Introducere
Introducere
Această lucrarea își propune să studieze poziția României în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), cu privire la politicile Consiliului față de Comunitatea Economică Europeană (CEE sau Piața Comună). Perioada avută în vedere este cuprinsă între anii 1957, când CEE a fost creată prin Tratatul de la Roma, și 1989, când sistemul socialist din România s-a prăbușit. Studiul abordează în egală măsură situații când România s-a opus politicilor convenite în CAER, blocând proiectele aliaților săi, dar și situații când România a susținut pozițiile celorlalți membri ai Consiliului.
Piatra de temelie a literaturii de specialitate despre politica externă a României postbelice este reprezentată de așa-numita teorie a detașării de Moscova.[1] Potrivit acesteia, după război și până la începutul anilor ’60, România a fost un aliat docil al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), elitele sale comuniste subordonând, voluntar și absolut, interesele naționale intereselor sovietice. La începutul anilor ’60, continuă această linie de interpretare, în contextul destalinizării, s-a produs o schimbare în politica externă a țării, o trecere de la subordonare la autonomie și/sau independență, de la ascultare și îndeplinire exactă a directivelor sovietice la opoziția față de URSS.[2] În istoriografie s-a observat deseori însă că, în perioada post-distanțare, România s-a opus uneori Uniunii Sovietice, dar alteori nu; a contestat și blocat unele proiecte, dar a susținut altele; a criticat Organizația Pactului de la Varșovia (OPV) și CAER, dar a rămas membră în ambele. Încercând să explice această inconsecvență a opoziției românești, diverși autori au propus răspunsuri diferite. Andrei Miroiu este de părere că autonomia sau independența României de Moscova sunt doar un „mit” sau „o himeră”, că „acest stat nu a dus o politică foarte coerentă de distanțare de Moscova” și că opoziția sa nu a fost reală, ci „aparentă”, o strategie româno-sovietică imaginată pentru a păcăli Occidentul ca să accepte relații economice cu Europa de Est.[3] Cei mai mulți autori însă încearcă să explice opoziția/non-opoziția României printr-o diferențiere între autonomie și independență sau prin relativizarea acestor două concepte. Potrivit lui Deletant, de exemplu, România a fost autonomă, dar nu și independentă, aceasta însemnând că a avut dreptul (subînțelegându-se pentru că i s-a permis din partea URSS) să își formuleze propria politică internă. Atâta vreme cât România a rămas membră în CAER și în Pactul de la Varșovia, declarându-și periodic loialitatea față de tabăra socialistă, nu se poate vorbi de o politică independentă, este de părere Deletant.[4] Elis Neagoe-Pleșa are o poziție asemănătoare, fiind de părere că
Despre o reală independență considerăm că nu poate fi totuși vorba, deoarece România a rămas în continuare membră a Tratatului de la Varșovia și a CAER, două din principalele instrumente de control ale Moscovei, și nici nu s-a situat pe poziția de îndepărtare față de restul Blocului comunist.[5]
Alți specialiști au considerat că autonomia sau independența au afectat doar politica economică sau relațiile economice ale statului, dar nu și relațiile politice. În astfel de cazuri, se folosesc termeni precum independență comparativă, independență economică, autonomie economică sau suveranitate economică.[6] Alteori se consideră că doar elitele politice comuniste ale României, iar nu statul, s-au distanțat de elitele sovietice[7] sau că, după detașare, România a obținut o oarecare independență politică într-un număr de domenii.[8] Astfel de concepte vagi, relative, neclare nu ajută însă la înțelegerea și explicarea diferitelor acțiuni de politică externă ale României în perioada Războiului Rece, nu sunt instrumente analitice utile care să explice de ce, în anumite contexte, această țară s-a opus Uniunii Sovietice, iar în altele nu.
Studiind poziția României în CAER față de relațiile cu Piața Comună, această lucrare are ca ultim scop propunerea unei noi paradigme interpretative, care să fie capabilă să explice într-o manieră coerentă politica externă postbelică a țării. Se continuă în acest fel demersul început cu o lucrare anterioară, dedicată înțelegerii așa-numitei distanțări a țării de Moscova.[9] În acest context, cazul de față – atitudinea României cu privire la politicile CAER față de CEE – este relevant din două considerente principale. În primul rând, acoperă o perioadă mai îndelungată (1957-1989), ceea ce permite observarea unor posibile evoluții și transformări. În al doilea rând, oferă multiple situații atât de opoziție, cât și de non-opoziție, atât față de URSS, cât și față de ceilalți aliați est-europeni.
