Introducere
Introducere
Miercuri, 30 iulie 1975: după aproape doi ani de negocieri istovitoare, lideri politici din 33 de state europene, Statele Unite și Canada se reuneau la Helsinki pentru a pune în scenă ultimul act al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa. Negocierea acordurilor de la Helsinki a fost cu siguranță cel mai remarcabil eveniment diplomatic din perioada Războiului Rece și a depășit, prin amploarea sa, alte adunări similare în istoria modernă europeană, de la Pacea Westfalică încoace. Prin comparație, „legendarul” Congres de la Viena din 1814-1815 sau Congresul de la Berlin din 1878 par doar „petreceri cu ceai” unde te duci îmbrăcat mai elegant, avea să remarce prim-ministrul britanic Harold Wilson în discursul său de la Helsinki.[1]
Pentru a-și boteza roadele muncii de negociere, diplomații de la CSCE au împrumutat termenul de „Act final” de la iluștrii lor predecesori întruniți în Congresul de la Viena în urmă cu 160 de ani. La Helsinki nu
s-a pus însă capăt niciunui război și nu s-au redesenat frontiere între statele europene. Nici nu s-a dansat vals, așa cum își petreceau serile după sesiunile de negocieri diplomatice pleiada de oameni de stat cu titluri nobiliare reuniți la Viena să stabilească o nouă ordine în Europa după tumultul războaielor napoleoniene.[2] CSCE a lăsat totuși o moștenire bogată în istoria diplomatică europeană, mai puțin apreciată de contemporani, dar prețuită de generațiile viitoare.
Securitatea europeană – originile și semnificațiile unui concept
Organizarea unei conferințe pan-europene pentru securitate a fost o idee sovietică promovată de ministrul de externe Molotov pentru prima dată în anul 1954, în perioada ofensivei pentru pace a conducătorilor de la Kremlin, demarată imediat după dispariția lui Stalin. Cel de-al Doilea Război Mondial s-a încheiat fără un tratat de pace pentru Germania și fără ca puterile învingătoare să ajungă la o viziune comună pentru noua ordine politică din Europa. Prin urmare, Germania și întreg continentul european au fost împărțite în două zone de influență care oglindeau două sisteme de valori incompatibile.
Transformarea Europei într-o arenă de rivalitate între Est și Vest a reprezentat însă și o permanentă sursă de insecuritate, în care orice dereglare a statu-quoului putea conduce inevitabil spre o criză internațională și, mai apoi, chiar spre un nou război. Așadar, printr-o inițiativă de stabilire a unui sistem de securitate colectivă, sovieticii arătau că urmăresc să amelioreze pe termen lung divizarea Europei și a Germaniei.
În schimb, propunerile venite dinspre Est au fost percepute în Occident drept încercări de a exclude America din Europa și de a submina noul aranjament euroatlantic de securitate. Pentru puterile occidentale, obiectivul real al conducerii de la Kremlin era să obțină printr-o conferință multilaterală ceea ce nu reușise printr-un tratat de pace, adică recunoașterea realităților politice și teritoriale din Europa de Est, impuse de trupele Armatei Roșii după anul 1944. Procesul diplomatic care a dus la organizarea CSCE „s-a născut din sentimentul de insecuritate adânc înrădăcinat al Moscovei și din setea ei nestinsă pentru legitimitate”, chiar dacă deținea controlul asupra unui mare număr de state și dispunea de o forță militară impresionantă, a scris Henry Kissinger în capodopera sa Diplomația.[3]
Bipolarismul a rămas totuși o sursă de instabilitate pentru statele europene de pe ambele părți ale Cortinei de fier, ilustrată cel mai bine de crizele Berlinului, apoi de criza cubaneză, când întreaga lume s-a aflat în pragul unui abis nuclear. Conștientizarea caracterului fragil al echilibrului bipolar va da naștere unui proces de relaxare a tensiunilor dintre Est și Vest, care trebuia să genereze o nouă atmosferă în Europa, favorabilă cooperării.
Destinderea a dobândit foarte rapid o veritabilă dimensiune europeană, impulsionată de viziunea unei Europe „de la Atlantic la Urali” a generalului francez Charles de Gaulle sau de Ostpolitik-ul cancelarului vest-german Willy Brandt și caracterizată prin expansiunea relațiilor politice, culturale și economice dintre Est și Vest.[4] Nici măcar un „grav accident de parcurs”, cum a fost invadarea Cehoslovaciei din 1968, în formularea ministrului francez de externe Michel Debré, nu a mai putut opri ascensiunea destinderii.[5]
În noul context de relaxare a tensiunilor, ideea unei conferințe pan-europene care să amelioreze divizarea continentului a prins din nou vigoare. Dialogul Est-Vest va evolua astfel spre un cadru multilateral, format din două componente: Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa și convorbirile de la Viena asupra reducerii forțelor armate și armamentelor în Europa Centrală.
CSCE a reprezentat un uriaș proces de negocieri diplomatice, cu 35 de state participante, care s-a întins pe durata a 22 de luni de zile și a culminat cu semnarea Actului final de la Helsinki la 1 august 1975. Rezultatele CSCE nu au fost însă apreciate inițial de contemporani la adevărata lor dimensiune. Mulți comentatori din Occident au considerat Conferința un triumf al diplomației sovietice, o aprobare a divizării Europei prin recunoașterea sferei de influență din Est a Kremlinului.[6] Destule studii încă interpretează Conferința în cheie tranzacțională, prin care sovieticii au obținut consacrarea statu-quoului postbelic în schimbul unor concesii în aspectele drepturilor omului.[7] Narațiunea este totuși mai complexă.
