor pe timp de secetă, aruncarea unei icoane într-o fântână, aprinderea lumânării de Paște în casă în timp de furtună sau grindină, scoaterea în curte a cociorvei și a lopeții de pâine, a coșului, ștergarului de la Paște, arderea unei ramuri de salcie sfințită.

În general, atât în practica lingvistică, cât și în desfășurarea sărbătorilor calendaristice tradiționale are loc un proces activ de aculturație care constă în asimilarea reciprocă a elementelor culturilor grupurilor etnice care interacționează. În cursul expedițiilor etnografice, am descoperit cazuri de performare, în satele ucrainene, a unor tradiții carnavalești caracteristice poporului român: Banda lui Bujor, plugușorul etc. Se înregistrează și o paradă de Revelion, analogă celei românești, care se numește partia sau moși. Aici se spune: „a face moșii”[21].

În cursul expedițiilor organizate de către Catedra de Filologie Română și Clasică a Universității din Cernăuți în anul 1980 în satul Podvirivka din raionul Chelmenți a fost descoperită o versiune ucraineană a dramei populare moldovenești Banda lui Bujor. Potrivit prof. G.C. Bostan, modul de reprezentare, recuzita teatrală, replicile alternate cu diverse cântece ocazionale au fost împrumutate în întregime de la vecinii moldoveni. De menționat că urme din viața dramei haiducilor moldoveni au fost găsite și în satele Medveja și Zelena din raionul Briceni din Moldova, unde locuiește populație ucraineană. În satul Medveja piesa moldovenească a intrat în structura Malăncii ucrainene, ceea ce demonstrează interpretarea creatoare a motivelor dramei moldovenești, adaptarea activă a acestora la tradiția folclorică națională. Potrivit lui G. C. Bostan, cel mai probabil aceasta este o sinteză creatoare (artistică) a numeroase variante ale dramelor haiducilor și voinicilor, foarte răspândite în aceste zone, precum și a unor motive poetice populare ucrainene și uneori rusești[22].

În ceea ce privește populația românească din Bucovina, aceasta a împrumutat termenul Malanca de la ucraineni ca denumire a unui eveniment de carnaval și, uneori, a textului unui spectacol popular. Faptul că a fost împrumutată doar denumirea evenimentului de carnaval este dovedit de faptul că în majoritatea satelor românești și moldovenești se țineau spectacole pur românești sub această denumire, precum Banda lui Bujor, Brîncovenii; uneori sub această denumire întâlnim un grup de colindători obișnuiți cu capra, căluțul etc. În plus, prin termenul Malanca la începutul secolului al XX-lea se înțelegea și un rit degradat de Paparudă. Uneori, la români Malanca se mai numește și obiceiul de Anul Nou plugușorul, însoțit de interpretarea cântecului corespunzător[23]. De menționat că acest termen a fost răspândit doar în nordul Moldovei istorice: județul Suceava și județele învecinate lui din România. În acest context, nu trebuie uitat de existența la populația românească a unor spectacole populare vechi, precum Nunta, Moșii (Baba și Moșneagul) etc.

Principalul areal al ritualului de Anul Nou al Malăncii, așa cum arată cercetările prof. O. Kurocikin, este situat pe teritoriul Ucrainei. I. Reboșapcă menționează împrumutul de către români a numelui și a unor elemente din Malanca ucraineană. Potrivit cercetătorului, ea există la românii din nordul Moldovei istorice, ajungând uneori până la orașele Pașcani și Iași[24].

Așadar, de-a lungul secolelor, multe rituri au devenit comune românilor și ucrainenilor. De exemplu, V.S. Zelenciuk atribuie stratului străvechi de tradiții culturale comune moldovenilor, slavilor de sud și răsărit riturile calendaristice precreștine de Rusalii, Caloianul, riturile de Anul Nou cu măști în care întâlnim căluțul, cerbul etc., elemente separate ale nunții, rituri de înmormântare și maternitate (bradul și schimbul colacilor în timpul nunții)[25].

Studiile de teren efectuate demonstrează că satele românești și moldovenești sunt mai conservatoare în ceea ce privește păstrarea tradițiilor vechi și precreștine. Astfel, chiar și în zilele noastre aici se săvârșește ritul Caloianului (înmormântarea unei păpuși rituale antropomorfe cu scopul de a provoca ploaie), s-au păstrat rămășițele ritului Paparudei, urme ale ritului Drăgaica.

Astfel, se poate constata prezența procesului de integrare culturală în zona studiată. Deși, desigur, acest proces nu este uniform. În centrele de concentrare a reprezentanților minorităților naționale cu un simț dezvoltat de autoidentificare etnică are loc procesul de conservare (autoconservare) a trăsăturilor psihologice și culturale ale unui anumit popor. În acest caz, nici măcar procesul de aculturație intensivă nu distruge matricea etnică originală. Un proces natural de asimilare are loc în segmentele periferice ale nucleului definit de autoidentificare. Caracterul compact al locuirii minorităților naționale joacă un rol pozitiv în apariția și stabilitatea autoidentificării etnice.

În studiul genezei ritualurilor legate de meteorologia populară (Caloianul, Paparuda, rituri săvârșite de grindinari etc.), ar trebui să se țină cont de diversitatea geografică și climaterică a Bucovinei: o combinație de zone muntoase, de colină și de stepă. Astfel, vorbind despre varietatea formațiunilor geografice ale confluenței Prut-Nistru, o cercetătoare din Cernăuți, cunoscut climatolog din Ucraina, Olga Kinal, a subliniat că această zonă este împărțită în șapte regiuni fizico-geografice: stepa carstică Zastavna, terasa de silvostepă Chițman, zona păduroasă colinară Hotin, terasa de stepă a bazinului Noua Suliță, zona de văi în trepte Dolîniani-Balkovți, stepa colinară Chelmenți, silvostepa din bazinul hidrografic Secureni[26]. Conform acestei clasificări, clima zonelor de stepă (de exemplu, partea de est a confluenței Prut-Nistru din regiunea Cernăuți) este mai caldă și vizibil mai uscată decât în alte zone – există pericolul de secetă și mai mulți ani secetoși. Spre deosebire de zonele montane, pe valea Nistrului vara vine cu cinci – zece zile mai devreme, prin urmare, durează mai mult.

Caracteristicile condițiilor naturale și climaterice ale regiunii ne permit să aflăm motivul diferențelor de desfășurare a riturilor pluviale. Pe parcursul cercetării, am atras atenția asupra faptului că ritul de invocare a ploii Caloianul este răspândit doar în trei din cele patru raioane în care populația românească trăiește compact. Doar două cazuri de implementare a acesteia au fost înregistrate în raionul Storojineț. Motivul s-a dovedit a fi că zona menționată e premontană, unde, conform observațiilor Olgăi Kinal, există o cantitate suficientă de umiditate, secetele nu sunt tipice pentru aceasta. Chiar și în timpul secetei și foametei din 1946-1947, această zonă a fost aproape nevătămată. Prin urmare, nu era nevoie urgentă de a invoca ploaia, așa că ritualul corespunzător nu a prins rădăcini. În schimb, aici, spre deosebire de zona de stepă, practicile magice de a evita ploaia și grindina erau realizate de către grindinari. Acest lucru se explică prin variabilitatea parametrilor echilibrului căldură-apă în condiții montane, ceea ce duce adesea la ploi prelungite. Există un efect de barieră vizibil în distribuția precipitațiilor, care și-a găsit ecoul în fenomenele etnografice.

În general, Bucovina, ca regiune de munți și coline, aparține zonei de agricultură riscantă. Incertitudinea cu privire la consecințele muncii grele a agricultorului și a creșterii animalelor explică faptul că pe acest teritoriu s-a păstrat un strat semnificativ de practici magico-mantice.

Baza metodologică a lucrării are în vedere aplicarea organică a principiului istoricismului în combinație cu metode științifice generale de analiză și sinteză, precum și metode etnologice speciale de critică a surselor, reconstrucție istorică, metode comparativ-istorice, analitico-tipologice (clasificare). Implicarea complexă a diverselor modalități de căutare științifică a făcut posibilă utilizarea optimă a noilor materiale muzeale și de arhivă, a surselor publicate, a lucrărilor științifice și a materialului de teren.

O atenție deosebită în procesul de cercetare a fost acordată metodei de cartografiere etnografică, care până acum nu a fost suficient folosită în studiul culturii populare spirituale. Această tehnică deschide oportunități mai largi de înțelegere a formelor și caracteristicilor istorice specifice manifestării proceselor etno-evolutive în sfera ritualurilor și obiceiurilor. Alcătuirea de hărți care reflectă fenomenele culturii populare și ale vieții cotidiene este cea care face posibilă identificarea complexelor locale de rituri într-o anumită zonă etnografică. Relevanța unor astfel de lucrări este din ce în ce mai mare în procesul de elaborare a atlaselor etnografice generalizate ale Ucrainei, României și Republicii Moldova.

Pași în dezvoltarea teoriei cartografierii a fenomenelor culturii spirituale din Ucraina au fost făcuți de o serie de cercetători: N. Havriliuk, A. Kovalivskîi, O. Kurocikin, V. Naulko și alții[27]. Dintre oamenii de știință străini care au folosit cu succes această metodă, ar trebui să-i menționăm pe A. van Gennep, F. Ratzel, K. Cistov, V. Cicerov, Anna Plotnikova și alții.

În această lucrare, pentru prima dată în Ucraina, sunt incluse în circulația științifică documente și manuscrise din mai multe fonduri: Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți, arhiva științifică a Muzeului de Arhitectură și Viață Populară Cernăuți, „Arhiva de Folclor a Moldovei și Bucovinei” a filialei din Iași a Institutului de Filologie „Al. Philippide” al Academiei Române, Arhiva de Folclor din Cluj a Academiei Române, a Casei-memoriale „S. F. Marian” din Suceava, arhiva de folclor a Bibliotecii Naționale a Academiei Române din București, Arhiva Științifică Centrală a Academiei de Științe a Republicii Moldova etc.

Un loc important în lucrare revine materialelor etnografice de teren culese sub îndrumarea autorului pe teritoriul regiunii Cernăuți din Ucraina și în județul Suceava din România în anii 1997-2007. În scopul cercetării comparative în perioada 2006-2007, în cadrul programului de schimb de studenți între universitățile Cernăuți și Suceava, am efectuat două expediții științifice care au acoperit cinci sate ucrainene din județul Suceava din România: Dărmănești, Mărițeia Mare, Negostina, Nisipitu, Ulma. În timpul cercetărilor etnografice de teren, a fost folosit un chestionar special elaborat de autor pentru a colecta informații despre ritualurile calendaristice. Timp de zece ani, s-a adunat material din peste 240 de sate românești și ucrainene din regiune (55 dintre ele sunt sate românești din regiunea Cernăuți).

În lucrare pentru prima dată au fost clasificate tipologic, au fost analizate simbolismul și mitologia unor rituri precum Caloianul, Paparuda, ritualuri săvârșite de grindinari la populația românească din Bucovina, precum și materialul despre vrăjile calendaristice ale fetelor. Tipologia realizată a făcut posibilă identificarea trăsăturilor locale ale riturilor mai sus menționate, investigarea procesului de transformare a acestora. Lucrarea publică în premieră și o serie întreagă de hărți etnografice care permit stabilirea zonelor de răspândire a riturilor studiate pe teritoriul Bucovinei; s-a încercat reconstruirea simbolismului lor pe baza materialelor sursă din epoci anterioare.

Informațiile, generalizările și concluziile incluse în lucrare pot fi folosite la scrierea lucrărilor teoretice despre etnografia Bucovinei, Ucrainei, precum și a României vecine, a Republicii Moldova, a unor manuale educaționale și metodologice, programe de studii generale și speciale de etnologie, istorie și istorie locală. Valoarea aplicată a rezultatelor obținute constă în posibilitatea includerii acestora în formarea de expoziții etnografice în muzeele de arhitectură populară și viață cotidiană, la departamentele relevante ale muzeelor de istorie și istorie locală etc. Trebuie remarcat faptul că materialul inclus în această lucrare a devenit baza pentru cursurilor speciale ținute de către autor despre etnografia Bucovinei pentru studenții Facultății de Istorie, Științe Politice și Relații Internaționale a Universității Naționale „Iuri Fedkovici” din Cernăuți.

Autorul își exprimă sincera recunoștință colegilor de la Catedra de Etnologie, Istorie Antică și Medievală a Universității Naționale „Iuri Fedkovici” din Cernăuți; Secția „Centrul Etnologic Ucrainean” al Institutului de Istoria Artei, Folclor și Etnologie „M. Rîlski” al Academiei Naționale de Științe a Ucrainei – pentru asistență în pregătirea cărții pentru publicare; doamnei conf.dr. Antoaneta Olteanu de la Universitatea din București, domnului Ș. Purici, decan al Facultății de Istorie și Geografie a Universității Naționale „Ștefan cel Mare” din Suceava, domnului C.-E. Ursu, directorul Complexului Muzeal Bucovina (Suceava), domnului N. Băieșu, profesor, directorul Arhivei de Folclor a Institutului Filologic al Academiei de Științe a Republicii Moldova, domnului Ion Cuceu, profesor la Cluj-Napoca, Institutul de Lingvistică și Istorie Literară al Academiei Române, directorul Arhivei de Folclor din Cluj pentru ajutorul în prelucrarea surselor și a literaturii în limba română; doamnei Olga Kinal, conferențiar la Catedra de Geografie Fizică și Management Rațional al Naturii de la Universitatea Națională „Iu. Fedkovici” din Cernăuți, pentru consultanța cu privire la problemele caracteristicilor hidro-atmosferice ale regiunii studiate, domnului Ia. Skrîpnik, conferențiar la Catedra de Geografia, Cartografia și Geoinformatica Ucrainei, pentru formarea bazei cartografice pe care au fost aplicate informațiile etnografice.

Mulțumiri speciale membrilor grupului științific studențesc „Ethnos” al Facultății de Istorie, Științe Politice și Relații Internaționale a Universității Naționale „Iu. Fedkovici” din Cernăuți pentru ajutorul acordat în colectarea materialelor cercetărilor de teren.

2008

[1] E.B. Tylor, Миф и обряд в первобытной культуре, trad. din engleză D.А. Koropcievski, Smolensk, Rusici, 2000, p. 142.

[2] J.G. Frazer, Золотая ветвь: Исследования магии и религии, trad. din engleză M.K. Rîklin, Moscova, Politizdat, 1983, p. 53, 57, 61.

[3] E.E. Evans-Pritchard, История антропологической мысли, trad. din engleză de А.L. Alfimov, Moscova, Vostocinaia literatura, 2003, p. 174, 179, 180.

[4] B. Malinowski, Избранное: Динамика культуры, trad. din engleză, Moscova, Rossiiskaia politiceskaia ențiklopedia, 2004, p. 325, 326.

[5] Ibidem, p.130, 132.

[6] S.A. Tokarev, Приметы и гадания, în vol. Календарные обычаи и обряды в странах зарубежной Европы. Исторические корни и развитие обычаев, Moscova, Nauka, p. 63.

[7] M. Mauss, Социальные функции священного, Sankt-Petersburg, Evrazia, 2000, p. 132.

[8] Ibidem, p.115, 113.

[9] Ibidem, pp. 155-161.

[10] Tokarev, op.cit., pp. 63-65.

[11] M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase. De la epoca de piatră la misterele din Eleusis, trad. din franceză de C. Baltag, Chişinău, Universitas, 1992, vol I., pp. 24-27.

[12] Tokarev, op.cit., p. 66.

[13] O.V. Kurocikin, Українські новорічні обряди: «Коза» і «Маланка» (з історії народних масок), Opișne, Editura muzeului național – rezervație a olăritului ucrainean din Opișne, 1995, p. 99.

[14] N.I. Tolstoi, О соотношении центрального и маргинального ареалов в современной Славии, în vol. Ареальные исследования в языкознании и этнографии, Leningrad, Nauka, 1977, p. 56.

[15] I. Reboșapcă, Народження символів. Аспекти взаємодії обряду та обрядової поезії, București, Kriterion, 1975, p. 10.

[16] V.S. Zelenciuk, Население Бессарабии и Приднестровья в ХІХ в. (этнические и социально-демографические процесы), Chișinău, Știința, 1979, p. 41, 51-52.

[17] Conform recensământului din 1992, în partea de sud a Bucovinei (județul Suceava, România) locuiau 9.549 de ucraineni, iar în 2002 – 8.525. Potrivit datelor neoficiale, există între 49.500 și 52.000 de ucraineni. În special, în monografia lui A. Șîiciuk, Українська проблема у південній Буковини: наша точка зору / Problema ucraineană în sudul Bucovinei: punctul nostru de vedere (2001) găsim date optimiste că populația ucraineană trăiește compact în 58 de localități ale județului..

Conform recensământului populației din 1989, pe teritoriul regiunii Cernăuţi locuiau 184.836 de români (100.317 români şi 84.519 moldoveni, cum se făcea atunci diferența), în 2001 această cifră era de 181.780 de persoane (114.555 de români şi 68.225 de moldoveni). Populația românească trăiește compact în peste 108 de așezări din regiune.

Populația ucraineană a regiunii, conform recensământului din 2001, era de 689.100 mii de persoane, adică 75%.

[18] I. Reboșapcă, Ой у саду – винограду. Збірка світських величальних пісень, București, Kriterion, 1971, pp. 6-10.

[19] Iu. Ciga, Гуцульщина в межах України та Румунії, „Український вісник. Часопис Союзу Українців Румунії”, 2005, № 19-20, octombrie, pp. 6-7.

[20] Iu. Ciga, Духовність гуцулів. Молитва і піст, „Український вісник. Часопис Союзу Українців Румунії”, 2005, № 13-16, iulie-august, pp. 11-12.

[21] Reboșapcă, Ой у саду – винограду …, p. 27.

[22] G. Bostan, Типологическое соотношение и взаимосвязи молдавского, русского и украинского фольклора, Kiev, Nauka, 1985, pp. 46-47.

[23] T. Pamfile, Sărbătorile la români: Crăciunul. Studiu etnografic, Bucureşti, Librăriile Socec & Comp., C. Sfetea, 1914, pp. 194-196.

[24] Reboșapcă, Ой у саду – винограду …, pp. 26-27.

[25] V.S. Zelenciuk, Население Бессарабии и Поднестровья в ХІХ в. (Этнические и социально-демографические процессы), Chișinău, Știința, 1979, p. 235.

[26] O. Kinal, Клімат східної частини Прут-Дністровського межиріччя (в межах Чернівецької області), în „Науковий вісник Чернівецького університету: Збірник наукових праць”, vîp. 305: Gheografia, Cernăuți, Ruta, 2006, pp. 197-205; 197, 199.

[27] N.K. Havriliuk, Картографирование явлений духовной культуры (по материалам родильной обрядности украинцев), Kiev, Naukova dumka, 1981, 279 p.; A.P. Kovalivskîi, Картографічний метод в етнології, în vol. Науковий збірник Харківської науково-дослідної кафедри історії української культури, p. 7, 1927, pp. 53-61; V.I. Naulko, Про методику картографування регіонального історико-етнографічного атласу України, Білорусії та Молдавії, „NТЕ”, 1967, № 3; Kurocikin, op.cit., ș.a. Pentru evidențiarea zonelor de circulație a tipurilor de colinde rusești V.I. Cicerov a întocmit o hartă în cartea Зимний период русского земледельческого календаря 16-19 ст. (1957).

CAPITOLUL 1 - ISTORICUL PROBLEMEI

1.1. Izvoarele istorice ale calendarului popular

Informațiile despre calendarul popular al populației românești din Bucovina sunt adunate dintr-o gamă largă de surse, diverse ca origine și ambigue din punct de vedere calitativ. În baza acesteia se propune o analiză a materialelor sursă într-o secțiune cronologico-tematică, ținând cont de apartenența acestora la instituții arhivistic-muzeale sau de învățământ, subiect, succesiune cronologică. Sursele pot fi împărțite în șase grupuri principale:

Izvoare scrise din secolul al XV-lea – prima jumătate a secolului a
XIX-lea,
Materiale ale instituțiilor arhivistice și muzeale din Ucraina, Româniași Republica Moldova, aparținând celei de-a doua jumătate a secolelor al XVIII-lea – al XIX-lea;
Material cu conținut etnografic cuprins în răspunsurile la chestionare distribuite de către cercetători individuali sau instituții științifice, începând de la sfârșitul secolului al XIX-lea până la începutul secolului al XXI-lea;
Antologii etnografice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea – prima jumătate a secolului al XX-lea;
Monografii ale satelor și lucrări consacrate zonelor etnografice ale Bucovinei (secolele al XX-lea – începutul secolului al XXI-lea);
Colecții de folclor din a doua jumătate a secolului al XX-lea – începutul secolului al XXI-lea.

Pentru a afla scopul, metodele și formele de realizare a obiceiurilor și riturilor calendaristice într-o epocă istorică anterioară, oferă anumite posibilități studiul cronicilor moldovenești medievale, al unor acte normative, evidențe ale călătorilor, rapoarte ale misionarilor catolici, ale specialiștilor militari al căror drum trecea prin teritoriul Moldovei și în special prin Bucovina în secolele al XV-lea – al XIX-lea.

Din secolul al XV-lea până la mijlocul secolului al XIX-lea peste douăzeci de călători francezi, polonezi, germani, italieni, bosniaci, maghiari, austrieci, turci, arabi au lăsat mențiuni despre calendarul popular al locuitorilor Moldovei (inclusiv Bucovina). Statutul lor social nu era similar, scopul călătoriilor lor era, de asemenea, diferit. Printre aceștia se numărau cadre militare (ofițeri, generali), clerici (preoți, pastori, călugări, viceprefecți, arhidiaconi, arhiepiscopi ai misiunilor catolice din Moldova), medici, avocați, artiști (pictori etc.), oameni de știință (naturaliști, geologi) etc. care aveau o diplomă academică corespunzătoare, biografi ai ambasadorilor, clerici etc. Vizitând Moldova în treacăt sau rămânând îndelung pe teritoriul ei, au lăsat date despre istoria, geografia, sistemul politic și cultura acestei țări. Materialul etnografic, care ocupă un loc considerabil în paginile memoriilor lor, a aparținut în principal spiritualității, iar într-o măsură mai mică culturii materiale sau demografiei.

Pentru studierea materialului etnografic cules de călătorii străini, am folosit lucrări în care au fost traduse și comentate fișele lor de călătorie: Istoria românilor călători de N. Iorga [Iorga 1920; 1981], lucrările lui E. Păunel [Păunel 1939], A. Veress [Veress 1926], E. Cioran [CPMAȚR 1900] și A. Istrătescu [NBS 1933], care reflectă materialele de călătorie ale Patriarhului Macarie al Antiohiei (1653-1658), ale lui Niccolo Barsi (1632), Bandini (1644-1650), von Arnim (1836). Cu toate acestea, abia din 1968 problema reeditării și sistematizării lucrărilor călătorilor străini din secolele al XIV-lea – al XIX-lea despre Principatele Dunărene la un nivel științific mai înalt a devenit scopul unui grup special de angajați de la Institutul de Istorie „N. Iorga” al Academiei Române. Printre membrii săi se numărau cercetători precum M. Holban, M. Alexandrescu Derska-Bulgaru, P. Cernovodeanu și I. Totoiu. Până în 1997 au fost publicate nouă tomuri voluminoase – atât traduceri de lucrări, cât și date biografice, precum și comentarii la materialul prezentat [CSDȚR 1970-1997].

