Capitolul I

Capitolul I
Situaţia geopolitică şi strategică a României (1939-1941).
Opţiuni politico-militare

 

Motto: „Geopolitica statului trebuie să se regăsească în actele de guvernare ale elitelor politice”

Rudolf Kjellén

I.1. Geopolitica nu oferă răspunsuri?

Î

n cursul uneia dintre numeroasele convorbiri dintre preşedintele american Ronald Reagan şi contele Alexandre de Marenches, desfăşurată la Casa Albă în anii ’80, oaspetele francez avea să evidenţieze, aplecându-se asupra planiglobului, faptul că bătălia dintre marile puteri, la începutul anilor ’80, continua să se dea pentru controlul zonelor în care se aflau cele opt elemente chimice strategice[1] indispensabile pe timp de război, ca şi pe timp de pace, complexului militaro-indus­tri­al şi, implicit, asigurării securităţii naţionale. Această întâlnire de nivel înalt şi discuţiile purtate reprezintă unul dintre cele mai fascinante exemple de analiză geopolitică a in­tereselor unor Mari Puteri. Dintr-o asemenea perspectivă, cercetarea întreprinsă de noi asupra poziţiei geopolitice şi strategice a României în ansamblul evoluţiei relaţiilor internaţionale din perioada 1941-1945 a urmărit să evidenţieze modul în care liderii politico-militari ai ţării noastre au înţeles şi au valorificat importanţa aşezării geografice, potenţialul uman şi de materii prime al României, în raporturile dintre marile puteri.

Care au fost „culisele” spectaculoaselor transformări şi încleştări geopolitice, cum ar fi putut influenţa România sau chiar a influenţat o parte din deciziile centrelor de putere continentale şi mondiale şi cum au influenţat, acestea, evoluţia statului român, care au fost şansele şi neşansele noastre, rolul actului de la 23 august 1944 în modificarea echilibrului de putere din arena relaţiilor internaţionale, etc. reprezintă întrebări fundamentale, cărora am încercat să le clarificăm impactul în cartea de faţă. Nu se poate înţelege ceea ce s-a petrecut în România şi în spaţiul european în perioada 1941-1945 fără o privire de ansamblu şi fără o înţelegere a evenimentelor politico-militare, diplomatice şi economice din anii 1939-1941 cu fireşti recursuri la memoria istoriei deceniului al IV-lea. Răstimpul anilor 1939-1941 şi învolburatul deceniu IV, care a premers, prin evenimentele sale politice, militare, economice, diplomatice şi sociale, izbucnirea celui de al doilea război mondial, s-au bucurat de o bogată literatură[2]. Problema unui studiu geopolitic nu poate fi abordată fără a răspunde la întrebarea: ce este geopolitica?

Într-o lecţie publică, ţinută în aprilie 1899, profesorul de drept de la Universitatea Upsala (Suedia), Rudolf Kjellén (1864-1922), pronunţa pentru prima dată termenul de „geopolitică”, dându-i acelaşi înţeles cu „geografia politică”, fundamentată de Friedrich Ratzel[3]. Conceptul va fi reluat de Kjellén, în 1900, în cartea Introducere la geografia Suediei, având aceeaşi conotaţie.

În 1916, apare cartea lui Kjellén intitulată Problemele ştiinţifice ale războiului mondial, în care primul capitol este intitulat Probleme geopolitice. Kjellén prezintă aici războiul mondial ca o dezlănţuire de forţe între marile puteri, la nivel planetar, puse în mişcare de instinctul lor de expansiune. În prefaţa la lucrarea colectivă Marile puteri înainte şi după războiul mondial, el afirmă: „Am văzut Puteri noi ivindu-se prin selecţiune naturală, în lupte şi crescând; am văzut Puteri ofilindu-se şi pierind; ele sunt supuse deci, în parte, legilor vieţii şi pot forma ca atare şi obiectul chiar al unor cercetări biologice” [4].

Rudolf Kjellén considera că Puterile Centrale trebuiau să învingă în primul război mondial, în virtutea „legilor naturii”, victoria Aliaţilor fiind un accident, iar poporul german aparţine unei rase superioare, destinul lui implacabil fiind cucerirea şi dominarea lumii occidentale. Apariţia, în 1920, a cărţii Bazele unui sistem politic va conduce la concluzia că geopolitica este una dintre părţile componente ale ştiinţei politice, şi că ea nu era altceva decât geografia statului ca teritoriu şi ca formă de viaţă. Geopolitica (aşezare, forma şi teritoriul statului) a fost considerată ca un capitol al ştiinţelor politice, iar ulterior Kjellén a ridicat-o la rangul de ştiinţă concepută ca unitate politică, formată din cinci componente: topopolitica, morfopolitica şi fiziopolitica (analiza aşezării, a fizionomiei şi configuraţiei statului); ecopolitica[5] (analiza statului ca gospodărie); demopolitica[6] (analiza statului ca neam); cratopolitica[7] (analiza statului ca formă de guvernământ); sociopolitica[8] (analiza statului ca societate).

Analizând structura statelor şi, îndeosebi, a marilor puteri din punct de vedere geografic, Kjellén preciza că acestea trebuie analizate ca „«organisme politice», pătrunse de «instinctul de expansiune», unde «selecţia naturală» joacă un rol bine definit, iar aceasta este cu atât mai evident atunci «când apar mai multe state mari, ceea ce duce la scăderea acţiunilor statelor mici»”[9]. Prin urmare, în concepţia lui Kjellén, geopolitica este geografia statului sau mai bine zis geopolitica este capitolul de introducere geografică la studiul statului ca formă de viaţă. Rudolf Kjellén descoperă, din perspectivă geopolitică, diferite caracteristici ale „poziţiilor politice” (ale topopoziţiilor) pentru diverse state europene sau continentale. Statele mari, respectiv marile puteri, dobândesc rol de centre geopolitice, în timp ce statele mici au rolul de secunzi sau de intermediari între aceste state (statul tampon) şi, ca urmare a acestui fapt, se impune şi promovarea unui nou tip de politică, aşa-numita politică tampon. Statele tampon sunt popoarele dunărene şi din câmpia ungară la adăpostul cărora s-a născut şi s-a menţinut monarhia austriacă şi habsburgică, iar mai apoi Austria avea să joace rolul de stat tampon în drumul armatelor otomane spre vestul Europei. Subscriem întru totul viziunii lui Kjellén privind importanţa strategică deosebită a acestei linii pentru
destinul Europei.

Statele şi teritoriile tampon se află, în genere, la intersecţia marilor câmpuri sau interese ale geopoliticii. Statele mici au destinul statelor tampon, prin aceasta rolul lor geopolitic amplificându-se considerabil. Este şi cazul României. Rudolf Kjellén avertiza că transformarea unui stat în „piciorul de scaun al unei mari puteri”, respectiv în pivotul unei configuraţii geopolitice, poate propulsa acel stat într-o situaţie extrem de periculoasă. Pentru Kjellén, războiul este un câmp experimental al geopoliticii. Războiul modern presupune nu numai înfrângerea duşmanului în interiorul teritoriului său sau exterminarea populaţiei, ci şi mobilizarea unor forţe economice, sociale, juridice şi culturale, înainte de a se trece la folosirea forţei militare. Un stat, în opinia lui Kjellén, poate fi mai întâi izolat şi „străpuns” geopolitic. Astfel, se poate prăbuşi din interior, iar „cucerirea” lui se face fără a se trage un foc de puşcă.

După moartea lui Kjellén, în 1922, geopolitica este intens cultivată în Germania, unde se scrie şi se discută aşa de mult în domeniu, comparativ cu celelalte ţări, încât
s-a spus, mai apoi, că geopolitica este o ştiinţă germană. În perioada apariţiei acestei ştiinţe, la începutul secolului, Germania tocmai păşea ca mare putere pe scena politică internaţională, fiind un stat nou, de curând unificat, afirmându-se tot mai mult ca atare şi, drept urmare, cu tot mai largi şi mai îndreptăţite pretenţii la un cuvânt de spus în deciziile de interes internaţional.

Friedrich Ratzel (1844-1904), unul dintre inspiratorii de marcă ai lui Kjellén în ceea ce priveşte geopolitica, a devenit membru şi, apoi, preşedinte al mişcării pangermanice, participând la eforturile de făurire a unui stat german puternic. „Idealul pentru o mare politică, ce revendică puterea mondială – scria Ratzel – constă în combinarea factorilor continentali şi maritimi”[10]. În cartea sa Marea, sursă a puterii popoarelor (1902), el a insistat asupra importanţei armei navale pentru politica externă a Germaniei. Ratzel a fost cel care a folosit datele geografiei în fundamentarea obiectivelor politice ale statului în raport cu alte state. Antropogeografia (1877), Popoare şi Spaţiu (1894) constituie primele sale apariţii editoriale, în care se ocupă de repartiţia raselor în lume, apelând la concepte darwiniene. Interpretarea biologizantă se va menţine şi în opera sa principală, Geografia politică, apărută în 1897. Ideea-pivot a construcţiei sale teoretice este asemănarea dintre state şi organisme, statul fiind subordonat „aceloraşi influenţe, ca tot ceea ce vieţuieşte”[11]. În analizele sale, Ratzel a pornit de la premisa că elementul fondator al statului este înrădăcinarea unei comunităţi într-un anumit areal geografic. „Trebuie să constatăm – conchidea Ratzel – tendinţa spre formare de state tot mai mari în tot lungul istoriei omeneşti şi nu numai în cursul istoriei scrise”[12].

