Cuvânt înainte

CUVÂNT ÎNAINTE

Necuratul nu se arată decât celor care știu de dânsul[1].

De ce o lucrare de demonologie consacrată vrăjitoriei? Cred că la această întrebare este ușor de găsit un răspuns, chiar și în vremurile noastre. De la prezența din ce în ce mai familiară a anunțurilor publicate în cotidiene centrale de către „vrăjitoare” speciali­zate în probleme spinoase ale omului contem­poran, fie ele ghicitoare, descântătoare sau fermecătoare pe care suntem tentați să le consultăm – deși ne asigurăm noi înșine că nu credem în presupusele puterile supraumane cu care se împăunează – pentru a căpăta totuși răspunsul dorit (în fapt, așteptat și confirmat de multe alte informații) până la sondarea știin­țifică, la fel de obstinantă, mai ales a viitorului, prin intermediul divinației „clasice” (astrologie, cartomanție, tarot, chiromanție ș.a.) sau până la aplicarea magiei simpatetice în aceleași scopuri oraculare (să nu uităm nici de aprinderea furișă a unei lumânări în situațiile de criză, ce‑i asigură omului un pic din liniștea mult‑visată), ocultată de forme mai mult sau mai puțin noi, aruncată într‑un con de umbră de triumful „iresponsabil” al științei, magia contemporană cunoaște și astăzi, ca și odinioară, forme surprinzător de bine conservate, ancorate într‑un sistem de credințe care găsește încă explicații pentru multe din neliniștile noastre.

Datorită pericolului pe care‑l prezintă în general performerii magiei a putut fi posibilă și menținerea, chiar dacă se poate vorbi de unele fluctuații, a respectului acordat de membrii societății, care nu îndrăzneau să intre în conflict deschis cu depozitarii unor cunoștințe atât de temute. Chiar de la începuturi a apărut o distincție clară între practicile și reprezentanții magiei: pe de o parte vorbim de divinație, înțeleasă ca o consultare mai mult sau mai puțin activă a viitorului ce însă nu putea fi schimbat, în cazul în care datele nu erau măgulitoare; atunci când magicianul nu putea să rămână pasiv, în expectativă la porțile cunoașterii din ale cărei fructe gustase, el se hotăra să încerce să depășească granițele uzuale și să silească divini­tățile implicate să‑și revizuiască atitudinea sau, mai mult, să le pedepsească prin încheierea de pacte sau de simple contacte cu adversarele acestora, cu zeitățile infernale, oricare ar fi fost ele.

Biblia creștină a fost cea care a avut o influență covârșitoare asupra dezvoltării magiei și vrăjitoriei, împotriva cărora s‑a pronunțat vehement: „Să nu mâncați cu sânge; să nu vrăjiți, nici să ghiciți” (Leviticul, 19, 26); „Să nu alergați la cei care cheamă morții, pe la vrăjitori să nu umblați și să nu vă întinați cu ei. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Leviticul, 19, 31); „Dacă vreun suflet va alerga la cei ce cheamă morții și la vrăjitori, ca să se desfrâneze în urma lor, Eu voi întoarce fața Mea împotriva sufletului aceluia și‑l voi pierde din poporul lui” (Leviticul, 20, 6);
„Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau pe fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător. Nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morții. Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face aceastea, și pentru această urâciune îi izgonește Domnul Dumnezeul tău de la fața ta” (Deuteronomul, 18, 10‑12). Fermitatea pe care a dovedit‑o în fața celor care puteau submina religia oficială a statului a fost aceeași, din Antichitate până în vremea Inchiziției: „Pe vrăjitori să nu‑i lăsați să trăiască!” (Ieșirea, 22, 18); „Bărbatul sau femeia, de vor chema morți sau de vor vrăji, să moară neapărat: cu pietre să fie uciși, că sângele este asupra lor” (Leviticul, 20, 27); „Iar proorocul care va îndrăzni să grăiască în numele Meu ceea ce nu i‑am porncit Eu să grăiască, și care va grăi în numele altor dumnezei, pe un astfel de prooroc să‑l dați morții” (Deuteronomul, 18, 20).