Materialele sursă disponibile au făcut posibilă cunoașterea unor date biografice și referințe la calendarul popular al locuitorilor Moldovei (inclusiv populația românească din Bucovina) în lucrările a peste douăzeci de călători străini: Gilbert de Lannois (prima jumătate a secolului al XV-lea) [Iorga 1981, pp. 87-88], Matteo de Murano (a doua jumătate a secolului al XV-lea) [Iorga 1981, p. 97], Martin Gottardi (scriitor) (? – după 1563) [CSDȚR 1970-1997, vol. 2, pp. 217-251; Iorga 1981, p. 37-38], Antonio Maria Graziani (1537-1611) [CSDȚR 1970-1997, vol. 2, pp. 377-388; Iorga 1981, p. 149, 236-237], Johann Sommer (1542-1574) [CSDȚR 1970-1997, vol. 2, pp. 252-272; Iorga 1981, pp. 37-38, 148], Georg Reicherstorfer (secolul al XVI-lea) [Iorga 1981, p. 146], Fourquevaux (a doua jumătate a secolului al XVI-lea) [Iorga 1981, p. 162], Tommaso Alberti (prima jumătate a secolului al XVI-lea) [Iorga 1981, p. 202], Marco Bandini (1593-1650) [CSDȚR 1970-1997, vol. 5, pp. 293-345; Iorga 1981, pp. 38-39, 218, 226-232], Niccolo Barsi (? – după 1640) [CSDȚR 1970-1997, vol. 5, pp. 69-90], Bartolomeo Bassetti (? – 1644) [CSDȚR 1970-1997, vol. 5, pp. 175-188], Evliya Celebi (1611-1684) [Antalffy 1932], Paul din Alep (1627-1669) [CSDȚR 1970-1997, vol. 6, pp. 27-211; Iorga 1981, pp. 237-245], Konrad Jacob Hiltebrant (1629-1679) [CSDȚR 1970-1997, vol. 5, pp. 540-606; Iorga 1981, p. 254], Delacroix (? – 1704) [CSDȚR 1970-1997, vol. 7, pp. 232-269], de Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel (1688-1749) [CSDȚR 1970-1997, vol. 8, pp. 310-363], Giovanni Maria Ausilia (1700 – după 1745) [CSDȚR 1970-1997, vol. 9, pp. 212-323], F.I. Sulzer (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea) [Iorga 1981, p. 388], Balthazar Hacquet (sfârșitul secolului al XVIII-lea) [Iorga 1981, pp. 340-341], I. Zucher [Iorga 1981, p. 507], von Arnim [Păunel 1939] (prima jumătate a secolului al XIX-lea), mărturiile unor anonimi turci de la mijlocul secolului al XVIII-lea etc. [Iorga 1981,
pp. 365-369].

De la ei aflăm că primul dintre călătorii cunoscuți este mesagerul ducelui de Burgundia în scop de organizare a cruciadei, Lannois. Deplasându-se pe teritoriul Lituaniei, a ajuns la curtea domnitorului Alexandru cel Bun (1400-1430), la Suceava. În timpul domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504), doctorul venețian Murano a vizitat capitala la cererea personală a domnitorului. A lăsat scurte amintiri despre dezvoltarea agriculturii și a creșterii vitelor [Iorga 1981, pp. 87-88, 97]. Practicile rituale desfășurate la Bobotează sunt descrise de doi călători de la mijlocul secolului al XVI-lea. Unul dintre ei este Gotardy, fiul regelui Maximilian de Habsburg, celălalt este Sommer, un umanist german din Saxonia. În 1563, la Suceava el a avut ocazia să participe la ceremonia solemnă a sfințirii apei de Bobotează în prezența domnitorului Moldovei, Ioan Despotul [CSDȚR 1970-1997, vol. 2, pp. 217-272; Iorga 1981, pp. 37-38, 148]. Mențiuni despre Bobotează de la Suceava se regăsesc și în manuscrisul călugărului italian Barsi care a călătorit de două ori în Moldova [CSDȚR 1970-1997, vol. 5, pp. 69-90]. Dovezi destul de valoroase despre calendarul popular pot fi găsite la germanul Hiltebrant – doctor în drept, avocat, care în anii 1656-1657 l-a însoțit pe ambasadorul H. Welling în călătoria sa în Ucraina. Scopul vizitei ambasadorului a fost de a câștiga favoarea hatmanului căzăcesc B. Hmelnițki. A notat obiceiurile de a umbla cu capra, Vicleimul, a scris despre scrânciobul de la Iași, bătutul în toacă și altele, care aveau loc in satele de lângă Suceava [CSDȚR 1970-1997, vol. 5, pp. 540-606; Iorga 1981, p. 254]. Credințele mitologice au fost documentate de călătorul sicilian Ausilius, care a condus misiunea catolică în Moldova din 1742 până în 1746. În special, mijloace magice de protejare a căminului de zburător [CSDȚR 1970-1997, vol. 9, pp. 212-323]. Cele mai detaliate descrieri ale sărbătorilor calendaristice pot fi găsite în jurnalele de călătorie ale francezului Delacroix și ale germanului Weissmantel (a doua jumătate a secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea). Primul dintre ei a vizitat Moldova în calitate de secretar al marchizului de Nointelle. În 1672, au mărșăluit de la Constantinopol către tabăra sultanului de lângă Țețora. Al doilea a servit ca locotenent în armata suedeză a lui Carol al XII-lea, retras după înfrângerea din Bătălia de la Poltava în Moldova, unde a stat din mai 1710 până în ianuarie 1714. Înregistrările lor de călătorie conțin date semnificative despre sărbătorirea Crăciunului, a Postului Mare, Bobotezei, Paștelui, Rusaliilor etc. [CSDȚR 1970-1997, vol. 7, pp. 232-269; vol. 8, pp. 310-363].

În lucrările călătorilor străini, găsim în principal mențiuni despre celebrarea celor mai mari sărbători calendaristice și posturi: Crăciun (Alep, Delacroix, Weismantel, Hiltebrant), Anul Nou (Alep), Postul Mare (Weismantel, Barsi, Bandini), Bobotează (Gottardi, Sommer, Delacroix, Barsi, Bandini), Paștele (Delacroix, Weismantel), Joia Mare (Alep, Bandini), Rusalii (Weismantel), anumite rituri calendaristice, precum: Paparuda (Bandini), mersul cu capra, Vicleim, scrânciob (Hiltebrant), călușari (Sulzer) sau credințe mitologice (Ausilia). Pe baza mărturiilor lor, este posibil să se reconstituie imaginea generală a vieții cotidiene a populației în secolele al XV-lea – al XIX-lea. Ne referim la mențiunile lor despre îmbrăcăminte, alimentația festivă a oamenilor de rând (Celebi, Weismantel), ospitalitatea populației (Barsi, Bandini), precum și informații generale, în special, despre starea drumurilor, creșterea ovinelor, agricultură, religii etc. (Weismantel, Murano, anonim turc din secolul al XVIII-lea, von Arnim).

Dovezi etnografice despre partea „Basarabieană” a Bucovinei (raionul Hotin), care a fost, de la începutul secolului al XIX-lea, parte a statului rus, au fost incluse în Descrierea regiunii Basarabiiei (1816) [ОBО 1816] a funcționarului rus P. Svinin (1787-1839) – un angajat al Comisiei de Stat a Afacerilor Externe, trimis de guvern pentru a studia starea de lucruri din provincia Basarabiia și a pregăti descrierea acesteia. De interes științific sunt caracteristicile etnopsihologice ale moldovenilor, analiza elementelor comune din viața cotidiană a moldovenilor și rutenilor etc. [ОBО 1816,
pp. 219-220].

Materiale legate de ritualurile calendaristice ale moldovenilor din Basarabiia sunt cuprinse și în însemnările de călătorie ale medicului german I. Zucher, Basarabiia (1834)[1]. În special autorul, în timpul călătoriei sale din 1831, a documentat credința moldovenilor Basarabieni în creaturile mitice numite Rusalii [Zucher 1932, p. 18].

Materiale valoroase despre riturile calendaristice se găsesc în Descrierea Moldovei (1716) a domnitorului și celebrului om de știință moldovean Dimitrie Cantemir (1693; 1710-1711) [Cantemir 1982; Cantemir 1875; Cantemir 1909]. De remarcat că unii cercetători români îl consideră „părintele folclorului și etnografiei românești”, iar opera sa este o sursă importantă pentru studiul etnografiei românești (A. Fochi, R. Vulcănescu). Descrierea Moldovei constă din trei părți: 1) geografie; 2) politică; 3) Biserica și învățământul în Moldova. Spre deosebire de alți cronicari (G. Ureche, I. Neculce, M. Costin), D. Cantemir a recreat în opera sa un întreg complex de folclor și fenomene etnografice: obiceiuri legate de rituri familiale și calendaristice, credințe și acțiuni magice. Obiceiurile și riturile de iarnă (Turca, vergelul, kiraleisa), vară (Sânziene, Paparuda, Drăgaica), dansul magic al călușarilor, credințele documentate ale populației în personaje mitice precum joimărițele, zburătorul, ursitoarele, frumoasele, stahia, zâna, striga, tricolici. Pentru vremea lui, autorul a arătat tendințe inovatoare în descrierea culturii tradiționale; de exemplu, a încercat să găsească rădăcinile romane ale actorilor mitologici români. Deci a văzut în zeitățile românești Lado și Mano zeitățile romane ale iubirii, Venus și Cupidon, în rom. zână – zeița romană Diana, în rom. Drăgaica, Paparude – la romani Ceres, rom. doine – la romani Marte [Cantemir 1982, pp. 187-191]. Adică lui D. Cantemir îi aparține primatul în interpretarea fenomenelor etnografice prin prisma originii romane, susținută în secolul al XIX-lea de reprezentanții centrelor științifice „ardelene” și mitologice din România.

Așadar, după analizarea datelor lăsate de călătorii străini și de oameni de știință marcanți ai timpului lor despre Moldova (inclusiv populația Bucovinei) în secolele al XV-lea – al XIX-lea, ar trebui evidențiate câteva trăsături generale. Una dintre ele este absența practică a celor care au călătorit prin teritoriul Moldovei înainte de secolul al XIV-lea, care se explică prin dezvoltarea economică slabă din aceste zone și lipsa rutelor comerciale. Puținii negustori care riscau să treacă prin aceste zone au fost descurajați de numărul mare de tâlhari de pe marginea drumurilor și de starea proastă a drumurilor. În evidențele lor, alături de sondajul politic și geografic, abia din secolul al XV-lea apar schițe etnografice, dintre care o parte semnificativă țin de cultura spirituală a populației locale. Ele ajută nu numai la crearea efectului de a fi prezenți la cele mai mari sărbători calendaristice ale Evului Mediu, ci și la urmărirea evoluției unor rituri, pentru a afla despre originile anumitor obiceiuri și rituri, ca, de exemplu, în cazul „mersului cu capra”, care în Evul Mediu se desfășura după scenariul vânătorii. Unele mențiuni ale călătorilor sunt prima înregistrare documentară a anumitor rituri.

Descrierile sărbătorilor calendaristice de către călători fac posibilă determinarea unor influențe asupra ritualurilor populației locale, în special a civilizației bizantine. În același timp, ele contribuie la descoperirea unei serii întregi de rituri și credințe păgâne care au fost practicate pe scară largă în Evul Mediu și care sunt păstrate până în zilele noastre (Paparuda și alte rituri de invocare a ploii, credința în creaturi mitologice, rituri de Bobotează etc.). Notele de călătorie ajută la reconstituirea obiceiurilor și ritualurilor atât la nivelul elitei politice (procesiuni festive și sărbători de Bobotează, Paște, Crăciun etc.), cât și al oamenilor obișnuiți (mersul cu capra, turca, Paparuda, Drăgaica, călușari etc.).

Informații mai sistematizate despre datinile calendaristice ale românilor și moldovenilor din Bucovina sunt cuprinse în materialele fondurilor diferitelor arhive și muzee științifice din Ucraina, România și Republica Moldova. Dintre materialele instituțiilor arhivistice și muzeale, cele mai valoroase sunt documentele și manuscrisele din fondurile Arhivei de Stat a Regiunii Cernăuți (DACiO), arhiva științifică a Muzeului de Arhitectură și Viață Populară Cernăuți (MAVPC), Arhiva de Folclor al Moldovei și Bucovinei a filialei ieșene a Institutului de Filologie „Al. Philippide” al Academiei Române (AFMB FIIF AR), Arhiva de Folclor Cluj a Academiei Române (AFC AR), a Casei-memoriale „S.F. Marian” din Suceava (FMD CMMS), arhiva de folclor a Bibliotecii Naționale a Academiei Române din București (AF BNAR), Arhiva științifică centrală a Academiei de Științe a Republicii Moldova (AȘC AȘRM), Muzeul Etnografic al Facultății de Istorie, Științe Politice și Relații Internaționale a Universității Naționale „Iuri Fedkovici” din Cernăuți (MEE UNC).

Dintre materialele păstrate în depozitele Ucrainei, de mare importanță sunt documentele Arhivei de Stat a Regiunii Cernăuți, care mărturisesc existența în secolul al XIX-lea, în rândul populației Bucovinei, a unor rămășițe de credințele precreștine, numite atunci superstiții. În special documentele din fondurile administrației regionale (fondul nr. 3) și ale Mitropoliei Bucovinei (fondul nr. 320) sunt de importanță științifică pentru studiul acestei teme. Acestea conțin un număr mare de materiale ale instituțiilor de stat, bisericești și judiciare: rapoarte privind cazurile de bătaie și abuz asupra persoanelor suspectate de vrăjitorie, instrucțiuni către parohiile bisericești din Bucovina pentru a efectua lucrări explicative în rândul enoriașilor împotriva influenței vrăjitoriei, ghicitului și magiei negre; note detaliate adresate instituțiilor statului și Bisericii despre luarea măsurilor de combatere a superstițiilor; rapoarte-mesaje ale șefilor de raion despre acte violente împotriva femeilor suspectate de vrăjitorie etc. Informații importante despre datinile calendaristice ale populației Bucovinei se găsesc printre materialele Fundației Mitropoliei Bucovinei, în special, sunt de interes științific mai multe documente importante: mesajul episcopului ortodox al Bucovinei, Dositei Herescu, din 24 (13) iunie 1788, în care episcopul critică credințele „băbești” ale populației: apelul la diverse moașe și ghicitoare, respectarea superstițiilor în anumite zile ale săptămânii și sărbători anuale (Sf. Marcu, Sf. Magdalena) DACiO, d. 320, Op. 3, Dosar 2311]; cazul a două femei (Gafița, fiica lui Tanasi Varzar, și o altă Gafița – fiica lui Toader Pasișnîk) – acuzate de localnici că sunt strigoaice/vrăjitoare (satul Cuciurul Mare, Voloca, 1848); cazul dezgropării și aruncării cadavrului unui sinucigaș în râul Nistru pentru a provoca ploaie (satul Mosoreni, 1865); cerere de judecată, proces-verbal de ședințe, hotărâre judecătorească în cazul a două persoane acuzate că au primit recompense materiale pentru acțiunile îndreptate împotriva grindinei (satul Ropcea, 1869-1870) [DACiO, d. 320, Op. 1, Dosar 3318] și altele.

Printre documentele de arhivă ale fondurilor menționate mai sus se numără rapoarte despre acte de violență împotriva femeilor acuzate de vrăjitoare (satul Negostina din partea de sud a Bucovinei, 1872), despre cazuri de abuz asupra cadavrelor umane (1844), organizare de către preoții unor procesiuni religioase pentru sfințirea câmpurilor (Negostina, 1872). Cazurile menționate privesc în principal populația ucraineană din Bucovina [DACiO, d. 3, Op. 1, Dosar 2470; DACiO, d.3, Op. 2, Dosar 9119; DACiO, d. 32, Op. 3, Dosar 2311].

În fondurile arhivei științifice a Muzeului de Arhitectură și Viață Populară din Cernăuți, materialul etnografic din calendarul popular al românilor din regiunea Cernăuți este stocat sub codul VF 01-03-18 și VF 01-03- 95a. În primul manuscris găsim rezultatele unei expediții științifice efectuate în 1988 în satele Budineț și Pătrăuții de Sus din raionul Storojineț și Cupca, raionul Hliboca. Membrii expediției au studiat colinde de Anul Nou și de Crăciun, Malanca, Păunul [AȘ MAVPC – VF 01-03-18]. În al doilea – rezultatele cercetărilor de teren efectuate în perioada 03.12.1996 – 20.01.1997 de către cercetătorul principal al muzeului, L.M. Andronik (Timofti), în satele Buda Mare, Mogoșești, Pasat, Godinești, Sinihău, Molnița, Târnauca, Ostrița și Herța, raionul Herța. Tema de studiu: Sărbătorile de Anul Nou de la Crăciun până la Bobotează [AȘ MAVPC – VF 01-03-95a.]. Asemenea ritualuri de carnaval precum mersul cu steaua, căiuții, capra sunt descrise în detaliu, precum și textele colindelor și cântecelor de stea.

O gamă semnificativă de materiale sursă pe această temă este stocată în fondurile filialei Iași a Institutului de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române sub denumirea „Arhiva de Folclor a Moldovei și Bucovinei” (AFMB FIIF AR). Arhiva de folclor a institutului are peste 80.000 de documente. Majoritatea acestora au fost colectate în timpul implementării proiectului „Chestionar general folcloric și etnografic”, la care a lucrat timp de peste treizeci de ani o echipă numeroasă de profesioniști. S-au primit răspunsuri de la peste 800 de așezări ale Moldovei istorice. La această lucrare titanică au contribuit etnologi români renumiți, precum Lucia Berdan, Lucia Cireș, Ion Ciubotaru, Silvia Ciubotaru, Mircea Fotea și S. Popa.

Materialul referitor la Bucovina a fost adunat în peste o sută de așezări, în principal în partea de sud a acesteia. Cele mai valoroase sunt informațiile despre calendarul popular din sate precum Brăiești, Dolheștii Mari, Țolești, Botoș, Liteni, Moara, Frumosu și altele.

O parte din materialul etno-folcloric al acestei arhive, care cuprinde și obiceiuri și rituri calendaristice consemnate în satele bucovinene, a fost publicată în lucrările lui I. Ciubotaru [Adăscăliței, Ciubotaru 1969], Silviei Ciubotaru [Ciubotaru 2005], V. Adăscăliței [Adăscăliței 1972], Luciei Cireș [Cireș 1984], Luciei Berdan [Cireș, Berdan 1982] și alți cercetători.

Materialul sursă din fondurile Institutului „Arhiva de Folclor a Academiei Române” din municipiul Cluj-Napoca [AFC AR] are o importanță considerabilă pentru studiul temei propuse. Această instituție a fost înființată în 1930 de I. Mușlea ca arhivă de folclor, iar ulterior a fost redenumită Centrul de Științe Sociale al Universității „Babeș-Bolyai”, apoi din nou în arhiva de folclor, de unde și-a dobândit denumirea actuală. Echipa științifică a institutului a lucrat îndelung la studiul ritualurilor agrare ale românilor, de aceea, în redactarea acestei lucrări, a stârnit interes materialul despre ciclul obiceiurilor și ritualurilor agricole din calendarul popular. Fondurile de arhivă conțin informații din întreaga zonă de reședință a poporului român, inclusiv așezări din Bucovina (Bilca, Câmpulung Moldovenesc etc.). Materialele despre obiceiul Paparuda au fost de mare importanță pentru cercetarea noastră a Paparudei în satul Târnauca din raionul Herța, datini legate de munca agricolă din satele Bilca, Câmpulung Moldovenesc din actualul județ Suceava, Bănila pe Siret din actualul raion Storojineț. În opinia noastră, cea mai valoroasă activitate a angajaților institutului este tipologia riturilor agricole, care dezvăluie o imagine completă a răspândirii unor astfel de rituri precum cununa de seceriș, Paparuda, Caloianul etc. în toate teritoriile în care locuiesc românii. Materialul despre calendarul agricol, acumulat de oamenii de știință clujeni, a fost publicat parțial într-o serie de lucrări științifice: Vechi obiceiuri agrare românești (1988) de I. și Maria Cuceu [Cuceu, Cuceu 1988], Probleme actuale în studierea culturii tradiționale (2000) de I. Cuceu [Cuceu 2000], Ritualul agrar al cununei de seceriș (2003) Maria Cuceu [Cuceu M. 2003] ș.a.

De remarcat și materialele manuscrise ale lui S. F. Marian din fondul memorial-documentar al casei-memoriale a etnografului din Suceava (România). Materialele și documentele depozitate în acest muzeu sunt împărțite în trei fonduri principale: manuscris, documentar și fond de corespondență. Cel mai mare din punctul de vedere al volumului este fondul de manuscrise, care cuprinde culegeri etnografice, folclorice și de științe istorice și locale care nu au fost publicate în timpul vieții lui S.F. Marian: Botanica poporului român, Mitologia poporului român, Tinerețea la români, volumele 4 și 5 din Sărbătorile la români, Mamiferele, materiale dedicate creației populare orale (colecții de cântece, doine, hore, balade, ghicitori, colinde, basme culese de cercetător din regiunea Bucovinei), precum și eseuri istorice (o monografie dedicată bisericii din satul Mirăuți) etc.

Manuscrisul volumelor 4 și 5 din lucrarea lui S. F. Marian Sărbătorile la români, cu care omul de știință urma să-și completeze lucrarea în trei volume sub același nume, a avut o importanță considerabilă pentru scrierea lucrării. Dacă cartea în trei volume examinează obiceiurile și riturile calendaristice începând cu Anul Nou și terminând cu Rusaliile, volumele următoare, care rămân în manuscris, conțin informații concise despre sărbători calendaristice precum Sânziene, Sf. Petru, Sf. Procopie, Chirica, Marina, Sf. Ilie, Macovei ș.a. [FMD BMMS – mss. nr. 6]. Restul documentelor acestui fond se referă în principal la simbolismul plantelor și creaturilor mitologice din calendarul popular [FMD BMMS – mss. nr. 3, nr. 4].