Actul final de la Helsinki a transformat respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale într-un subiect legitim al dialogului dintre Est și Vest, parte a unui concept cuprinzător de securitate. Grupările de opoziție din țările est-europene vor găsi așadar o platformă comună în jurul căreia să se mobilizeze pentru a contesta autoritatea conducerilor comuniste. Numeroase rețele transnaționale de organizații civice vor crește presiunea publică pentru îndeplinirea angajamentelor de respectare a drepturilor omului.[8]
După sfârșitul Războiului Rece, istoriografia a revalorizat semnificația rezultatelor de la CSCE și rolul normelor stabilite prin Actul final de la Helsinki în procesul care a dus la prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est în 1989. Occidentul nu doar că nu le-a recunoscut sovieticilor o sferă de influență, ci le-a deturnat agenda și a pus bazele demantelării statu-quoului european postbelic.[9] Prin promovarea unor teme ca respectarea drepturilor omului, creșterea transparenței militare, interdependența economică sau libera circulație a persoanelor, ideilor și informațiilor, Occidentul a folosit cadrul de negociere dintre Est și Vest cu scopul de a crește presiunea pentru liberalizarea regimurilor comuniste est-europene, a slăbi rigiditatea ideologică și a eroda, pe termen lung, dominația sovietică.
Consecințele Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa au fost într-adevăr imprevizibile pentru cei mai mulți dintre contemporani. Pentru sovietici și aliații lor comuniști, Actul final de la Helsinki a devenit o „capcană legală și morală”, a rezumat istoricul american John Lewis Gaddis.[10] Conducerea sovietică a făcut „o eroare de judecată istorică”, a reflectat ani mai târziu fostul director al CIA Robert Gates, martor la evenimente din poziția sa din cadrul Consiliului pentru Securitate Națională de la Casa Albă.[11] Actul final de la Helsinki a jucat în realitate „un rol semnificativ în declanșarea procesului lung și dificil de liberalizare din Uniunea Sovietică și Europa de Est”, a recunoscut Anatoli Dobrînin, longevivul ambasador al Moscovei în SUA din perioada Războiului Rece.[12]
Până și Henry Kissinger, protagonist al evenimentelor și cel mai aspru critic al negocierilor pe topica frazelor și sensul cuvintelor, și-a recunoscut mai târziu slăbiciunea de a prevesti transformarea CSCE într-un punct de cotitură în istoria Războiului Rece. „Foarte rar un proces diplomatic a pus atât de mult în lumină limitele omului de a face previziuni”, a concluzionat Kissinger din poziția de istoric al diplomației.[13] În opinia sa, liderii sovietici au urmărit la CSCE să demoralizeze democrațiile occidentale prin înghețarea statu-quoului. În schimb, rezultatele au fost consolidarea prezenței SUA în Europa și afirmarea supremației valorilor occidentale.[14]
Evoluția post-Helsinki a fost posibilă în mare parte datorită voinței ferme a partenerilor vest-europeni de a urmări cu prioritate ca rezultatele de la CSCE să pună bazele unui proces de transformare a statu-quoului în Europa. Așa cum pertinent demonstrează tânărul istoric german Stephan Kieninger, liderii occidentali au înțeles că nu confruntarea deschisă urma să asigure victoria decisivă în Războiul Rece, ci schimbarea naturii sistemului sovietic prin intermediul angajamentelor politico-diplomatice.[15]
Studierea procesului care a dus la organizarea CSCE ne ajută să înțelegem în profunzime originile actuale ale arhitecturii de securitate în Europa. După sfârșitul Războiului Rece, CSCE a cunoscut o transformare considerabilă și a devenit organizație, fără a avea însă la bază un instrument internațional cu valoare juridică. Instituționalizarea intens promovată de România și de grupul țărilor neutre sau nealiniate la momentul negocierilor acordurilor de la Helsinki a devenit într-un final realitate. OSCE urma să fie o componentă de bază a conceptului de „instituții interconectate”, alături de NATO, UEO, Consiliul Europei și Comunitatea Europeană, cu atribuții complementare și instrumentele cele mai diverse la dispoziție pentru a înfrunta noile provocări la adresa securității europene.[16] Conceptul asigura o reprezentativitate suficient de largă pentru a guverna noua ordine din Europa, de unde dispăruse bipolarismul ideologic.