În pofida diferențelor pe care le‑au dezvoltat magia divinatorie și vrăjitoria în istoria umanității, putem contura un element comun: tentația extrem de mare a ocultului care,
în acest caz simboliza de fapt Gnoza, Cunoașterea adevărată. Pe de altă parte, fiind vorba de cunoaștere, de putere ascunsă ochilor profani, s‑a încercat limitarea accesului la
aceste domenii. Încă din Antichitate se contu­raseră tag­me de magicieni specializați,
pre­o­ți‑hierofanți care puteau oferi novicilor infor­mația la care aceștia puteau avea acces.
Cu rare excepții, cunoscătorii, ghicitori sau magicieni, erau bărbați. Dacă era vorba de un sistem organizat sau de persoane care‑și câști­gaseră de puțin timp independența, tradiția le atribuia peste tot bărbaților accesul și la
aceste forme de cunoaștere. De aceea ghici­torii‑magicieni erau în general tolerați, consul­tați în caz de nevoie, dar vrăjitoarele erau în mod constant redutabile, ocolite, fiind solicitate în situații extreme (angajarea lor pentru săvârșirea unor crime sau eliberarea de farmecele trimise de alte vrăjitoare). În acest sens, nici Evul Mediu, nici Renașterea n‑au fost marcate de o schimbare de optică radicală. Căutătorii de adevăr (printre care se numărau și alchimiștii) erau bărbați, dar numai vrăjitoarele erau cele prigonite și condamnate pentru erezii care mai de care mai sofisticate. Nici în societățile tradi­ționale, mai apropiate de cele contemporane, situația nu se deosebește major: bărbații „demonici” sunt vracii și solomonarii – primii fiind adevărați luptători împotriva maleficului, ceilalți, filozofi decăzuți, sunt într‑adevăr „picați din cer”. Imaginea acestor rătăcitori neînțeleși, cunoscă­tori ai Cărții, este frapant de asemănă­toare cu cea a ereziarhilor bogomili: la începutul secolului al XI‑lea, erezia bogomilică, prezentă în provincia bizantină Opsikion din Asia Mică, îi numea pe eretici phoundaites (< lat. funda ‘traistă’). Acești „trăistari” umblau cu cerșitul, adunându‑și pomenile în traistă[2]. În felul acesta, până și temuții solomonari, care seamănă uluitor de mult cu „trăistarii” de mai sus, nu sunt altceva decât niște căutători de adevăr neînțeleși, greșit interpretați de semenii lor.

În fața acestei polarizări masculin/ feminin, nu este surprinzător că femeile, rudele simbolice ale ființelor periculoase, sunt și primii clienți ai practicilor magice (cum sunt farmecele de dragoste); așa cum se știe, în mare parte și vrăjito­ria este o întreprindere feminină. În lumina acestor credințe, caracterul femeii este adeseori pus sub semnul întrebării sau denunțat. Se întâmplă deseori ca virginitatea miresei să fie verificată în timpul ritualului nunții, dar nimeni nu întreabă de cea a mirelui. Povara purității este plasată pe umerii femeii care trebuie să mențină normele sociale și, implicit, patriliniaritatea.
În ultimă instanță, diavolul și dorința sunt două elemente supuse prin forța voinței patriarhale manifestată prin Dumnezeu și bărbat[3]. În acest fel, femeia este dintotdeauna marginalizată și condamnată de fapt să subziste pe seama artificiilor de tot felul, ocolind cu abilitate inter­dic­țiile impuse de societatea bărbaților. Ostra­cizată din cauza acceptului dat la săvâr­șirea păcatului originar, era și firesc ca femeia să fie mai apropiată de șarpele ademenitor, de diavolul care îi oferă în realitate Cunoașterea ratată cândva, ajunsă acum apanaj numai al bărbaților. Aici este vorba, ca în multe situații înfățișate fragmentar de mitologia populară, de ecourile unor mai vechi sisteme ale cunoașterii. Observăm ca un leitmotiv obstinant lupta dintre două mari puteri, cea a luminii și cea a întune­ricului, pentru supremația asupra univer­sului uman (a se vedea, în volumul de față, paginile consacrate pactului, cărții). Dumnezeu, eroul legendelor populare, a făcut de multe ori greșeli ireparabile, n‑a fost un creator prea generos, perpetuând o decădere a statutului ființei umane pe care, o dată inițiată, n‑a mai putut s‑o în­frâneze. Pornind numai de la episoadele cosmogonice ale creării lumii sau a omului, diavolul‑nefârtat este cel care apare consecvent în preajma rebutului creației divine, pe care, plin de grijă, îl însoțește în permanență. În zadar Dumnezeu vrea să‑și răscumpere orbirea datorată mâniei de moment (răpirea pactului încheiat cu diavolul ș.a.), adevăratul stăpân veghează neobosit, încuviințând uneori tacit „pierderea” supușilor[4]. În acest sens trebuie înțeles și episodul pe larg discutat în această lucrare – este vorba de veghea rituală a morților – dracul îi vânează pe oameni și îi atrage în tot felul de capcane și în virtutea faptului că ei îi aparțin, că i‑au fost furați pe nedrept de Dumnezeu (se face apel, pentru a fi recunoscuți, la episodul legendar al scufundării în Oceanul primordial, în urma căruia, atât creatorul – dracul –, cât și creațiile sale au dobândit ca semn distinctiv pământul de sub unghii).