Friedrich Ratzel formulează şapte principii ale expansiunii statelor: „a) întinderea statelor sporeşte o dată cu progresul culturii acestora; b) creşterea spaţială a statelor este un însoţitor al altor manifestări ale dezvoltării lor, cum sunt ideologia, producţia, activitatea comercială, puterea eforturilor de prozelitism; c) statele se extind prin asimilarea sau absorbirea unităţilor politice având o importanţă mai redusă; d) frontiera este un organ situat la periferia statului şi prin amplasarea sa materializează creşterea, forţa şi schimbările teritoriale ale statului; e) extensia spaţială a statului se realizează prin absorbţia regiunilor importante pentru proiectele sale – litoral maritim, bazine fluviale, teritoriile cele mai bogate; f) primul impuls pentru extinderea teritoriului este dat din afară de prezenţa unei civilizaţii inferioare; g) tendinţa generală de asimilare sau de absorbţie a naţiunilor mai slabe se autoîntreţine prin înglobarea de noi teritorii”[13]. Importanţa graniţelor unui stat, în opinia lui F. Ratzel, se află în legătură directă cu mărimea şi cu importanţa statului, cuantificate prin spaţiu, poziţie, energia centrului, populaţie, cultură.

Ratzel va promova ideea potrivit căreia marile popoare au nevoie de spaţiu iar pe Terra este loc doar pentru un mare stat. În scrierile sale geopolitice, Friedrich Ratzel vorbeşte despre destinul pe care Germania îl rezervă Belgiei şi Serbiei, într-o viitoare lume în care, în concepţia lui, naţiunile mici vor trebui să se scufunde, să dispară. Forţa unei civilizaţii istorice stă în forţa desfiinţării graniţelor şi cele trei mari caracteristici politico-geografice ale statului sunt: poziţia, spaţiul, graniţele. Prin scrierile sale, geopoliticianul Ratzel a contribuit la fundamentarea conceptului de Mitteleuropa. În 1898, apare, la Leipzig, lucrarea intitulată Germania, Introducere în ştiinţa patriei care reprezintă o monografie antropogeografică şi politică, o aplicare a principiilor ştiinţei antropogeografice la spaţiul etnic şi politic german. Mitteleuropa, în sens larg, este reprezentată de Europa Centrală, care se întinde din Alpi până pe toată lungimea Mării Nordului şi de la Canalul Mânecii până pe culmile Carpaţilor, de-a lungul marilor fluvii europene: Rhinul şi Dunărea.

Spaţiul geografic al acestei Mitteleuropa, cu Deutschland – patria germană drept centru şi cea mai importantă forţă politico-economico-militară, cuprinde în proporţii aproximativ egale toate formele de relief, beneficiind de o aceeaşi climă, de o faună şi o floră unitar distribuite, cu căi de comunicaţie naturale etc. Germania urma să aibă, în concepţia lui Ratzel, două sarcini politico-geografice majore: a) să facă posibilă recunoaşterea sa ca „zonă interpusă” între Occidentul anglo-saxon şi Orientul slav, prin protejarea graniţelor etnice, strângerea neamului german sub acelaşi guvernământ, urmând ca încălcarea graniţelor etnice să fie resimţită politic ca violare a graniţelor statale; b) având în vedere poziţia sa geografică, forţa germanilor nu stă decât în constituirea puterii central-europene în defavoarea marilor puteri mondiale: Anglia, Rusia şi SUA. Karl Haushofer, în prefaţa la ultima editare a lui Ratzel, din 1941, avea
să-l numească „creator de spaţiu şi de politică naţională”.

În Zeitschrift für Geopolitik din 1928, cei patru editori de publicaţie defineau geopolitica drept „teoria dependenţei evenimentelor politice de teritoriu”[14]. Generalul Karl Haushofer (1869-1946)[15] avea să descopere termenul de geopolitică în timpul primului război mondial citind cartea lui Rudolf Kjellén. În deceniul al III-lea, în jurul său se vor grupa tinerii profesori de istorie şi geografie nemulţumiţi de înfrângerea Germaniei şi de rezultatele Păcii de la Versailles. Geopolitica devine, în 1919, o disciplină de învăţământ universitar în Germania, iar în 1924 se extinde în tot sistemul de învăţământ, ca o disciplină cu examen obligatoriu, abordându-se trei grupe de probleme: a) spaţiul vital; b) frontierele; c) geopolitica oceanică şi continentală.

În 1924 se creează Şcoala Superioară pentru Politică din Berlin, având o catedră condusă de Adolf Grabowski. Grupul format din Karl Haushofer, Erich Obst, Otto Maull şi Herman Lautensach a înfiinţat Zeitscrift fur Geopolitik. Redactorul-şef al publicaţiei a fost Kurt Vowinckel. Adepţii lui Karl Haushofer s-au constituit în Arbeitgemeinschaft für Geopolitik. În 1933, catedra de geopolitică de la Şcoala Superioară de Politică a fost preluată de Albrecht Haushofer, fiul lui Karl Haushofer, în timp ce Adolf Grabowski se va retrage în Elveţia. În cursul anului 1939, are loc transformarea catedrei într-un Institut de Geopolitică, având ca director pe Albrecht Haushofer. Geopolitica devenea astfel, în atmosfera politică a epocii, un ghid pentru viaţa practică şi permitea, totodată, să se treacă de la cunoaştere la putere.

Programul lui Karl Haushofer, redactat sintetic, împreună cu Erich Obst, Otto Maull şi Herman Lautensach, preciza:”a) geopolitica este învăţătura despre rolul determinant al pământului în desfăşurarea evenimentelor politice; b) ea se întemeiază pe baza largă a geografiei, în special a geografiei politice; c) particularităţile spaţiilor terestre studiate de geografie arată cadrul geopolitic în care trebuie să se desfăşoare toate evenimentele politice cu rezultate durabile; d) pornind de la această constatare, geopolitica îşi propune să furnizeze argumente pentru acţiuni politice şi să fie călăuză în viaţa politică; e) ea devine astfel o învăţătură eficientă în stare să conducă politica practicată până la punctul necesar de pe un teren solid; f) geopolitica vrea să devină şi trebuie să devină conştiinţa geografică a statului”[16]. Karl Haushofer a considerat tot timpul că umanitatea tinde spre organizări ale „neamurilor” (ale „sângelui”) şi spre organizări ale pământului (natural-geografice sau teritoriale). Etno-spiritualitatea şi etno-teri­to­rialitatea sunt cele două elemente-cadru de definire a oricărei comunităţi umane, a celei germane în special, în opinia geopoliticienilor germani. Nu se poate vorbi de identitate în Europa dacă nu te poţi defini ca etnie, ca teritoriu şi ca spirit.

Ideea care poate unifica prin forţa ei mai multe spaţii de viaţă este o pan-idee care oferă o imensă perspectivă asupra spaţiului. Uniunea Sovietică era pionierul revoluţionar al unei idei de economie socialistă, al ideii de putere eurasiatică şi pan-asiatică şi al unei politici culturale colectiviste iar Statele Unite reprezenta pionierul evoluţionist al economiei individualiste şi capitaliste, al ideii de putere oceanică, pan-americană şi pan-pacifică şi al unei politici culturale individualiste.În confruntarea dintre aceste pan-idei victoria uneia sau alteia va da naştere unei Pax Sovietica sau unei Pax Americana. După Haushofer evoluţia pan-ideilor către sfârşitul secolului al XX-lea ar putea duce la următoarea configuraţie: a) PAN-AMERICA – o pan-configuraţie continentală – pacifică a Lumii Noi care ar cuprinde America de Nord şi de Sud şi Groenlanda; b) EURAFRICA – sau o pan-configuraţie euro-africană – Europa de la nord la sud pe lungimea Vistulei şi Prutului la est, fără Finlanda, până în Insulele britanice şi Islanda la vest, cu Asia Mică şi Peninsula Arabică, întreaga Africă – aflată sub puterea de modelare a unei pan-gândiri germane; c) PAN-RUSIA – cu toată partea continentală a Rusiei prelungită până la Vistula şi Prut în estul european, cu jumătatea de vest a Siberiei şi Mongoliei, fără Manciuria, dar cu Caucazul şi Caspica, Podişul Iranian şi India – o pan-configuraţie continentală, controlată de o idee rusă; d) ZONA DE CO-PROSPERITATE ASIATIC-PACIFICĂ – cu jumătatea de est a Siberiei (Manciuria) şi Extremul Orient asiatic, cu Tibetul şi China, Indochina, Coreea, Japonia, Oceania, Malayesia, Australia şi Noua Zeelandă, sub egida Japoniei.