Un număr semnificativ de manuscrise ale lui S.F. Marian se păstrează și în arhiva de folclor a Bibliotecii Naționale a Academiei Române – Fondul Manuscriselor lui S.F. Marian. În principal, aici sunt manuscrisele sale dedicate creației populare orale, discursuri rostite în fața elevilor de la Gimnaziul din Suceava, studii etnografice dedicate vieții satului (Satul, Reuseni). De valoare științifică este informația despre existența în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a unor oameni capabili să devieze stihii naturale din zonele populate [AF BNAR – mss. nr. 4076], precum și material despre vrăji legate de magia pluvială și a dragostei [AF BNAR – mss. nr. 6110]. Materialele manuscrise ale acestui fond sunt o minunată completare la patrimoniul memorial-documentar al casei-muzeu a lui S.F. Marian din Suceava, împreună depășesc în volum lucrările savantului tipărite în timpul vieții sale.

O gamă destul de mare de materiale colectate în timpul expedițiilor etnografice pe teritoriul părții de nord a Bucovinei de către oamenii de știință de la Chișinău nu a fost încă introdusă în circulația științifică a Ucrainei. În satele din regiunea Cernăuți au lucrat etnografi și folcloriști moldoveni, precum N. Spătaru, N. Băieșu, V. Junghietu, G. Botezatu, A. Hîncu, Iu. Filip și alții. Materialul etno-folcloric acumulat în timpul expedițiilor este depozitat în prezent la Arhiva Științifică Centrală a Academiei de Științe a Republicii Moldova (AȘC AȘRM), în fondul nr.19 intitulat „Materialele expedițiilor științifice efectuate în perioada 1946-1985 pe teritoriul RSS Moldovenești și Ucrainene”. Aici se păstrează, în special, rezultatele cercetărilor de teren efectuate în peste 28 de localități din regiunea Cernăuți: Mogoșești [AȘC AȘRM, F.nr. 19, Dosar nr. 83], Văleni [AȘC AȘRM, F.nr. 19, Dosar nr. 86], Buda Mare [AȘC AȘRM, F.nr. 19, Dosar nr. 99], Godinești [AȘC AȘRM, F.nr. 19, Dosar nr. 86], Sinihău [AȘC AȘRM, F.nr. 19, Dosar nr. 81, 86, 99, 101], Mihoreni, Movila [AȘC AȘRM, F.nr.19, Dosar nr. 101], Molnița [AȘC AȘRM, F.nr. 19, Dosar nr. 86], Târnauca [AȘC AȘRM, F.nr. 19, Dosar nr. 101], Hreațca [AȘC AȘRM, F.nr. 19, Dosar nr. 86] și orașul Herța [AȘC AȘRM, F.nr. 19, Dosar nr. 99] Voloca, raionul Herța [AȘC AȘRM, F.nr. 19, Dosar nr. 274, 290], Stăneștii de Sus [AȘC AȘRM, F.nr. 19, Dosar nr. 274], Oprișeni AȘC AȘRM, F.nr. 19, Dosar nr. 344], Cupca [AȘC AȘRM, F.nr. 19, Dosar nr. 356], Tureatca [AȘC AȘRM, F.nr. 19, Dosar nr. 86] – Crasna, raionul Hliboca [AȘC AȘRM, F.nr. 19, Dosar nr. 106, 248, 339, 344], Cireș [AȘC AȘRM, F.nr. 19, Dosar nr. 248], Ciudei [AȘC AȘRM, F.nr. 19, Dosar nr. 248], Pătrăuții de Sus [AȘC AȘRM, F.nr. 19, Dosar nr. 248, 274, 356], Igești [AȘC AȘRM, F.nr. 19, Dosar nr. 356] – Boian, raionul Storojineț [AȘC AȘRM, F.nr. 19, Dosar nr. 356], Dinăuți [AȘC AȘRM, F.nr. 19, Dosar nr. 238, 239, 240], Măliniești [AȘC AȘRM, F.nr. 19, Dosar nr. 239, 240], Răchitna – raionul Noua Suliță, Șișcăuți [AȘC AȘRM, F.nr. 19, Dosar nr. 238, 239, 240] – raionul Secureni și Colincăuți [AȘC AȘRM, F.nr. 19, Dosar nr. 238, 239, 240] din raionul Hotin.

Tema de cercetare a sintetizat o gamă largă de aspecte ale culturii spirituale în care ritualurile calendaristice au un loc important. În centrul atenției cercetătorilor de la Chișinău s-a aflat un complex de tradiții carnavalești de Anul Nou: mersul cu compania, cu steaua, buhaiul, capra, ursul, căluții, Malanca, Irozii, Banda lui Bujor, Joianul, Îngerii; practici oraculare ale fetelor de Sf. Andrei; menținerea unor sărbători calendaristice precum Crăciunul, Anul Nou, Sf. Gheorghe, Bobotează, Paște, Înălțare, Sânziene etc.; obiceiuri agrare: prima ieșire cu plugul, ritualuri legate de seceriș, rituri de invocare și oprire a ploii etc.

Nici documentele de arhivă publicate nu au fost omise. Materiale etnografice interesante sunt cuprinse, de exemplu, în colecția Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc, culese de T.V. Ștefanelli în 1915 [Ștefanelli 1915]. Pentru dezvăluirea subiectului amintit de noi au avut o mare importanță hotărârile judecătorești din secolul al XVIII-lea, în care erau condamnate persoanele care se ocupau de vrăjitorie, o descriere a dreptului cutumiar legat de latura socială a acestui fenomen etc.

Pe lângă materialele instituțiilor de arhivă și muzee, pentru cercetarea acestei teme a fost folosit și material expediționar adunat sub conducerea autorului pe teritoriul regiunii Cernăuți și al județului Suceava în anii 1997-2007. Este stocat în principal sub formă de răspunsuri la chestionare în Muzeul Etnografic al Facultății de Istorie, Științe Politice și Relații Internaționale a Universității Naționale „Iuri Fedkovici” din Cernăuți. Materialele de teren sunt clasificate pe subiecte: ghicitul fetelor [MEE UNC 1997-2005 rom.; MEE UNC 1997-2005 ucr.], rituri de invocare și oprire a ploii [MEE UNC 2005-2006 rom.; MEE UNC 2005-2006 ucr.], tradiții carnavalești de iarnă etc. Informațiile despre obiceiul Caloian sunt furnizate separat [MEE UNC 2006-2007 pluv.]. Ținând cont de absența în circulația științifică a Ucrainei a datelor privind cultura spirituală a populației ucrainene din județul Suceava din România, în vederea culegerii de informații pentru efectuarea de studii comparative, în perioada 2006-2007, sub conducerea autorului, au fost efectuate două expediții științifice, care au acoperit cinci sate ucrainene din județul Suceava: Dărmănești, Mărițeia Mare, Negostina, Nisipitu, Ulma. Lucrarea a fost realizată în timpul practicii arheologice și etnologice din cadrul programului de schimb de studenți între universitățile din Cernăuți și Suceava [MEE UNC 2006 ucr.; MEE UNC 2007 ucr.]. În total, pentru perioada 1997-2007, din peste două sute de sate românești și ucrainene din Bucovina a fost strâns material legat de ritualurile calendaristice. Se atrage atenția asupra faptului că o parte din informații au fost culese din expediții etnografice, cealaltă din concursuri de lucrări științifice studențești pe teme precum: „Riturile pluviale la populația din Ucraina”, „Vrăjile fetelor din Ucraina”, „Tradițiile carnavalești de iarnă la populația din Ucraina” și altele. În cadrul cercetărilor etnografice de teren, un chestionar elaborat de autor a fost folosit pentru a colecta informații despre calendarul popular. Pentru a facilita munca colecționarilor, am întocmit recomandări metodologice „Studiul în teren al calendarului popular în satele românești și moldovenești din Bucovina”. Pentru verificarea informațiilor primite s-au efectuat anchete repetate pe temele menționate, astfel încât au fost comparate și verificate informații diferite din același sat.

În ciuda importanței lor informative mari, materialele de arhivă și muzeale nu pot oferi în sine o imagine completă a problemei investigate. Ele de regulă se referă la ceremonii individuale, informațiile sunt colectate dintr-un număr limitat de sate. În acest context, sursele tipărite completează semnificativ informațiile primite, ajută la abordarea soluționării sarcinilor stabilite în lucrare.

Dintre sursele tipărite se remarcă răspunsurile la chestionarele distribuite de către cercetători individuali sau instituții științifice începând cu ultimul sfert al secolului al XIX-lea. până la sfârșitul secolului al XX-lea. O valoare științifică are materialul etnografic bucovinean obținut cu ajutorul chestionarelor distribuite de cercetătorul român B.P. Hasdeu[2]. Omul de știință a distribuit două chestionare: „Chestionarul obiceiurilor juridice ale poporului român” (1878) [Hasdeu 1878] și „Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba română” (1884-1885) [Hasdeu 1884-1885]. Dacă răspunsurile la primul vizează în primul rând ritualurile de familie și viața socială a satului românesc: șezători, adunări, rituri de ghicire, apoi la al doilea – cultura materială, ritualuri calendaristice și mitologie. La cel de-al doilea chestionar sunt de douăzeci de ori mai multe răspunsuri decât la primul și au venit din 701 de localități din toate județele României și din alte zone în care locuiesc români. Din partea de sud a Bucovinei au fost colectate materiale din peste treizeci de așezări, precum și din Târnauca din raionul Herța din regiunea Cernăuți. Pe baza materialelor chestionarelor lui B.P. Hasdeu, se pot evidenția credințele românilor bucovineni în diavol, strigoi, spiriduș, moroi; obiceiurile și credințele în ciclurile familiei și calendaristic.

Răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu (19 volume, în care materialul a fost sistematizat, în valoare de 17.000 de pagini din manuscris) au fost tipărite în lucrarea lui I. Mușlea și O. Bârlea, Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu [Mușlea, Bârlea 1970 ].

Coperta cărții I. Mușlea, O. Bârlea, Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu (1970)

Coperta cărții lui A. Fochi, Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Răspunsuri la chestionarele lui
N. Densușianu, 1976

Dintre astfel de izvoare, este de remarcată marea colecție etnografică adunată în anii 90 ai secolului al XIX-lea de Nicolae Densușianu (1846-1911[3]) ca urmare a distribuirii „Chestionarului despre tradițiile istorice și antichitățile țărilor în care trăiesc românii”, realizat în două etape (1893-1894 și 1895-1896) [Densușianu 1893-1895 ]. Informațiile au fost acumulate din 930 de așezări (în primul chestionar – din 649, în al doilea – din 462[4]), în plus, conține răspunsuri fundamentale de la etnografi și folcloriști români atât de cunoscuți, precum D. Dan, I. Berariu, T. Frâncu, S. Liuba, A. Iana, V. Sala, G. Cătană, T. Bălășel, D. Ștefănescu, M. Lupescu și altii.

Pregătirea chestionarului a fost minuțioasă: în prima parte au fost 396 de întrebări împărțite în 16 grupe, în a doua – 280 (33 de grupe). În introducere, autorul a dat sfaturi metodologice pentru colecționari: grupul de informatori era limitat doar la persoane în vârstă, în mare parte analfabeți, nu era recomandat să se întrerupă inutil povestea informatorului, să-și impună gândurile sau ideile, să proceseze literar declarațiile originale ale intervievaților [Densușianu 1893-1895, Partea 1, pp. 8-10].

Chestionarele lui N. Densușianu au fost distribuite și pe teritoriul Bucovinei (31 de așezări din partea de sud a Bucovinei și 4 din partea de nord a acesteia, la prima etapă, 25 de sate din partea de sud a regiunii și 3 din partea de nord a acesteia, la a doua. etapă). Acestea oferă informații valoroase din satele Mamornița, Pilipăuți, Târnauca (raionul Herța) și Tureatca (raionul Hliboca).

Manuscrisele răspunsurilor la cele două chestionare ale lui N. Densușianu sunt păstrate la Biblioteca Națională a Academiei Române – 17 volume însumând peste 15.000 de pagini. Întregul material al răspunsurilor a fost sistematizat și tipizat în monografia lui A. Fochi, Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Răspunsuri la chestionarele lui N. Densușianu [Fochi 1976]. Informațiile despre riturile calendaristice evidențiază sărbători și obiceiuri precum zilele Sf. Andrei, Alexie, Gheorghe, Petru, Gherman, precum și Arminden, Baba Dochia, Circovii, Filipii, Boboteaza, Mărțișorul, Sărbătoarea puțurilor, Sărbătoarea strugurilor, Paparuda, Caloianul, Turca, Vasilca, vergelul, Brezaia, Capra, călușarii, Cerbul, Drăgaica etc.

Răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu și N. Densușianu au avut o mare importanță ca material metodologic pentru vremea lor, precum și pentru alcătuirea primelor arhive etno-folclorice (după A. Fochi, împreună răspunsurile la chestionarele celor doi cercetători au fost primite din 1342, adică din aproape 10 % din totalul așezărilor din România). În plus, exemplul lui B.P. Hasdeu și N. Densușianu a avut o influență incontestabilă asupra creației unei adevărate constelații de oameni de știință: S. F. Marian, D. Dan, Elena Niculiță-Voronca, L. Bodnărescu, A. Gorovei, T. Pamfile și alții. După modelul lor, oamenii de știință menționați mai sus au publicat chestionare în periodice pentru culegerea de date etnografice, concentrând atenția asupra studiului cuprinzător al credințelor, obiceiurilor și ritualurilor culturii tradiționale.

Următorul pas în sistematizarea materialelor legate de cultura spirituală a românilor este seria de volume Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român (2004). Până acum au fost lansate 4 volume, fiecare dintre ele conținând material de teren din diferite zone etnografice ale României. Volumul al patrulea acoperă teritoriul întregii Moldove istorice, inclusiv partea de sud a Bucovinei [SO Moldova 2004]. Această publicație prezintă o sinteză a informațiilor culese de-a lungul a peste un secol despre obiceiuri ale vieții de familie, calendaristice și viziuni asupra populației Moldovei istorice. Materialul a fost sistematizat și de către angajații Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” din București, în scopul alcătuirii Atlasului Etnografic Român. Materialul expediționar pentru această lucrare a fost acumulat prin colectarea răspunsurilor la chestionare din 122 de sate ale Moldovei. Materialul despre riturile calendaristice din lucrare ocupă mai mult de 100 de pagini, este împărțit tematic astfel: sărbători și ceremonii cu o dată fixă de desfășurare (Crăciun, Anul Nou, tradiții carnavalești de iarnă, ghicitul fetelor, mărțișor etc.), cu dată mobilă (Paște, ritualuri de aprindere a focurilor, moși etc.) și calendarul agro-pastoral (ieșirea cu plugul, Paparuda, Caloianul etc.). În partea de sud a Bucovinei au fost acoperite prin cercetare 16 sate: Arbore, Boroaia, Broșteni, Calafindești, Dolhești, Dumbrăveni, Fundu Moldovei, Mălinii, Păltinoasa, Poiana Stampii, Straja, Stulpicani, Șaru Dornei, Udești, Vatra Moldoviței, Vicovul de Jos. Anexele prezintă date despre informatori. În plus, lucrarea este dotată și cu un glosar de termeni arhaici.

Informații fragmentare despre calendarul popular al românilor din Bucovina sunt cuprinse în lucrarea Noul Atlas lingvistic al României. Moldova și Bucovina (1987) [NALR MB 1987]. Publică rezultatele unui sondaj realizat de personalul Academiei Române în perioada 1967-1974 pe teritoriul Moldovei românești. Peste 40 de sate din partea de sud a Bucovinei au fost incluse în zona de cercetare. Materialul despre riturile calendaristice este prezentat succint, sub forma unei referințe enciclopedice pentru fiecare sat (2-3 pagini per așezare) și, practic, sunt incluse doar denumirile riturilor săvârșite în satele studiate. Aceste date ne-au permis să facem cunoștință, în primul rând, cu desfășurarea unor rituri de tip colinde (capră, cerb, Malanca, Irozi, Banda lui Bujor etc.), un complex de rituri magice – vergelul etc., în zonele specificate. Au mai fost consemnate astfel de obiceiuri și rituri, precum colindatul de Bobotează, nedeia din ziua de Sf. Ilie, bungherul – dansuri și practici carnavalești la Anul Nou etc.

Informațiile etnografice primite ca răspunsuri la chestionarele lui B.P. Hasdeu, N. Densușianu și Atlasul etnografic și cel lingvistic românesc conțin date despre numele, componența participanților și metodele de desfășurare a ceremoniilor, despre data colectării și respondenți. Ele ajută la tipologizarea unor obiceiuri și rituri calendaristice ale populației românești din Bucovina.

Cea mai mare parte a materialelor din calendarul popular al românilor și moldovenilor din Bucovina a fost adunată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea. În această perioadă, există o creștere rapidă a interesului pentru etnografie. În rândul românilor din Bucovina, acest fenomen se datorează procesului de creștere a luptei antifeudale, ascensiunii valului de evenimente revoluționare din 1848-1849 și mișcărilor naționale din Europa. Pe teritoriul județului Hotin al provinciei Basarabia, cercetarea a fost realizată de reprezentanți ai administrației ruse, care au analizat problemele dezvoltării socio-economice și spirituale a populației, cuprinzător, cu scopul de a studia cultura și stilul de viață pe teritoriile nou anexate de Rusia. Intelectualitatea locală a fost preocupată de procesul de dispariție a valorilor culturii naționale sub influența dezvoltării industriale rapide și a presiunii educației și culturii aduse de străini. Această perioadă se caracterizează printr-o pasiune generală de a culege cât mai multe documente, de a alcătui colecții de folclor și de a forma arhive etnografice.

Cultura tradițională cotidiană a populației românești din Bucovina a fost studiată meticulos sub influența a două instituții academice. Academia Română a acordat o atenție principală studiului culturii și stilului de viață al propriului popor, care făcea parte din Imperiul Austriac (Austro-Ungar. Societatea Geografică Rusă a inițiat un studiu asupra populației Basarabiei (inclusiv a județului Hotin) cu scopul de a sprijini științific dezvoltarea noilor pământuri anexate Imperiului Rus. La acest proces au participat și membri ai Societății de Istorie și Antichități din Odesa.

Informațiile despre calendarul popular, apărute în paginile publicațiilor tipărite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea, pot fi împărțite în mai multe grupe, în funcție de amploarea și profunzimea cercetării materialului: a) lucrări cu caracter general; b) descrieri ale fenomenelor etnografice realizate de cercetători entuziaști; c) monografii tematice fundamentale pe această problemă; d) materiale ale expedițiilor etnografice efectuate de oameni de știință austrieci, români, ruși și ucraineni pe teritoriul Bucovinei.

Lucrările cu caracter general ar trebui să le includă pe acelea în care materialul despre calendarul popular al românilor din Bucovina este prezentat în contextul românesc de ansamblu sau împreună cu cultura celorlalte etnii ale acesteia. Printre acestea, studiile lui I. Slavici [Slavici 1881], D. Stăncescu [Stăncescu 1897], L.A. Simiginowicz-Staufe [Simiginowicz-Staufe 1884], Буковина. Загальне краєзнавство [Nas-nia Bukovîna 2000] – scrisă de fostul comandament de ținut nr. 13 al jandarmeriei cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la domnia împăratului Franz Josef I (1899), de A. Xenopol [Xenopol 1900], materialele de călătorie în Bucovina ale lui T. Burada [Burada 2003] ș.a. De exemplu, în lucrarea lui I. Slavici, Românii din Ungaria, Transilvania și Bucovina (1881), rituri calendaristice ca Turca, Vifleimul, paparuda etc., au fost puse în evidență incantații, bocete etc. ale populației românești din Ungaria Transilvania și Bucovina [Slavici 1881, pp.65-68]. Material considerabil despre obiceiurile și riturile calendaristice ale românilor din Bucovina este conținut în lucrarea lui L.A. Simiginowicz-Staufe, Die Volkergruppen der Bukowina. Ethnographisch-culturhistorische Skizzen (1884), care oferă caracteristici antropologice și psihofizice, descrie hrana sărbătorească și ceremonială, așezările, divertismentul social, obiceiuri, credințe și superstiții ale ucrainenilor, românilor, huțulilor, lipovenilor, polonezilor, maghiarilor, armenilor, țiganilor, germanilor și evreilor din Bucovina. O contribuție la studiul culturii tradiționale a populației Bucovinei îi aparține și lui E. Fischer care, alături de alte etnii din Bucovina, a documentat tradițiile și obiceiurile românilor: religia lor, viziuni asupra lumii, tradițiile de Anul Nou (ritualul colindatului, mersul cu buhaiul), credințe (despre formarea grindinii etc.), ritualul obținerii mătrăgunei) etc. [Nas-nia Bukovîna 2000, pp. 33-35, 47-59]. Cu toate acestea, analiza lui asupra ritualurilor calendaristice ale românilor bucovineni este destul de superficială.

Se extinde aria de cercetare în lucrările în care au fost studiate problemele influenței reciproce a culturilor moldovenilor și rutenilor din raionul Hotin. Printre acestea se numără Сборникъ статистическихъ свeдeній по Хотинскому уeзду, Бессарабской губерніи (1886) de K. Ermolinski [Ermolinski 1886], На съверъ Бессарабіи. Путевые очерки (1910) de P. Nesterovski. [Nesterovski .1910], Бессарабія. Страна, люди, хазяйство (1918) de L. Berg [Berg 1918] etc. Atenția lor se concentrează asupra culturii tradiționale a populației mixte din raionul Hotin, procesul de românizare pe care, potrivit unor cercetători, l-au trecut rutenii din regiune.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea – la începutul secolului al XX-lea sub influența Academiei Române și a activităților oamenilor de știință-etnografi români, în paginile periodicelor este publicat un număr imens de articole etnografice ale unor cercetători entuziaști. Partea leului din lucrările lor acoperă ritualurile calendaristice ale românilor din Bucovina. În Bucovina, colecția de material etnografic a devenit masivă, i s-au alăturat mulți intelectuali – profesori, preoți, avocați, jurnaliști, scriitori. Cei mai activi dintre ei sunt: preoții I. Berariu (din Stroești), O. Dlujanschi (din Siret), G. Tomoioagă (din Mahala), V. Turtureanu (din Boian), profesorii A. Vasiliu-Tătăruș (din Tătăruș) , M. Lupescu (din Broșteni), S. Mihăilescu (din Găinești și Budeni), L. Mrejeriu (din Crucea), I. Teodorescu-Broșteni (din Broșteni), avocatul din Câmpulung Moldovenesc T. Bocancea; precum și A. Alexi, I. Bordianu, V. Bumbac, I. Bumbac, C. Vartolomei, N. Vasiliou, I. Ieșanu, T. Ionescu, D. Chiriac, R. Marinescu, V. Moses, C. Morariu, N. Stoleru, C. Teodorescu, S. Teodorescu-Kirileanu, P. Herescu și mulți altii. Unii dintre ei au adunat materiale pentru etnografi precum S.F. Marian, Elena Niculiță-Voronca, A. Gorovei, T. Pamfile, dar au publicat și independent. Moștenirea lor științifică constituie o pagină separată de studii etnografice ale Bucovinei și necesită un studiu mai aprofundat [Moisei 2005 c, pp. 52-53].