OSCE a pierdut totuși din relevanță pe măsură ce fostele țări comuniste din Europa de Est s-au alăturat NATO și Uniunii Europene, unde și-au găsit principalele garanții pentru securitatea și prosperitatea lor economică. OSCE a rămas forul cel mai important de dialog între Est și Vest, cu o componență de 57 de state participante și o dublă dimensiune, euroasiatică și euroatlantică, care formează o singură „comunitate de securitate, liberă, democratică și indivizibilă”, într-un spațiu care se întinde de la Vancouver până la Vladivostok.[17]
OSCE a devenit în același timp victima deteriorării relațiilor dintre Occident și Rusia. Cu obiectivul de a-și recăpăta statutul pierdut la prăbușirea Uniunii Sovietice, Rusia lui Vladimir Putin a ales să-și încalce vechile angajamente și să erodeze pilonii arhitecturii europene de securitate post-război rece, de unde s-a simțit exclusă de țările occidentale. Occidentul încearcă să transforme OSCE într-un „instrument vulgar” destinat să-i promoveze interesele politice, a acuzat Vladimir Putin într-un celebru discurs din 2007.[18]
Anul următor, Rusia a pretins dreptul la o „sferă privilegiată de interese” în vecinătatea sa.[19] Trupele rusești abia invadaseră Georgia, o națiune independentă și suverană, după ce Putin îi negase, la fel ca Ucrainei, un viitor euroatlantic la summit-ul NATO de la București. Ca o ironie a istoriei, chiar în acele clipe, Europa se pregătea să comemoreze 40 de ani de la invazia de reprimare a „Primăverii de la Praga”. Nu recunoaștem pretenția niciunei națiuni de a avea o sferă de influență, a răspuns America prin vocea vicepreședintelui Joseph Biden: „statele suverane au dreptul de a-și alege propriile alianțe”.[20]
Rusia se simte la fel de nesigură ca în vremea lui Stalin sau a lui Petru cel Mare și urmărește, cel mai probabil, refacerea unui glacis strategic similar perioadei sovietice. Când Medvedev a venit în 2009 cu un proiect de tratat pentru securitatea europeană, care să înlocuiască arhitectura dominată de NATO, nu e de mirare că Occidentul s-a îndoit de intențiile Kremlinului.[21] Cei mai avizați și-au adus probabil aminte de vechile inițiative ale lui Molotov din era coexistenței pașnice.
După izbucnirea crizei ucrainene și anexarea peninsulei Crimeea, se vorbește tot mai mult despre apariția în Europa a unui nou război rece. Securitatea europeană se află încă o dată sub amenințare, remarca fostul ministru Frank-Walter Steinmeier în 2016, când Germania a deținut Președinția-în-Exercițiu a OSCE.[22] La nivel politico-diplomatic, se discută permanent despre o revitalizare a OSCE care să conducă spre o nouă abordare multilaterală a securității europene. „Revigorarea spiritului de la Helsinki” a fost și motto-ul Italiei pentru mandatul său la conducerea OSCE.[23] Belarusul a propus chiar demararea unui nou „proces Helsinki.[24] Perspectivele rămân incerte, rațiune pentru care este necesar cu atât mai mult să înțelegem originile actualei arhitecturi de securitate în Europa.
România, Războiul Rece și securitatea europeană
Alinierea loială față de politica Moscovei a permis regimului comunist din România să își consolideze mecanismele puterii la începutul existenței sale. Întrucât baza de putere a regimului nu se sprijinea pe coeziunea societății în jurul partidului, ci pe voința arbitrară a liderilor de la Kremlin, elita conducătoare de la București a perceput menținerea dependenței față de URSS drept o vulnerabilitate pentru poziția sa de putere. Distanțarea strategică de URSS a devenit treptat o opțiune de supraviețuire politică. „Puteam în orice moment să fim arestați și judecați, ca în cazul altor conducători din statele frățești”, a descris Gheorghe Apostol sentimentul de insecuritate în raport cu URSS-ul al conducerii PCR.[25] La jumătatea Războiului Rece, România va cunoaște așadar o transformare dramatică în plan extern, de la postura de aliat obedient și devotat al Moscovei la un veritabil rebel al blocului comunist din Europa de Est.[26]
Ascensiunea destinderii a oferit mai departe în epocă un context favorabil regimului comunist din România de a-și afirma o identitate proprie în politica internațională. În plan european, diplomația română se va angaja activ în impulsionarea dezvoltării relațiilor Est-Vest și va transforma într-un obiectiv prioritar convocarea unei conferințe multilaterale pentru asigurarea securității în Europa.
În percepția comuniștilor români, sistemul echilibrului de putere instaurat la sfârșitul războiului mondial favoriza tendința naturală a marilor puteri spre hegemonism și controlul statelor din sfera lor de influență. Perpetuarea unei ordini europene bipolare menținea astfel deschisă vulnerabilitatea comuniștilor români în fața sovieticilor. „A trăi sub imperiul acordurilor de la Potsdam înseamnă menținerea dreptului de intervenție în orice moment”, era convingerea lui Ceaușescu exprimată în prezența președintelui american Gerald Ford, aflat în vizită în România după semnarea Actului final de la Helsinki.[27]
Conducătorii români erau interesați ca procesul de realizare a securității europene să nu conducă la o legitimare a sferelor de influență ale SUA și URSS-ului în Europa. Destinderea a amplificat insecuritatea elitei comuniste din România față de hegemonia bipolară. Din această rațiune, regimul a urmărit crearea unui nou sistem de securitate în Europa bazat pe cooperarea între state și nu pe echilibrul de putere. Scopul final era să reducă posibilitatea unui amestec extern în configurația de putere de la București.
Cercetătoarea Elena Dragomir a demonstrat cu pertinență cum deciziile de politică externă ale comuniștilor români erau influențate de teama față de tendințele hegemonice ale superputerilor, manifestate prin puterea de a hotărî în mod arbitrar destinul statelor din sfera lor influență.[28] Lucrarea de față pornește așadar de la premisa că la baza comportamentului extern al României comuniste
s-a aflat o veritabilă obsesie de insecuritate a elitei conducătoare față de politica de mare putere.