Este geopolitica o ştiinţă sau o metodă de cercetare? Un răspuns la această întrebare a reflectat nesiguranţa şi diferenţele de opinie existente în rândul geopoliticienilor germani. Karl Haushofer a definit-o, într-un discurs ţinut la radio în 1931, mai degrabă un „material de construcţie”, decât o ştiinţă. Mai apoi, va scrie, în Zeitschrift für
Geo­politik (nr. 5/1936), că „geopolitica nu este o ştiinţă ca atare, ci o metodă de cercetare, o cale spre cunoaştere…”[17]. Haushofer opinase că geopolitica nu poate oferi răspunsuri certe decât la „cel mult 25% din cazuri”. Adolf Grabowski a susţinut că „geopolitica este o metodă, nu o ştiinţă…”. În lucrarea Elemente de politică, el va formula „legi politice” care orientează activitatea oricărei mari puteri: a) să stăpânească izvoarele şi gurile marilor fluvii; b) să aibă ieşire la mare; c) să-şi extindă spaţiul din aceeaşi zonă climaterică; d) să-şi extindă spaţiul în zone cu altă climă; e) să domine litoralul opus; f) să-şi unifice spaţiul (includerea grupurilor etnice de peste hotare); g) să ocupe capete de pod geopolitice şi baze avansate de unde să poată invada teritorii străine. Karl Haushofer va reveni asupra conceptului de geopolitică afirmând că ea este un instrument de înregistrare şi de măsurare a repartiţiei puterii în spaţiu, permiţând sesizarea forţelor care transformă lumea.

În 1927, Haushofer publică Grenzen in ihrer geographischen und politischen Bedeutung (Importanţa geografică şi politică a graniţelor), o lucrare al cărei scop este acela de a realiza un tablou general al graniţelor şi de a redeştepta o conştiinţă a apărării permanente a graniţelor. Mesajul pe care Haushofer a vrut să-l transmită germanilor a fost acela că o geopolitică a apărării sau a securităţii frontierelor nu trebuie să aibă ca obiectiv numai apărarea frontierelor politice, a graniţelor, a graniţelor din exterior, ci mai degrabă a graniţelor din interior, prin protecţia simţului de frontieră printr-o bătălie care se duce cu armele spiritului şi cu instrumentele politicului în armată, în economie etc.

Şcoala franceză va marginaliza obiectul geopoliticii, pe care o socotea plină de patimă şi inexactităţi, adică o ştiinţă numai pentru germani şi Germania. Geopoliticianul Jacques Ancel considera că geopolitica era tot una cu geografia politică sau că ea trebuia să se întemeieze pe analize şi sinteze foarte riguroase, apelând întruna la istorie şi întemeind această geopolitică pe studiul precis al mediului. Geograful Albert Demangeon era de părere că geopolitica ar trebui definită ca „teorie a acţiunii în spaţiul politic”. Camille Valloux şi Lucien Febvre admiteau că geopolitica are ca obiect de studiu mai degrabă problemele politice şi economice pe care le pun regiunile sau marile individualităţi naturale ale planetei, şi nu atât problemele politice şi economice care să privească un singur stat.

Şcoala britanică şi cea nord-americană şi-au elaborat un alt mod de a aborda problema raportului dintre factorul geografic şi relaţiile dintre state (teoria puterii maritime – A. T. Mahan; teoria ţării inimă – H. J. Mackinder; teoria reliefului ţărmurilor – N. J. Spykman). Englezul Ernst H. Short a propus o viziune globalistă asupra structurii obiectului geopoliticii, susţinând că geopolitica are ca obiectiv stabilirea unor tablouri sugestive ale lumii de după război, insistând asupra relaţiilor dintre state şi scoţând în relief anume consideraţii de ordin nu numai naţional şi internaţional. Referitor la structura şi la obiectivele urmărite de geopolitică, amiralul american Alfred Thayer Mahan scria că noul statut ştiinţific al geopoliticii constă în fundamentarea acesteia prin geostrategie. Geopolitica urmăreşte valoarea strategică a poziţiei geografice a unui stat, care este relativă şi care trebuie pusă de acord cu capacitatea sa de a proiecta puterea. „Trei ar fi directivele – scria Alfred Thayer Mahan – ce trebuie analizate în acest sens: poziţia geografică limitrofă pe o întindere însemnată cu Oceanul Planetar; absenţa unor vecini puternici; o mare capacitate navală şi un potenţial militar ridicat al forţei marine”[18]. În cartea The Interest of America in Sea Power (1897), amiralul Mahan considera drept criteriu pentru ierarhizarea puterilor, gradul în care sunt stăpânite mările.

În condiţiile în care, la sfârşitul secolului al XIX-lea, zona Pacificului a devenit foarte importantă pentru SUA, are loc o deplasare a intereselor de politică externă americană, succesul depinzând de superioritatea maritimă a SUA şi, implicit, de cele două comandamente în caz de război: a) naţiunea trebuie să fie ferită de orice daune grave care pot fi aduse frontierelor sale; b) în acest scop, ea trebuie să posede o marină capabilă să dispute imperiul mării cu inamicul.

Geograful englez Halford J. Mackinder (1861-1942) aprecia geostrategia drept fundamentul geopoliticii, precizând că sfera acestui concept nu se identifică cu totalitatea elementelor care intră în componenţa factorului geografic. Conceptul de realităţi geografice se referă la componentele care rezultă din selecţia, combinarea şi, mai ales, din ataşarea unor semnificaţii politice şi strategice şi instituirea unor raporturi de opoziţie între ele. Halford J. Mackinder introduce două elemente noi în componenţa obiectivului urmărit de geopolitică: alcătuirea unei „noi configuraţii geostrategice şi geopolitice a planetei”, realizată în conformitate cu „criteriul distanţei geografice” (rezultată din folosirea aviaţiei) şi în termeni de bipolaritate, precum şi crearea unor noţiuni specifice geopolitice (World Island; Heartland; Pivot Area).

În ianuarie 1904, Mackinder va susţine o comunicare la Societatea Geografică, intitulată Pivotul geografic al istoriei, analizând trăsăturile care deosebesc puterile continentale de cele maritime. „Regiunea-pivot” eurasiatică, reprezentată prin toată Siberia şi o mare parte din Asia Centrală, era înconjurată de două cercuri: primul cuprindea Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, China şi India; al doilea cerc era format din Marea Britanie, Japonia, Canada, SUA, Africa de Sud şi Australia. În opinia lui Mackinder, Puterea care va reuşi să-şi asigure o bază suficient de puternică pe mări dar şi pe continent va provoca o ruptură a echilibrului de putere pe plan mondial. H. J. Mackinder revine, în 1919, asupra concepţiei sale despre „Regiunea-pivot” (Eurasia) a politicii mondiale, simplificând la maximum lectura planisferei şi vorbind despre o masă continentală unică, înconjurată de oceanul planetar, pe care o denumeşte „Insula Mondială” (ansamblul Europa-Asia-Africa). Inima acestei mase continentale (HEARTLAND) coincide cu Rusia. Analizele geopolitice au evidenţiat că „zona-pivot” eurasiatică şi heartland-ul central-estic european reprezintă trambuline esenţiale pentru atingerea dominaţiei asupra continentului.”Cine conduce Europa de Est stăpâneşte heartland-ul; cine conduce heartland-ul stăpâneşte Eurasia şi Africa; cine conduce Eurasia şi Africa stăpâneşte lumea”, sintetiza H. J. Mackinder concepţia sa despre geopolitica lumii. Cel de-al doilea război mondial (1939-1945) urmat de perioada „războiului rece” (1945-1990), a relevat pe deplin bătălia care s-a dat şi se mai dă pentru dominarea acestui spaţiu geografic.

Pentru a se împiedica unificarea politică şi economică a masei continentale euro-asiatice, Mackinder propunea crearea unei centuri de state mici, între Austria şi Germania, pe de o parte, şi Rusia, pe de altă parte. În 1943, revine, în articolul The Round World and the Winning of the Peace, asupra conceptului de Heartland, propunând înlocuirea lui cu expresiile „regiune-pivot” şi „stat-pivot”. Heartland-ul anului 1943 se întindea de la coastele Arcticei până la deşerturile Asiei Centrale, iar în vest până la istmul larg care separă Marea Baltică de Marea Neagră. În cadrul acestui Heartland se pot întâlni cea mai vastă câmpie de pe glob şi câteva fluvii care străbat această zonă, unele dintre ele vărsându-se în Oceanul Arctic şi nefiind accesibile dinspre Ocean, iar altele în mări interioare, cum este Marea Caspică. Această zonă corespundea, în 1943, cu spaţiul URSS, cu o singură excepţie: direcţia siberiană, respectiv regiunea siberiană, la est de Eenisei, pe care o numeşte „Lenaland”, după numele fluviului Lena. Un Heartland cu o suprafaţă de 10.000.000 km² şi o populaţie de peste 170.000.000 de locuitori. În cursul celui de-al doilea război mondial, Armata Roşie a apărat o frontieră deschisă spre vest având în spate vasta câmpie a Heartland-ului, cu o imensă valoare strategică, întrucât are pe laturi zone inaccesibile (Oceanul Arctic în nord, masivi muntoşi în sud).

