Description
„Mâna înarmată a dictaturii proletariatului”, „Sabia și scutul” regimului, organul mereu „treaz în orice moment, în orice loc s-ar găsi” . Acestea au fost apelativele prin care chiar unul din cei mai importanți oameni ai regimului, de după 1965, Vasile Patilineț, desemna Securitatea – o instituție a cărei existență numără 41 de ani și care a avut perioade în care personalul său a depășit cifra de 22.000 de oameni.
Volumul de față, al doilea din seria celor trei dedicate monografiei Securității, reprezintă continuarea proiectului de cercetare al colectivului din cadrul Serviciului Cercetare Editare al C.N.S.A.S. concretizat, în primă fază, cu apariția, în 2016 a unui prim volum. Acesta a cuprins o prezentare sintetică a predecesorilor instituționali ai Securității, a evoluției structurii organizatorice, dar și o analiză a subordonării interne și externe a Securității. De asemenea, au fost evidențiate relațiile cu celelalte structuri de forță ale regimului comunist din România (Miliția, Trupele de Securitate, Justiția, Sistemul penitenciar și Ministerul/Departamentul Cultelor) dar și colaborarea cu instituții similare din alte state socialiste.
Liviu Marius BEJENARU, Liviu ȚĂRANU
Cuprins
Introducere (Liviu Marius BEJENARU, Liviu ȚĂRANU) 7
Cap. I. Recrutarea personalului Securității 11
I.1. Medii și strategii de recrutare a personalului Securității în
anii ’50-’60 (Florian BANU) 11
I.2. Criterii de încadrare ale ofițerilor de Securitate (anii ’70 și ’80) (Oana IONEL DEMETRIADE, Mihai DEMETRIADE) 34
I.3. Evoluția numerică a personalului (1948-1989) (Florian BANU) 48
I.4. Date privind structura personalului Securității pe criterii de origine socială, apartenența politică, vârstă și sex (Florian BANU) 64
Cap. II. Pregătirea și perfecționarea profesională a ofițerilor de securitate 97
II.1. Structuri și modalități de pregătire profesională (școli de specialitate, cursuri de scurtă durată, pregătirea la locul de muncă) (Florian BANU) 97
2. Reciclarea profesională a ofițerilor Securității (Valentin VASILE) 165
Cap. III. Cariera profesională a cadrelor 179
III.1. Criterii de promovare și motive de sancționare (Liviu PLEȘA) 179
III.2. Personalul și evoluția politicii de cadre (Iuliu CRĂCANĂ, Liviu ȚĂRANU) 224
III.3. Trecerea în rezervă a cadrelor Securității (1948-1989) (Elis NEAGOE-PLEȘA, Liviu PLEȘA) 261
III.4. Cariera de după carieră: utilizarea ofițerilor rezerviști în activitatea Securității (Luminița BANU) 308
Cap. IV. Locul ofițerului de securitate în cadrul societății
românești 331
IV.1. Ofițerii care „nu există”: „acoperiții”: unde, cum, de ce? (Luminița BANU, Adrian Nicolae PETCU) 331
IV.2. Imaginea ofițerului de Securitate în propaganda comunistă (Alina ILINCA, Liviu Marius BEJENARU) 388
Concluzii (Liviu Marius BEJENARU, Liviu ȚĂRANU) 435
Abstract (Traducere în limba engleză
de Cristina Anca Dimancea) ………………………………………………. 445
Bibliografie. 467
ABREVIERI. 483
INDICE. 487
Introducere
„Mâna înarmată a dictaturii proletariatului”, „Sabia și scutul” regimului, organul mereu „treaz în orice moment, în orice loc s-ar găsi”[1]. Acestea au fost apelativele prin care chiar unul din cei mai importanți oameni ai regimului, de după 1965, Vasile Patilineț, desemna Securitatea – o instituție a cărei existență numără 41 de ani și care a avut perioade în care personalul său a depășit cifra de 22.000 de oameni.