Fără a spune prin aceasta că natura umană este prin excelență una demonică, așa cum sugerează anumite legende populare, vrem să reașezăm poziția femeii (evident, fără a face din această chestiune una feministă) din cea de pactizantă cu dușmanul într‑una de subor­donare sau, mai bine zis, de comunicare cu Creatorul de care a fost îndepărtată. Tot în acest sens trebuie să vorbim și despre tragismul vrăjitorului, care decurge dintr‑o plasare alea­torie sub semnul unei elecțiuni faste sau nefaste, chiar înainte de nașterea persoanei în cauză, deci în afara manifestării unei alegeri conștiente. Acest motiv se regăsește în parabola apei vii și a apei moarte: „Sunt două buț. Una cu apă jie, alta cu apă morte. Au cepuri di unde să slobode câte on ptic. Unii ajung de să scaldă într‑o bute, aceia uări trăiesc până‑i lume, uări mor coptii. Bătrânii care să scaldă în butea cu apă jie să fac coptii”[5]. Luăm astfel cunoștință de tragismul celor vii, condamnați la un destin ce se poate manifesta ciclic. Când vorbim despre un destin dramatic, cel mai frecvent ne vine în minte drama celui mort care a fost rupt din viața pe care, bună‑rea, o ducea printre semeni. Fără să fie vorba despre moartea strigoiului, deci de demonia morții, orice plecare dintre cei vii este resimțită dureros, atât în ceea ce‑i privește pe apropiați, cât și pe cel decedat:

Câți oameni întâlnești în viață! Le vorbești, le surâzi, golești cu ei o halbă de bere, cânți. Dar, o dată ce omul s‑a culcat sub o cruce, s‑a sfârșit, nu mai există! S‑a culcat și tace. Tace. Și dacă auzim pe cineva cum ne răspunde, asta nu vine din fundul mormân­tului, este numai din cauză că visăm. Uneori vine câte cineva să stea de vorbă cu noi. Sau să se preumble aici sau acolo. Sau poate că rămâne așezat. Ca și cum n‑ar fi fost mort. Sau ia șareta și chiar începe o muncă sau alta. Exact ca un viu. Ca un adevărat viu, nu ca un mort. De ce, nu se știe nimic despre acest lucru, dar un mort, în vis, nu este văzut niciodată în mormântul său, nici măcar în sicriul în care este culcat în timpul slujbei pentru morți.
În vise, morții merg, sunt așezați în fața unui cărucior, vă fac semne cu mâna. Exact ca niște vii autentici. Poate tocmai din această cauză. Domnul a dăruit visul omului, pentru ca el să‑i vadă, ca și cum ei ar fi cu adevărat vii, pe cei care nu mai sunt, dar pe care îi e tare dor să‑i revadă un pic^[6].