„Dacă Uniunea Sovietică – conchidea Mackinder în studiul din 1943 – termină războiul victorioasă, atunci va fi sigur că este cea mai mare putere de uscat, mai mult, va fi puterea care ocupă poziţia de apărare cea mai avantajoasă din punct de vedere strategic. Heartland-ul reprezintă cea mai mare fortăreaţă de pe pământ şi pentru prima dată în istorie este ocupat de o forţă militară care îşi este suficientă atât din punct de vedere al cantităţii, cât şi al calităţii”[19]. Mackinder insistă asupra ideii de creare a comunităţii nord-atlantice în care SUA reprezintă „arsenalul”, iar Marea Britanie un „aerodrom” avansat.

Nicolas J. Spykman (1893-1945) introduce printre obiectivele urmărite de geopolitică şi pe acela de „securitate de stat”, în componenţa căreia distinge trei mari categorii de factori: a) geografici (mărimea teritoriului, situare geografică); b) economici (resurse agricole, industriale şi demografice); c) politici (stabilitate politică, grad de integrare socială etc.). Printre cele mai importante obiective urmărite de geopolitică, Spykman relevă pe cele care definesc „stabilitatea stării de securitate”: a) rolul strategico-militar al regiunilor de coastă şi localizarea acestora; b) responsabilitatea ultimă a fiecărui stat cu privire la propria sa securitate; c) importanţa primordială pe care o reprezintă pentru fiecare stat balanţa mondială a puterii.

În viziunea lui Christian Daudel, structura obiectului geopoliticii poate fi segmentată în trei părţi: a) actualmente geopolitica realizează o nouă sinteză a istoriei, a spaţiului teritorial al resurselor morale şi fizice ale unei comunităţi care se situează astfel în ierarhia puterilor, în locul pe care îl ocupă, sau mai curând în locul asigurat de meritele sale; b) geopolitica ia în considerare dimensiunea politică a teritoriilor şi a activităţilor care se desfăşoară aici; c) geopolitica poate fi definită şi ca studiu al relaţiilor internaţionale în general şi al raporturilor diplomatice între state în particular. Christian Daudel distinge în cadrul obiectului de studiu al geopoliticii mai multe subsisteme, care îşi propun rolul de a fundamenta ştiinţific teoriile geopolitice: geostrategia (având ca finalitate securitatea şi apărarea); geosofia (ştiinţa de a gândi spaţiul); geopraxis (haosul şi echilibrul sistemelor politice dispuse în spaţiu); geoştiinţa (cunoaşterea geospaţială: instrument de cercetare, reprezentare şi explicare).

Michel Foucher scria că „geopolitica este o metodă globală de analiză a unor situaţii socio-politice concrete privite după modul în care sunt localizate şi după reprezentările obişnuite care le descriu”[20], precum şi faptul că geopolitica are în vedere „determinarea coordonatelor geografice ale unei situaţii şi ale unui proces socio-politic, precum şi decriptajul discursurilor şi imaginilor cartografice care le însoţesc”[21]. Peter J. Taylor vede în geopolitică disciplina care trebuie să studieze rivalitatea dintre două mari puteri în sensul exercitării dominaţiei statelor puternice asupra statelor slabe de la periferie.

Accelerarea progresului tehnic, formele de distribuţie a cunoaşterii şi deplasarea forţelor politectonice mondiale determină în plan geopolitic o permanentă reevaluare a factorilor geografici (resurse, poziţie geografică) pentru a evita unele repercusiuni pe plan militar. Geopolitica primeşte astfel un nou sens, acela de a desemna locul şi rolul pe care controlul anumitor zone geografice îl are în constituirea balanţelor de putere (regionale sau globale). P. O’Sullivan propune, în sensul acesta, termenul de „geopolitică alternativă”, în care ameninţarea să apară mai puţin actuală, iar războiul şi mai puţin sigur. Privitor la geopolitică, Pierre Gallois considera că aceasta se ocupă cu studiul raporturilor dintre conduita unei politici de putere pe plan mondial şi cadrul geografic în care se exercită.

Ştiinţă sau o metodă de cercetare? Ediţia din 1987 a Penquin Concise Columbia Encyclopedia (326 p.) nu-i recunoaşte decât calitatea de metodă, „de analiză politică, evidenţiind importanţa factorilor geografici (fruntarii naţionale şi accesul la căile maritime) în determinarea intereselor naţionale şi a relaţiilor internaţionale”. Hachette. Le Dictionaire de notre temps (Paris, 1988, p. 649) recunoaşte geopoliticii doar rostul de „studiu al influenţei factorilor geografici asupra politicii internaţionale”. În Dicţionarul enciclopedic român (vol. II, Bucureşti, 1964, p. 534), geopolitica era considerată ca fiind o „teorie antiştiinţifică şi reacţionară care denaturează datele geografiei economice, politice şi fizice, încercând să justifice politica de agresiune, care fundamentează, cu ajutorul ei, politica pactelor expansioniste şi anticomunismul”.

Noua Enciclopedie Britanică (1993) consemnează că geopolitica este analiza influenţelor geografice asupra relaţiilor de putere în politica internaţională, analiză care vizează, între altele, controlul exercitat asupra unor zone ale globului importante din punct de vedere strategic. Enciclopedia Blackwell apreciază că, deşi geopolitica examinează comportamentul statelor în funcţie de trăsături geografice (teritoriul,
climatul, resursele, localizarea în spaţiu), ca şi în funcţie de activităţi umane (populaţie, economie, structuri politice, cultură) esenţialul rezidă în studiul configuraţiei relaţiilor internaţionale în care se inserează un stat[22].

Henry Kissinger aprecia că geopolitica se referă la analiza „echilibrului de putere” şi la controlul exercitat de marile puteri asupra anumitor zone geografice. Datorită gravelor interferări ale şcolii lui Haushofer cu politica promovată de cel de-al III-lea Reich, imediat după război, în Europa, geopolitica a căpătat un „low profile”. Abia la mijlocul anilor ’70 are loc o reabilitare, în spaţiul public, a geopoliticii, în contextul unui moment de afirmare a unei Realpolitik americane, Henry Kissinger denunţă „comportamentul geopolitic” al Uniunii Sovietice, în lupta care va avea loc pentru sfere de influenţă în Lumea a Treia. Colin S. Gray publică, în 1977, lucrarea The Geopolitics of the Nuclear Era. Lucrarea apărută în Statele Unite ale Americii, a fost considerată un îndreptar al politicii externe americane. Apariţia ei a fost un eveniment, semnificativ, în condiţiile în care americanii foloseau geopolitica doar în mediile militare, după mijlocul anilor ’70 ea urmând să pătrundă masiv în universităţi şi în mediile civile.

În Europa, în 1979, H. A. Jacobsen publică, la Bonn, în două volume, o selecţie de texte din lucrările generalului Haushofer. La Paris, în 1982, se creează un institut şi o revistă de geopolitică. G. Chaliaud şi J. P. Rageau editează, începând cu 1981, un atlas geopolitic şi geostrategic. În 1983, NATO organizează prima conferinţă postbelică asupra geopoliticii. După 1985 geopolitica se (re)instalează în cancelariile occidentale, iar după 1989 revine în discuţiile publice şi în ţările din fostul spaţiu sovietic. Haushofer afirma cu privire la noua ştiinţă că „ideologia geopoliticii este precum un cristal ce se poate privi pe cel puţin două feţe”[23], fiind „imposibil de separat politica pură, o adevărată artă, de ideologia artistului ce realizează această artă”[24]. În opinia geopoliticianului german adevărurile obiective „nu prea există în geopolitică”[25]. Putem aprecia că, în general, nu s-a ajuns până acum la o concepţie unitară asupra geopoliticii, urmând a se tranşa controversa dacă aceasta reprezintă o metodă, un instrument de investigaţie sau o ştiinţă.