Izvoarele de arhivă relevă covârșitor cum elita politică și diplomatică a României a perceput negocierile de la CSCE și MBFR nu ca o confruntare ideologică între Est și Vest, ci una în care țările mici și mijlocii s-au opus marilor puteri. Protagonist al delegației române la CSCE, Valentin Lipatti a reflectat mai târziu despre rolul României: „Tot ceea ce am întreprins noi, ca și alte țări mici și mijlocii, s-a situat în această perspectivă, menită să înlocuiască politica sferelor de influență, bazată pe forță și pe logica blocurilor, cu un sistem de securitate europeană, ca singura alternativă valabilă. Relația Est-Vest a coexistat ca atare, cu o relație care a opus țările mici marilor puteri, indiferent de ideologie sau sistem social-politic”.[29]
CSCE a marcat sfârșitul unei ere în care țările mici și mijlocii au fost tratate ca obiecte și nu ca subiecte ale istoriei, este și convingerea ambasadorului Nicolae Ecobescu, un alt protagonist al evenimentelor.[30] Viziunea românească s-a înscris de fapt într-un curent mai larg împărtășit în epocă, în care state europene de pe ambele părți ale Cortinei de fier au perceput multilateralismul ca pe o oportunitate de a-și lărgi spațiul de manevră într-o ordine a Războiului Rece dominată de superputeri.[31]
Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa a reprezentat pentru regimul comunist din România momentul de apogeu al prestigiului său diplomatic. „Performanța României a fost cea mai spectaculoasă dintre ale tuturor aliaților sovieticilor”, scria un cotidian american de pe coasta de Vest imediat după finalizarea negocierilor de la CSCE.[32] „România a fost o excepție izbitoare de la obediența est-europeană” față de Moscova, nota și un raport de analiză elaborat de CIA.[33] Delegația română și-a interpretat așadar cu măiestrie rolul de rebel al blocului comunist.
Ceaușescu a comis însă aceeași eroare ca Brejnev și tovarășii săi din Pactul de la Varșovia. Nicicând nu și-a imaginat conducătorul român că prin semnarea Actului final de la Helsinki avea să deschidă o cutie a Pandorei. A intenționat să reducă riscul unui amestec al sovieticilor în jocul de putere de la București, dar a sfârșit prin a-și crea de fapt o vulnerabilitate nouă.
Regimul comunist din România s-a expus criticilor pentru abuzurile de încălcare a drepturilor omului, pe măsură ce va cunoaște o evoluție accelerată spre tiranie, tocmai pentru a suprima orice elemente disidente care puteau provoca instabilitate și amenința poziția de putere a lui Ceaușescu. Când la începutul anului 1989 se încheia la Viena cel de-al treilea follow-up al CSCE, condusă de un regim opac la orice idee de reformă, România era o națiune complet izolată în Europa. Prin voința poporului său, România a revenit în marea familie europeană. Un moment simbolic a fost tocmai deținerea în anul 2001 a Președinției-în-Exercițiu a OSCE.[34]
Stadiul cercetării
Procesul care a dus la adoptarea Actului final de la Helsinki la 1 august 1975 și prin care s-a încheiat oficial Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa rămâne un element important de dezbatere în istoriografia relațiilor Est-Vest din perioada Războiului Rece. După căderea Cortinei de fier, cele mai multe lucrări s-au concentrat, oarecum în mod natural, asupra raporturilor sovieto-americane în momentele majore de criză. Relațiile Est-Vest în Europa nu au rămas la periferia analizei istorice, însă cele mai însemnate lucrări de sinteză a istoriei Războiului Rece au tratat perioada destinderii tot din perspectiva aproape exclusivă a intereselor celor două superputeri. Problematica securității europene a ocupat astfel un spațiu insuficient în raport cu influența sa asupra evoluției Războiului Rece.
Dimensiunea europeană a destinderii a început să se impună în istoriografie odată cu apariția unei noi generații de cercetători, formați mai ales în spațiile universitare din Europa și cu acces tot mai neîngrădit la izvoarele de arhivă. Aniversarea în 2005 a 30 de ani de la adoptarea Actului final de la Helsinki a oferit oportunitatea primului moment de efervescență academică asupra procesului CSCE.[35] Cercetările realizate cu acest prilej au pus într-o nouă lumină rolul dimensiunii europene a destinderii în istoria Războiului Rece, inclusiv a componentei sale multilaterale. Următorul moment aniversar, la 40 de ani de la finalizarea CSCE, a oferit iarăși un nou impuls cercetării temei.[36]
În ultimele decenii, literatura de specialitate a cunoscut așadar o expansiune considerabilă și a încercat să îmbine perspective cât mai variate. Necesită a fi menționate volumele de studii coordonate de Oliver Bange și Gottfried Niedhart, Helsinki 1975 and the transformation of Europe (2008), Wilfried Loth și Georges-Henri Soutou, The making of détente (2008), Andreas Wenger și Christian Nuenlist, Origins of the European security system (2008), Poul Villaume și Odd Arne Westad, Perforating the Iron Curtain (2010), iar mai recent lucrările The long détente (2017), de Oliver Bange și Poul Villaume, și The CSCE and the end of the Cold War (2018), de Nicolas Badalassi și Sarah B. Snyder.