Într‑adevăr, nu putem să nu apreciem dramatismul morții, dar nu trebuie să uităm nici tragismul viului condamnat la izolare prin naștere, așa cum se întâmplă cu vrăjitorii. În virtutea aceluiași păcat original care a făcut din femeia vrăjitoare vasalul diavolului este explicată și venirea pe lume a umanului demonizat, marcat de prezența unor elemente distinctive specifice (coadă, căiță, păr, dinți etc.). Poate că o deosebire între demonologia/ vrăjitoria occiden­tală și cea orientală constă tocmai în tragismul, în predestinarea ce‑i înconjoară pe toți demonii sau demonizații (mai puțin cei ajunși în acest stadiu în urma inițierii) care, prin nașterea într‑un anumit moment, nefast, sau prin supunerea lor, prin intermediul ursitoarelor sau a moașei, prin interferența demonilor de tot felul (draci, Muma‑Pădurii etc.) ajung să îngroașe rândurile duhurilor neliniștite care‑i atacă la rândul lor pe oamenii care nu au depus suficient efort pentru a‑i scăpa de acest cumplit blestem. Tot un asemenea blestem originar trebuie să‑i fi vizat și pe morții nelumiți, pe cei care au murit în circumstanțe tragice, mult înainte de expirarea termenului alocat lor la naștere. Nici aici nu mai este vorba de alegere, de manifestare conștientă a unei dorințe eretice de transcendere a condiției obișnuite. În loc să‑și ducă existența pașnică, modestă, acești oameni, fără a putea face ceva împotriva acestui destin, s‑au trezit în postura de slujitori ai diavolului, ai unui patron deloc de invidiat. În aceste condiții, de ce se încearcă oare culpabilizarea lor? Cu ce sunt ei vinovați? Sunt vinovați că, atunci când bate ceasul fatal, se transformă în animale și atacă oamenii, îl cheamă în ajutor pe stăpânul lor demonic, sau că își actualizează cunoștințele neobișnuite primite prin naștere? Hăituirea unor asemenea oameni, cunoscuți mai ales sub numele de vârcolaci, reprezentați uneori ca o categorie distinctă de vrăjitori, este nedreaptă, și în acest caz, reacția victimelor este perfect îndreptățită. „Învierea” de după moarte a strigoilor este și ea de temut, dar, până la urmă, totul este o chestiune de neglijență – nu din partea lor, ci din partea celor care, încă de la naștere sau, în cel mai rău caz, de la moartea viitorului strigoi‑vampir, nu au luat puținele măsuri care puteau avea un rezultat. În situația disperată când oamenii înfricoșați încearcă să stopeze tardiv evadările din mormânt ale mortului (care, așa cum vom vedea din fragmentul de mai jos, nu intenționează să le facă rău semenilor), trezit și el dintr‑o dată într‑o lume ostilă, a viilor sau a morților, singurul care are efectiv de suferit, asupra căruia se desfășoară rituri sângeroase este demonizatul. Textul la care ne referim este un exemplum în franceză, extras dintr‑o colecție de predici manuscrise de la începutul secolului al XV‑lea. Povestea se petrece în Bretagne. Un brutar, mort de curând, revine noaptea să‑și ajute soția și copiii, plă­mădind aluatul împreună cu ei și încurajându‑i la muncă. Familia lui fuge, îngro­zită, neapreciind generozitatea și solida­ritatea mortului, în vreme ce vecinii aleargă pentru a vedea „minunea”.
Ei îl alungă pe mort făcând zgomot, dar acesta revine curând și aruncă cu pietre în ei. Ocolind drumurile, el sosește acoperit de noroi până la coapse, ceea ce îi sporește aspectul înspăimân­tător. Oamenii se întreabă dacă este vorba „despre un mort sau despre un spirit rău”.
În sfârșit, se decid să deschidă mormântul, unde îl găsesc pe răposat „plin de noroi până la genunchi și până la coapse, așa cum îl văzuseră mergând pe drum”. Mai întâi acoperă groapa, dar se pare că acest lucru nu e de ajuns spre a‑l împiedica pe mort să revină. Atunci ei decid să‑i zdrobească picioarele, ceea ce pune capăt definitiv rătăcirilor acestuia[7]. Și acest demonism nu se oprește aici:

Toate sufletele celor prefăcuți în strigoi se vor întrupa, după un anume timp de la moarte, iarăși în oameni, de care uneori nu se vor putea deosebi întru nimic. Ei vor trăi în acele părți unde nimeni nu‑i poate cunoaște și unde nu‑i poate întâlni om sau câine născut într‑un loc cu dânșii sau om ori câine născut înaintea Paștilor. De îndată ce un asemenea câine îi va simți sau îi va întâlni un asemenea om, asemenea strigoi vor muri pe loc și pentru totdeauna[8].