I.2. Şcoala geopolitică românească

În ceea ce priveşte şcoala geopolitică românească putem spune că ea s-a cristalizat în ajunul şi la începutul conflagraţiei mondiale, fiind reprezentată de personalităţi precum Ioan Conea, Anton Golopenţia, Simion Mehedinţi, N. Al. Rădulescu, M. Popa-Vereş, Mihai O. David, Vintilă Mihăilescu. Editarea unei reviste (Geopolitica şi Geoistoria – Revista română pentru sud-estul european), cu începere din 1941, sub egida Societăţii Române de Statistică a însemnat, pentru Europa est-centrală, un moment ştiinţific deosebit în care identitatea culturală neo-latină trebuia marcată, dar şi remarcată de alte foruri internaţionale.

Simion Mehedinţi avea să se afirme ca unul dintre cei mai importanţi geopoliticieni români. În viziunea sa condiţia geopolitică a unui popor este reprezentată de două dinamisme: al geografiei şi al etnografiei. La „dinamica spaţiilor” trebuie să articulăm „dinamica popoarelor” pentru a căpăta o bună înţelegere a unei configuraţii istorice. Istoria este o continuă schimbare de configuraţii sub acţiunea compusă a mişcărilor spaţiale şi etnografice. Aceste mişcări spaţiale şi etnografice alcătuiesc o configuraţie geopolitică ce prezintă o serie de repere fixe, atât geografice, cât şi etnografice.
Relaţiile dintre aceste repere fixe se schimbă dimpreună cu poziţia şi semnificaţia fiecărui reper la un moment dat. Munţii Carpaţi, Dunărea şi Marea Neagră reprezintă reperele fixe şi cruciale pentru existenţa colectivă a poporului român. Pierderea unuia dintre aceste repere expune România la mari primejdii.

În 1914, în studiul Chestia orientală, din punct de vedere geografic şi etnografic, Simion Mehedinţi afirma că chestia orientală se leagă nu numai de strâmtorile dintre Marea Egee şi Marea Neagră, ci şi de istmul dintre Marea Neagră şi Baltică, adică se întinde peste toată faţada continentală a Europei Răsăritene. Condiţia geopolitică a statului român trebuie examinată în cercul ei interior, care este definit de cele patru repere: istmul ponto-baltic, strâmtorile, Dunărea şi Carpaţii. Aceste repere se integrează într-un ansamblu de cercuri exterioare, numai parţial concentrice, care închid în ele mişcarea unor spaţii mai largi. În condiţiile în care la frontierele româneşti apăruse o „lume nouă”, care „presa” prin creşterea sa demografică de 12 000 000 de locuitori în fiecare deceniu şi care ameninţa să se rostogolească peste geografia românească, elementul românesc era chemat a face front spre stepa asiatică dintre Prut, Baltica şi Urali în faţa tendinţei nivelatoare a statului moscovit. Chestia orientală se întindea astfel de la Constantinopol până la Königsberg.

Profesorul Ioan Conea (1902-1974) a fost personalitatea cea mai remarcabilă a geopoliticii româneşti. El considera geopolitica o ştiinţă în devenire („ştiinţă a zilei”), care îşi propunea drept obiect de studiu „mediul politic planetar”, adică „jocul politic dintre state” (ştiinţa relaţiilor dintre state sau „a presiunilor dintre state”). Geopolitica se delimitează de geografia politico-militară, prin caracterul ei dinamic. Factorii geografici rămân constanţi, cei geopolitici sunt variabili. „Poziţia geografică – observa Ioan Conea – rămâne mereu aceeaşi, poziţia geopolitică e tot mereu alta. Faţa politică a pământului este o uriaşă tablă de şah, pe care jucătorii mută mereu piesele, dând acestora mereu alte poziţii şi funcţii”[26].

Mediul politic planetar trebuie urmărit şi definit pe temeiuri geografice: „geografia condiţionează, explică şi caracterizează acest mediu”, iar geopolitica reprezintă „expresia politică a unui ansamblu de elemente geografice care converg în ea”. Ioan Conea o vede ca pe o „ştiinţă a atmosferei sau a stării politice planetare”, în virtutea căreia „interdependenţele politice şi economice mondiale rezultă din integrare” şi fac obiectul geopoliticii. Una dintre tezele fundamentale ale lui Ioan Conea este aceea a destinului Carpaţilor în viaţa şi devenirea poporului român. Argumentele sale în favoarea acestei idei se încheagă într-un studiu apărut în 1941 cu titlul: Destinul istoric al Carpaţilor[27]. Munţii Carpaţi reprezintă coloana vertebrală a pământului şi poporului românesc, în viziunea lui Ioan Conea.

1. Al. Rădulescuavea să contribuie prin studiile sale la evoluţia şcolii geopolitice româneşti, fiind unul dintre acei excelenţi teoreticieni chemaţi să apere hotarele României în faţa Europei. Geopoliticianul român a fost preocupat de ideea hotarului românesc dunărean. În 1929, semnează un studiu cu titlul Între Dunăre şi Mare[28]. În 1940, va publica lucrarea Consideraţii geopolitice asupra reţelei hidrografice a României, iar în 1941 Hotarul românesc dunărean. Geograful N. Al. Rădulescuformulează teza legată de alternanţa geopolitică a marilor fluvii care se transformă, în funcţie de ritmul istoriei, fie în axe, fie în graniţe pentru formaţiunile politice respective. Un exemplu în acest sens este Dunărea, axă pentru lumea tracă, margine a imperiilor roman, bizantin şi otoman, care, deşi au depăşit-o, nu au reuşit să stăpânească trainic regiunile din nordul ei. N. Al. Rădulescu avea să emită una dintre cele mai riguroase legi ale geopoliticii: statele sunt variabile ca formă, aspect şi organizare; factorul de permanenţă este numai poporul pe trunchiul căruia se clădeşte statul. Fluviul Dunărea capătă în opinia lui N. Al. Rădulescu un întreit rol: a) rolul de drum; b) rolul de hotar; c) element de polarizare politică a statului românesc. „Libera navigaţie la gurile Dunării nu poate fi asigurată decât de o Românie puternică, stăpână pe tot teritoriul locuit de neamul românesc”[29], scria marele geograf român.

În Probleme româneşti dunărene[30], avea să scrie: „Navigaţia pe Dunăre s-a putut face în deplină libertate numai în perioadele în care ruşii au fost îndepărtaţi de la gurile Dunării; principiul acesta este cu atât mai mult valabil şi în viitor”. Există o conexiune între dimensiunea statului român şi statutul european al Dunării, de unde rezultă:
1. Securitatea navigaţiei pe fluviu poate fi ameninţată de existenţa în bazinul mijlociu a unor state interesate să rupă legătura între statul care stăpâneşte bazinul superior şi cel care stă de pază la gurile Dunării; 2. Europa are nevoie la gurile Dunării de un stat românesc puternic, întreg, având un ţărm la Marea Neagră suficient de întins încât să devină apt pentru paza gurilor Dunării.

Prin adevărurile studiilor sale de geopolitică, Gheorghe I. Brătianu este copleşitor şi atât de actual. În anii 1941-1942, va ţine cursul intitulat Chestiunea Mării Negre la Universitatea Bucureşti[31]. La 15 decembrie 1941, în lecţia de deschidere a cursului despre istoria Mării Negre, Gheorghe I. Brătianu vorbea despre „spaţiul de securitate” al României, un termen geopolitic pe care îl va defini ulterior drept spaţiul care „cuprinde acele regiuni şi puncte fără de care o naţiune nu poate îndeplini nici misiunea ei istorică, nici posibilităţile care alcătuiesc destinul său”[32]. El va face o distincţie între spaţiul de securitate, spaţiul etnic şi spaţiul vital. Spaţiul etnic era „spaţiul locuit de acelaşi popor, în sensul de naţiune”, iar spaţiul vital era un „raport de forţe”, „spaţiul peste care se întinde la un moment dat expansiunea unei forţe”[33]. Spaţiul de securitate putea să coincidă cu spaţiul etnic-de unde rezultă o „poziţie tare”-, putea, însă, să-l şi depăşească. Afirmarea spaţiului de securitate nu înseamnă voinţa şi dorinţa de-a acapara un „spaţiu vital”, deci nu este expresia unei forţe în expansiune. Gheorghe I. Brătianu identifica două „poziţii cheie”, respectiv poziţii geopolitice decisive pe care România trebuia să le includă obligatoriu în calculele ei strategice: „1. Intrarea Bosforului şi, în general, sistemul strâmtorilor care duce navigaţia dincolo de această mare închisă; şi 2. Crimeea, care, prin porturile ei naturale, prin cetăţile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă în Marea Neagră este evident o poziţie stăpânitoare peste tot complexul maritim de aci. Cine are Crimeea poate stăpâni Marea Neagră. Cine n-o are n-o stăpâneşte. Este evident că această problemă se leagă de chestiunile noastre, pentru că, în definitiv, ce sunt strâmtorile altceva decât prelungirea gurilor Dunării”[34]. Tot el adăuga că „noţiunea spaţiului de securitate presupune că noi nu putem rămâne indiferenţi faţă de ce se petrece în aceste două poziţii cheie ale unei mări atât de strâns legate de existenţa noastră”[35]. Istoria veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea era sintetizată de Gheorghe I. Brătianu ca fiind o luptă pentru Marea Neagră între Rusia şi Europa.