Volumul de față, al doilea din seria celor trei dedicate monografiei Securității, reprezintă continuarea proiectului de cercetare al colectivului din cadrul Serviciului Cercetare Editare al C.N.S.A.S. concretizat, în primă fază, cu apariția, în 2016 a unui prim volum. Acesta a cuprins o prezentare sintetică a predecesorilor instituționali ai Securității, a evoluției structurii organizatorice, dar și o analiză a subordonării interne și externe a Securității. De asemenea, au fost evidențiate relațiile cu celelalte structuri de forță ale regimului comunist din România (Miliția, Trupele de Securitate, Justiția, Sistemul penitenciar și Ministerul/Departamentul Cultelor) dar și colaborarea cu instituții similare din alte state socialiste.
În continuarea firească a cercetării acestei teme generoase, dar și din considerente editoriale, acest al doilea volum tratează un aspect esențial al istoriei Securității, respectiv personalul și evoluția politicii de cadre, în perioada 1948-1989. Colectivul de autori a încercat să răspundă la câteva întrebări legitime: De unde erau recrutați și cât de bine pregătiți profesional erau lucrătorii de Securitate? Cât de performantă era activitatea lor informativ-operativă? Care era imaginea și statutul lor în societatea românească a vremii? etc. Ca urmare structura volumului a fost gândită tocmai în sensul de a putea răspunde concret, pe temei documentar completat cu alte izvoare (mărturii provenind, deopotrivă, din tabăra fostelor victime ale Securității și din cea a foștilor ofițeri de Securitate), la aceste întrebări.
Capitolul referitor la recrutarea personalul Securității prezintă strategiile și mediile de recrutare din primele două decade ale regimului comunist. La mijlocul anilor ’50, pe fondul reorganizărilor și restructurărilor de personal, au loc masive acțiuni de recrutare și selecționare de tineri din contingentele care urmau să-și satisfacă stagiul militar[2]. Nevoia de personal calificat a condus la o triere mai severă a acestora, criteriile principale fiind legate de originea socială, de pregătirea școlară, de calificarea într-o meserie și de apartenența la U.T.M. Pentru a întregi imaginea sunt, în continuare, oferite sintetic, informații privind criteriile de selecție, evoluția numerică și structura pe vârstă și sex, origine socială și apartenență politică a personalului Securității.
Miezul volumului este format din cele două capitole referitoare la pregătirea, perfecționarea și cariera profesională a cadrelor Securității. Miile de angajați ai Securității alcătuiau un mozaic uman, cu oameni pregătiți pentru meseriile lor, cu alții abia inițiați și cu o altă categorie largă fără nicio pregătire[3]. Elementul comun al acestora era originea lor socială (muncitori sau țărani), aspectele care țineau de pregătire și specializare fiind suplinite prin diferite cursuri de scurtă durată (la începutul anilor ‘50). Acestea, la rândul lor, nu puteau însă asigura pregătirea absolut necesară acestor structuri. Din această cauză, imediat după 1948, în cadrul procesului de transformare instituțională parcurs de toate organismele regimului comunist, în general, și a M.A.I., în particular, strategia aplicată de autorități a fost cea a conviețuirii dintre cadrele vechi și cele noi, dintre specialiști și debutanți. Introducerea „bobocilor” în tainele „inchiziției”, în cunoașterea formelor de constrângere sau șantaj, precum și atragerea de colaboratori în cadrul acțiunilor de represiune nu s-au făcut ușor. Ca în orice domeniu, metodele brute și fără prea mult efort de gândire au fost preferate de noii „învățăcei” pe fondul unei lipse cronice de minimă pregătire și cultură.
În selecția și pregătirea noilor cadre, consilierii sovietici au deținut un rol deloc de neglijat, aceștia fiind coordonatorii întregului proces de reorganizare a structurilor M.A.I.
Fiecare avea un dosar de cadre în care verificările asupra biografiei proprii și ale rudelor erau la mare preț. Modelul fusese, evident, cel sovietic, dar în cazul românesc, rigoarea și veridicitatea unor date incluse în aceste dosare a lăsat frecvent de dorit. Dincolo „de intimitățile reale sau fabulate” cuprinse în biografiile și fișele de cadre care alcătuiau dosarele personale ale lucrătorilor Securității, aici se regăsește, în rezumat, întreaga existență a acestora, de la viața de familie și până la pasiunile fiecăruia. Din nefericire, și de aici și teama multora de conținutul acestor dosare, aceste documente puteau fi combustibilul unei ascensiuni rapide sau în aceeași măsură o piatră de moară pentru cel vizat. În cadrul schimbărilor care au loc după 1956 în politica de cadre a partidului, direcția, serviciile și birourile care se ocupau de resursa umană a Securității au căpătat o tot mai mare greutate, în principal, tocmai prin intermediul dosarelor personale, fiind responsabile de viața și cariera multora din angajații aparatului represiv. Astfel că e îndreptățită constatarea unei importante figuri a conducerii M.A.I., Ionel Gal, după care „dosarele de cadre aveau o putere cumplită”, iar cel care le gestiona putea fi considerat „șeful sectorului suflete”[4].