Cercetătorii entuziaști au acordat atenție unor subiecte specifice. De exemplu, pentru O. Dlujanschi [Dlujanschi 1879-1880 b], P. Herescu [Herescu 1894-1895], S. Mihăilescu [Mihăilescu 1893-1894 b], C. Morariu [Morariu 1888-1891] și C. Vartolomei [Vartolomei] 1913] scrierea de eseuri cu caracter general despre calendarul popular al românilor bucovineni a fost inerentă; sărbătorile de iarnă sunt descrise în lucrările lui I. Berariu [Berariu 1894], Bordianu [Bordianu 1901], Bourel [Bourel 1904], V. Bumbac [Bumbac 1869], O. Dlujanschi [Dlujanschi 1879; 1879-1880], I. Ieșanu [Ieșanu 1885], R. Marinescu [Marinescu 1892-1893; 1893-1894], S. Mihăilescu [Mihăilescu 1894-1895], C. Morariu [Morariu 1901], N. Stoleriu [Stoleriu 1908], I. Teodorescu [Teodorescu 1893-1894], G. Tomoiagă [1888-1894], G. Tomoiagă [1882], N. Vasiliu [Vasiliu 1892-1893], O. Vasiliu-Tătăruși [Vasiliu-Tătăruși 1909], A. Alexi [Alexi 1871]; Călătorescu și-a dedicat lucrările sărbătorilor de vară [Călătorescu 1885; 1895] și alții. [SSLS 1892]; sărbători de toamnă – R. Marinescu [Marinescu 1893-1894 b]; magie meteorologică – S. Teodorescu-Kirileanu [Teodor.-Kiril. 1897-1898]; reprezentare mitologică – I. Bumbac [Bumbac 1881], T. Ionescu [Ionescu 1892-1893], S. Mihăilescu [Mihăilescu 1893-1894], C. Teodorescu [Teodorescu 1892-1893]; de direcții diferite – S. Mihăilescu [Mihăilescu 1892-1893], V. Moisei [Moisei 1911] ș.a. [ODLPB 1887]. Excepție face M. Lupescu care în cercetările sale a încercat să acopere întregul complex de obiceiuri și rituri calendaristice [Lupescu 1892; b 1892; 1893-1894; 1894-1895; 1898-1899; 1898-1899 b; 1901; b 1901; Pamfile, Lupescu 1907]. În unele cazuri ei și-au desfășurat munca de culegere pe materiale din același sat: Stroești (I. Berariu [Berariu 1894]), Hîrtoape (I. Bordianu [Bordianu 1901]), Găinești (P. Herescu [Herescu 1894-1895]), Broșteni (M. Lupescu [Lupescu 1894-1895; 1901 b]), Lespezi (R. Marinescu [Marinescu 1892-1893; 1893-1894; 1893-1894 b]), Giulești (S. Mihăilescu [1892-1893; -1893]), Drăgănești (C. Teodorescu [Teodorescu 1892-1893]), Cotîrgași Broșteni (I. Teodorescu [Teodorescu 1893-1894]), Crucea Broșteni (N. Vasiliu [Vasiliu 1892-1893]) ș.a.

O analiză a lucrărilor colecționarilor entuziaști (28 de cercetători care dețin peste 45 de publicații) arată că aceștia au acoperit aproape întregul spectru al calendarului popular al românilor bucovineni. În același timp, trebuie menționat că acestea se concentrează în principal pe sărbătorile din calendarul de iarnă. Nici reprezentările mitologice ale poporului nu au fost omise. Sărbătorile de primăvară ocupau un loc nesemnificativ în paginile acestor publicații. Aparatul metodologic al cercetării s-a limitat în principal la indicarea locației colecției, neexistând explicații și analize comparative. În plus, lucrările lor aveau un volum mic (1-3 pagini). Dar, cu toate acestea, au devenit o sursă valoroasă de reproducere a trăsăturilor caracteristice ale calendarului popular românesc al Bucovinei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

Apariția unor studii monografice complexe pe tema ritualurilor calendaristice la românii bucovineni a marcat începutul unei noi etape în studiul materialului etnografic din Bucovina. De remarcat, în special, antologiile folclorice și etnografice ale lui I.G. Sbiera, S.F. Marian, D. Dan, Elenei Niculiță-Voronca, L. Bodnărescu, A. Gorovei, T. Pamfile și T. Gherman. Dintre cele mai semnificative, de remarcat sunt: Crăciunul și Anul Nou la români (1904), Câteva datini de Paști la români. Încondeiatul ouălelor de paști în culori (1908), Câteva rituri de Crăciun și An Nou la români (1943) de L. Bodnărescu; Din psihologia țăranului român. Datinile și credințele flăcăilor și fetelor noastre din țară în preajma dragostei și însurătoarei (1909), Credințele și superstițiile poporului român (1915) de A. Gorovei; o serie de articole Credințele populare ale bucovinenilor (1894-1895) de D. Dan; Farmece populare românești (1886), Vrăji, farmece și întoarceri (1893), ediția în trei volume a Sărbătorilor la români (1898-1901) de S. F. Marian; Datinile și credințele poporului român (1903), Studii folclorice (1908-1913) de Elena Niculiță-Voronca; Sărbătorile la români. Sărbătorile de vară la români (1911), Sfârșitul lumii. După credințele poporului român (1911), Povestea lumii de demult. După credințele poporului român (1913), Sărbătorile la români. Crăciunul (1914), Sărbătorile la români. Sărbătorile de toamnă și Postul Crăciunului (1914), Mitologia românească. După credințele poporului român (1916-1924) T. Pamfile; Colinde, cântece de stea și urări la nuntă. Din popor luate și popororului date (1888) de I. Gh. Sbiera, Meteorologie populară (1928) de T. Gherman ș.a.

Au anumite diferențe în temă lucrările dedicate vieții rurale: Lujeni. Biserica, moșia, satul și locuitorii săi (1893), Satul Straja și locuitorii săi (1897) de D. Dan, precum și Dolheștii Mari. Eseu etnografic (1897) [Mihăilescu 1897] de S. Mihăilescu, deși fiecare dintre ele are o secțiune etnografică.

Cu lucrarea Colinde, cântece de stea și orații de nuntă (1888) [Sbiera 1888], Ion Sbiera a inițiat procesul de scriere a unor lucrări consacrate calendarului și obiceiurilor de familie la românii din Bucovina. Materialul a fost cules de autor în 1861-1871 de la vechii locuitori ai unor astfel de sate din Bucovina, precum Opaiț, Cireș, Ciudei (partea de nord a Bucovinei), Vicovul de Sus, Horodnicul de Jos (partea de sud a Bucovinei) [Moisei 2003, p. 42]. Cântecele și poeziile maiestuoase descrise de el, care au fost recitate în colindele de Anul Nou, prezintă interes științific: colindat cu plugul, cu buhaiul, cu clopoțelul (Plugușorul), semănatul; tradiții carnavalești de iarnă: mersul cu steaua, cu capra, Irodul și Malanca; colinde de Bobotează și Paște. În opinia noastră, cele mai valoroase din punct de vedere al timpului de colectare sunt ritul Malancăi, menționat de savant pentru prima dată, și colindele de Paști găsite în manuscrisele sale.

Sbiera, în spiritul teoriilor răspândite de reprezentanții centrului științific „ardelenesc”, în articolul Despre însămnința refrenului «O! Lere Doamne» din colindele române, despre timpul ivirii și despre însămnătatea lor [Sbiera 1865], a încercat să demonstreze rădăcinile romanice ale colindelor românești, argumentând acest lucru cu asemănarea unor termeni (cuvinte) românești cu numele zeităților romane (lares).

Articolul Românii al lui I. Gh. Sbiera și S. F. Marian [Marian, Sbiera 1899], publicat în volumul Bukowina (1899) al lucrării colective în mai multe volume Monarhia austro-ungară în cuvânt și imagine conține și material din ritualurile calendaristice ale românilor din Bucovina.

În moștenirea etnografică a lui Simion Florea Marian, ritualul calendaristic ocupă unul dintre locurile de frunte. Studiul său monografic Sărbătorile la români (1898-1901) [Marian 1898-1901] acoperă ciclul sărbătorilor tradiționale românești, începând cu Anul Nou și terminând cu Rusaliile (Sfânta Treime). Materialul este prezentat în ordine calendaristică: volumul I cuprinde perioada de la Anul Nou până la Postul Mare; a doilea – perioada Postului Mare; al treilea – de la Paște până la Rusalii. În ciuda rangului său preotesc, principiul obiectivității științifice i-a dictat lui S. F. Marian nevoia de a studia nu numai sărbătorile creștine, ci și păgâne. Dintre sărbătorile care nu au legătură cu Biserica, S. F. Marian a studiat următoarele: Baba Dochia, Alexiile, Armindeni, Marțolea, Circovii, Filipii, sărbătoarea dinților, tâlharilor, oilor, lupilor etc. Materialul etnografic a fost colectat în principal pe teritoriul Bucovinei personal de către autor, parțial cu ajutorul studenților, prietenilor și colegilor. Studiul nu se referă doar la obiceiurile românești, gama de comparații se extinde și la tradițiile altor națiuni: a menționat încondeierea ouălor la romani, perși, greci, egipteni, italieni, spanioli etc. Sunt originale descrierea legendelor despre ouăle de Paște, clasificarea ouălor de Paște (ouă vopsite, ouă împistrite, ouă „chinuite”), prepararea de coloranți pentru ouă, o listă cu 76 de motive pentru pictarea pe ouă de Paște, terminologia și instrumentele acestui act ritual. În lucrare, autorul a examinat în detaliu ciclurile sărbătorilor „lupului” și „ciobanilor” la românii din Bucovina. Dintre diversele practici magice ale românilor, cercetătorul a descris un complex de rituri pluviale – Caloianul, Paparuda etc.

F. Mariana dedicat ritualurilor calendaristice și alte lucrări ale sale: Vrăji populare românești (1886) [Marian 1886 c], Vrăji, farmece și desfaceri (1893) [Marian 1893 c]; o serie întreagă de articole [Marian 1868; 1870; b 1870; 1877; b 1877; 1877; 1878; b 1878; în 1878; 1879; b 1879; în 1879; 1880; Marian 1886].

Analizând lucrările și manuscrisele menționate ale lui S. F. Marian, se poate afirma cu încredere că a creat o adevărată arhivă de folclor a Bucovinei, precum A.M. Marienescu pentru Banat, I. Pop-Reteganul pentru Hunedoara etc.

Tema sărbătorilor calendaristice a fost continuată de unul dintre adepții lui S.F. Marian – Tudor Pamfile. Se poate urmări în lucrările lui Sărbătorile de vară la români (1911) [Pamfile 1911], Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului (1914) [Pamfile 1914 b], Sărbătorile la români. Crăciunul (1914) [Pamfile 1914] și altele. Spre deosebire de trilogia lui S.F. Marian, în lucrările lui T. Pamfile atenția este concentrată pe studiul sărbătorilor religioase. El a cules în principal material etnografic din Bucovina din lucrările lui S.F. Marian, Elenei Niculiță-Voronca etc., deși există informații transmise de respondenți: D. Dan din Straja, M. Lupescu (Bogdănești și Spătărești), P. Cârsteanu (Vicovul de Sus), A. Vasiliu (Tătăruși) , A. Moraru (Pătrăuți), V. Ungurean (Mitoc) ș.a. În special, riturile populare din Bucovina sunt descrise în secțiunile dedicate moșilor de vară, sărbătorii de Sânziene, Sf. Ilie, Sf. Panteleimon, Sf. Maria, Sf. Simion, Sf. Mihail, Sf. Andrei, Sf. Varvara, în tradițiile calendaristice de Crăciun și de iarnă [Pamfile 1997, pp. 17-20, 60-65, 139, 147-164, 168-170, 189-201, 218-231, 235-237, 280-287]. O serie documentară semnificativă este cuprinsă în lucrările lui T. Pamfile care evidențiază divinația fetelor și reprezentările mitologice populare [Pamfile 1911 b; 1913; 1916; 1916-1924; 1998;2002].

Referitor la reproducerea specificului etnografic al Bucovinei, este necesar să numim o serie de articole ale lui D. Dan, publicate în „Gazeta Bucovinei” în anii 1894-1895 sub titlul general Credințele populare din Bucovina [Dan 1894; 1895]. Materialul a fost tipărit de omul de știință în 21 de numere ale ziarului și conținea 1.000 de credințe populare. Cu ele cercetătorul a acoperit întregul complex al culturii tradiționale a românilor bucovineni: calendar și obiceiuri de familie, medicină populară, magie, meteorologie, interpretarea viselor etc. Sunt prezentate în detaliu credințele care însoțesc cele mai importante sărbători calendaristice: Paște, Sf. Gheorghe, Sf. Foca, Boboteaza, Sf. Andrei, Crăciun, Anul Nou. S-a reflectat și un complex de practici oraculare ale fetelor, acțiuni magice de protecție împotriva atacului lupilor, prognoze meteo etc.

Informații despre calendarul popular al populației românești din Bucovina sunt cuprinse și în două monografii ale lui D. Dan, consacrate vieții rurale, precum și o serie de articole științifice [Dan 1893; 1897; 1900; 1900 b; 1900 in; 1901].

Obiceiurile calendaristice ale românilor bucovineni sunt descrise și în lucrările Elenei Niculiță-Voronca, Datinile și credințele poporului român (1903) [Voronca 1903], Studii folclorice (1908-1913) [Voronca 1908-1913], precum și într-o serie de articole [Niculiță-Voronca 1890; 1891; b 1891; în 1891; 1892; b 1893; 1903]. Prima lucrare fundamentală a Elenei Niculiță-Voronca, Datinile și credințele poporului român a fost publicată în 1903 la Cernăuți. Volumul enorm de material adunat de cercetătoare în satele bucovinene este prezentat structural în concordanță cu principalele elemente cosmice: I – creația lumii și a omului, cosmogonie; II – pământ; III – aer; IV – apă; V – foc. Demonologia populară a ocupat unul dintre locurile de frunte în această lucrare.

Conform metodologiei cercetării, Elena Niculiță-Voronca aparținea școlii mitologice. În lucrările ei, ea a văzut sursele multor forme de cultură populară tradițională din mitologia romană, iar în fiecare imagine-personaj – întruchiparea stihiilor și a elementelor naturale. Demersul mitologic nu a denaturat însă în niciun fel esența materialului voluminos adunat de ea în Bucovina. Lucrările Elenei Niculiță-Voronca se bazează pe cuprinderea masivă a faptelor originale. Cel mai adesea, cercetătoarea a folosit informații din așezările de limbă română din zona de nord a Bucovinei și anume: Băhrinești, Boian, Voloca, Igești, Iordănești, Carapciu pe Ceremuș, Mahala, Ostrița, Ropcea, Roșa, Ceahor etc. Ea a descris obiceiuri și rituri calendaristice precum Malanca, ghicitul fetelor, practica magică de a evita ploaia și grindina efectuată de grindinari, acțiunile de protecție asociate cu ciclurile sărbătorilor „lupului” și „ciobănești” etc.

Bodnărescuși-a câștigat popularitatea cu lucrările Crăciunul și Anul Nou la români (1904) [Bodnărescu 1904], Câteva datini de Paști la români. Încondeiatul ouălelor de paști în culori (1908) [Bodnărescu 1908] ș.a. În prima dintre ele, a prezentat cele mai caracteristice elemente teatrale ale sărbătorilor de Anul Nou și de Crăciun: mersul cu capra, buhaiul și plugul. Divinația fetelor nu a scăpat atenției sale. În articol sunt publicate mai multe poezii rituale originale, precum O, Lerum, Doamne, Florile dalbe, textul colindelor de la mersul cu plugul etc. Ca material ilustrativ au servit patru fotografii: „Capră și buhai”, „Horă”, „Arcanul”, „Colindători”. Principalele idei și dezvoltări ale articolului au stat la baza cercetării sale ulterioare Câteva obiceiuri românești de Crăciun și Anul Nou (1943).

Lucrarea lui L. Bodnărescu Câteva datini de Paști la români. Încondeiatul ouălelor de paști în culori a fost una dintre primele lucrări științifice pe această temă. De menționat că volumul Ouăle de Paște al lui A. Tzigara-Samurcaș, considerată una dintre primele dedicate ouălor de Paște, a apărut abia un an mai târziu, așa că primul loc în dezvăluirea acestui subiect aparține probabil lui L. Bodnărescu. Într-o secțiune separată a lucrării sale, care evidențiază sursele tradiției vopsirii ouălor în culoare roșie, sunt date șapte versiuni ale originii sale. De mare valoare este și clasificarea ornamentelor ouălor de Paște, care sunt împărțite în cinci grupe (serii): lumea animală, motive vegetale, unelte de lucru, ornamente din gospodărie, diverse. Analizând sursele lucrării lui L. Bodnărescu, aflăm că în timpul culegerii de material etnografic omul de știință s-a folosit de propriii informatori. Cei mai activi dintre ei au fost: E. Dubău din Tereblecea (partea de nord a Bucovinei) și E. Berariu din Costâna, judetul Suceava. La finalul lucrării sunt anexe: textul unei vrăji pentru o vacă de la care s-a luat laptele; 43 de ornamente de ouă de Paște; 3 fotografii; schema dispozitivului pentru colorarea ouălor etc.

La fel ca T. Pamfile, nici A. Gorovei (1864-1952) nu era bucovinean prin naștere și reședință. Dar, în ciuda acestui fapt, materialul Bucovinei privind ritualurile calendaristice s-a reflectat în lucrările sale precum Din psihologia țăranului român. Datinile și credințele flăcăilor și fetelor noastre din țară în preajma dragostei și însurătoarei (1909) [Gorovei 1909], Credinți și superstiții ale poporului român (1915) [Gorovei 1915; 1995] și o serie de articole [Gorovei 1892-1893 b; 1893-1894; 1901].

Baza de informații pentru Credințele și superstițiile poporului român este foarte puternică, cartea descrie 4.549 de credințe și superstiții, dintre care aproximativ o cincime sunt din Bucovina. Sunt plasate în ordine alfabetică. Materialul etnografic bucovinean este cel mai viu reflectat în legătură cu sărbătorile calendaristice ale ciclului anual. Informațiile din Bucovina au fost colectate cu ajutorul unui grup de culegători care s-au adunat în jurul revistei „Șezătoarea” și au comunicat cu o rețea largă de informatori locali. După cum a remarcat însuși autorul în introducere, cea mai mare contribuție a avut-o S. Kirileanu (date culese din satele Pădureana, Lespezi, Vascani), M. Lupescu (Broșteni), P. Herescu (Găinești), V. Țifescu (Șaru-Dornei), V. Hudiță (Bogdănești), N. Tomescu (Giurgești), S. Mihăilescu (Giulești), T. Ionescu (Dolhasca) ș.a. Cu toate acestea, caracterul descriptiv al lucrării cercetătorului a fost criticat în literatura științifică românească de specialitate. Motivul a fost lipsa sistematizării detaliate a materialului pe tipuri și locații de culegere, reproducerea textelor din memorie, datele insuficient de complete despre informatori, caracterul descriptiv-factual al lucrărilor lui [Datcu 1998-2001, vol. 2, pp. 133-136].

Meteorologia populară de T. Gherman (1928) [Gherman 2002] a inițiat studiul unui nou subiect legat de calendarul popular al românilor. Materialul pentru aceasta a fost cules de cercetător înainte de 1914 din așezările din Transilvania, Maramureș și Bucovina (sunt referiri la Cernăuți și Vatra Moldoviței). Datele etnografice autentice sunt sistematizate de autor după o anumită schemă: prevestiri populare despre vreme (după senzațiile oamenilor, după comportamentul animalelor domestice, animalelor sălbatice, insectelor, după fenomenele atmosferice etc.), rituri de Paparudă, Caloian, reprezentări mitologice despre solomonari etc. În anexe, autorul a indicat textele poeziilor meteorologice pentru copii, informații despre informatori și a indicat zona de colectare a materialelor.

Coperta cărții lui T. Gherman Meteorologia populară (2002)

Una dintre trăsăturile lucrărilor etnografilor români dedicate acestei teme este descrierea sărbătorilor calendaristice, în principal a ciclului toamnă-iarnă. În afară de studiile lui A. Gorovei și T. Pamfile, în care materialul etnografic cules pe teritoriul Bucovinei ocupă o mică pondere, restul lucrărilor menționate se bazează în principal pe materialul etnografic din Bucovina. Astfel, opera lui I. G. Sbiera, dedicată colindelor și cântecelor de stea, este una dintre primele în care Malanca este menționată la românii bucovineni. Publicația în trei volume a lui S.F.Marian, Sărbătorile la români, a fost unul dintre primele studii monografice amănunțite ale riturilor calendaristice din literatura română, care s-a bazat pe material etnografic din Bucovina.

În ciuda faptului că, în această perioadă, Bucovina făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, iar partea „Basarabieană” a actualei regiuni CernăuțiEroare! Marcaj în document nedefinit. – din granițele de stat ale Imperiului Rus, s-au efectuat cercetări etnografice în ambele teritorii în același timp. Una dintre primele lucrări dedicate calendarului popular al moldovenilor din județul Hotin îi aparține lui Boleslav Hasdeu (1812-1866). Ne referim la articolul lui Superstiții și vrăjitorie în Moldova (Предрассудки и колдовство у молдаван), publicat în 1845 [Hasdeu Bol. 1845]. Împreună cu fratele său Alexandru Hasdeu, a contribuit la activarea cercetării etnografice în regiune, la implicarea în acest proces a reprezentanților progresiști ai intelectualității.

Îndeplinirea mandatului guvernamental în materie descriere statistică, geografică economică și etnografică a Basarabiiei, a fost trimis la Chișinău în 1859 ofițerul de stat major A. Zașciuk (1828-1905), membru al Societății Geografice Ruse. Tânărul cercetător scrupulos a înregistrat personal informații etnografice de la localnici: semne populare, credințe, zicători etc. [Lukianeț 1986, p. 17]. Rezultatul lucrării sale de cercetare a fost Матеріалы для географіи и статистики Россіи, собранные офіцерами генеральнаго штаба. Бессарабская область (1862), în care autorul a atras atenția asupra procesului de împrumut reciproc a elementelor culturale între moldoveni și ruteni, a descris complexul alimentelor festive moldovenești, tradițiile carnavalești de iarnă, tradiții și obiceiuri dedicate zilelor sfinților Gheorghe, Andrei, Foca, povești despre rusalce [Zașciuk 1862, p. 450, 462-463, 484-494] ș.a. În lucrarea sa, spre deosebire de tradiția autorilor anteriori, A. Zașciuk a oferit o descriere a surselor folosite.

O trăsătură specifică a acestor studii despre moldovenii Basarabieni a fost caracterul descriptiv. În primul rând, au fost prezentate date statistice (în special, în lucrarea lui A. Zașciuk). În ele găsim informații doar despre elemente separate ale calendarului popular.