Anton Golopenţia atribuia termenului de geopolitică cel puţin trei semnificaţii: teorie şi cercetare a condiţiilor geografice ale statului; informaţie politică externă; mit politic, obiectiv specific politicii de justificare şi revendicare a Germaniei. Geopolitica este considerată, înainte de toate, „informativă”, şi nu analiză teoretică, ci „cercetare”. Golopenţia precizează că „obiectul ei de studiu îl constituie potenţialul statelor”. Cercetarea geopolitică ar trebui să fie „continuă”, presupunând permanent perfecţionarea teoriei, unde criteriul de selectare a faptelor trebuie să-l constituie rolul jucat în mediul politic de statul respectiv.

1. Popa Vereşconsidera că, pentru România, obiectul geopoliticii este condiţionat de structura spaţiului geografic, precum şi de fenomenele sociale şi economice care sunt orientate, la rândul lor, de idealuri politice şi nevoile istorice ale statului, ca expresie a comunităţii şi suveranităţii naţionale. Având în vedere faptul că România nu are de revendicat teritorii şi nefiind în firea poporului român simţul unei expansiuni teritoriale, M. Popa Vereşconsideră că statul român nu are nevoie de o geopolitică militantă, ci ar trebui studiată şi dezvoltată „geopolitica internă”. Obiectivul acestei „geopolitici interne” trebuie îndreptat spre realităţile mediului geografic al ţării.

I.3. Consideraţiuni geopolitice asupra României

Poziţia geografică a unui stat reprezintă suma condiţiilor favorabile pentru consolidarea temeliilor proprii, naţionale, pentru afirmarea ţării respective în relaţiile cu comunitatea regională geografică din care face parte. La contactul dintre spaţiul alpin şi solul rigid care stă în temelia uriaşei câmpii est-europene, lanţul munţilor Carpaţi, revărsat peste marginea acesteia, s-a sucit în loc, desenând marele S al arcului Carpato-balcanic. Ciocnirea dintre cele două lumii deosebite a dat naştere la nesfârşite forme şi efecte: de o parte, lumea reliefului alpin variat, denivelat şi compartimentat, de altă parte lumea formelor netede, joase şi întinse pe orizonturi nesfârşite din Răsăritul continentului nostru. Edificiul carpatic românesc-amfiteatru dispus concentric în jurul cetăţii transilvane-impune apelor, vegetaţiei, populaţiei şi bunurilor trei direcţii de circulaţie şi de răspândire radiară: spre Vest către Europa Centrală; spre Sud către lumea balcanică şi Mediterana estică; spre Răsărit către întinsele orizonturi ale Europei continentale.

Teritoriul României se găseşte chiar la mijlocul zonei temperate iar paralela 45⁰ trece prin sudul ţării (sudul Deltei Dunării, până la nord de municipiile Ploieşti şi Târgu Jiu şi prin comuna Ciclova Română din judeţul Caraş-Severin). Ea se găseşte, deci, în mijlocul zonei celei mai favorabile dezvoltării social-umane. Distanţele aproape egale (2.700-2.800 km) faţă de Oceanul Atlantic, de Oceanul Îngheţat şi de Munţii Ural constituie un indicator al egalei influenţe fizico-geografice, pe care acestea o exercită asupra României, în timp ce Marea Mediterană, aflată la numai 1.050 km, îi nuanţează clima într-o măsură restrânsă. România se desfăşoară teritorial ca entitate politică-europeană în regiunea muntoasă a Europei Centrale şi într-o bună parte a istmului Europei dintre Marea Neagră şi Marea Baltică, ce a însemnat zona de semnificaţii economice şi de încărcătură umană deosebită.

Spaţiul (der Raum) şi Poziţia (die Lage) sunt două coordonate geopolitice care ne-au rămas de la Fr. Ratzel; a doua este mult mai importantă decât prima şi este puţin studiată cu obiectivitate. Profesorul Simion Mehedinţi, studiind poziţia României, în ansamblul continentului european, ajunge la concluzia că ţara noastră este situată la frontiera orientală a Europei peninsulare. Numeroşi autori au considerat România ca fiind o ţară balcanică; fără a insista prea mult pe sensul peiorativ al termenului „balcanic”, este foarte bine cunoscut că această concepţie este inexactă, căci ea nu se sprijină pe o bază geografică adevărată. Ideea care se impune, ca rezultantă a studiilor geografice şi geopolitice, este aceea că România aparţine Europei Centrale[36].

În secolul al XIX-lea, o dată cu dezvoltarea celor două Principate româneşti din partea de Sud şi de Răsărit a Carpaţilor, va persista aceeaşi tendinţă eternă de expansiune politică şi economică. Protagoniştii: Imperiul Habsburgic dinspre Apus şi cel Ţarist dinspre Răsărit, iar Imperiul Otoman rămânând, dinspre Sud, cu stăruinţa sa din trecut.”Am rămas numai datorită unui echilibru determinat de tendinţa de cotropire convergentă a marilor noştri vecini. Ruperea echilibrului se arăta totdeauna printr-o amputare a teritoriului nostru naţional”[37], conchidea geograful Mihai O. David. Putem considera marginea de răsărit a României, cuprinsă între patrulaterul Cernăuţi, Hotin, Reni şi Cetatea Albă, ca o regiune interesantă nu numai pentru statul român, ci şi din punct de vedere geopolitic. Fr. Ratzel scria referitor la istoria acestor locuri: „Porţile continentului au fost câmpiile din sud-estul Europei. În acest şes, de când ţine minte istoria, mereu un popor a împins alt popor şi toate s-au îmbulzit spre apus şi spre miazăzi”[38]. În cursul veacurilor care au urmat, de-a lungul evului mediu, Moldova şi Muntenia vor reprezenta cele dintâi formaţii politice europene în frontul stepei, adică luau împreună rolul Daciei antice faţă de istmul ponto-baltic. Atunci când facem o analiză geopolitică a spaţiului românesc, trebuie să avem în vedere şi faptul că superioritatea geopolitică a spaţiului românesc este dată, alături de presiunile de interes politic, de presiunile religioase. Prin poziţia sa geografică, România se găseşte în avanpostul cel mai înaintat al lumii ortodoxe, la interferenţa a trei religii principale: catolică şi protestantă din vest şi musulmană din sud-est. Catolicii şi protestanţii vor desfăşura acţiuni persistente pentru captarea de noi prozeliţi.

În cadrul echilibrului geopolitic european formaţiunile politice româneşti au de îndeplinit o anumită funcţiune. Geograful V. Mihăilescu a denumit-o, în 1943, drept „funcţiunea geopolitică şi geostrategică a pământului şi poporului carpatic românesc” şi ar avea trei componente: a) o funcţiune militară în epocile de criză europeană-apărarea, în teritoriile de avangardă din faţa Carpaţilor sau dinăuntrul Cetăţii transilvane, în caz de ofensivă pe orice direcţie; pivot de manevră, în caz de ofensivă (spre Balcani-1913, spre Europa Centrală-1919 şi spre Est-1941); b) o funcţiune pozitivă în epocile de linişte, anume contopirea, adoptarea şi împăcarea tuturor influenţelor, intereselor şi tendinţelor divergente care se încrucişează aici; c) funcţiunea unui spaţiu critic al continentului european. Având în vedere desfăşurarea evenimentelor istorice, putem aprecia că marginea răsăriteană a pământului dacic a fost, din antichitate până azi, hotarul de răsărit al Europei şi continuă să fie. Timp de trei mii de ani, poporul român, în calitatea sa de popor carpatic sau de popor mărginaş (Randvolk), a fost o strajă de continuă veghe în bastionul cel mai înaintat al Europei spre Răsărit, Nistrul devenind „simbol geopolitic”.

Un studiu geopolitic al unei ţări presupune analiza centrelor de putere şi a raporturilor pe care acestea le stabilesc cu statul respectiv. Geopolitica studiază, deci, relaţiile interstatale, în raport de centrele de putere continentale şi mondiale. Primul lucru care trebuie făcut este stabilirea marilor puteri care, în virtutea potenţialului pe care-l au, controlează sau tind să controleze zona geografică unde este dispus statul respectiv. Se cer precizate, mai apoi, componentele factorului geografic: suprafaţa; poziţia pe continent şi pe glob; vecinătăţile geografice şi structura lor, alternanţa mare-uscat; caracterul insular şi continental; structura geologică cu valoare economică (bogăţiile solului şi subsolului); reţeaua hidrografică, bogăţia şi orientarea ei; factorii climatici; vegetaţia etc. Trebuie evidenţiate, cu precădere, semnificaţiile politice, militare, economice etc. dobândite de aceste elemente, şi se impune detectarea acelor semnificaţii care au o anumită pondere în structura mondială de putere, cu alte cuvinte măsura şi modul în care marile puteri, dar şi alte state, sunt interesate în valorificarea, stăpânirea şi controlul lor. În acest context, putem vorbi despre faptul că peninsulele scandinavă şi balcanică aveau să reprezinte o veritabilă tentaţie. Iugoslavia deţinea 10% din producţia mondială de bauxită şi o proporţie egală din cea de antimoniu; Turcia o cincime din producţia mondială de crom; ţările din Balcani şi Ungaria erau considerate furnizori necesari de produse agro-alimentare şi textile, Ungaria deţinând şi 13% din producţia mondială de bauxită.