Pornind însă pe această pantă elegiacă, să nu uităm însă un adevăr: morții nu au altă existență decât acea pe care cei vii și‑o imaginează pentru ei[9]. Ignoranța generează Neliniștea și Spaima. Neliniștea se solidifică asemeni ceții dense și întărește Greșeala. Greșeala își creează propria ei Materie și se pregătește să instaleze în ea un substitut contrafăcut al Adevărului. Pământul este rodul împătritei alianțe Neliniște-Spaimă-Greșeală-Uitare, spun cuvintele lui Irineu, în Evanghelia Adevărului[10].

*

* *

Nu numai ignoranța poate da naștere unor asemenea reprezentări, dramatice sau nu. De partea cealaltă, Cunoașterea era și ea dătătoare de elanuri cu o orientare nefastă. Spre deosebire de Occident, în Europa răsăriteană filonul cult este slab reprezentat în credințele populare. Creștinismul, deși opunându‑se unei pătrunderi a minților profane în ceea ce era considerat a fi apanajul sacrului, al divinului (Petru din Sicilia spunea: „Erezia începe când laicii încep să citească și să comenteze Scriptu­rile”[11]), a fost generatorul a ceea ce mai târziu poate fi numit demonismul Cărții. Apar sporadic amulete care îi feresc pe purtători de demonii bolilor, de diavol; veghea rituală a morților se desfășoară exclusiv sub semnul citirii rituale a evangheliilor, cu deosebire în scop apotropaic, pentru a nu mai vorbi de apogeul Cărții în credințele referitoare la solomonari. Mai mult, Biserica a tolerat masiv practicile magice populare, o parte a cărora se desfășura chiar cu acordul tacit al preoților de țară. Aici nu avem de‑a face cu o asiduă vânătoare de vrăjitoare, ci cu „angajarea” preotului de către țăranii care deturnau practici și gesturi liturgice în interesul personal.

Dar poate cea mai însemnată contribuție pe care Biserica și‑a adus‑o în constituirea reprezentărilor demonice populare a fost ima­ginea lui Solomon, patronul neîncoronat al vrăjitorilor, care a dat, în folclorul românesc, imaginea solomonarilor – magicienii culți, școliți, precum și a solomonăriilor – actele ma­gice realizate de vrăjitoare. Sub semnul lui Solomon ne‑am plasat acest volum în care am adunat credințe disparate ce conturează, într‑un areal la prima vedere arid, o profunzime de reprezentări consecvente ale vrăjitorului, văzut ca parte componentă a unui întreg sistem. Față de Occident, pentru care maleficiile se desfășu­rau aproape exclusiv în prezența sau sub supravegherea diavolului sau a unui vrăjitor „autorizat”, Răsăritul Europei cunoaște o mai mare liberalizare a practicilor magice: cel care ȘTIA putea face SINGUR orice. Asemeni miticului Solomon, fiecare vrăjitor era un bogat depozitar al unor cunoștințe pierdute, primite uneori sub forma unei inițieri sofisticate într‑o nu mai puțin mitică Școală de Solomonie/ Șolomanță. Printr‑o alegere conștientă sau nu, chiar de la naștere se realiza selecția viitorilor candidați la inițierea demonică, pentru a fi continuatorii demni ai înțelepciunii solomo­niene. Cu începere din secolul I d.H., regele Solomon e socotit maestrul‑nepereche al tuturor vrăjitorilor. Flavius Josephus, născut în 38 d.H., scrie despre împăratul Solomon:

Acest rege admirabil a compus cinci mii de imnuri și versuri, pe lângă trei mii de parabole, începând de la isop până la cedru, și continuând cu animalele, cu păsările, cu peștii și cu toate câte se târăsc pe pământ. Căci Dumnezeu îl înzestrase cu darul de a pricepe firea și însușirile lor, despre care a scris o carte; și se folosea de aceste cunoștințe spre a alcătui, pentru binele oamenilor, diferite leacuri, printre care și acela care avea pute­rea de a alunga demonii fără să îndrăznească să se întoarcă vreodată. Acest chip de a‑i goni e încă foarte întrebuințat la cei din neamul meu. Am văzut astfel pe un evreu, numit Eliazar, care, în fața împăratului Vespasian, a fiilor săi și a mai multor căpitani și ostași a vindecat pe mai mulți îndrăciți. Lega de nasul celui îndrăcit un inel în care era vârâtă o rădăcină de care se servea împăratul Solomon în acest scop și, îndată ce o simțea demonul, îl trântea la pământ pe bolnav și o rupea la fugă. Recita apoi aceleași cuvinte pe care le lăsase Solomon în scris și, în numele acestui împărat, poruncea demonului să nu se mai întoarcă. Dar, pentru a arăta și mai bine efectul vrăjilor sale, a umplut o cană și a poruncit demonului s‑o trântească la pământ, spre a dovedi prin aceasta că a ieșit din cel îndrăcit; iar demonul se supuse. Am amintit această întâmplare pentru ca nimeni să nu se mai îndoiască de știința extraordinară cu care Dumnezeu înzestrase în mod particular pe împăratul Solomon[12].

Solomoniile românești se refereau cu deosebire la un cumul de cunoștințe pe care îl poseda inițiatul. Într‑un hronograf românesc din secolul al XVIII‑lea, publicat de M. Gaster, se spune:

Și au aflat Solomon firea a tot ce iaste în lume, a oamenilor, a dobitoacelor, a pasirilor, a gadinilor, a peștilor, a ierbilor, a jivinilor și a câte știm că sunt în lume pe supt ceriu și pre pământ, și în ape, toate cu înțelepciunea sa le‑au aflat, care înțelepciune îi era dată de la Dumnezeu. Așijderea și planitele, și crân­gurile și toată tocmala ceriului și de supt ceriu știa, și cum va lega pre diavoli și cum îi va chema pe numele lor și toate vrăjile. Așijderea toate leacurile și toate doftoriile și toate ierbile care de ce leac era. Toate acestea le‑au cunoscut Solomon cu înțelep­ciunea sa, și de la Solomon au fost apucat filosofii elinești doftorii. Și cu acele ierbi și leacuri ce arătase Solomon să tămăduia toți oamenii din toate boalele. Că, de lovea boala pe vr-un om, el să și lecuia cu acele ierbi ce le dedeasă scrisoare Solomon, cât de o vreme mai uitasă oamenii a să închina lui Dumnezeu și a se ruga pentru boale, până stătu împărat Iezechie și, văzând

că au părăsit oamenii a să închina și a se ruga lui Dumnezeu pentru boale, au trimis de au strâns toate cărțile acealea și le‑au aruncat în foc de au ars; și încă dentru acealea învățături a lui Solomon sunt doftorii până astăzi”[13].

Așa cum menționează în continuare I.A. Candrea, distrugerea cărților lui Solomon, amin­tită de hronograful românesc, este exagerată întrucâtva. Lexicograful grec Suidas amintește doar că regele din Iuda, Ezechias, care a domnit în secolul al VIII‑lea î.H., a distrus o singură carte a lui Solomon, săpată la poarta templului, care cuprindea leacuri împotriva bolilor (este vorba de o culegere de descântece). Este interesant că legendele solomoniene s‑au păstrat și la alte popoare, cum ar fi arabii, „care le‑au înfru­musețat mult și le‑au dat atâta crezare, încât au fost trecute și în Coran. Astfel, în Sura Prorocilor, Allah declară, prin gura lui Mahomed:
«Lui Solomon i‑am dat în stăpânire vântul puternic care‑l ducea, după porunca lui, în țara pe care noi am binecuvântat‑o…; și i‑am dat în stăpânire demonii aceia care se puteau scufunda în mare să‑i pescuiască de acolo mărgăritare și să‑i mai facă și alte slujbe…»”[14].