Informații etnografice mai sistematice despre Basarabiia (inclusiv populația județului Hotin) au fost acoperite de Policronie Sîrcu (1855-1905) și A. Mateevici (1888-1917). De fapt, pentru prima dată, s-a cercetat cuprinzător calendarul popular moldovenesc. Dintre lucrările lui P. Sîrcu dedicate studiului calendarului popular, de amintit Obiceiuri și cântece de sărbătoare ale moldovenilor Basarabieni de Crăciun și Anul Nou (Святочне обычаи и пeсни у бессарабскіх молдаван на Рождество и Новый Год, 1874) [Sîrcu 1874], Din felul de viață a românilor Basarabieni (Изъ быта бессарабскихъ румынъ, 1914) [Sîrcu 1914] etc. În ultima dintre lucrările amintite, autorul a analizat cuprinzător obiceiurile și riturile calendaristice, credințele în creaturi mitice, superstiții etc.

Obiceiurile și riturile calendaristice au devenit obiectul de studiu în lucrări ale lui A. Mateevici ca Schiță a tradițiilor moldovenești religioase și casnice (Очеркъ молдавскихъ религіозно-бытовых традицій, 1912) [Mateevici 1912], Sărbătorile moldovenești de la Paști până la Rusalii (1913) [Mateevici 1913], Anul Nou la moldoveni (1915) [Mateevici 1915]. În ele, autorul a furnizat o listă a sărbătorilor anuale, împărțirea populară a anului calendaristic și a zilei [Mateevici 1912], tradiții și obiceiuri din joile „Rusaliilor”, ziua Sf. Gheorghe, caracterizând principalele trăsături ale magiei amoroase și obiceiurilor pluviale [Mateevici 1913], precum și obiceiurile și ceremoniile de Anul Nou [Mateevici 1915].

Lucrările etnografice ale lui P. Sîrcu și A. Mateevici se remarcă favorabil printre lucrările atât ale predecesorilor lor, cât și ale contemporanilor lor. Au încercat să pătrundă în esența fenomenelor etnografice descrise, să înțeleagă motivele apariției lor. Tradițiile și obiceiurile populare stabile au fost concepute de către aceștia în dinamică, distingând în aceste procese diverse substraturi din punctul de vedere al timpului de proveniență, s-a pus un anumit accent pe procesul de transformare a riturilor calendaristice. Ambii autori au folosit pe scară largă materiale comparative, date din istorie, etnografie și lingvistică. De exemplu, A. Mateevici în articolele sale s-a referit la lucrările lui D. Cantemir, B.P. Hasdeu și S.F. Marian și propunând propria clasificare a sărbătorilor calendaristice. Din păcate, în comparație cu antologiile etnografice ale colegilor săi români (S.F. Marian, Elena Niculiță-Voronca, D. Dan etc.), în aceste lucrări este prezentat într-o cantitate nesemnificativă materialul etno-folcloric despre populația județului Hotin.

Pentru analiza comparativă s-au folosit articole despre ritualurile calendaristice ale populației ucrainene din județul Hotin, publicate în paginile „Știrilor eparhiale de la Chișinău” în perioada de la sfârșitul secolului al XIX-lea până la începutul secolului al XX-lea. Printre autorii lor s-au numărat reprezentanți ai intelectualității locale: V. Zavoicinski [Zavoicinski 1880], S. Kulcițki [Kulcițki 1873-1874] și alții.

O altă sursă de informații despre calendarul popular al românilor și moldovenilor din Bucovina o constituie materialele culese în timpul expedițiilor științifice.

În anii 60 ai secolului al XIX-lea colectarea de material etno-folcloric a fost efectuată de V. Gherman Pop, care a reprezentat Comisia Pan-Română de Culegere a Folclorului din Bucovina [CLO 1869]. Din expediția etnografică și statistică rusă din 1872-1878, materialul etnografic din Bucovina a fost studiat de P. Ciubinski. În sfera intereselor lui a intrat cultura materială și spirituală a ucrainenilor din zona de contact etnic cu moldovenii – județul Hotin (băuturi alcoolice, sărbători populare); au fost studiate sate ucrainene, moldovenești și cu populație mixtă [Ciubinski 2004]. La începutul secolului al XX-lea materialul etnografic din Bucovina a fost cules de celebrul cercetător ucrainean Fedir Vovk [Ivancenko 1995, pp. 3-6]. Având aparate tehnice mai moderne (fonograf), D. Chiriac a efectuat cercetări asupra artei populare orale în regiune în 1912-1916. Pe lângă cântecele de ritual, în colecția lui se pot vedea și textele de colinde, ritualul Paparudei (pp. 161-170) etc., culese în satele Găinești, Rotopănești, Valea Seacă, Mălinii, Petia din județul Suceava [Chiriac 1960]. La începutul secolului al XX-lea în Bucovina a existat și un Comitet de culegere de cântece populare românești condus de M. Friedwagner, care în 1907 a distribuit un chestionar pentru culegerea de cântece populare românești [Apel 1907]. Normele metodologice impuneau fixarea timpului și a locului culegerii, date despre informatori și culegători, clarificând vechimea cântecului, explicând trăsăturile dialectice ale limbii. În comisie au fost incluși: T. Bocancea, L. Bodnărescu, D. Dan, T. Flondor, N. Flondor, M. Friedwagner, G. Mandîcevski, S.F. Marian, și G. Simionovici [Rădulescu-Pașcu .1990, pp. 9-11].

Influența reciprocă a culturii moldovenilor și rutenilor din județul Hotin a fost reflectată în lucrarea Materiale pentru harta etnografică a provinciei Basarabiia (Матеріалы для этнографичечкой карты Бессарабской губерніи, 1916) [Butovici 1916]. Datele pentru lucrarea menționată mai sus au fost culese de un demograf rus în 1907 cu ajutorul profesorilor din școlile publice locale și parțial al clerului. Alături de un volum semnificativ de date statistice, colecția prezintă o analiză a influenței culturii tradiționale a moldovenilor asupra rutenilor din județul Hotin.

Informații despre calendarul popular al moldovenilor sunt cuprinse în lucrarea vicepreședintelui Societății Geografice Ruse V.P. Semionov (Tian-Șanski), Россія. Полное геогрфическое описаніе Нашего Отечества. Настольная и дорожнaя книга (1910). În această lucrare, pe lângă informații despre alte etnii ale Basarabiiei, există și informații etnografice despre moldoveni: reprezentări despre sufletele copiilor morți nebotezați, sărbătorirea celei de-a noua joi după Paști, tradiția populară a riturilor carnavalești de iarnă „Codreanul”, „Tobultoc” [Semionov 1910, pp. 204-206] și altele.

Descrierea diferitelor aspecte ale ritualurilor calendaristice ale populației românești din Bucovina la un moment dat este reflectată în paginile periodicelor. Cel mai adesea, mesaje de natură similară au fost publicate în reviste și ziare în limba română precum „Albina”, „Albina carpaților”, „Almanahul literar”, „Amicul familiei”, „Amicul poporului”, „Analele Academiei Române”, „Apărarea națională”, „Apărătorul național”, „Aurora română”, „Biserica și școala”, „Calendarul poporului din Bucovina”, „Calendarul Societății pentru cultură”, „Candela”, „Columna lui Traian”, „Convorbiri literare”, „Deșteptarea poporului“, „Familia“, „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, „Foaia Societății”, „Gazeta Bucovinei”, „Gazeta săteanului”, „Gazeta de Transilvania”, „Ion Creangă”, „Observatorul”, „Patria”, „Rândunica”, „Românul”, „România literară”, „Șezătoarea”, „Telegraful român”, „Tribuna” etc., precum și în limba germană: „Jahrbuch der Bukowiner Landes-Museum”, „Bukowinauer Journal”, „Römanische Revue”; ucraineană: „Bukovînskie vidomosti”; rusă: „Kișiniovskie eparhialnîe vedomosti”, „Odesski vestnik”, Записки Одесскаго общества истории и древностей, „Записки Юго-Западного отдeла императорскаго Русскаго Географическаго Общества” și altele. Cunoașterea periodicelor menționate a făcut posibilă cunoașterea primelor publicații legate de calendarul popular, analizarea evoluției opiniilor științifice ale autorilor celebri și a metodelor lor de lucru. Informațiile conținute în paginile lor au devenit o temelie sigură pentru publicarea colecțiilor tematice ale etnografilor români din perioada specificată. De remarcat ca fapt pozitiv ordonarea și publicarea colecțiilor tematice ale lui S.F. Marian: Mitologia românească [Marian 2000 b] și Botanica românească [Marian 2000] (editate de cercetătoarea bucureșteană Antoaneta Olteanu).

În tipologia anumitor rituri calendaristice a fost relevată necesitatea incontestabilă a implicării monografiilor satelor și lucrărilor consacrate zonelor etnografice ale Bucovinei ca grup separat de surse.

În procesul studierii unui anumit fenomen etnografic, cercetarea sistematică de teren este greu de imaginat fără implicarea monografiilor disponibile ale satelor care relevă fenomenul studiat la nivelul unei singure comunități. În dezvăluirea subiectului au fost folosite 31 de monografii. Acestea sistematizează informații istorice, geografice și etnografice din aproximativ 11 sate din nordul Bucovinei: Boian [Bizovi 2005], Pătrăuții de Sus [Tochiță. 2005], Dinăuți [Bejenaru 2003], Probotești [Pavel 2006], Crasna [Dragomir 2004], Cupca [Cupca 2004], Mahala [Nandriș 2001], Pătrăuții de Jos [Tochiță .2005; Zmoșu 2006], Stănești [Folclor stăneștean 2003], Stroiești [Rotaru 2003], Tărăsăuți [Moisei, Moisei 2001] și douăzeci de sate: Arbore [Dolinschi, Dolinschi 2001], Berchisești 2001, 1973, 1973; 1], Burdujeni [Găinaru 1936], Valea Seacă [MCVS 1939] Pârteștii de Sus [Cojocaru 1980], Gălănești [Galan 2004], Corlata [Piersic 2005], Costâna [Pânzar 2005], Lisaura [Mihuță, Costin] Oslevești [MCM 2004], Horodnicul de Jos [Colban 1989], Pârteștii de Jos [Iețcu 2000], Poiana Stampii [Abutnăriței, Abutnăriței 2006], Putna [Crețan 2000], Roșcani [Iacob 2006] Frătăuții Vechi [Luchian. 1986], Udești [Marțolea 1986; Udișteanu 2005], Fundu Moldovei [Fundu Moldovei 2000], Stulpicani, Bucșoaia, Doroteia, Plotonița, Frasin, Gemenea, Negrileasa, Ostra, Slătioara [Diaconu 2002] din partea de sud.

Rezumând informațiile despre ritualurile calendaristice din monografiile menționate mai sus, este necesar să reținem acea trăsătură care se reduce la acoperirea predominantă a sărbătorilor de iarnă și a tradițiilor de carnaval, întinse pe perioada de la Crăciun până la Bobotează. Deci, de exemplu, în monografiile dedicate satelor Dinăuți, Pătrăuții de Jos, Udești, Corlata, Horodnicul de Jos, Bilca etc., materialul prezentat este doar despre obiceiurile și ritualurile de iarnă. În unele cazuri, mai detaliat, în altele, sunt descrise pe scurt rituri precum colindatul și semănatul; activități de carnaval – mersul cu capra, cerbul, căiuții, ursul, Malanca, Bujor, Gruia, Joian, Coroi, Irod. Uneori sunt descrise rituri originale, rare: Genoveva, Făt-Frumos, Arnăuții (Pătrăuții de Jos) sau mersul cu o bisericuță care amintește de vertepul ucrainean [Diaconu 2002, pp. 134-142]. În ceea ce privește restul sărbătorilor calendaristice, acestea sunt reproduse pe scurt (de la una la două pagini). Acestea sunt satele Crasna, Lisaura, Miroslăvești, Pătrăuții de Jos, Pătrăuții de Sus, Poiana Stampii, Stănești, Stroiești, Fundu Moldovei. Există, de asemenea, un anumit număr de lucrări în care autorii au subliniat o temă a calendarului popular, precum ghicitul fetelor (Boian [Bizovi 2005, pp. 251-253], Crasna [Dragomir 2004, pp. 152-154] , Cupca [Cupca 2004, pp. 316-317], Miroslăvești [MCM 2004, pp. 312-313], Roșcani [Iacob 2006, pp. 242-244], Tărăsăuți [Moisei, Moisei] 2001); rituri pluviale – Valea Seacă [MCVS 1939, pp. 58-60], Cupca [Cupca 2004, pp. 308-316], Pătrăuții de Jos și de Sus [Tochiță. 2005, pp. 81-82], precum și despre creaturile mitice din calendarul popular, obiceiuri și rituri dedicate zilelor săptămânii etc. În ceea ce privește nivelul metodologic al monografiilor, doar o mică parte dintre acestea au liste de informatori, așezări și referințe la respondenți. Dintre astfel de lucrări, atrage atenția monografia lui N. Cojocaru dedicată satului Pârteștii de Sus. În special, înregistrarea conversației autoarei cu un vrăjitor local prezintă un interes științific [Cojocaru 1980, pp. 232-240].

O mențiune specială trebuie făcută pentru monografia lui V. Diaconu Etnografie și folclor pe Suha Bucovineană. Obiceiuri și credințe (2002), care este în esență un studiu amănunțit al culturii tradiționale a nouă sate din bazin. Se distinge prin profunzimea și nivelul metodic de prezentare a materialului. V. Diaconu și-a dedicat peste 320 de pagini din lucrarea sa ritualurilor calendaristice, cercetând temeinic obiceiurile și ritualurile asociate cu Crăciunul, Anul Nou, Bobotează și Paștele. Cartea este ilustrată cu o serie de fotografii, uneori unice – de exemplu, colindătorii din satul Dorotei, care au înhămat patru boi la plugul de Anul Nou. Metodologia a fost urmată profesional, datele despre informatori sunt complete. Viziunea mitică a sătenilor din valea Suhăi, practica magică de binefacere, vrăji, divinație etc., au fost studiate în detaliu. Exemplul acestei lucrări confirmă teza că, dacă autorul este localnic, are o pregătire profesională temeinică, dragoste pentru subiectul cercetării, atunci monografiile sătești sau zonale devin unul dintre cele mai valoroase tipuri de surse.

Lucrările consacrate zonelor etnografice ale Bucovinei reprezintă următorul pas în analiza materialului etno-folcloric local, după monografiile satelor. Dintre acestea, trebuie remarcate următoarele lucrări: Zona etnografică a Sucevei (1987) de M. Spânu și G. Bratiloveanu [Spânu, Bratiloveanu 1987], Folclorul de la periferia Sucevei (1972) de V. Adăscăliței [Adăscăliței 1972], Zona etnografică a Siretului – Suceava (1991) de D. Cusiac [Cusiac 1991], Folclor din ținutul Rădăuților (1969) de V. Adăscăliței și I. Ciubotaru [Adăscăliței, Ciubotaru, 1969]. Folclor din ținutul Dornelor (1983) de D. Scărlăteanu, G. Jucan, D. Nisioiu [Dorna 1983], Ținutul Vatra-Dornei (1993) G. Pața [Pața 1993], Zona etnografică Câmpulung Moldovenesc ( 1996) D. Rusan și M. Zahaniciuc [Rusan, Zahaniciuc 1996 ], Folclor din Câmpulung Moldovenesc (1971) [DSMR 1971] și Câmpulung Moldovenesc – vatră folclorică (1975) de G. Jucan [Jucan 1975]. Aceste lucrări conțin material din zonele etnografice ale județului Suceava: Suceava, Siret, Rădăuți, Vatra-Dornei, Câmpulung Moldovenesc.

Practic, aceste lucrări descriu pe scurt obiceiurile și riturile ciclului calendaristic practicate de populația unei anumite zone etnografice. Ca și în monografiile satelor, autorii acestor lucrări acordă o atenție deosebită ritualurilor de iarnă, precum: capra, cerbul, Malanca etc. [DSMR 1971, pp. 275-285; Dorna 1983, pp. 301-315; Jucan 1975, pp. 67-69; Rusan, Zahaniciuc 1996, pp. 152-155]. Restul obiceiurilor și ritualurilor calendaristice sunt reproduse în treacăt. Unele lucrări includ fotografii și există un index al informatorilor și așezărilor din care a fost cules materialul. Dar aș dori să le doresc autorilor unor lucrări similare să evite anumite neajunsuri în viitor: nu au fost analizate toate ritualurile anului calendaristic, nu există o analiză a specificului desfășurării ritualurilor calendaristice pe teritoriul zonei selectate, în principal nu este folosit materialul sursă pe acest subiect (lucrările lui S.F. Marian, Elenei Niculiță-Voronca, răspunsuri la chestionarele lui B.P. Hasdeu, N. Densușianu, materiale din institutiile arhivistice și muzeale din Iași, Cluj-Napoca și București, care conțin multe informații din așezările județului Suceava). Aceste atenționări nu ne permit să considerăm aceste lucrări ca oferind material cuprinzător din zonele etnografice din partea de sud a Bucovinei. De aceea, informațiile conținute în paginile lor trebuie studiate împreună cu alte publicații.

O încercare de a folosi informații din fondurile instituțiilor arhivistice și muzeale, precum și din sursele publicate a fost făcută în monografiile Folclor din împrejurimile Sucevei și Folclor din ținutul Rădăuților, ai căror autori sunt etnografi de frunte ieșeni, V. Adăscăliței și I. Ciubotaru. Astfel, prima lucrare include materiale de teren colectate în 1969 în timpul expedițiilor de către un grup de cercetători ieșeni în 26 de așezări din partea de sud a Bucovinei. Majoritatea textelor ciclului calendaristic al sărbătorilor se referă la urături și colinde de Crăciun.

Tema calendarului popular al populației românești din zona de nord a Bucovinei necesită un studiu mai aprofundat. Material despre calendarul popular a fost inclus în volumul al III-lea al Etnografiei Bucovinei de către prof. G. K. Kojolianko (Етнографія Буковини, 2004). În special, el prezintă material despre divinația fetelor la Sf. Andrei, ciclul sărbătorilor „lupești”, Malanca, legende despre Baba Dochia, mărțișor din lucrările cercetătorilor români din a doua jumătate a secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea (S.F. Marian, I. Sbiera etc.) [Kojolianko 2004, pp. 66-69, 232-239, 161-162, 183-184, 201-202]. În anexe, autorul a prezentat scenarii ale evenimentelor de Anul Nou: capra, Joian, Gruia lui Novac. În plus, sunt incluse fotografii cu ritualurile carnavalești de iarnă din satele Dinăuți, Crasna, Pătrăuții de Sus, Sinihău, Boian, Mahala etc. [Kojolianko 2004, p. 13].

Informații despre ritualurile calendaristice pot fi culese și din colecțiile de folclor publicate. Dintre astfel de lucrări care cuprind material bucovinean semnificativ remarcăm: Cântece populare românești (1969) de M. Costăchescu [1969], Folclor din Moldova de Jos (1969) de I. Oprișan [Oprișan 1969], Poezia riturilor calendaristice (1975) N. Băieșu [Băieșu 1975], Drama populară moldovenească. Antologie (1976) de G. Spătaru [Spătaru 1976], Teatru popular (1981) de G. Spătaru și Iu. Filip [Spataru, Filip 1981], Obiceiuri de iarna. Folclor muzical din repertoriul copiilor. Tipologie muzicală. Colecție de cântece (1981) S. Popa [Popa S 1981], Folclor din Țara de Sus (1983) V. Popa [Popa V 1983], Cântece, obiceiuri și tradiții populare românești (1984) N. Cojocaru 1984 ], Folclor din Țara Fagilor (1973) de un colectiv de autori [FȚF 1993] ș.a.

Aceste colecții de folclor conțin în principal materiale folclorice din partea de sud a Bucovinei. Excepție fac lucrările lui M. Costăchescu, Folclor din Țara Fagilor, Poezia riturilor calendaristice, Drama populară moldovenească. Antologie și Teatrul popular. În ele au fost publicate colinde, urări, incantații și cântece de stea [Băieșu 1975; Costescu 1969; Oprișan 1969], scenarii ale obiceiurilor carnavalești de Anul Nou: Banda lui Joian, Bujor, Ștefan cel Mare, Craioveanu, Sămădău, Gruia lui Novac, Corbea, Grigoraș, Păunașul codrilor, Banda lui Groza, Gaia, Făt-Frumos, Barza, capra, ursul, cerbul etc. [Băieșu 1975; Spătaru 1976, pp. 48-58, 66-68, 70-83, 89-94, 96-116, 130-141, 144-153, 180-196, 206-212; Spătaru, Filip 1981, pp. 32-51, 90-94, 96-104; 134-201; Cojocaru 1984; Popa V 1983], texte de rituri pluviale: Caloian, Paparuda, în timpul scoaterii obiectelor rituale în curte etc. [Costăchescu 1969; Cojocaru 1984; Popa V 1983].

În majoritatea lucrărilor, sunt furnizate un index al așezărilor și o listă de informatori. De un interes științific semnificativ este opera Steluței Popa, considerată una dintre tipologiile fundamentale ale folclorului muzical pentru copii din România. Evidențiază astfel de tradiții calendaristice ale unui număr semnificativ de sate din partea de sud a Bucovinei, cum ar fi semănatul, sorcova, kiraleisa. Anexele conțin o hartă-schemă a distribuției ritualurilor menționate pe întreg teritoriul României, inclusiv în județul Suceava.

Material etnografic considerabil cules pe teritoriul regiunii Cernăuți este prezentat în lucrarea Folclor din Țara Fagilor [FȚF 1993], ai cărei autori sunt cercetători de seamă din Chișinău și Cernăuți: N. Băieșu, G. Botezatu, I. Buruiană, V. Chisăliță, V. Cirimpei, I. Filip, A. Hîncu, E. Junghietu, S. Moraru, G. Bostan și D. Covalciuc. Este o continuare a publicațiilor de studii zonale ale folclorului moldovenesc, care au fost realizate începând cu anul 1973. Lucrarea conține un material voluminos despre ciclul calendaristic din peste 30 de sate din partea de nord a Bucovinei. Materialul folcloric a fost cules în timpul cercetărilor de teren și este păstrat la Arhiva Științifică Centrală a Academiei de Științe a Republicii Moldova, precum și în colecțiile folclorice particulare ale cercetătorilor din Cernăuți G. Bostan și
D. Covalciuc. Subiectele studiului ritualurilor calendaristice sunt diverse: sărbători, tradiții, vrăji, ghicit, folclor pentru copii etc. Această cercetare face posibilă urmărirea evoluției ritualurilor Caloianului și Paparudei pe teritoriul regiunii Cernăuți, pe exemplul unor sate specifice; cuprinde prevestiri populare despre starea vremii, calendarului cu ceapă, un complex de vrăji ale fetelor [FȚF 1993, p. 87, 90-99, 107-108] etc. Colecția se bazează pe o bază documentare puternică.

Lucrările acestui grup de surse oferă informații valoroase despre riturile calendaristice din așezările specifice Bucovinei, ceea ce creează condiții prealabile pentru cartografierea anumitor fenomene etnografice. În combinație cu alte surse, ele contribuie la un studiu cuprinzător al subiectului în cauză.