Principala resursă avea să o reprezinte petrolul, iar importanţa strategică a petrolului avea să devină crucială. Petrolul a devenit o resursă strategică de bază, fără de care nu se poate menţine un sistem modern de apărare naţională iar fără o amplă aprovizionare cu petrol războaiele nu pot fi purtate, mai ales de puterile care revendică prezenţe şi interese globale. Astfel, petrolul a devenit o parte integrantă a conceptelor de securitate naţională şi a planificării strategice militare, presând permanent deciziile politice şi activitatea diplomatică. „Aurul negru, cum i se mai spunea petrolului, o dăruire a naturii atât de bogată în foloase, a jucat de această dată un rol nefavorabil intereselor noastre”[39], constata Eugen Cristescu, directorul Serviciului Special de Informaţii (SSI), într-un studiu dedicat informării personalului Serviciului Special de Informaţii, cu referire directă la evenimentele din 30 august 1940 de la Viena.

În 1940, producţia mondială de petrol era de aproximativ 300 de milioane de tone. Exista opinia privind o „axe a petrolului”, cu un capăt în Orientul Apropiat, împrejurimile mărilor Neagră, Caspică, Roşie şi în extremitatea răsăriteană a Mediteranei, iar celălalt capăt în zona Golfului Mexic şi Mării Caraibelor. Resursele petrolifere ale Arhipelagului Indonezian erau considerate o prelungire îndepărtată a acestei „axe” sau o excepţie care confirmă regula. Petrolul românesc reprezenta în 1940 unul din cele mai bune din lume, fiind bogat în elemente uşoare care îl făceau apt pentru benzină de calitate, iar pe de altă parte apropierea de zonele industrializate din centrul şi nord-vestul continentului făcea posibilă achiziţionarea şi transportarea lui rapidă ori de câte ori surveneau dificultăţi în alte locuri. România realiza în primele şase luni ale anului 1939 o producţie de 3 328 939 tone petrol, fiind singura ţară exportatoare de petrol din interiorul Europei. România se afla pe locul cinci în lume în ceea ce priveşte producţia de petrol. În ianuarie 1936, dr. Steinberger, un specialist în probleme petroliere, publica, în „Deutsche Wehr” un articol care se voia a fi un semnal de alarmă în ceea ce priveşte nevoile de petrol ale maşinii de război germane. În caz de război, armata germană va consuma anual 12,5 milioane tone (5,5 milioane tone pentru forţele terestre, 1,7 milioane tone pentru aviaţie, 2,45 milioane tone pentru spatele frontului, 2 milioane tone pentru marină).

Petrolul avea să se constituie într-una din mizele câştigătoare ale acestui război. Într-o lucrare apărută la Stuttgart (Das Erdöl in Weltkrieg – Petrolul în războiul mondial), dr. Ferdinand Friedensburg exprima interesul pentru petrolul din Polonia, România, Caucaz şi Orientul Mijlociu, singurele zone care puteau fi dominate de forţele terestre germane. Putem astfel înţelege mai uşor de ce România s-a bucurat de un tratament aparte în planurile de război ale Berlinului. O notă confidenţială adresată prim-ministrului Armand Călinescu sintetiza problema „spaţiului vital” al Germaniei, după 15 martie 1939, ca fiind o preocupare continuă „de a crea o axă economică între Marea Nordului şi Marea Neagră”[40]. Ministrul Uniunii Sovietice la Paris telegrafia, la 26 martie 1939, guvernului său, că pentru Hitler ora atacării Franţei nu va suna decât atunci când România „va fi definitiv aservită influenţei germane după ce o va vasaliza complet (se admite şi varianta paşnică)”[41] ceea ce îl va face pe Hitler „stăpân necontestat al bazinului dunărean, îi va asigura aprovizionarea cu grâu şi petrol, îi va conferi o bază la Marea Neagră şi îi va deschide drumul spre Balcani şi Orientul Apropiat”.[42] Informaţiile şi impresiile erau culese din cercurile oficiale franceze.

Aceste elemente întăresc ideea importanţei spaţiului geografic românesc în preocupările Marilor Puteri. Nedescifrarea corectă de către responsabilii politici români a „jocului” intereselor Marilor Puteri avea să genereze consecinţe nefaste asupra României. O dovadă în acest sens o reprezintă faptul că oficialii români nu au putut sesiza diferenţa de substanţă dintre intenţia britanică de a nega Germaniei accesul la petrolul românesc şi necesitatea de a se baza pe el în interese directe, avându-se în vedere şi ponderea capitalului britanic în economia românească. Cel de-al doilea aspect al problemei ar fi dus la menţinerea unor relaţii foarte strânse cu MareaBritanie, mai cu seamă cele politice. Din păcate, la 21 octombrie 1938, statul-major al Royal Navy, într-o scrisoare adresată Foreign Office-ului, era de părere că ar fi fost benefic, pe termen lung, ca aprovizionarea cu petrol a Imperiului Britanic să depindă „în întregime de sursele la care accesul este mai uşor”[43], astfel încât „ar fi nechibzuit să se importe cantităţi mai mari, decât în prezent, de petrol românesc”[44]. Experienţa celui de-al doilea război mondial avea să confirme că stabilirea unui control militar efectiv asupra surselor de petrol şi a rutelor de transport, sau a zonelor care le separă de adversar, sau numai ameninţarea lor a reprezentat o latură importantă a strategiei marilor puteri.

I.4. Contradicţiile, pasiunile şi neînţelegerile europene

În dimineaţa zilei de 11 noiembrie 1918, la ora 11.00, se aducea la cunoştinţa combatanţilor faptul că războiul s-a sfârşit. „Viaţa umană – avea să scrie juristul şi omul politic francez, Raymond Poincaré – a fost secerată cu milioanele, sute de oraşe înfloritoare au fost distruse, terenuri fertile lovite de sterilitate, bugetele copleşite sub povara unor datorii formidabile (…) spiritele tulburate de o nelinişte îndelungată…”[45]. În euforia acelor clipe, pe lângă optimismul asupra viitorului lumii şi al popoarelor, a existat şi o undă de scepticism, dacă nu chiar pesimism sau, mai bine-zis, realism. Premierul francez, Georges Clemenceau, se îndoia de viitor: „Am câştigat războiul: acum va trebui să câştigăm pacea, şi aceasta va fi, probabil, mai greu”. Scriitorul francez Paul Bourget, privind mulţimea care se bucura, avea să declare: „Războiul este câştigat. Vor începe greşelile”[46]. Astăzi, după scurgerea atâtor ani plini de evenimente dramatice, putem afirma că spusele lui Bourget au căpătat semnificaţia unui adevăr. Aliaţii, dispreţuind pe germani şi învăţămintele istoriei, au lovit acolo unde durea cel mai mult: în mândria germană, în orgoliul unei mari naţiuni, oferind astfel pretextul unei revanşe care nu va întârzia să se producă.

La 7 mai 1919, în Palatul Trianon de la Versailles, s-au aflat faţă în faţă învinşi şi învingători. În fruntea delegaţiei germane se afla contele Ulrich von Brockdorff-Rantzau[47] , ministrul de Externe al Germaniei. În faţa celor prezenţi, părea că simbolizează încă militarismul prusac şi duritatea diplomaţiei germane. El a rămas un aristocrat, deosebit de sensibil, dificil în raporturile lui cu cei din jur, ambiţios, politica lui fiind „determinată de noţiunile onoare, forţă, grandoarea Reichului, în ciuda hainei moderne pe care a îmbrăcat-o, sub influenţa principiilor proclamate de Wilson”[48]. Păcat că Aliaţii nu au recunoscut sau nu au vrut să recunoască în mândria şi orgoliul lui von Brockdorff-Rantzau, mândria şi orgoliul unei mari naţiuni. Au lovit în ea cu brutalitate, cinism şi lipsă de realism. „Nu ne facem iluzii – declara Ulrich von Brockdorff-Rantzau – asupra dimensiunii înfrângerii noastre. Ştim că puterea Germaniei a fost înfrântă. Cunoaştem puterea dumneavoastră şi am ascultat pretenţiile dumneavoastră. S-a cerut de la noi să ne recunoaştem singuri vina. Dar o astfel de recunoaştere ar fi o minciună din partea mea. (…) Nu recunoaştem dimensiunea responsabilităţii şi a defectelor noastre. (…) Nu cunoaştem cauza urii al cărei obiect suntem şi am simţit voinţa pasionantă cu care învingătorii vor să ne facă să plătim, atât ca învinşi, cât şi în calitate de culpabili”[49]. O tăcere imensă va urma în sală după discursul învinşilor.