Pe de altă parte, acest studiu are în vedere o temă complet ignorată anterior de literatura de specialitate: România și politicile CAER față de Piața Comună. Activitatea CAER s-a aflat în centrul multor studii, atât în România, cât și în străinătate, atât în timpul Războiului Rece, cât și după aceea. Activitatea României în CAER a fost, de asemenea, temă de studiu în numeroase lucrări, deseori insistându-se asupra poziției diferite și asupra opoziției manifestate de această țară. Cu toate acestea, opoziția României în dezbaterile CAER privitoare la problema relațiilor cu CEE nu a trezit vreun interes special până acum.
În ultimele decenii, s-au publicat în țara noastră nu mai puțin de trei monografii dedicate activității României în CAER, toate având la bază surse de arhivă.[10] În cartea sa, Liviu Țăranu prezintă structura organizatorică a CAER (pentru perioada 1949-1965) și opoziția României față de integrarea propusă la începutul anilor ’60. Tot Țăranu arată că manifestări ale opoziției românești în CAER pot fi găsite cu mulți ani înaintea dezbaterii despre integrare de la începutul anilor’60. Andi-Mihail Băncilă tratează activitatea României în CAER (între 1949 și 1964) ca studiu de caz privind „emanciparea” țării de URSS. Volumul Brândușei Costache are în centrul său o perioadă mai îndelungată (1949-1974) și abordează teme precum negocierile intrabloc, încercările diverse de reformare sau structura organizației. Costache amintește în treacăt despre opoziția constantă a României față de încercările din CAER de convenire a unei poziții comune față de CEE. De ce s-a opus România, ce tactici de opoziție a folosit și cu ce rezultate, cum a evoluat în timp poziția României față de această problemă sunt întrebări pe care literatura anterioară nu le-a ridicat, dar pe care studiul de față le are în vedere.[11]
Literatura produsă în timpul Războiului Rece în străinătate aparține în principal unor economiști și politologi, nu are la bază surse de arhivă și este tributară confruntării ideologice specifice perioadei. Unele studii s-au concentrat asupra proceselor și propunerilor de integrare, cooperare și schimb.[12] Altele au analizat influența CAER asupra politicilor și intereselor CEE[13], iar o altă categorie a acordat o atenție specială diferențelor de structură și competență dintre cele două organizații sau negocierilor dintre acestea.[14] Studii mai recente analizează fie relațiile dintre CEE și URSS[15], fie relațiile CAER-CEE din perspectiva CEE.[16] În cadrul acestei literaturi, poziția și rolul României sunt rareori amintite, de regulă enumerându-se în grabă diferite acorduri economice încheiate între această țară și Piața Comună. O excepție este monografia pe care Suvi Kansikas o dedică dezbaterilor și controverselor din CAER cu privire la relațiile cu Piața Comună și în care poziția și opoziția României sunt deseori discutate.[17] Kansikas se concentrează însă asupra perioadei cuprinse între 1969 și 1974. Mai mult, pentru că cercetarea sa a avut la bază arhive est-germane, Kansikas a avut acces doar la acțiunile și declarațiile oficiale ale României, așa cum s-au manifestat ele în cadrul ședințelor Consiliului. Bazându-se pe surse de arhivă din România, acest studiu investighează și motivațiile din spatele acțiunilor și tacticilor părții române, influența sa asupra politicilor CAER cu privire la relațiile cu CEE, evoluția atitudinii României față de această problemă.
Studiind poziția României față de problema relațiilor dintre CAER și CEE, lucrarea de față nu intenționează să realizeze o analiză completă a relațiilor dintre România și Piața Comună sau dintre România și țările occidentale, în general. Totodată, nu urmărește realizarea unui studiu comprehensiv despre reacțiile Pieței Comune față de România, despre relațiile România-URSS, despre activitatea țării în CAER sau despre relațiile CAER-CEE. Concentrându-se asupra poziției României cu privire la politicile CAER față de CEE, această lucrare are, prin urmare, un dublu scop: să acopere o lipsă istoriografică profundă și să propună a altă paradigmă de interpretare, capabilă să explice acțiunile României de politică externă în perioada Războiului Rece.
Lucrarea are la bază o complexă cercetare multiarhivistică, bazându-se pe documente deținute de Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC, România), Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe (AMAE, România), Arhivele Naționale ale Franței (Pierrefitte-sur-Seine, Paris), Arhivele Istorice ale Uniunii Europene (Italia), Arhivele Naționale Britanice, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al Finlandei. Au fost folosite, de asemenea, documente deținute de o serie de arhive online.