În aceeași perioadă, au apărut și numeroase studii individuale despre procesul CSCE, publicate în reviste de specialitate sau ca monografii de autor. În lucrarea Dynamic détente (2016), Stephan Kieninger arată cum diplomația americană și partenerii săi vest-europeni au reușit să pună în practică o viziune dinamică a destinderii, care a urmărit să străpungă Cortina de fier prin promovarea schimbărilor de liberalizare și care a prevalat față de viziunea statică, favorabilă prezervării statu-quoului militar.
Luca Ratti prezintă viziunea britanică față de problema germană și securitatea europeană în volumul Britain, Ost-and Deutschlandpolitik, and the CSCE, 1955-1975 (2008). Perspectiva germană, din Vest și din Est, poate fi întâlnită în lucrările scrise de Petri Hakkarainen, A state of peace in Europe (2011), Anja Hanisch, Die DDR im KSZE-Prozess 1972-1985 (2012), Matthias Peter, Die Bundesrepublik im KSZE-Prozess 1975-1983 (2015) și, mai recent, în volumul Staatssicherheit und KSZE-Prozess (2019), de Douglas Selvage și Walter Suss. Cea mai substanțială prezentare a contribuției franceze la CSCE se regăsește în lucrarea tânărului istoric francez Nicolas Badalassi, En finir avec la guerre froide (2014).
În volumul From détente in Europe to European détente (2009), Angela Romano a pus în lumină rolul ascendent al Pieței Comune în afacerile europene care a debutat chiar odată cu negocierile de la CSCE. Thomas Fischer, Neutral Power in the CSCE (2009), Benjamin Gilde, Österreich im KSZE-Prozess 1969-1983 (2013), Philip Rosin, Die Schweiz im KSZE-Prozess 1972-1983 (2014) și Aryo Makko, Ambassadors of Realpolitik (2016), aduc în prim plan rolul deloc de neglijat al grupului de state neutre sau nealiniate.
Mai recent, americanul Michael Cotey Morgan a încercat în volumul său, The final act (2018), să plaseze negocierea Actului final de la Helsinki într-un context mai larg, printr-o cercetare bazată pe multiple surse de arhivă din ambele părți ale Cortinei de fier.
Având avantajul limbii și cu un sistem superior de organizare a accesului la izvoarele de arhivă, perspectiva actorilor occidentali domină literatura de specialitate. Încă nu există o monografie de autor cuprinzătoare într-o limbă de circulație internațională a perspectivei actorilor din Pactul de la Varșovia asupra negocierilor de la CSCE, cu excepția de înțeles a RDG-ului. Există studii răzlețe ale unor autori ca Douglas Selvage, Csaba Békés, Wanda Jarzabek sau Jordan Baev. Lucrarea The Warsaw Pact reconsidered (2015) este fundamentală pentru a înțelege dinamica din interiorul Pactului de la Varșovia în prima jumătate a Războiului Rece.
Perspectiva sovietică, bazată pe arhivele Kremlinului, rămâne în continuare marea absentă din istoriografie. Memoriile diplomatice ale șefului delegației sovietice de la CSCE, Anatoli G. Kovaliov, Iskusstvo vozmozhnogo (2016), au fost publicate de curând, iar lucrări precum Khelsinkskii protsess (2005), de Andrei Zagorski, constituie demersuri notabile, dar încă insuficiente în raport cu statutul de protagonist al Uniunii Sovietice.
În ultimii 10-15 ani, istoriografia românească despre politica externă a regimului comunist a început să cunoască la rândul său o expansiune considerabilă, avantajată de deschiderea treptată a arhivelor de la București și de apariția unui val de tineri istorici conectați la marile curente metodologice occidentale. O direcție de cercetare autohtonă reprezentată de autori precum Mioara Anton, Elena Dragomir sau Cezar Stanciu s-a orientat spre studierea contribuției României în impulsionarea unui proces multilateral al destinderii în Europa.[37] Recent, spațiul științific românesc a fost îmbogățit cu două lucrări de doctorat elaborate de Andreea Bădilă și Sebastian Mitrache, care insistă mai apăsat asupra procesului CSCE.[38]
Lucrarea de față încearcă așadar să acopere lipsa din istoriografia autohtonă a unei monografii de substanță despre implicarea României în negocierea acordurilor de la Helsinki din 1975, problematica fiind plasată în contextul mai larg al evoluției relațiilor dintre Est și Vest după cel de-al Doilea Război Mondial. Înțelegerea rolului României în procesul de realizare a securității europene este îmbogățită prin abordarea comparată a perspectivei românești și a celei occidentale, rezultată din arhivele americane.
Izvoare
Demersul de cercetare s-a fundamentat cu precădere pe izvoare primare. Pentru a examina sursele, obiectivele și rezultatele acțiunilor de politică externă ale României, am utilizat în principal fondul documentar al Arhivelor Naționale ale României și al Arhivelor Ministerului Afacerilor Externe. Fondurile „Cancelarie” și „Relații Externe” de la ANIC conțin cele mai relevante documente pentru politica externă a României în perioada comunistă, de la notele de convorbire ale liderilor comuniști cu oficialii din străinătate sau documente elaborate de MAE, până la stenogramele ședințelor conducerii de partid și de stat. Acestea din urmă sunt deosebit de importante pentru a înțelege modalitatea în care elita conducătoare de la București s-a raportat la evoluțiile din plan internațional.