Rezumând trecerea în revistă a surselor, se poate remarca prezența unui număr semnificativ de materiale arhivistic-muzeale și tipărite consacrate calendarului popular al populației românești din Bucovina, datând cronologic din secolele al XV-lea – începutul secolului al XXI-lea. Dificultățile studiului lor au constat în faptul că sursele documentare și materiale publicate sunt risipite în multe arhive și muzee din Ucraina, România și Republica Moldova. În urma lucrărilor de cercetare, a fost posibilă descoperirea unui anumit număr de documente noi care au fost introduse pentru prima dată în circulația științifică. În totalitatea lor, grupurile de surse menționate în lucrare stau la baza suportului documentar al problemei, iar utilizarea complexă a acestora face posibilă atingerea scopului investigației.

1.2. Istoricul problemei

Literatura istoriografică dedicată problemei studiate poate fi împărțită convențional în cinci grupe. Prima ar trebui să cuprindă lucrări cu caracter general, în care s-a încercat investigarea riturilor magice din calendarul agricol al românilor din Bucovina (practica pluvială cotidiană, obiceiul Drăgaica, prevestiri legate de vreme). De remarcat că, pentru o lungă perioadă de timp, atât istoriografia ucraineană, cât și cea română nu a manifestat niciun interes pentru cercetarea acestei teme. Numai în lucrările unor cercetători contemporani, precum M. Salmanovici [Salmanovici 1977; 1978], Antoaneta Olteanu [Olteanu 1999], I. Ghinoiu [Ghinoiu 1999] etc., dedicate obiceiurilor calendaristice românești, s-a folosit material din Bucovina. Acest subiect este oarecum mai bine tratat în raport cu ucrainenii din Bucovina. Materialul despre riturile pluviale ale populației ucrainene din Bucovina este cuprins în lucrările lui I. Cehovski [Cehovski 2000],
I. Vorotniak [Vorotniak 2006] și alții. Complexul de rituri pluviale ale populației românești din Bucovina a fost analizat de autorul acestei lucrări într-un studiu monografic dedicat culturii tradiționale a românilor de aici [Moisei 2005 c] și într-o serie de articole [Moisei 2005 b; 2005; 2006 din; 2006 m; 2007 b].

Până în zilele noastre, tema prevestirilor legate de vreme și de obiceiul Drăgaica din calendarul popular al populației românești din Bucovinei rămâne puțin studiată. Câteva informații referitoare la acest rit sunt cuprinse în lucrările cercetătorilor români Antoaneta Olteanu [Olteanu 2001], I. Ghinoiu [Ghinoiu 1997; 1999], Lucia Berdan [Berdan 2001] ș.a. Dintre aceștia, I. Ghinoiu, referindu-se la ritualuri calendaristice, mărturisește faptul existenței lor la românii din Bucovina [Ghinoiu 1997, pp. 59-60; Ghinoiu 1999, pp. 122-124]. Reminiscențe ale ritului Drăgaica în calendarul popular românesc din Bucovina au fost studiate de autor într-unul dintre articolele sale [Moisei 2007 d].

Al doilea grup include lucrări dedicate analizei figurii solomonarului-grindinarului[5] în credințele populare. În comparație cu stadiul cercetării științifice din domeniul altor rituri pluviale ale românilor (Caloianul, Paparuda etc.), istoriografia privind figura solomonarului-grindinarului în imaginația populară este mai controversată și discutabilă. Până în prezent, în literatura etnologică nu există un consens în ceea ce privește rădăcinile, etimologia numelui și locul personajului magiei meteorologice în ierarhia demonologică.

Această problemă se afla în câmpul de vedere al unor oameni de știință români precum Antoaneta Olteanu [Olteanu 1999, p. 405, 436-449], I. Ghinoiu [Ghinoiu 1999, pp. 150-160], Lucia Berdan [Berdan 2001, pp. 99-104],
R. Vulcănescu [Vulcănescu 1985, p. 425], T. Herseni [Herseni 1979, pp. 13-22], M. Coman [Coman 1983, p. 126], A. Bodor [Bodor 1965, p. 17], I. Culianu [Culianu 1984, p. 34], C. Eretescu [Eretescu 1967, pp. 123-131], I. Crișan [Crișan 1986], D. Berciu [Berciu 1969, pp. 154-157], M. Gaster [Gaster 1884, pp. 281-290], V. Bălteanu [Bălteanu 2000, p. 79, 88, 169], C. Niculae [Niculae 1995, p. 43] ș.a. [Moldova 1977, p. 269]. În lucrările Antoanetei Olteanu, ale lui I. Ghinoiu și
V. Bălteanu s-a încercat investigarea cuprinzătoare a problemei figurii solomonarului în credințele românești. Nu au fost ignorate nici materialele din Bucovina. Alte studii s-au referit la studiul rădăcinilor acestor credințe (I. Culianu, I. Crișan, D. Berchiu, C. Niculae), etimologia numelui (M. Gaster), procesul de împrumutare a elementelor creștine (C. Eretescu, Lucia Berdan, M. Coman) etc.

Unul dintre primele studii aprofundate consacrate analizei figurii solomonarului în credințele românilor este lucrarea lui I. Taloș, Solomonarul în credințele și legendele populare românești (1976) [Taloș 1976, pp. 39-53]. Articolul se află la intersecția dintre etnologie și lingvistică. În el, pe baza materialelor sursă și a cercetărilor de teren efectuate personal, autorul a analizat un număr mare de denumiri populare pentru persoana solomonarului, care sunt folosite în diferite așezări românești. A încercat să pătrundă în rădăcinile unor astfel de credințe, să investigheze etimologia numelui, să dezvăluie imaginea solomonarului în credințele populare, să compare acest personaj cu alte creaturi mitice și purtătoare de cunoștințe ezoterice. I. Taloș s-a ocupat în detaliu de credințelor populare referitoare la solomonari din Transilvania, pe teritoriul căreia, în opinia sa, termenul a fost folosit pentru prima dată. De interes științific sunt informațiile cercetătorului despre utilizarea lexemului șercan, folosit în sensul de solomonar, în rândul populației Transilvaniei. Autorul a explicat că numele popular tradus din maghiară înseamnă dragon, iar acest lucru a dus probabil la suprapunerea celor două nume, iar mai târziu a personajelor în credințele populare.

Lucrarea lui A. Oișteanu Ordine și haos: mit și magie în cultura tradițională românească (2004) a fost scrisă sub influența evidentă a lui M. Eliade [Oișteanu 2004]; în ea un capitol separat este consacrat credințelor despre solomonari. În prezent, acesta este unul dintre cele mai amănunțite studii de caz ale problemei. Spre deosebire de lucrarea lui I. Taloș, prezintă în detaliu istoriografia subiectului dat, oferă o descriere comparativă a figurii solomonarului român și a unor figuri similare care există în credințele altor popoare; s-a cercetat procesul de pătrundere a termenului în lexicul românesc, s-au analizat sursele etc. A. Oișteanu consideră că procesul de pătrundere a termenului de solomonar în practica limbii române din Transilvania datează din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea (aproximativ 1650-1750), dovadă fiind faptul că prima mențiune despre acesta datează din ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea și este inclusă în ediția primei versiuni a Țiganiadei lui I. Budai-Deleanu (aproximativ 1795; lucrarea a fost publicată după moartea autorului, în 1875-1877 – A.M.) [Budai-Deleanu 1875-1877]. Faptul că termenul era puțin cunoscut la sfârșitul secolului al XVIII-lea, după A. Oișteanu, este evidențiat de interpretarea lui de către I. Budai-Deleanu în notele de subsol – „acei balauri călăreți care poartă grindină…” [Budai-Deleanu 1875, p. 286]. Cu un secol și jumătate înainte, în 1652, în Pravila lui Matei Basarabi, ghicitorii populari înzestrați cu capacitatea de a influența condițiile meteorologice erau numiți gonitori de nori [Culianu 1885]. Toate referirile ulterioare la acest termen se referă la Transilvania din secolul al XIX-lea.

Potrivit lui A. Oișteanu, tradiția despre legendarul rege Solomon, cunoștințele și practica sa magică, a pătruns în conștiința poporului român grație așa-ziselor cronografe – culegeri de istorie universală care conțineau legende apocrife, referiri la personaje din Vechiul Testament etc. Cronografele au fost distribuite în țările românești încă din secolul al XVI-lea. Traducerea lor în limba română a fost realizată abia la începutul secolului al XVII-lea. De la mijlocul secolului al XVII-lea până la începutul secolului al XIX-lea cronografele au devenit adevărate cărți populare[6]. Un alt fenomen socio-cultural care a influențat semnificativ tranziția ghicitorilor populari sub patronajul legendarului rege Solomon a fost atacul Bisericii din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea asupra obiceiurilor și riturilor păgâne. Campaniile sângeroase ale clerului transilvănean au durat tocmai în perioada 1565-1753 și au fost mai severe decât în alte teritorii românești [Oișteanu 2004, pp. 220-224].

După ce a definit corect perioada și teritoriul în care termenul de solomonar a pătruns împreună cu tradiția cunoștințelor și practicilor magice ale regelui Solomon, A. Oișteanu a admis în același timp și unele inexactități în opera sa. Astfel, sursa în care este menționat pentru prima dată acest termen este indicată greșit. De fapt, este menționat pentru prima dată în 1793 [Heiman Tiktin, Rumänisch-deutsches Wörterbuch, Otto Harrassowitz, Wiesbaden, 1985-1989, p. 465][7].

Faptul identificării în credințele populare românești a unor caractere destul de ambigue din magia meteorologică a influențat obiectivitatea tipologiei lor. Astfel, cercetătorul român C. Eretescu a inclus în lucrarea sa solomonarul și balaurul atât în categoriile pozitive, cât și în cele negative de creaturi mitice [Eretescu 1967, p. 124]. Pe de altă parte, A. Oișteanu și V. Bălteanu consideră solomonarul o figură mitologică pozitivă, dat fiind că acesta leagă balaurul cu vrăji speciale [Bălteanu 2000, pp. 116-118; Oișteanu 2004, p. 201].

O atenție considerabilă a fost acordată în literatura științifică originii credințelor despre solomonari. De obicei, cercetătorii văd sursele imaginii solomonarului în tradiția autohtonă sau greacă. Există mai multe versiuni propuse de cercetători pentru a rezolva această problemă. Potrivit uneia dintre ele, actul deplasării în aer al solomonarilor români este una dintre cele mai importante caracteristici ale iatromanților și taumaturgilor din tradiția greacă (I. Culianu). În acest caz, cercetătorul s-a bazat pe opera lui Sofocle, Electra [Culianu 1885, p. 34];

Alte rădăcini științifice ale solomonarului derivă din numele regelui Elidei, Salmoneus, din mitologia greacă, care a încercat să imite zborul lui Zeus printre nori pe un car de aramă și, de asemenea, a aruncat torțe aprinse, imitând în acest fel fulgerul lui Zeus (S.F. Marian) [Marian 1870, pp. 147-150, 157-158];.

Cea mai răspândită în literatura științifică este varianta conform căreia imaginea solomonarului provine de la preoți autohtoni daco-geți (traci) (T. Herseni, H. Daicoviciu, A. Oișteanu, I. Crișan, D. Berciu, D. Oltean). Astfel, A. Oișteanu, pe baza surselor și a unei descrieri comparative a credințelor populare, a pus în legătură imaginea solomonarului cu preoții traci, citând o serie de dovezi, și anume: în conștiința populară, un solomonar este ceva real, concret, o persoană care trăiește pe pământ; în tradiția populară, nu există nicio mențiune despre un solomonar, un singur maestru al fenomenelor atmosferice, precum Sf. Ilie, ci despre solomonari; puterea solomonarilor este limitată, există contra-solomonari și acțiuni speciale împotriva lor (clopotele bisericii, vrăji, amenințări cu armele) care îi pot opri [Oișteanu 2004, pp. 196-197]. Putem fi de acord cu concepția lui A. Oișteanu, mai ales că versiunea rădăcinilor tracice a credințelor populare ale românilor despre solomonari se confirmă în descoperirile arheologice din perioada daco-getică: din așezarea de la Letnița, așezarea Lupu (I. Crișan, D. Berciu, D. Oltean) [Berciu 1969, pp. 154-157; Culianu 1984, pp. 365-366; Oltean 2002, p. 448].

Există încă o dezbatere în literatura de specialitate etnologică despre traducerea exactă și interpretarea corectă a termenului kapnobatai, care a fost folosit la vremea lui de Strabon. Potrivit cercetătorilor, este una dintre primele definiții ale unui actor mitic care controlează fenomenele atmosferice. Cea mai probabilă, după părerea noastră, este poziția cercetătorilor români V. Pârvan și T. Herseni care au tradus termenul drept „cel care călătorește prin nori”, comparând funcțiile acestuia cu acțiunile preoților geți din Misia. De asemenea, nu putem fi de acord cu opinia lui A. Oișteanu, conform căreia doar o analogie între termenii kapnobates (care călătorește prin nori – la Strabon) și aerobates (care călătorește în aer, folosit în lucrarea lui Aristofan, Norii) poate oferi un indiciu pentru soluționarea chestiunii unei posibile legături în timp între preoții traci kapnobatai și solomonarii în tradiția populară românească [Herseni 1979, p. 19; Oișteanu 2004, pp. 183-185; Pârvan 1982, p. 95].

În studiul etimologiei termenului solomonar există și mai multe versiuni științifice. Potrivit uneia dintre ei, provine de la numele preoților lui Zalmoxis – salman (C. Niculae) [Niculae 1995, p. 43]. M. Gaster a sugerat că termenul s-a format dintr-o combinație a altor două: șolomanță (Salamanca) – numele școlii de magie frecventate de solomonari și solomonie, formată de la numele regelui Solomon.

Recent, a fost stabilită o versiune, conform căreia numele personajului provine de la numele legendarului rege biblic Solomon (970-931 î.Hr.), cu adăugarea sufixului -ar la rădăcină. Unele trăsături ale lui Solomon au fost împrumutate din ciclul legendelor canonice, precum și apocrife despre regele biblic, care a devenit în credințele populare patronul divinației și vrăjitoriei (V. Bălteanu, A. Oișteanu) [Bălteanu 2000, p. 79, 88, 169; Oișteanu 2004, pp. 196-197]. V. Bălteanu, în lucrarea sa Terminologia magică populară românească, s-a oprit în detaliu asupra etimologiei numelui și a istoriei primei mențiuni a termenului. Peste 308 de termeni populari sunt studiați în lexicon. Omul de știință a oferit și o listă de personaje asociate magiei meteorologice: cliric, ghețar, grindinar, moroi de ploaie, om meșter, pietrar, solomon, solomonar, solomonăriță, solomoniță, strigoi de ploaie, șercan, șolomăriță, șolomăț, vâlvă, vâlvaș, zgrăbunțaș, zgrimințeș etc. Cercetătorul a ajuns la concluzia că doar termenul solomonar are un caracter general și apare aproape în toate zonele în care locuiesc românii. Pe baza analizei textelor cărților vechi din secolele al XV-lea – al XIX-lea, autorul a urmărit acest termen în scrierile care aparțin în principal secolului al XVIII-lea, dovedind că, împreună cu termenul de farmazon, are origine slavă. În ceea ce privește termenii grindinar și pietrar, aceștia au apărut mult mai târziu, formați pe pământ românesc de la bază și suf. -ar. Omul de știință a inclus acești termeni în categoria „izolat”, termeni regionali folosiți doar în Bucovina și Transilvania [Bălteanu 2000, pp. 25-82, 119].

Atrage atenția și un număr de lucrări în care este prezentat material comparativ semnificativ despre existența unor personaje similare la alte națiuni. Ne referim la materialul despre existența unor creaturi mitice asemănătoare cu solomonarul și balaurul românesc la diferite popoare. De exemplu, cercetătorii români S. Klein și R. Vulcănescu prezintă analogul maghiar al solomonarului românesc – garabanzás Diák, iar cel bulgar – Магически пророк [Klein. 1944, p. 424; Vulcănescu 1985, p. 424]. Credința huțulilor într-un personaj mitic călare pe un cal alb purtând grindină a fost reflectată în lucrarea Гуцули de R.F. Kaindl [Kaindl 2000, p. 95]. Conține, de asemenea, informații despre credințele huțulilor în niște vipere înaripate – șerpi [Kaindl 2000, p. 117]. Merită menționat o serie de alte lucrări care au făcut posibilă realizarea de paralele cu ceremonii similare practicate de francezi – ceremonia cu Tarasque de Sf. Treime în Provence (L. Pokrovskaia) [Pokrovskaia 1977, p. 47]; la guralii din Carpații polonezi – credințe referitoare la płanetniki care transportă gheața prin nori din Oceanul Arctic și o zdrobesc în pive (N. Tolstoi) [Tolstoi 1995, pp. 535-537]; la slavii balcanici – credința în hale, din lupta cărora provine grindina (Anna Plotnikova, N. Tolstoi) [Plotnikova 1995, pp. 357-361; Tolstoi 1995, pp. 535-537; Tolstoi 1995 b, pp. 558-560] și lamii, monștri asemănătoare șarpelui care aduc furtuni și vreme rea (Anna Plotnikova) [Plotnikova 2004, pp. 78-79] și alții. Demne de atenție sunt și studiile autorilor, care oferă material comparativ bogat despre existența unor credințe similare cu șerpii înaripați în rândul slavilor de răsărit și sud (A. Gura, P. Bogatîriov, F. Potușniak, Ivanicika Gheorghieva, M. Benovska, O. Kolberg) [Benovska 1992, pp. 44-46, 95, 102, 115-116; Bogatîriov 1971, pp. 167-296; Gheorghieva 1983, p. 60, 83-84, 90-91; Gura 1997, pp. 277-332, Potușniak 1941, p. 1; Kolberg 1961-1985, t. 19, p. 201].

Descrierea credințelor legate de magia meteorologică a fost reflectată într-o serie de lucrări ale autorului [Moisei 2005; 2005 ; 2006; 2007; 2007 în; Moisei, Ciuciko 2007]

Putem afirma că astăzi în literatura științifică etnologică nu există păreri neechivoce cu privire la originea figurii solomonarului în credințele populare, locul acestui personaj în ierarhia demonologică nefiind determinat definitiv.

Al treilea grup de lucrări este format din studii dedicate obiceiului Caloianului. Problema originii sale rămâne cea mai controversată. Există mai multe versiuni și ipoteze despre aceasta.

Potrivit celei susținute de cercetătorii ruși N.I. Tolstoi și S.M. Tolstoi., L. Kleinetc., obiceiul Gherman (analogul bulgar al Caloianului – A.M.) este de origine slavă. Astfel, L. Klein îi derivă rădăcinile (împreună cu obiceiul Paparudei) din cultul păgân al principalului zeu slav al cerului și al fulgerului, Perun. Potrivit versiunii sale, legenda bulgară despre moartea lui Perun se află în Истории во кратце о болгарском народе славенском (1792) a lui Spiridon, în special în secțiunea Despre Perun sau Paparudă, regele Bulgariei. În ea, Spiridon a povestit despre modul în care bulgarii îl onorau pe Perun: „în timpul secetei, tinerii și femeile se adună, aleg unul dintre tinere sau tineri și-l îmbracă într-o plasă, ca în purpură, și îi împletesc o coroană de buruieni, reprezentând chipul regelui Perun, iar ei merg din casă în casă, jucându-se și cântând, deseori pomenind acel diavol, și se toarnă apă peste ei și peste acel Perun; oamenii fără minte le dau de pomană, dar ei, după ce au adunat pomana aceea, cumpără mâncare și băutură și fac un ospăț, mănâncă și beau în cinstea acelei Paparude” [Klein 2004, pp. 333-334].

Pe baza descrierii lui Spiridon, L. Klein trage fără temei o concluzie despre un alt protagonist masculin, Caloianul, care, în opinia sa, îl reprezintă pe Perun însuși, asociat cu ziua solstițiului de vară (Kupala). Potrivit omului de știință, ritul reproduce moartea unui zeu ucis, care a murit pentru a renaște din nou („Paparudă aurie înainte de vara lui Perun”). L. Klein crede că asemănarea sărbătorilor Kupala, înmormântarea lui Iarilo, Kostroma și altele indică faptul că toate sunt ramuri ale aceleiași sărbători asociate cu Perun. Astfel, în cazurile în care imaginea sa nu este îngropată, iar numele său nu este menționat în timpul ritualului, acțiunea se dezvoltă în jurul unor personaje feminine apropiate lui (vrăjitoare, rusalce) sau mesageri trimiși la el (ofrande) [Klein 2004, pp. 334-335].

Afirmația lui L. Klein. este discutabilă. În primul rând, repovestirea de către Spiridon a textului legendei este destul de vagă. Este greu de stabilit cu exactitate despre cine se vorbește – Perun zeul sau Perun regele. În al doilea rând, în descrierea lui Spiridon nu există nicio indicație privind prezența unei păpuși antropomorfe de lut în ritual (Caloianul). El descrie ritul Paparudei, în care rolul principal îl joacă un băiat sau o fată îmbrăcată în verdeață, care cântă în timp ce se plimbă prin sat, iar la final se face o „masă” cu banii strânși. L. Klein a echivalat artificial ritul descris de Spiridon cu practica de a se organiza Paparuda în secolul al XX-lea, când participanții mergeau uneori la înmormântarea unei păpuși de lut a lui Herman (Caloianul). Deci versiunea lui L. Klein se bazează pe o presupunere, deoarece în descrierea lui Spiridon ritul Paparudei este descris în prestația sa inițială.

N.I. Tolstoi și S.M. Tolstaia. au încercat să demonstreze într-un mod mai argumentativ caracterul slav al obiceiului. Declarațiile lor se bazează pe materialele ritului de bocire a lui Makar la fântână, înregistrate de ei în nordul Polesiei – satul Stodolici din raionul Lelcițk, regiunea Gomel. Potrivit acestora, o participantă la ritual toarnă mac sfințit într-o fântână sau atârnă un prosop de cumpănă, agită apa cu un băț și plânge pentru Makar: „Makarko, fiule / Ieși din apă,/ Varsă lacrimi pe pământul sfânt” [Tolstoi 2003, p. 79; Tolstoi., Tolstaia. 1978, p. 97]. Oamenii de știință au remarcat, de asemenea, că numele Makar, Makarușka într-unul dintre satele din regiunea Arhanghelsk aparține unui personaj din jocurile de Crăciun, un mort care este purtat prin sat și plâns – petrecerea lui Makarușka [Tolstoi 2003, p. 80]. Dacă presupunem că ritualul de plângere pentru Makar la fântână, descris de N.I. Tolstoi și S.M. Tolstaia., este identic cu cel al Caloianului (Gherman), aceasta ar fi o contribuție importantă la studiul problemei, ar face posibilă extinderea semnificativă a zonei de răspândire a ritului, cunoscută în majoritatea teritoriilor în care locuiesc românii (România, Republica Moldova, Dobrogea, Bucovina), părți ale Bulgariei, Serbia. Cu toate acestea, din păcate, ritul funerar pentru Makar a fost înregistrat de oamenii de știință într-un singur sat, ceea ce este extrem de insuficient pentru generalizări sau concluzii. În plus, există doar un text ritual similar cu cel al Ghermanului, în schimb, nu există o păpușă rituală de lut; ritul diferă prin structura și compoziția participanților. Probabil că merită să vorbim aici nu despre afinitatea genetică, ci despre afinitatea tipologică a practicilor rituale.