Un alt element interesant este circulația motivelor legendelor solomoniene. Asemeni basmelor populare, cărora adesea le sunt asimi­late, aici întâlnim motivul obiec­telor ‑ ajutoare fantastice:

Solomon‑împărat avea niște cai năzdră­vani și poseda unele lucruri pe care niciun om de pe pământ nu le mai avusese înaintea lui și nici la cei care au trăit după dânsul nu s‑au mai văzut. Avea, între altele, o sabie, o za, un scut, o oglindă, un inel, o pecete, un tron și un covor. Nimic nu putea să străbată zaua pe care o purta; cu sabia lui biruia pe orișicine, iar scutul îl punea la adăpost de toate farmecele. Când freca inelul pe care îl purta în deget, i se îndeplinea orice dorință. Tronul pe care ședea în palatul lui era sprijinit de duhuri în chip de animale și‑i țineau umbră păsările de pe baldachin. Covorul pe care‑l avea era vrăjit: dacă se așeza pe el, singur sau însoțit de alții, când îi poruncea, îl ducea într‑o clipă la locul dorit, oricât de mare ar fin fost depărtarea[15].

Într‑o legendă din nordul Moldovei se povestește că Solomon ar fi fost fiul lui Adam și al Evei și că, după moartea tatălui său, s‑ar fi îndră­gostit de mama sa, asemeni miticului Oedip. Eva l‑ar fi blestemat cu cuvintele:

„Să ajungi înaltul cerului și fundul mării, și numai atunci să fii iertat de Dumnezeu și de mine”. Solomon își ia lumea în cap și ajunge până la mare. Se așază pe țărmurile ei și începe să plângă. Deodată iese din apă un pește mare și‑l întreabă:

– Ce plângi, Solomoane?

– Ia, îmi plâng păcatele, că uite cum m‑a blestemat mama…

– Sui pe mine, îi zise peștele, căci te duc eu în fundul mării. Numai să iei un odgon și să te legi bine de mine.

Acesta era împăratul peștilor. L‑a luat cu el până în fundul apei și Solomon a cules de acolo mărgăritare și pietre scumpe. Când a ieșit din mare, s‑a dus iar acasă, a pândit când nu era mumă‑sa acolo, le‑a pus toate pe masă și a fugit iar. După aceste nestimate, Eva a cunoscut că fiu‑său a fost în fundul mării.

Pleacă Solomon mai departe și ajunge lângă o stâncă. Se așază jos și‑l podidește iarăși plânsul. Vine o păjuroaică și‑l întreabă:

– De ce plângi, Solomoane?

Îi povestește și ei blestemul ce apasă asupra lui.

– Să‑mi cauți douăsprezece ialovițe de mâncare și să‑mi aduci douăsprezece polo­boace de apă și să‑mi dai când mi‑o fi foame ori sete, și eu te voi duce la cer.

Solomon a adus toate cele ce‑i ceruse păju­roaica și ea l‑a suit la cer. Ajuns acolo, a pus mâna pe un fluieraș de aur ce era pe masa lui Dumnezeu și, după ce s‑a scoborât iar pe pământ, l‑a adus Evei, ca semn că a fost în cer, și atunci ea l‑a iertat[16].

O astfel de încercare‑limită este întâlnită și în legendele ruse care povestesc cum a ieșit regele Solomon din iad, amintindu‑ne de eroii isteți ai snoavelor românești: Dumnezeu s‑a dus în iad după ce a murit și i‑a eliberat de acolo pe toți, i‑a dat afară din iad și i‑a trimis în ceruri. Acolo în iad era și preaînțeleptul Solomon.
El zice:

– Doamne, pe mine de ce nu m‑ai luat? Și eu vreau să ies de aici.

–Tu, Solomoane, ești și viclean și înțelept, o să ieși singur!

Și Dumnezeu a plecat. Preaînțeleptul Solomon a văzut că era de rău: puteai să rămâi aici pentru totdeauna. Și‑a pus el la bătaie toată înțelepciunea sa și s‑a pus pe gândit. S‑a gândit el ce s‑a gândit, a luat un stânjen și a început să măsoare.

– Asta, zice el, e pentru biserică, asta pentru clopotniță, și a măsurat el așa tot iadul.