Obținerea unei burse de cercetare Fulbright mi-a permis să realizez o vizită de studiu de un an de zile în Statele Unite ale Americii. Efortul de cercetare s-a concentrat în special pe studierea fondului de arhivă al Departamentului de Stat (Record Group 59) de la NARA, dar am încercat să completez informațiile cu documente de la Biblioteca Prezidențială Gerald R. Ford din Ann Arbor, Michigan, și Biblioteca Congresului. Cercetarea a cuprins un interval cronologic amplu și o tematică mai variată decât securitatea europeană. M-a interesat și politica americană față de URSS și țările Pactului de la Varșovia sau evoluția relațiilor dintre Washington și aliații săi vest-europeni.
Deși începând cu jumătatea anului 1973, telegramele diplomatice americane sunt disponibile online în baza de date Access to Archival Databases, există categorii de documente precum aerograme, note de convorbire, rapoarte, care nu pot fi studiate decât la sediul central al NARA. Este important de menționat că, pe lângă fondul centralizat al arhivei Departamentului de Stat, unde documentele sunt ordonate pe categorii de subiecte, există și un fond descentralizat, organizat în funcție de birourile sau departamentele de origine.
De real folos în completarea documentării au fost volumele și colecțiile de surse edite. Am în vedere mai ales colecțiile Foreign Relations of the United States, Documents on Disarmament sau Documents on British Policy Overseas. O serie de autori români au publicat colecții de documente extrem de valoroase pentru orice demers de cercetare al perioadei comuniste. Pentru lucrarea de față, este deosebit de relevant volumul „România și Tratatul de la Varșovia. Conferințele miniștrilor de externe și ale adjuncților lor (1966-1991)”, editat de Mioara Anton în cadrul colecției Documente Diplomatice Române.
Evoluția tehnologică a făcut ca cercetarea istorică să beneficieze semnificativ de posibilitatea publicării de documente în spațiul virtual. Cea mai mare parte a documentelor CIA, care înainte nu puteau fi consultate decât la sediul central al NARA, pot fi acum obținute printr-o simplă apăsare de buton. Arhiva digitală a Centrului Woodrow Wilson din Washington D.C. cuprinde un fond documentar extrem de valoros pentru istoria Războiului Rece, prin contribuția cercetătorilor din întreaga lume. De asemenea, baze de date precum Digital National Security Archive sau Declassified Documents Reference System reprezintă instrumente obligatorii pentru orice cercetare serioasă asupra perioadei Războiului Rece.
Am apelat, de asemenea, la lucrările memorialistice prin care putem înțelege mai bine percepțiile și convingerile martorilor la evenimente. Există destule relatări ale participanților din epocă, precum Jacques Andréani, Le piège (2005), John J. Maresca, To Helsinki (1987) sau colecția de istorie orală publicată de Secretariatul OSCE în 2013.[39]
După Revoluția din 1989, au apărut numeroase mărturii ale foștilor demnitari comuniști, dar și istoria diplomației beneficiază, de asemenea, de importante volume care consemnează memoriile unor înalți oficiali din Ministerul de Externe, cum ar fi Corneliu Mănescu, Mircea Malița sau George Macovescu. Fără paginile de memorii ale lui Valentin Lipatti sau Constantin Vlad, înțelegerea așteptărilor României față de procesul CSCE ar fi fost cu siguranță mai limitată.
Nu în ultimul rând, trebuie să remarcăm cele patru volume coordonate de Ion M. Anghel, Pagini din diplomația României, 2009-2012, sub egida Asociației Ambasadorilor și Diplomaților de Carieră, care conțin mărturii importante ale diplomaților implicați în politica externă a României comuniste. Ambasadorul Nicolae Ecobescu a dedicat procesului CSCE peste jumătate dintr-un întreg volum din colecția sa România: supraviețuire și afirmare prin diplomație.
***
Volumul de față este dedicat în primul rând memoriei profesorului Constantin Bușe, fondator de școală a istoriei relațiilor internaționale la Universitatea din București. Mulțumiri deosebite datorez profesoarei Sarah Snyder pentru sugestiile transmise în anul de studiu din SUA și căldura cu care m-a primit la American University în Washington D.C. Respectul meu se adresează totodată profesorului Nicolae Marcel, de la Colegiul Cuza din Focșani, care m-a îndemnat la studiul Istoriei și întreg colectivului profesoral de la Facultatea de Istorie a Universității din București, cu care am avut oportunitatea să lucrez. Nu pot să închei fără a mulțumi părinților și Ninei, pentru sprijinul constant oferit.
[1] ANIC, fond CC al PCR – Relații Externe, dosar 142/1975, vol. I, f. 97.
[2] „No waltzing in Helsinki”, The Baltimore Sun, 28 iulie 1975, p. 8.
[3] Henry Kissinger, Diplomația, București, Editura All, 2007, p. 660.
[4] Pentru o sinteză excelentă, vezi Jussi M. Hanhimäki, „Détente in Europe, 1962–1975”, în Melvyn P. Leffler, Odd Arne Westad (eds.), The Cambridge History of the Cold War, vol. II, „Conflicts and Crises, 1962-1975”, New York, Cambridge University Press, 2010, pp. 198-218.
[5] Michel Debré, Trois Républiques pour une France: mémoires, vol. 4, „Gouverner autrement: 1962-1970”, Paris, Éditions Albin Michel, 1993, p. 259.
[6] Richard Pipes, „Assessing the Helsinki Final Act, 10 years later; a loss for the West”, New York Times, 1 august 1985, p. 19.