Pe baza lor se făceau majoritatea promovărilor, dar și excluderile din viața militară. Verificările porneau de la rudele cele mai apropiate, mergând până la gradul III de rudenie și era urmărit orice detaliu referitor la o eventuală apartenență politică a acestora și a pozițiilor de conducere deținute în partidele istorice. Orice legătură cu persoane din străinătate era socotită drept o posibilitate de scurgere de informații, apartenența la o sectă religioasă sau colaborarea vreunei rude cu vechile structuri de informații ale României interbelice ori cu servicii străine de același profil erau „adevărate pietre funerare” asupra celor care erau propuși pentru avansare.
În ultimul capitol al acestui volum, am căutat să surprindem cu mai multă claritate locul pe care l-a ocupat ofițerul de securitate în societatea românească precum și imaginea acestuia în propaganda vremii. Aceste teme au fost abordate și în cadrul unei serii întregi de cărți cu și despre spionajul din acea perioadă precum și în producțiile cinematografice ale anilor 1950-1970.
Am rămas, ca și în cazul primului volum, fideli normelor pe care
le-am stabilit și urmărit pe parcursul documentării și redactării prezentei monografii: întreaga informație să fie veridică, să provină din surse de calitate, în primul rând documentare, să poată rezista la confruntarea cu alte categorii de izvoare, iar interpretarea ei să fie echidistantă, subordonată principiului sine ira et studio. Mărturiile fanteziste sau vindicative au fost ignorate, dezideratul nostru fiind prezentarea într-un stil sobru, lipsit de accente moralizatoare și de resentimente.
Lucrarea este destinată, deopotrivă, publicului larg, neinițiat în avatarurile Securității, dar și (mai ales!) cercetătorilor istoriei regimului comunist (istorici, sociologi, politologi), precum și viitorilor specialiști (studenți și doctoranzi la facultăți de profil). Nu în ultimul rând, am avut în vedere, ca public-țintă, jurnaliștii și reporterii din mass-media, foarte interesați și activi în a scrie despre Securitate.
În final, adresăm mulțumiri celor care au susținut acest proiect științific, deopotrivă, colegilor noștri din Serviciul Cercetare, Editare și celor din cadrul Direcției Arhivă. De asemenea, gratitudinea noastră se îndreaptă și spre membrii Colegiului C.N.S.A.S., pentru sprijinul constant, pentru lectura critică a textului și calitatea sugestiilor oferite. Nu în ultimul rând, mulțumirile noastre sunt adresate editurii, care a făcut posibilă publicarea acestui al doilea volum al monografiei Securitatea în condiții grafice de înaltă ținută.
[1] A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 13.471, f. 107: Stenograma ședinței din 4 ianuarie 1967, în care s-a analizat activitatea organelor de Securitate pe anul 1966. Comparațiile aparțineau lui Vasile Patilineț, șeful Secției C.C. al P.C.R. pentru Controlul Muncii în M.A.I., M.F.A. și Justiție de atunci.
[2] Securitatea. Structuri, cadre, obiective și metode. 1948-1967, vol. I, coord. Florica Dobre, București, Editura Enciclopedică, 2006, pp. 82-172; vezi și studiul introductiv semnat de Florian Banu, p. XVII.
[3] O bună parte a noilor veniți în MAI „provenind din rândul frizerilor, ospătarilor sau al muncitorilor manuali erau de-a dreptul șocați de poziția în care au ajuns, de marea putere pe care o dobândiseră peste noapte asupra semenilor lor”, vezi Luminița Banu, Ofițerul de securitate – prototip al „omului nou”, în „Historia”, nr. 82, an VIII, octombrie 2008, p. 61.
[4] Ionel Gal, Rațiune și represiune în Ministerul de Interne. 1965-1989, Iași, Editura Do-minor, 2001, vol. I, p. 217.