Cercetarea care a făcut posibilă această lucrare a fost susținută financiar printr-un grant al Ministerului Cercetării și Inovării, CNCS – UEFISCDI, în cadrul PNCDI III (codul proiectului: PN-III-P1-1.1-PD-2016-0184).
[1] Pentru o analiză istoriografică, vezi Elena Dragomir, „Romania blocks Mongolia’s accession to the Warsaw Treaty Organization. The roots of Romania’s involvement in the Sino-Soviet split”, în Philip Muehlenbeck, Natalia Telepneva, Warsaw Pact Intervention in the Third World. Aid and influence in the Cold War, I. B. Tauris, 2018, 224-225 sau Elena Dragomir, Cold War Perceptions. Romania’s policy change towards the USSR, 1960-1964, Cambridge Scholars Publishing, 2015a, 9-16. (Pentru versiunea în limba română a acestei lucrări vezi Elena Dragomir, Pericolul sovietic. Percepții și relații româno-sovietice în România postbelică, București, Humanitas, 2019a, ebook).
[2] De exemplu, Robert R. King, History of the Romanian Communist Party, Stanford, Hoover Institution Press, 1980; Gheorghe Ciobanu, Relațiile internaționale ale României, 1948-1964, Junimea, Iași, 2006; Dennis Deletant, „Taunting the Bear: Romania and the Warsaw Pact, 1963–89”, în Cold War History, Vol. 7, No. 4, 2007, 495-507; Dan Cătănuș, Tot mai departe de Moscova. Politica externă a României, 1956-1965, INST, 2011; Andi-Mihail Băncilă, România în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc. De la dictat economic la emancipare, Ars Docendi, București, 2016.
[3] Andrei Miroiu, Balanță și hegemonie. România în politica mondială, 1913-1989, Tritonic, București, 2005, 136-173, 186.
[4] Deletant, 496.
[5] Elis Neagoe-Pleșa, „Rolul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în elaborarea politicii externe și în direcționarea relațiilor româno-sovietice (1960-1965)”, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 9/I, 2005, 231-240.
[6] Ciobanu, 175; Maria Mureșan, „Romania’s integration in Comecon. The analysis of a failure’, în The Romanian Economic Journal, Year XI, no. 30, 2008, 45-48; Joseph F. Harrington, Bruce J. Courtney, Relații româno-americane, 1940-1990, Institutul European, Iași, 2002, 196, 197, 214, 225.
[7] Mircea Chirițoiu, Între David și Goliat. România și Iugoslavia în balanța Războiului Rece, Demiurg, Iași, 2005, 111; Stelian Tănase, Elite și societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej, 1948-1965, Humanitas, București, 1998, 123, 172, 192-199.
[8] Amy Hampartumian, „The relationship between Britain and Romania during the rule of Nicolae Ceausescu, 1966-1989”, în Arhivele Totalitarismului, No 3-4/2003, 55; Paul D. Quinlan, The United States and Romania. American-Romanian relations in the twentieth century, Woodland Hills, 1988, 165. Vezi și Dragomir, 2015a, 9-16
[9] Dragomir, 2015a.
[10] Liviu Țăranu, România în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, 1949-1965, Enciclopedică, București, 2007; Costache, Brîndușa, Activitatea României în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, 1949-1974, INST, București, 2012; Băncilă.
[11] Ibidem.
[12] Jozef M. Brabant, Socialist economic integration. Aspects of contemporary economic problems in Eastern Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 1980; Michael Marrese, „CMEA. Effective but cumbersome political economy”, în International Organization, vol. 40, Issue 2, 1986, 287-327.
[13] Robert M. Cutler, „Harmonizing EEC-CMEA relations. Never the twain shall meet?”, în International Affairs, Vol. 63, No.2, 1987, 259-270.
[14] Bloed, Arie, The external relations of the CMEA, Dordrecht, Martinus Nijhoff Publishers, 1988.
[15] Wolfgang Mueller, „Recognition in Return for Détente? Brezhnev, the EEC, and the Moscow Treaty with West Germany, 1970–1973”, în Journal of Cold War Studies, Vol. 13, Issue 4, 2011, 79-100.
[16] Takeshi Yamamoto, „Détente or Integration? EC Response to Soviet Policy Change towards the Common Market, 1970–75”, în Cold War History, Vol. 7, No. 1, 2007, 75-94.
[17] Suvi Kansikas, Socialist Countries Face the European Community. Soviet-bloc Controversies over East-West Trade, New York, Peter Lang, 2014a.