[7] Vezi, spre exemplu, Tony Judt, Postwar: a history of Europe since 1945, Londra, Penguin Press, 2005, pp. 501-502; Melvyn P. Leffler, For the soul of mankind: the United States, the Soviet Union, and the Cold War, New York, Hill and Wang, 2007, p. 241.
[8] Vezi, Daniel C. Thomas, The Helsinki effect: international norms, human rights and the demise of communism, Princeton, Princeton University Press, 2001; Sarah B. Snyder, Human rights activism and the end of the Cold War: a transnational history of the Helsinki network, New York, Cambridge University Press, 2011. Pentru o colecție recentă de studii, vezi Nicolas Badalassi, Sarah B. Snyder (eds.), The CSCE and the end of the Cold War: diplomacy, societies and human rights, 1972-1990, New York, Berghahn Books, 2018.
[9] Richard Davy, „Helsinki myths: setting the record straight on the Final Act of the CSCE, 1975”, Cold War History, vol. 9, nr. 1, 2009, pp. 1-22; Michael Cotey Morgan, The final act: the Helsinki Accords and the transformation of the Cold War, Princeton, NJ, Princeton University Press, 2018.
[10] John Lewis Gaddis, Războiul Rece, București, Editura Rao, 2009, p. 241.
[11] Robert M. Gates, From the shadows: the ultimate insider’s story of five presidents and how they won the Cold War, New York, Simon & Schuster, 1996, p. 88.
[12] Anatoliy Dobrynin, In confidence: Moscow’s ambassador to six Cold War presidents, 1962-1986, New York, Random House, 1995, p. 352. Pentru versiunea în lb. română, vezi Confidențele unui ambasador sovietic la Washington, București, Ed. Meteor Press, 2016.
[13] H. Kissinger, Years of renewal, New York, Simon & Schuster, 1999, p. 579.
[14] Ibidem, p. 591 și 602.
[15] Stephan Kieninger, Dynamic détente: the United States and Europe, 1964-1975, Lanham, Lexington Books, 2016. Vezi și Floribet Baudet, „`It was Cold War and we wanted to win`: Human rights, `détente`, and the CSCE”, în Andreas Wenger, Wojtech Mastny, Christian Nuenlist (eds.), Origins of the European security system: the Helsinki process revisited, 1965–75, New York, Routledge, 2008, pp. 183-198.
[16] Vezi, „Partnership with the Countries of Central and Eastern Europe”, declarație adoptată la reuniunea ministerială a NATO de la Copenhaga, 6-7 iunie 1991 (https://www.nato.int/docu/comm/49-95/c910607d.htm); „Rome Declaration on Peace and Security”, adoptată la summit-ul NATO de la Roma, 8 noiembrie 1991 (https://www.nato.int/docu/comm/49-95/c911108a.htm).
[17] „Astana Commemorative Declaration: Towards a Security Community”, SUM.DOC/1/10/Corr.1*, 3 decembrie 2010 (https://www.osce.org/mc/74985).
[18] „Speech and the following discussion at the Munich Conference on Security Policy”, 10 februarie 2007 (http://en.kremlin.ru/events/president/ transcripts/24034).
[19] Andrew E. Kramer, „Russia Claims Its Sphere of Influence in the World”, New York Times, 31 august 2008; D. Trenin, „ Russia’s Spheres of Interest, not Influence”, The Washington Quarterly, vol. 32, nr. 4, 2009, pp. 3-22.
[20] „Remarks by Vice President Biden at 45th Munich Conference on Security Policy”, 7 februarie 2009 (https://obamawhitehouse.archives.gov/the-press-office/remarks-vice-president-biden-45th-munich-conference-security-policy).
[21] Nikita Lomagin, „Medvedev’s fourteen points: Russia’s proposal for a new European security architecture”, în Roger E. Kanet (ed.), Russian foreign policy in the 21st century, Londra, Palgrave Macmillan, 2011, pp. 181-203; Sebastian Mitrache, „Originile sovietice ale unei inițiative actuale a politicii externe a Federației Ruse: Tratatul General de Securitate Europeană”, Studii și articole de istorie, vol. LXXXII, 2015, pp. 236-247.
[22] Frank-Walter Steinmeier, „More security for everyone in Europe: A call for a re-launch of arms control”, Frankfurter Allgemeine Zeitung, 26 august 2016 (https://www.osce.org/cio/261146).
[23] „Statement by the Minister for Foreign Affairs of Italy, Mr. Angelino Alfano, at the 1155th meeting of the OSCE Permanent Council”, PC.DEL/1101/17,
20 iulie 2017 (https://www.osce.org/permanent-council/332831).
[24] „Statement by Minister of Foreign Affairs of Belarus V. Make at the 24th Meeting of the OSCE Ministerial Council”, MC.DEL/49/17/Corr.1, 7 decembrie 2017 (https://www.osce.org/chairmanship/362211).
[25] Gheorghe Apostol, Eu și Gheorghiu-Dej, București, Editura Paco, 2011, p. 144.