Atunci au început dracii a zice: „O să ne ia tot iadul, mai bine să‑l gonim de aici”. Și l‑au alungat: „Du‑te, i‑au zis, hai, pleacă; n‑avem nevoie de tine aici”[17].

Fie că este vorba de peripețiile lui Solomon sau de imitatorii acestuia, epigoni umi­li, fie că vorbim celelalte tipuri de reprezen­tări mitologice cu care operează magia și vrăjito­ria, dincolo de fatalitatea impusă nașterilor „bleste­mate”, exista o soluție pentru a evita asemenea tulburări ale echilibrului fragil al vieții oame­nilor: „Cea mai bună protecție împotriva far­mecelor este să nu crezi, adică voința deliberată de a ieși din sistem, în afara căruia nu poate exista nici vrăjitor, nici victimă”, după cum spunea Claude Lévi‑Strauss. Mai mult, fie că era vorba de o influență accentuată a Bisericii, fie că era o experiență de viață, nimic nu putea scuza comportamentul blasfematoriu al semenilor.
Și teoria influenței demonice, și cea fatalismului nașterii pot fi reduse, în ultimă instanță, la o atitudine pur umană: „Ce drac mai mare, mai rău și mai fără inimă îți trebuie ca omul?”

Volumul de față are la bază studiul Școala de solomonie. Divinație și vrăjitorie în context comparat (Ed. Paideia, București, 1999), foarte bine primit de un public în căutare de informații despre un subiect tabu până mai atunci în spațiul românesc. De mult timp am dorit o serie de completări cu informații noi, într-o ediție a doua. Acum însă, când am început relectura cu un ochi critic, am descoperit că sunt multe lucruri nespuse, mai ales din domeniul practicilor magice în cadrul societăților tradiționale – practici terapeutice, oraculare, apotropaice, de propițiere –, dar și al vrăjilor propriu-zise. Cu excepția capitolului consacrat Antichității, toate celelalte capitole ale cărții au fost restructurate și îmbogățite cu informații noi. În plus, ediția de față este mai bogată și
prin­tr-un număr mare de imagini potrivite, care ajută la o mai bună înțelegere a reprezentărilor descrise. Toate aceste completări ne-au făcut să propunem și un titlu nou – Marea carte de solomonie –, pentru că, într-adevăr, restruc­turate și resistematizate, informațiile alcătuiesc un ghid ad-hoc în domeniul magiei, divinației și vrăjitoriei.

[1] Elena Niculiță-Voronca, Datinile și credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică, I, București, Ed. Saeculum Vizual, 2008, p.371.

[2] Ioan Petru Culianu, Arborele gnozei. Mitologia gnostică de la creștinismul timpuriu la nihilismul modern, Editura Nemira, București, 1998, p.71.

[3] Gail Kligman, Nunta mortului. Ritual, poetică și cultură populară în Transilvania, Editura Polirom, Iași, 1998, p.52.

^[4] Vezi și Antoaneta Olteanu, Mitologie română, I, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2023.

^[5] Maria Chita‑Pop, Muntele miresii, antologie de *, Editura Dacia, Cluj‑Napoca, 1991, p.245.

^[6] Youozas Baltouchis, La Saga de Youza – lituaniană, apud Jean‑Claude Schmitt, Strigoii. Viii și morții în societatea medievală, Editura Meridiane, București, 1998, p.7.

[7] Ibidem, p.181.

[8] Tudor Pamfile, Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Sărbătorile de vară la români. Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului. Crăciunul, Editura Saeculum I.O., București, 1997, p.124.

[9] Schmitt, op.cit., p.9.

[10] apud Culianu, op.cit., p.154.

[11] Ibidem, p.49.

[12] Antiquités judaïques, VIII, 2, apud I.A. Candrea, Preminte Solomon. Legendele solomoniene în basmele și credințele noastre, în Cercetări folklorice, București, 1947, p. 92.

[13] Ibidem, p.93.

^[14] cap. XXI, vers. 81‑82, apud Candrea, op.cit., p.94.

^[15] Candrea, op.cit., p.95.

^[16] Ibidem, p.97.

^[17] S.N. Azbelev, Narodnaia proza, Moscova, 1992, p.365.