În paginile unor publicații etnologice se pot întâlni interpretări eronate ale Caloianului românesc/ Gherman bulgar ca două rituri diferite. N. Velețkaia chiar a fundamentat această idee cu diferite niveluri de dezvoltare în rândul slavilor și al românilor: la geți, un mesager era trimis în cer o dată la câțiva ani, la slavii păgâni – de câteva ori pe an [Velețkaia 2003, p. 199].

Potrivit unei alte versiuni a originii ritului, ai cărei susținători au fost chiar și oameni de știință români (D. Oltean, V. Sîrbu), Caloian este legat de cultele tracice. Afirmația acestor autori se bazează pe materialele cercetării arheologice [Oltean2002, pp. 436-437; Sîrbu 1993, pp. 60-66]. Se atrage atenția și asupra declarației lui V. Zelenciuk, Iu. Popoviciși T. Zlatkovskaia conform căreia zona de răspândire a ritului coincide cu zona de așezare a grupului de nord de triburi tracice în ultimele secole î.Hr. – primele secole d.Hr. Și aceasta, în opinia lor, dovedește că formele românești și bulgare ale ritului sunt legate prin origine de vechii traci și de religia lor [Zelenciuk, Popovici 1981, pp. 198-199; Zlatkovskaia 1964, pp. 82-87]. La concluzii similare au ajuns și unii cercetători bulgari (P. Basanovici, G. Kațarov), care credeau că Gherman sau Ghermancio este legat de anumite zeități tracice [Basanovici 1891, p. 109; Kațarov 1905, p. 116]. În lucrarea sa, M. Arnaudov a legat numele ritului bulgăresc de numele Sf. Gherman, cu faptul că ulterior ceremonia a fost înregistrată până la ziua acestui sfânt [Arnaudov 1971, p. 204]. Aceasta, în opinia noastră, cea mai probabilă versiune este confirmată de rezultatele cercetărilor arheologice și de datele din surse scrise (Istoria lui Herodot etc.).
Există o altă poziție, conform căreia rădăcinile ritului Caloian ar trebui căutate la vechii romani sau greci (I. Candrea, T. Papahagi, N. Densușianu, M. Beza, G. Ivănescuetc.). Astfel, I. Candreași T. Papahagi văd rădăcinile acestui rit în sărbătoarea Argeilor, organizată de vechii romani, când, după părerea lor, avea loc o „divinație” similară a ploii [Candrea 2001, pp. 92-99; Papahagi 1923, p. 102]. N. Densușianu a insistat asupra analogilor romani ai ritului; a fost unul dintre primii din istoriografia română care a atras atenția asupra unor elemente comune în ținerea Caloianului românesc și a sărbătorii frigiene în cinstea zeului Attis, în timpul căreia imaginea zeității era înmormântată [Densușianu 1913, pp. 259-262].

În lucrarea sa Păgânismul în folclorul românesc, M. Beza susținea că rădăcinile ritului trebuie căutate în cultul zeului naturii, care moare și renaște. Ritualul în cinstea lui este legat de apă. Potrivit savantului, ținând cont de acest fenomen real, adânc înrădăcinat în conștiința populară, slujitorii Bisericii creștine au îmbinat noua sărbătoare a lui Ioan Botezătorul cu vechile ritualuri dedicate lui Adonis [Beza 1928, pp. 32-36]. Această versiune este susținută și în opera lui G. Ivănescu. Potrivit omului de știință, mai târziu, când o parte din slavi s-au stabilit în Peninsula Balcanică, ei au împrumutat rezultatele acestui sincretism religios de la populația greco-romană din Balcani. Pentru a confirma cele spuse, cercetătorul a făcut referire la câteva exemple din fonetica acestor popoare. Numele Iele (sau Ian), comun printre români și bulgari ca denumire a Sfântului Caloian (bulg. Eniuv den), indică, în opinia sa, rădăcini grecești. După G. Ivănescu, terminația -an este același fonetism popular grec. Prin urmare, omul de știință a presupus că Caloianul era un rit grecesc, pierdut ulterior în practica rituală, și apoi dispărut din circulația limbii [Ivănescu 1967, pp. 20-22]. În opinia noastră, afirmația despre rădăcinile grecești sau romane ale ritului nu este lipsită de temei științific. Posibila împrumutare de rituri legate de înmormântarea imaginilor zeităților este evidențiată de prevalența semnificativă a unor rituri similare în rândul popoarelor de diferite origini din Peninsula Balcanică, precum și la slavii de răsărit. La aceste popoare ele fac parte probabil din cercul de rituri al zeității moarte și înviate.

Originea lui Gherman (Caloian) este tratată pe deplin în lucrările cercetătorilor bulgari M. Arnaudov [Arnaudov 1971], P. Basanovici [Basanovici 1891, p. 109], M. Benovska [Benovska 1981, pp. 235-255], H. Vakarelski [Vakarelski 1977, pp. 614-615], S. Ghencev [Ghencev 1973, pp. 31-38], S. Zečević [Zečević 1976, pp. 249-263], G. Kațarov [Kațarov 1905, p. 116], S. Kostov [Kostov 1912-1913, pp. 108-124], R. Popov [Popov 1989]. Astfel, M. Arnaudov a presupus că Gherman a personificat elementele malefice care împiedică dezvoltarea vegetației, deși a admis că o astfel de interpretare se observă slab în tradiția populară [Arnaudov 1971, pp. 223-225]. Potrivit lui H. Vakarelski, în imaginea Ghermanului poporul a întruchipat consecințele secetei pentru a îndupleca zeitatea, iar magia imitativă are o importanță secundară în acest rit [Vakarelski 1977, pp. 614-615].

Potrivit lui L. Markova, care a cercetat acest rit în rândul bulgarilor, Gherman reprezintă un sacrificiu simbolic care ar trebui să salveze de calamitate. De aceea, în opinia ei, oamenii spun că „Gherman a murit de secetă de dragul ploii” [Markova 1978, p. 226].

Este imposibil să nu menționăm afirmația cercetătorului sucevean I. Drăgușanul, care a legat originea ritului Caloian de ritualul antic de îngropare a zeului Attis la tracii din Asia Mică. Potrivit mitului, în timpul foametei și secetei în Frigia, un oracol i-a sfătuit pe oameni să îngroape trupul lui Attis și să se închine lui Cybele ca zeitate. Întrucât trupul tânărului nu a fost păstrat, frigienii i-au îngropat imaginea cu tot ritualul unui cortegiu funerar. I. Drăgușanul a insistat asupra vechimii mai mari a ritului din Asia Mică decât de la „mesagerii daci” din vremea preotului Zal Mox [Drăgușanul 2005, p. 25]. Cercetatorul a legat păpușa rituală Caloian de descoperirile din perioadei pre-Cucuteni (pre-Tripolie), și anume figurine ascunse în coltuțile caselor, sub vetre sau în holde.

Comparațiile lui între numele păpușilor rituale Caloian – Tatăl Soarelui cu zeitățile Anu, Uranus, Apollo, Mama Ploii – cu Pământul, Gaia, Bendis, Dochia, Ki, Artemis sau Demetra arată, de asemenea, oarecum exagerate. Nu putem fi de acord cu afirmația cercetătorului că Caloianul a supraviețuit până astăzi doar în estul Munteniei.

În ceea ce privește problema cercetării etimologiei numelui ritului Caloianul, cea mai comună versiune este originea numelui său din vechiul slav kal – lut sau kalen – de lut [Zelenciuk, Popovici 1981, p. 199; Candrea 1928, p. 98; Oltean 2002, p. 435; Papahagi 1979, p. 73]. Există însă și alte presupuneri despre aceasta: de la domnitorul româno-bulgar Ioniță Caloian (1197-1207), de la data sărbătorii calendaristice: Gherman (Sf. Gherman – 25/12.05), Ermencio (Sf. Ieremia – 1.05) etc. [Agapkina 2002, pp. 326-327]. Există, de asemenea, o versiune conform căreia Caloian este numele, în folclorul grecesc, al lui Ioan Botezătorul (în rusă Ivan Kupala) – „Kalos Joannis” (frumosul Ioan) [Klein 2004, p. 277]. În opinia noastră, denumirile menționate mai sus încep să fie asociate cu ritul cercetat într-o etapă ulterioară a evoluției sale și nu reflectă deloc sensul său inițial.

În ceea ce privește presupunerea că denumirea provine de la numele domnitorului bulgar I. Caloian, merită subliniat faptul că, în Bulgaria, domnia regilor Caloian și Ivan Asen al II-lea este asociată cu perioada în care statul bulgar a cunoscut una dintre cele mai mare prosperități. Bulgaria are sate care poartă numele țarului Caloian, străzi în multe sate și orașe. De asemenea, trebuie adăugat că, în timpul existenței celui de-al Doilea țarat Bulgar, acesta a cuprins o mare parte din Tracia. Prin urmare, această ipoteză, supusă dezvoltării ulterioare, are dreptul de a exista.

În România modernă, riturile pluviale fac obiectul de studiu în trei centre științifice situate în București, Iași și Cluj-Napoca. În lucrările oamenilor de știință români se rezumă în general materialul caracteristic întregii zone de locuire a poporului român (Antoaneta Olteanu [Olteanu 1999, pp. 414-419], I. Ghinoiu [Ghinoiu 1997, p. 37; Ghinoiu 2004, p. 251], N. Constantinescu [Constantinescu 1986, pp. 35-37], I.-A. Candrea [Candrea 1928, pp. 93-98; Candrea 1944; Candrea 2001], V. Butură [Butură 1992, pp. 195-201], A. Oișteanu [Oișteanu 2004, pp. 342-348], G. Ciaușanu [Ciaușanu 2001] etc.). I. și M. Cuceu studiază în prezent problema tipologiei ritului Caloianul și a Paparudei. Ei au adus o contribuție semnificativă la munca de lungă durată de întocmire a Atlasului etnografic românesc [Cuceu, Cuceu 1988, p. 23; Cuceu 2000, p. 61]. În lucrările lui D. Pop [Pop 1981, pp. 7-26; Pop 1989, pp. 146-160; Pop 1998] și M. Olinescu se menționează diferența dintre două variante (sau chiar ritualuri) în ritul pluvial – Caloianul și Muma Ploii. Astfel, M. Olinescu l-a consemnat pe Caloian, care a fost păstrat să provoace ploaie, și pe Muma Ploii – Tatăl Soarelui – pentru a o opri [Olinescu 2003, pp. 244-245]. În cercetarea soților I. și Silvia Ciubotaru [Ciubotaru, Ciubotaru 1983, p. 119], care au ales Moldova istorică ca zonă de studiu, au fost folosite și câteva exemple de practică a ritului în Bucovina. În cercetările sale, E. Rikman s-a bazat și pe exemplele de implementare a acesteia pe teritoriul regiunii Cernăuți [Rikman 1979, pp. 40-44; Rikman 1981, pp. 29-36].

Dintre lucrările oamenilor de știință români este importantă lucrarea lui D. Pop, Obiceiuri agrare în tradiția populară românească (1989), în care o secțiune specială este dedicată ritului Caloianului, unul dintre primele studii ale acestui volum [Pop. 1989, pp. 146-160]. Prima mențiune a ritului este relatată aici – în materialele culese de G. Săulescu, publicate după moartea sa (decedat în 1864 – A.M.)[8]. Este dată istoriografia problemei. Pe baza implicării unei game largi de materiale sursă și de teren stocate în arhiva etnografică a Centrului de Cercetări Sociale Cluj, s-a făcut aproape prima încercare de investigare a ariei de răspândire a ritului și a formei inițiale de desfășurare a acestuia. D. Pop a notat două variante în textul ritualului: 1) unui personaj mitic i se cere să urce la cer și să trimită ploaie; 2) este vorba despre moartea lui și căutarea fără speranță de către părinți. Omul de știință a adus o contribuție semnificativă la dezvoltarea problemei combinării ritului românesc al Caloianului cu Paparuda. În special, a dat un exemplu al celei mai vii astfel de combinații, găsite în Busurcani, județul Galați. Fetele care purtau păpușa erau împodobite cu verdeață, stropite cu apă și numite paparudele lui Caloian [Pop 1989, p. 164].

Aspectul comparativ al caracteristicilor riturilor pluviale nu a fost, de asemenea, trecut cu vederea de către cercetători. Astfel, în lucrările Tatianei Agapkina [Agapkina 2002, pp. 326-330], Nataliei Velețkaia [Velețkaia 2003, pp. 100-101, 199], A. Gura [Gura 2004, p. 37], Galinei Kabakova, Irinei Sedakova [Kabakova, Sedakova 1995, pp. 498-500], V. Kedrina [Kedrina 1912, pp. 101-139], S. Kîlîmnîk [Kilimnik 1962, pp. 369-370], M. Salmanovici [Salmanovici 1977, pp. 296-312; Salmanovici 1978, pp. 244-257], V. Sokolova [Sokolova 1979, pp. 200-204], V. Haruzina [Haruzina 1912, p. 140], P. Șein [Șein 1898, p. 333] ș.a. [Candrea 1928, pp. 93-98] găsim material semnificativ pentru compararea Caloianului românesc cu rituri similare în practica rituală a slavilor răsăriteni: înmormântarea lui Kostroma, cucul (botezul cucului), înmormântarea lui Iarilo, nașterea și înmormântarea lui Kolodka, înmormântarea lui Kuzma și Demian, înmormântarea păpușii Ivan la Cernigov, o efigie a Mariei sau Marenei, a lui Kostrubonko, a unor rusalce, înmormântarea a două păpuși – Suhotinka și Mokrotinka etc. Material pentru comparație cu rituri similare în rândul popoarelor din Peninsula Balcanică este conținut în lucrările Galinei Kabakova și Irinei Sedakova [Kabakova, Sedakova 1995, p. 499], L. Markova [Markova 1978, pp. 223-243], Iu. Ivanova [Ivanova 1978, pp. 258-267], Tatianei Filimonova [Filimonova 1978, pp. 134-137] și alții. În special, s-a efectuat o analiză comparativă semnificativă a riturilor lui Gherman la bulgari și sârbi, înmormântarea Mamei Soarelui la albanezi etc.

Un fapt destul de semnificativ pentru comparație este conținut în constatările lui E. Kvilinkova [Kvilinkova 1999, pp. 99-107; Kvilinkova 2002] și V. Moșkov [Moșkov 1902, p. 45], care descrie ritul găgăuz de invocare a ploii, Ghermancio, pe teritoriul Moldovei, P. Ștefănucă [Ștefănucă 1991], care reproduce ritul de înmormântare a unei păpuși rituale în satul Popeștii de Sus (Soroca, Moldova), precum și Населення Бессарабії та Подністров’я у ХІХ ст. a lui V. Zelenciuk [Zelenciuk 1979]. De exemplu, V. Zelenciuk a inclus riturile precreștine precum Rusaliile, Caloianul și obiceiurile de Anul Nou cu mascați (căiuți, cerb etc.) printre vechile tradiții culturale comune moldovenilor, slavilor de sud și de răsărit [Zelenciuk 1979, p. 235].

Date cu caracter general despre complexul de rituri pluviale au fost furnizate de autorul acestui studiu în câteva dintre lucrările sale consacrate culturii tradiționale a românilor bucovineni [Moisei 2005 v; 2006 b; 2006 l; Slavnîci, Moisei 2006; Moisei 2007; 2007 b] și în două articole publicate în „Народнa творчості та етнографія” (2005, Nr. 4, pp. 45-52; 2006, Nr. 3,
pp. 42-52).

Prin urmare, până astăzi nu există poziții clare în literatura științifică etnologică cu privire la originea și etimologia numelui obiceiului, precum și în ceea ce privește tipologia și cartografierea Caloianului. Faptul că datele privind performanța sa au intrat destul de târziu în lucrări științifice (aproximativ din anii 30-40 ai secolului al XIX-lea) complică foarte mult studiul ritului. Ritul la români a fost descris cel mai pe deplin în materialele sursă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. În prezent, de problema tipologiei și cartografierii ritului pluvial s-a ocupat echipa de realizare a Atlasului Etnografic Român.

Al patrulea grup de lucrări include studii legate de ceremonia Paparudei.

Discuția principală s-a concentrat pe problemele originii ritului, etimologiei numelui și trăsăturilor caracteristice comparative ale acestui fenomen etnografic. Încercările de tipologizare și cartografiere a acestui rit pluvial sunt de interes științific.

În discuțiile științifice despre geneza ritului, care continuă și în stadiul actual, se pot distinge mai multe poziții. Una dintre ele aparține cercetătorilor ruși V. Ivanov, V. Toporov, L. Klein, A. Plotnikova și alții. Ei au insistat că ritul era legat de cultul vechiului zeu slav Perun. Etimologia numelui ritului, în opinia lor, provine de la numele aceluiași zeu slav antic [Ivanov, Toporov 1974, p. 36, 104; Plotnikova 2004b, p. 144]. O opinie similară o au cercetătorii iugoslavi M. Filipović și S. Zečević, care indică clar legătura dintre riturile Dodolei (analog sârbesc al paparudei românești) cu cultul lui Perun, subliniind că rădăcinile ritului trebuie căutate în vremuri arhaice [Kașuba 1978, p. 201].

O serie de oameni de știință români, spre deosebire de poziția menționată, indică rădăcinile tracice ale ritului pluvial (G. Teodorescu) [Teodorescu 1886, p. 129], sau originea sa dacică (M. Comșa, D. Oltean) [Comșa 1987, p. 196; Oltean 2002, pp. 434-435]. În sprijinul versiunii sale, arheologul M. Comșa a dat un exemplu de identificare a unui ritual de invocare a ploii pe fragmentele unor vase de ceramică găsite în așezarea Popești-Novaci (jud. Giurgiu, România) [Comșa 1987, p. 196].

Ținând cont de faptul că ritualurile de producere a ploii nu sunt limitate teritorial la comunitatea etnică slavă, cercetătorul rus S.A. Tokarev a recunoscut natura antică balcanică, și nu cea slavă, a Paparudei. În opinia sa, acest lucru este evidențiat de asemănarea numelor și de identitatea părților constitutive ale ritului în rândul popoarelor din Peninsula Balcanică, care diferă prin originea lor. Omul de știință explică faptul celei mai bune conservări a ritualului în această regiune prin dezvoltarea culturală lentă a popoarelor înrobite de Imperiul Otoman și atracția lor către antichitate ca un fel de rezistență față de cuceritori [KOOSZE 1983, p. 136].

Cea mai apropiată de adevăr, după părerea noastră, este poziția conform căreia Paparuda are rădăcini indo-europene (R. Vulcănescu, I. Ghinoiu etc.) [Ghinoiu 2004, p. 247; ÎCCPR 1988, pp. 244-245; Vulcănescu 1985, p. 419]. Acest lucru este dovedit de identitatea clară a principalelor etape ale ceremoniei, componența actorilor săi principali la multe popoare indo-europene. Spre deosebire de aria de distribuție oarecum limitată a ritului Caloianul, paparuda este cunoscută la un număr mare de popoare indo-europene.

Rîbakova fost înclinat să caute rădăcinile ritualului studiat de producere a ploii în neolitic. El a presupus că Dodola a fost reprezentată pe unele reliefuri neolitice găsite în Conțești(Republica Moldova) [Rîbakov 2002, pp. 162-180]. Pe fragmentele de vase aparținând culturii eneolitice Tripolie, omul de știință a văzut dansuri rituale de natură pluvială. Pe ele a văzut și desene cu omizi din care iese un fluture (omul de știință a echivalat Dodola cu fluturele – A.M.) [Rîbakov 1965, pp. 40-41]. O opinie similară o are și L.S. Klein, care credea că fata cu mâinile ridicate din picturile murale din peștera Măgura de lângă Vidin (neolitic – epoca fierului) reprezintă un fluture (în credințele slavilor, acesta era perceput ca suflet al defunctului sau al unui demon) [Klein 2004, pp. 268-269].

Imaginea Paparudei (?) și a unui zeu ithifalic (?) în picturile murale din peștera Măgura din Bulgaria (L. Klein, Воскрешение Перуна, p. 269)

Interesante sunt și lucrările ai căror autori au remarcat asemănarea textului Paparudei cu rugăciunile adresate lui Jupiter și rostite pentru a invoca ploaie în Roma Antică (G. Ciaușanu) [Ciaușanu 2001, pp. 38-39]. L. Markova, în articolul ei consacrat ritualurilor calendaristice bulgare, vede la baza ritualului o magie imitativă, axată pe o anumită divinitate păgână care mai târziu a fost combinată cu elemente ale cultului creștin [Markova 1978, p. 225]. Potrivit Luciei Berdan, Paparuda se bazează pe ritualul de inițiere al fetelor tinere [Berdan 2001, pp. 75-76]. S.A. Tokarev sublinia legătura dintre ritual și cultul strămoșilor. În opinia sa, acest lucru este dovedit de faptul că, înainte de a merge în jurul satului, cortegiul fetelor vizita cimitirul, precum și sacrificiile: la sfârșitul ceremoniei, aruncau verdeață, coroanele și mâncarea în râu [KOOSZE 1983, p. 135].

Există, de asemenea, multe versiuni și ipoteze științifice în studiul etimologiei numelui ceremoniei Paparuda. Una dintre ele a încercat să o fundamenteze R. Vulcănescu în lucrarea Mitologia românească (1987), conform căreia prima parte a numelui complex – papa poate proveni din termenul grecesc πáππος (strămoș, uncheș mitic), care este uneori definit ca patron al zeității, iar al doilea – rudă este de origine slavă. Termenul ruda în bulgară este interpretat ca rudă, familie și rojdenie – rude; la ruși – rudenie, legături de rudenie. Pe baza acesteia, R. Vulcănescu a ajuns la concluzia că termenul complex Paparudă este o tautologie, o repetare a aceleiași idei de rudenie în alți termeni [Vulcănescu 1985, p. 419]. Afirmația lui D. Oltean, care a văzut originea numelui în prefixul papa care înseamnă tată și este folosit în majoritatea limbilor indo-europene, este în concordanță cu aceasta.

Coperta cărții a lui D. Oltean
Religia dacilor, 2002

Comparând riturile Paparuda și Caloianul, omul de știință a subliniat funcțiile și formele lor distincte de performanță. În primul caz, o persoană se adresa zeității vegetației cu numele de tată-taică-strămoș. În cazul Caloianului ploaia era provocată prin mijlocirea unei amulete (simbol) [Oltean 2002, p. 435]. M. Eliade a dedus rădăcina unică „tată-taică” (în sensul de zeitate a cerului) din numele scitului Zeus-Papaios și al traco-frigianului Zeus-Pappos [Eliade 1992, p. 198, 338].