[26] Pentru cele mai cuprinzătoare sinteze, vezi Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej, 1948-1965, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998; V. Tismăneanu, „Gheorghiu-Dej and the Romanian Workers’ Party: From De-Sovietization to the Emergence of National Communism”, CWIHP Working Paper, nr. 37, 2002; Mioara Anton, Ieşirea din cerc. Politica externă a regimului Gheorghiu-Dej, Bucureşti, INST, 2007; Constantin Moraru, Politica externă a României: 1958-1964, București, Editura Enciclopedică, 2008; Dan Cătănuș, Tot mai departe de Moscova…Politica externă a României, 1956-1965, București, INST, 2011; Cezar Stanciu, „A rebirth of diplomacy: the foreign policy of communist Romania between subordination and autonomy, 1948–1962”, Diplomacy & Statecraft, vol. 24, nr. 2, 2013, pp. 253-272; Elena Dragomir, Pericolul sovietic: Percepții și relații româno-sovietice în România postbelică, București, Editura Humanitas (ediție digitală), 2019.
[27] ANIC, fond CC al PCR – Relații Externe, dosar 277/1975, Nota de convorbire dintre Nicolae Ceaușescu și Gerald Ford, 2 august 1975, f. 7 f.v. și 8 f.
[28] Elena Dragomir, „The perceived threat of hegemonism in Romania during the second détente”, Cold War History, vol. 12, nr. 1, 2012, pp. 111-134.
[29] Valentin Lipatti, În tranșeele Europei. Amintirile unui negociator, București, Editura Militară, 1993, pp. 168-169.
[30] Nicolae Ecobescu, „ADIRI și noua arhitectură de securitate europeană. Contribuții notabile în sfera elaborărilor conceptuale”, în Ion M. Anghel et al., Pagini din Diplomația României, vol. IV, Iași, Ed. Junimea, 2012, p. 363.
[31] Vezi, Laurien Crump, Susanna Erlandsson (eds.), Margins for manoeuvre in Cold War Europe: the influence of smaller powers, New York, Routledge, 2020.
[32] „Audacious Iron Curtain diplomat made Russians grind their teeth”, Los Angeles Times, 27 iulie 1975, p. 55.
[33] CREST, General CIA Records, Memorandum, „CSCE: the view from Moscow”, 18 iulie 1975, CIA-RDP86T00608R000300070051-7.
[34] Constantin Ene, Paraschiva Bădescu, „O pagină uitată de diplomație: deținerea de către România a Președinției OSCE (anul 2001)”, în Ion M. Anghel et al., Pagini din Diplomația României, vol. IV, 2012, pp. 304-318.
[35] De referință sunt conferințele internaționale „The Road to Helsinki, The Early Steps to the CSCE” (Florența, 29-30 septembrie 2003) și „At the Roots of the European Security System: Thirty Years since the Helsinki Final Act” (Zurich, 8-10 septembrie 2005).
[36] Merită a fi menționată conferința internațională „Helsinki 40 Years After : International Reordering and Societal Change, 1975-1990” (Paris, 10-12 decembrie 2015). De asemenea, prestigiosul Journal of Cold War Studies a dedicat un întreg număr subiectului „CSCE, the German question, and the Eastern Bloc” (vol. 18, nr. 3, 2016).
[37] M. Anton, „Drumul spre Helsinki: România și Conferința pentru securitate și cooperare în Europa, 1966-1975”, Studii și materiale de istorie contemporană, vol. 7, 2008, pp. 130-140; E. Dragomir, „Preparing the CSCE. Romanian definitions and perceptions of the European security”, în Silviu Miloiu, Ion Stanciu, Iulian Oncescu (eds.), Europe as viewed from the margins. An East-Central European perspective form World War I to present, Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2008, pp. 247-262; E. Dragomir, „Reshaping foreign policy. Romania and Finland’s cases in the context of the CSCE’s opening. A comparative analysis”, Valahian Journal of Historical Studies, nr. 10/2008, pp. 57-74; E. Dragomir, „CSCE (Helsinki, 1973-1975) – Între cauze, obiective și rezultate”, în Ioan Ciupercă, Bogdan-Alexandru Schipor, Dan Constantin Mâță (eds.), România și sistemele de securitate în Europa, 1919-1975, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009, pp. 382-407; C. Stanciu „Geneza unei viziuni românești asupra Europei în contextul procesului CSCE. Implicații politice și ideologice (1966-1975)”, în Valentin Naumescu, Lucian Leuștean (eds.), România, Marile Puteri și ordinea europeană: 1918-2018, București, Editura Polirom, 2018, pp. 211-231. De asemenea, vezi și studiul prof. Mihail E. Ionescu, „Romania, Ostpolitik and the CSCE, 1967-1975”, în O. Bange, G. Niedhart (eds.), Helsinki 1975 and the transformation of Europe, New York, Berghahn Books, 2008, pp. 129-143.
[38] Andreea-Iuliana Bădilă, Acțiuni diplomatice românești în cadrul ONU și CSCE. Analiză comparată (1962-1975), Universitatea din București, 2013; S. Mitrache, România și arhitectura europeană de securitate. De la Pactul de la Varșovia la Actul Final de la Helsinki (1955-1975), Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, București, 2018.
[39] Alice Němcová (ed.), CSCE Testimonies: Causes and Consequences of the Helsinki Final Act, 1972–1989, Praga, 2013. Colecția include interviuri cu Jaakko Iloniemi (Finlanda), Jiří Opršal (Cehoslovacia), Jacques Andréani (Franța), Edouard Brunner (Elveția), Peter Steglich (RDG), Mario Alessi (Italia), Evarist Saliba (Malta), Iuri Dubinin (URSS) și Spencer Oliver (SUA).