Un alt om de știință, I. Ghinoiu, a identificat în lucrările sale numele Paparuda cu marea zeitate indiană Rudra (Paparudra), subliniind prevalența acesteia în întreaga zonă în care arheologii au descoperit urme ale civilizației tracice [Ghinoiu 2004, p. 247]. Ca argumente suplimentare, savantul a citat mărturia unor informatori din diferite regiuni ale României referitoare la identificarea conceptului de paparudă în percepția populară cu o „persoană sfântă, înaltă și slabă”, „o zeiță care controlează ploile”, „o femeie” care trimite ploi” etc. Potrivit autorului, la început ritul a fost înregistrat la o anumită dată calendaristică, posibil la ziua echinocțiului de primăvară. Mai târziu, sub influența tradiției creștine, s-a ținut în a treia joi după Paști, iar în prezent a trecut la rangul de ocazional, care se desfășura vara în timpul secetei [Ghinoiu 1999, p. 78, 134].

O altă versiune în studiul numelui ritului se bazează pe afirmația că Paparuda (Dodola) provine de la „fluture” (L. Klein, L. Markova), sau Paparuda a fost identificată cu gărgărița, pe care românii din sud o numesc papalugă (Antoaneta Olteanu) [Olteanu 1999, p. 413]. Astfel, L. Klein derivă numele personajului principal din latinescul papilio, franc. papillon, gr. țețelb, rom. papalugă și rus. babocika. El a subliniat, de asemenea, o oarecare similitudine între textul românesc al Paparudei și invocația rituală rusească a buburuzei [Klein 2004, pp. 268-269]. Potrivit lui L. Markova, numele Paparuda provine tot de la fluture, pe baza faptului că personajul principal al dansului ritual saltă în sus și în jos, ca un fluture. Cercetătoarea a mai observat că în Bulgaria fetele care însoțesc paparuda cântă un cântec ritual despre un fluture care zboară către Dumnezeu la cer și îl roagă să dea ploaie care să aducă o recoltă bogată [Markova 1978, p. 224].

Există și o ipoteză bazată pe consonanța numelui ritului cu numele Anna Perenna, pe care unii cercetători o consideră a fi vechea zeiță romană a apei eterne [KOOSZE 1977, p. 16].

În opinia noastră, cea mai probabilă este versiunea indo-europeană a originii numelui paparuda. Pentru a confirma această presupunere, am ținut cont de gama largă de utilizare rituală în rândul popoarelor indo-europene (români, moldoveni, bulgari, sârbi, macedoneni, ucraineni, bieloruși, ruși, găgăuzi, indieni, daghestanezi etc.). Identificarea personajului principal (Paparuda) cu un fluture s-ar fi putut întâmpla, în opinia noastră, într-o etapă ulterioară a vieții sale (poate chiar sub influența tradiției creștine), ca urmare a îmbinării acesteia cu credința populară că fluturele este perceput ca suflet al mortului în credințele multor popoare ale lumii, care în acest caz ar trebui să ajute oamenii să provoace ploaie.

În istoriografia românească există destul de multe lucrări speciale dedicate tipologiei și cartografierii ritului. Una dintre primele încercări a fost făcută în articolul Paparuda al Liei Stoica-Vasilescu. Examinează ritul pe baza unei surse semnificative: răspunsurile la chestionarul lingvistic al lui B.P. Hasdeu, materiale din arhivele Institutului de Etnografie și Folclor și ale Secției de Etnografie și Folclor a Centrului de Științe Sociale Cluj, precum și ca o cantitate semnificativă de literatură specială. În studierea ritului, autoarea s-a bazat și pe propriile cercetări de teren. Aceasta i-a permis să cartografieze ritul pe baza datelor din 339 de sate românești, precum și tipologia după două criterii: a) apa și Paparuda ca funcții definitorii; b) Paparuda dispare ca personaj, rolul ei este îndeplinit de comunitate. În același timp, aceste două categorii au fost împărțite în continuare în subtipuri: a 1 – un personaj feminin în mască verde se plimbă pe la gospodării însoțit de copii, dansează, gospodinele îi toarnă apă, îi fac daruri (cele mai frecvente); și a 2 – un cortegiu condus de o paparudă toarnă apă pe toți trecătorii de pe drum (în principal, femeile însărcinate); uneori grupul este condus de „vătaf”; steagurile bisericii se înmoaie în apă; a 3 – se efectuează numai în jurul puțurilor; b 1 – practicat numai de femei (predominant însărcinate), care sunt tratate și stropite cu apă; b 2 – practicat numai de gravide, se stropesc în ziua respectivă; b 3 – oamenii se toarnă brusc apă unii peste alții; nu se cântă textul Paparudei, nu există personajul principal. Cercetătoarea a făcut chiar un tabel cu localizarea subtipurilor menționate pe teritoriul României în termeni procentuali: a 1 – 71,5%; și a 2 – 3,7%; a 3 – 3,1%; b 1 – 1,6%; b 2 – 1,6%; b 3 – 18,5%. [Stoica-Vasilescu 1970, pp. 373-387].

Aria de răspândire a ritului „Paparuda” în România, după Lia Stoica-Vasilescu

În ciuda contribuției sale semnificative la dezvoltarea problemei, cercetătoarea a făcut unele inexactități în tipologia ritului. În acest caz, suntem pe deplin de acord cu critica adusă articolului amintit de către cercetătorii clujeni Ion și Maria Cuceu. În publicația lor dedicată analizei acestui rit, oamenii de știință au remarcat pe bună dreptate că Lia Stoica-Vasilescu a inclus câteva rituri necaracteristice în cele două categorii ale sale tipologice, extinzând astfel răspândirea Paparudei. În plus, riturile grupate de cercetător în categoria a II-a (b) sunt doar înrudite, deși sunt unite printr-un singur scop – a provoca ploaie [Cuceu, Cuceu 1980, pp. 667-687]. Ion și Maria Cuceu nu au fost de acord cu afirmația autoarei că masivul carpatic delimitează zonele de practică rituală din Transilvania. Un alt neajuns al cercetării Liei Stoica-Vasilescu ar trebui considerat, de asemenea, și utilizarea incompletă a materialelor sursă pe această problemă (de exemplu, răspunsurile la chestionarele lui N. Densușianu, T. Speranția etc.), precum și faptul că a omis în cartografierea materialelor prezența ritului la românii din regiunea Cernăuți, Ucraina, la românii din Banat care locuiau pe teritoriul fostei Iugoslavii și Ungarii [Hoțopan 1984, pp. 28-29] ș.a.

În opinia noastră, principala deficiență a tipologiei Liei Stoica-Vasilescu este ignorarea afinității Paparudei cu riturile sau practicile magice Caloianul, Sângeorzul etc. Această problemă este tratată cel mai bine în lucrarea lui D. Pop, Obiceiuri agrare în tradiția populară românească (Cluj-Napoca, 1989). În special, este de interes științific folosirea de către autor a patru semne pentru a determina gradul de rudenie a Paparudei cu ceremonia colindatului, și anume: 1) un grup care colindă prin sat cere permisiunea înainte de a intra în curte; 2) oamenii cred că acei gospodari care au fost vizitați de Paparudă vor avea noroc pe parcursul anului; 3) la fel ca și colindătorii, și participanții la Sângeorz, Paparuda primeau mai ales ouă; 4) uneori participanții la ritual cerșeau cadouri printr-un text ritual. În plus, D. Pop a subliniat afinitatea Paparudei cu ritul caprei și al turcii în varianta moldovenească, precum și cu obiceiul de a merge cu ursul [Pop 1989, pp. 135-136]. În această privință, este de remarcat faptul că acestea sunt trăsături ale tuturor ritualurilor de tip colinde, care nu înseamnă că se înrudesc cu Paparuda.

O altă încercare de a cartografia riturile pluviale la români a fost făcută de cercetătorul român G. Vrabie. Autorul a plasat pe hartă zonele de distribuție ale diferitelor cântece și practici rituale: plugarul, taurii de la Sângeorz, Craiul, Sângeorzul, Paparuda, Caloianul, Dodola, Babaraga, Ploiașul, Muma ploii – Tatăl soarelui. Harta-schema indică, de asemenea, zonele de dispariție a Paparudei și utilizarea diferitelor ei denumiri: Dodola, Babaraga etc. [apud Vulcănescu 1985, p. 417]. Totuși, ca și Lia Stoica-Vasilescu, G. Vrabie nu a folosit întregul complex de materiale sursă în cartografierea ritului, limitând studiul ritului doar la granițele României de azi. Zona de distribuție a Paparudei în România este, de asemenea, specificată incorect – în sudul și estul acesteia.

O contribuție semnificativă la dezvoltarea problematicii tipologiei rituale au avut-o Ion și Maria Cuceu în lucrarea Obiceiuri agrare vechi românești (București, 1988). În comparație cu predecesorii lor, ei au reușit să atragă mult mai multe materiale sursă [Cuceu, Cuceu 1988]. Tipologia ritului, după Ion și Maria Cuceu, a fost realizată pe baza cercetărilor efectuate în peste 1.000 de așezări din spațiul etnic românesc. Potrivit autorilor, Paparuda, în combinație cu „ritualul Ghemanului”, al Sângeorzului (Păpălugăra) este cea mai comună practică rituală pentru aducerea ploii și menținerea fertilității pământului; după gradul de răspândire pe teritoriul românilor, concurează numai cu cunoscutul rit agrar al românilor, Plugușorul. Acoperind un material sursă bogat, această lucrare poate deveni baza pentru scrierea în viitor a unor studii cuprinzătoare și studii comparative cu ritualuri similare ale popoarelor din Peninsula Balcanică.

De problema cartografierii ritului se ocupă în prezent colectivul de realizare a Atlasului Etnografic Român.

Cântece și practici împotriva secetei la G. Vrabie. Cartogramă
(cf. R. Vulcănescu, Mitologia poporului român, p. 417)

Putem găsi material comparativ semnificativ despre rituri similare practicate de slavi în lucrările Tatianei Agapkina [Agapkina 2002; 2004], Ludmilei Vinogradova [Agapkina, Vinogradova 2004], V. Zelenciuk [Zelenciuk 1979], L. Klein [Klein 2004], R. Kovaliova [Kovaliova 1976], Annei Plotnikova [Plotnikova 2004 b.]. B. Rîbakov, [Rîbakov 2002], V. Sokolova [Sokolova 1979], S. Tokareva [Tokarev1957], N. Tolstoi [Tolstoi 2003] și alții. Datele prezentate în aceste lucrări sunt importante pentru realizarea unor paralele tipologice cu rituri similare în rândul rușilor: rituri de colectare a crucilor, împodobirea mestecenilor etc. [Sokolova 1979, p. 97, 142, 174-176]; la ucraineni și belaruși: tufe la beloruși și în Polesia ucraineană, ritul ucrainean al plopului [Agapkina, Vinogradova 2004, pp. 68-69; Agapkina 2002, pp. 174-176, 193-197]. Practic, în aceste lucrări, trăsăturile comparative priveau doar riturile de producere a ploii în rândul popoarelor slave. Excepție fac lucrările lui B. Rîbakov și L. Klein, care conțin unele materiale despre efectuarea unui rit similar în Moldova și România. Totuși, ei resimt și insuficiența materialelor sursă în ceea ce privește ritualul Paparudei românești [Klein 2004, pp. 268-269; Rîbakov 2002, pp. 172-180]. Cele mai amănunțite sunt studiile ritului Dodolei și lui Iuri cel verde, practicate de popoarele indo-europene, în Creanga de aur a lui J. Frazer [Frazer 1983,
pp. 72-73, 126-130], ceea ce este confirmat de o solidă bază documentară.

În lucrările oamenilor de știință bulgari M. Arnaudov [Arnaudov 1971, pp. 178-179, 206], M. Benovska [Benovska 1981, p. 236], H. Vakarelski [Vakarelski 1977, p. 517], S. Ghencev [Ghencev 1974, p. 351], R. Popova [Popov 1989, p. 67] e analizată performanța ritului Pipiruda în combinație cu Gherman în rândul populației din nord-estul Bulgariei.

Un material destul de important pentru comparație poate fi găsit în lucrările lui E. Kvilinkova și O. Nakko, care descriu ritul găgăuz de invocare a ploii – Paparuda-Pipiruda (combinat cu obiceiul Ghermancio) pe teritoriul Moldovei [Kvilinkova 1999, pp.99-107; Kvilinkova 2002; Nakko 1891]. În lucrările lui P. Ștefănucă, Cercetări folclorice în Valea Nistrului-de-Jos (1937), și V. Zelenciuk, Населення Бессарабії та Подністров’я у ХІХ ст conține material despre rituri similare din Moldova. Astfel, V. Zelenciuk a inclus rituri precum Rusaliile, Drăgaica și Paparuda printre credințele și riturile moldo-slave din calendarul comun [Zelenciuk 1979, p. 234]. Există informații despre desfășurarea unei ceremonii similare la popoarele din Daghestan în lucrarea lui N. Avșalumova [Avșhalumova 1995, p. 105; Народы Дагестана 2002, pp. 68-70].

Merită evidențiată monografia Annei Plotnikova, Этнолингвистическая география Южной Славии (2004), în care materialul despre ritul invocării ploii la slavii de sud (croați, sârbi, macedoneni, bulgari) este analizat și cartografiat pe o bază factologică solidă. Autoarea subliniază că ritul este consemnat și în tradițiile balcanice neslave (greacă, albaneză, română), unde este cunoscut ca nume similare [Plotnikova 2004 b, pp. 141-145].

Date cu caracter general despre obiceiul Paparudei au fost prezentate de autorul acestei lucrări într-o serie de articole științifice [Moisei 2006; 2006; 2006e].

Al cincilea grup de lucrări reprezintă cercetarea consacrată studiului calendarului farmecelor făcute de fete la românii din Bucovina.

Subiectul ghicitului fetelor a atras atenția unor cercetători precum M. Ia. Salmanovici [Salmanovici 1973; 1977; 1978], G.K. Kojolianko [Kojolianko 2004; 2006], I.G. Cehovski [Cehovski 1998; Cehovski, Moisei 2000; 2000 b; Cehovski, Moisei 2000], A.E. Moisei [Cehovski, Moisei 1998], S. Giurgiu [Cehovski, Giurgiu 2001]. În lucrările lor au fost evidențiate unele aspecte ale problemei menționate, în special, în lucrările lui M. Ia. Salmanovici, se pot găsi informații despre ghicitul fetelor din zona centrală a României; în cel de-al treilea volum al Etnografia Bucovinei de G.K. Kojolianko, pe baza unei game semnificative de materiale de cercetare de teren, sunt analizate ghicitul fetelor la populația din Bucovina, înregistrat la sărbătorile calendaristice; unele date despre complexul de ghicit al fetelor – Vergelul – sunt incluse aici. O încercare de analiză comparativă a ritualurilor de divinație ale românilor (moldovenilor) și ucrainenilor din regiunea Cernăuți a fost realizată în lucrările lui I. G. Cehovski, A.E. Moisei și S. Giurgiu.

În monografia lui I.G. Cehovski și A.E. Moisei, Дохристиянські витоки і слов’янські паралелі шлюбної обрядовості молдаван Верхнього Попруття este descris cel mai specific ghicit al fetelor la moldovenii de pe Valea Prutului [Cehovski, Moisei 1998]. În lucrarea lui I.G. Cehovski și S. Giurgiu s-a încercat identificarea paralelelor slave, în special ucrainene, în tradiția calendaristică a românilor și moldovenilor din regiunea Cernăuți [Cehovski, Giurgiu 2001, p. 222]. Autorii credeau că unul dintre cele mai caracteristice obiceiuri de Sf. Andrei – „semănatul” și „grăpatul” simbolic al cânepei sau inului, cunoscut la toate grupurile etnografice de ucraineni din regiunea Carpaților (precum și în alte regiuni ucrainene) – nu a existat în repertoriul acestei sărbători la românii și moldovenii din regiunea Cernăuți [Cehovski, Giurgiu 2001, p. 225]. Rezultatele cercetării noastre dovedesc existența ritului menționat în rândul populației românești din Bucovina. Concluzia trasă – „repertoriul ritual tradițional al divinației calendaristice (pe exemplul Sfântului Andrei) în practica magică a românilor și moldovenilor din regiunea Cernăuți s-a impus sub influența semnificativă a vecinilor ucraineni, ca urmare a contactului intercultural la granița etnică” [Cehovski, Giurgiu 2001, p. 226] – ni se pare oarecum îndrăzneață. În același timp, autorilor ar trebui să li se acorde meritul pentru munca lor minuțioasă de colectare, și anume includerea de materiale despre divinația fetelor din satele românești Tărăsăuți, Nesfoaia, Bahrinești, Mămăliga, raionul Noua Suliță, Voloca, raionul Hliboca.

În general, trebuie menționat că lipsește un studiu cuprinzător asupra calendarului ghicitului fetelor în rândul românilor din Bucovina, încadrarea acestora, studii speciale ale vieții lor de zi cu zi în diferite regiuni ale Bucovinei, locul și rolul lor în viața premaritală a tinerilor, ceea ce ar deschide perspectiva generalizării ciclului sărbătorilor, ar scoate în evidență importanța cultului patronilor fetelor de măritat în calendarul credințelor românilor bucovineni, ar deschide perspectiva identificării pe deplin a paralelelor slave.

Date despre riturile de divinație ale românilor și moldovenilor din Bucovina au fost prezentate de autorul acestei lucrări într-o serie de articole științifice [Moisei 2005; 2005d; 2006j; 2007g].

Separarea calendarului ghicitului fetelor ca parte a calendarului popular nu este o noutate nici în știința etnologică românească. Astfel, autorul Mitologiei române (2003), M. Olinescu, aderând la o opinie asemănătoare, a evidențiat o secțiune separată în lucrarea sa dedicată divinației matrimoniale – Calendarul vrăjilor, farmecelor de dragoste, ursită și măritiș de peste an. Cercetătorul a clasificat ciclul ghicitului în funcție de momentul în care a avut loc (aparținând unor sărbători calendaristice) – Sf. Vasile, Bobotează, Sf. Toader, Sf. Gheorghe, Sânziene, Sf. Andrei, Sf. Varvara, Sf. Nicolae, Crăciun etc. [Olinescu 2003, pp. 267-272]. Antoaneta Olteanu apelează la o clasificare similară, care s-a reflectat în structura lucrării sale Calendarele poporului român [Olteanu 2001].

Rezumând istoricul complexului de obiceiuri calendaristice investigate ajungem la următoarele concluzii.

Deși în ultimele două secole s-a acumulat multă literatură despre riturile pluviale și de divinație ale românilor, slavilor și altor popoare europene, există încă multe lacune și concepte discutabile, cum ar fi interpretarea figurii solomonarului-grindinarului, definirea etimologiei numelor, originea și tipologia obiceiurilor Caloianul, Paparuda etc.

În ciuda faptului că teritoriul Bucovinei a intrat în câmpul de vedere atât al cercetătorilor români, cât și al celor ucraineni, astăzi nu este încă suficient studiat. În special aceasta se referă la ritualurile pluviale și oraculare ale românilor care trăiesc aici.

[1] În 1835, I. Zucher devine directorul primei școli de meserii din București.

[2] B. P. Hasdeu (1838-1907) a fost membru a două Academii de Științe (Academia Română și Academia Imperială de Științe din Sankt-Petersburg), a creat primele cursuri universitare de etnografie la Universitatea din București.

[3] În 1880, a fost ales membru corespondent al Academiei Române de Științe.

[4] 181 de așezări din chestionarul 1 și 2 coincid.

[5] Prin termenul solomonar în marea majoritate a teritoriului românesc se înțelege un purtător de cunoștințe ezoterice, capabil, conform comunității, să influențeze fenomenele atmosferice (trimiterea grindinii și furtunilor și deturnarea cataclismelor atmosferice de la sate). Spre deosebire de zona generală românească, în Bucovina, populația deosebește clar prin caracteristici funcționale solomonarul (care, după credințele populare, trimite grindina) și grindinarul (care doar previne cataclismele atmosferice) – ipostaze diferite, în opinia noastră, a aceleiași clasă de oameni înzestrați cu proprietatea de a influența fenomenele atmosferice

[6] În acest context, trebuie menționat că răspândirea apocrifelor a avut un efect similar asupra ucrainenilor. Poveștile apocrife au fost mai întâi răspândite oral, dar mai târziu și în scris. Literatura creștină apocrifă, nu canonică, a fost cea care a avut o influență decisivă asupra formării credinței populare creștine, deoarece doar dovezile fragmentare ale credinței canonice creștine au ajuns în mediul popular needucat, în timp ce literatura așa-numită „falsă” sau apocrifă, care avea un caracter legendar-fantastic, era mai accesibilă maselor și era recitită cu mare tragere de inimă de cărturarii de la sate. În plus, masele de oameni au perceput din învățătura creștină doar ceea ce, în opinia lor, era aproape de trecutul păgân (vezi lucrarea: A. A.Skrîpnîk, Народные верования, în vol. Украинцы, red. N. S. Polișciuk, A. P. Ponomariov, Moscova, Nauka, 2000, p. 432).

[7] În prima jumătate a secolului al XIX-lea termenul solomonar a fost folosit în lucrările lui S. Micu-Klein (1801), P. Vasici (1840), Lexiconul de la Buda (1825) etc. (vezi lucrările: S. Klein, Dictionarum Valachico-Latinum, Budapesta, 1944, p. 424; P. Vasici, Piatra înţelepţilor, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, 1840, Nr. 4/21, p. 32; S. Klein, Lesicon românesc-lătinesc-unguresc-memţesc, care de mai mulţi autori, în cursul a treizeci şi mai multora ani, s-au lucrat, Buda, 1825).

[8] Obiceiul a fost consemnat pe teritoriul Moldovei istorice: era o statuetă de lut lungă cât o palmă (vezi lucrarea: D. Pop, Obiceiuri agrare în tradiția populară românească, Cluj-Napoca, Dacia, 1989, p. 146).

Editura Cetatea de Scaun - de 22 de ani facem istorie

MAGIE ȘI MANTICĂ ÎN CALENDARUL POPULAR AL ROMÂNILOR DIN BUCOVINA

Descriere

Cuprins

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1 - ISTORICUL PROBLEMEI

1.1. Izvoarele istorice ale calendarului popular

1.2. Istoricul problemei

INFORMAȚII UTILE

DESPRE NOI

Editura Cetatea de Scaun - de 22 de ani facem istorie

MAGIE ȘI MANTICĂ ÎN CALENDARUL POPULAR AL ROMÂNILOR DIN BUCOVINA

Descriere

Cuprins

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1 - ISTORICUL PROBLEMEI

1.1. Izvoarele istorice ale calendarului popular

1.2. Istoricul problemei

Produse similare

DIMITRIE DAN. Un etnograf uitat. Monografie și antologie de texte

TRADIȚII UITATE ÎN BALCANI

MITOLOGIE ROMÂNĂ I

MITOLOGIE ROMÂNĂ II

INFORMAȚII UTILE

DESPRE NOI