Ion I. C. Brătianu, aflat în sală, în acele clipe, avea să telegrafieze la Bucureşti: „Din cele ce ştim pacea este, totodată, şi prea aspră, şi prea slabă. Ea impune condiţii napoleoniene şi vrea să le execute cu mijloace wilsoniene. Taie toate posibilităţile expansiunilor economice unui popor de 80 milioane: contra exploziunii provocată de asemenea compresiuni, prevede în loc de cingătoare de fier, ghirlandele Societăţii Naţiunilor”[50]. În ciuda marilor dificultăţi ce aveau să marcheze lucrările Conferinţei de Pace de la Versailles, aceasta avea să se încheie prin semnarea tratatelor de pace, deşi s-a spus că această pace este mai favorabilă învinşilor decât învingătorilor. Ea avea să consacre triumful principiului naţionalităţilor şi al autodeterminării naţionale.

La 10 ianuarie 1920 a luat fiinţă Societatea (Liga) Naţiunilor organizaţie considerată cheia de boltă a viitorului şi care urma a impune pacea, respingând orice agresor, prin forţa pe care i-o va da egalitatea şi unitatea popoarelor. Nichifor Crainic se întreba într-un mod foarte realist: „În numele cărei credinţe religioase se pot înfrăţi toate popoarele? Creştinismul n-a cucerit încă tot pământul: «o turmă şi un păstor» e încă un ideal pentru cel mai înflăcărat apostolat cu putinţă. Iar a pune creştinismul, fără să vorbim de confesiunile din sânul lui, pe picior de egalitate cu mahomedanismul sau cu budismul, în numele pacifismului religios, e o imposibilitate de principiu şi de fapt. Societatea Naţiunilor, ocolind această dificultate, era un organism areligios, profesând un pacifism fără fundament transcendent”[51].

Politica externă românească din perioada interbelică, integrată principiilor Societăţii Naţiunilor[52], se află într-un proces de reevaluare, în ciuda unor realizări, care ţin de perioada în care la conducerea ei se afla Nicolae Titulescu. În analizele care se fac asupra evoluţiei politicii externe româneşti în respectiva perioadă persistă întrebarea: de ce politica externă românească s-a dovedit în final neviabilă, având în vedere vara dramatică a anului 1940, moment cu semnificaţii profunde pentru întreg cursul politicii externe româneşti de până atunci.

În timpul desfăşurării Conferinţei de Pace, pe măsură ce anumite interese politice oculte aveau să genereze posibilitatea revenirii Germaniei în arena relaţiilor politice internaţionale, premierul francez Clemenceau avea să sesizeze acea primejdie care va ameninţa Liga Naţiunilor, încă de la crearea sa, precum şi rezultatul Păcii de la Versailles: „Dumneavoastră căutaţi să faceţi dreptate germanilor: să nu credeţi că ei ne vor ierta vreodată: ei nu vor căuta decât ocazia unei revanşe: nimic nu va distruge furia acelora care au voit să stabilească dominaţia lor în lume”[53].

În perioada 1918-1940, România a acţionat pentru menţinerea relaţiilor dintre state pe principiile respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, egalităţii în drepturi, indivizibilităţii păcii şi colaborării internaţionale, respectării statu-quo-ului teritorial şi al tratatelor internaţionale, precum şi renunţării la război ca instrument al politicii externe. Aceste principii au dominat în preocupările oamenilor politici şi diplomaţilor români. În planul politicii externe, România a urmat cu fidelitate linia pe care o trasa Ion I. C. Brătianu prin semnarea, în 1916, a Tratatului de Alianţă cu puterile Antantei, aceea a unei alianţe cu Franţa, care dăruise României destule dovezi de simpatie şi prietenie eternă. Această linie de politică externă a fost determinată în timpul primului război mondial de situaţia deosebită a României, de interesele şi aspiraţiile sale eterne, de un firesc şi normal sentimentalism, dar mai ales de o analiză lucidă a momentului.

În cursul lucrărilor Conferinţei de Pace, s-a observat cum Marea Britanie, reactualizând politica „balanţei puterilor”, va sprijini Germania, în speranţa că poziţia Franţei pe continentul european, în relaţiile politice şi economice postbelice, se va diminua. Fără a intra în multe amănunte legate de această rivalitate anglo-franceză[54], vom recurge numai la două exemplificări. În amintirile sale, Clemenceau relatează: „Într-o zi, m-am întâlnit la Londra cu D. Lloyd George. Acesta mi-a zis: «Ei bine, aveţi ceva să-mi reproşaţi?». «Da, la o oră după armistiţiu, am avut impresia că aţi devenit inamicul Franţei». Atunci el mi-a răspuns: «N-a fost aceasta politica permanentă, tradiţională, a ţării mele?»“[55]. Talleyrand afirma, deseori, referitor la cooperarea dintre Anglia şi Franţa, că ea este tot atât de naturală ca aceea dintre om şi cal, numai că „Franţa nu poate juca rolul de cal”. Considerăm că aceste exemple sunt semnificative în privinţa raporturilor anglo-franceze. Aceste neînţelegeri au dominat şi perioada interbelică. Este adevărat că, mai târziu, s-au aliat din nou: şi totuşi, în clipe extraordinare, alianţa lor n-a funcţionat la parametrii normalului, pentru atingerea obiectivului final: impunerea păcii pe continent şi stăvilirea expansiunii germane.

Franţei i-au rămas, după încheierea păcii, vechile ei probleme de politică externă, ca şi vechii adversari de altfel. În timpul Conferinţei de Pace, guvernul francez va ridica problema securităţii Franţei în faţa unei eventuale ridicări a Germaniei, făcând astfel ca securitatea Franţei şi echilibrul european pe care se miza să devină două noţiuni incompatibile. Pentru francezi securitatea Franţei nu poate fi decât pe Rhin[56]. „Cine e stăpân pe Rhin, este stăpân pe întreaga ţară. Cine nu e pe Rhin, a pierdut totul. Rhinul este singurul important, restul nu contează. Orice alte soluţii proiectate sunt greşite şi insuficiente. În 1914, ceea ce a salvat pe francezi, ceea ce a permis englezilor să-şi pregătească armatele s-a datorat Rusiei, care a reţinut pe frontul său o parte însemnată a forţelor germane. Acum această contrapondere nu mai există şi Franţa, abandonând Rhinul, se poate sinucide. (…) Rhinul rămâne bariera indispensabilă de salvare a popoarelor occidentale şi a civilizaţiei”[57], scria Mareşalul Foch într-un memoriu.

Aceste rânduri reflectă toată mentalitatea şi tot curentul politic care susţinut de interese speciale, ce vizau anihilarea Germaniei, domina epoca şi pe francezi. Credinţa oamenilor politici de la Bucureşti că Parisul ar fi abandonat o politică de sute de ani, pentru apărarea unei zone şi a unui spaţiu aflate la sute de kilometri depărtare de Franţa, s-a dovedit a fi, în timp, o eroare politică foarte gravă. La 12 ianuarie 1925, Constantin Diamandi, ministrul României la Paris, telegrafia la Bucureşti, că a surprins existenţa, pe malurile Senei, a unor sentimente vrăjmaşe faţă de România, constatând că peste câţiva ani s-ar putea ca lumea să asiste la o acţiune a Germaniei contra Dantzig-ului, combinată „cu una la hotarele răsăritene ale României”[58]. Deosebit de interesant acest raport şi aceste constatări ale unui ministru aflat în post la Paris, în acele clipe.

Politica de securitate a Parisului, cu implicaţii deosebite pentru restul continentului european, a avut ca obiectiv îndepărtat înlăturarea unei primejdii: Rusia ţaristă şi mai apoi cea sovietică[59]. Dincolo de problema securităţii Franţei pe Rhin, exista şi dorinţa unei Germanii puternice, care să se opună Rusiei ţariste, iar mai nou celei sovietice. Acestea fiind marile probleme de politică externă continentală care vor consuma timpul şi energia oamenilor de stat şi politici francezi, putem înţelege ce a reprezentat politica de securitate colectivă în centrul şi estul Europei, pe care Parisul a încurajat-o şi a sprijinit-o, ea fiind un scut de apărare a Franţei la mii de kilometri depărtare de graniţă. Un scut în care ne-am integrat şi noi. Dar în clipe extraordinare acest scut s-a fărâmiţat, dovedindu-se o himeră, timp în care marea Franţă nu a făcut absolut nimic. Dimpotrivă, în decembrie 1939, Parisul informa Bucureştiul că acele garanţii militare acordate României nu vor funcţiona, în cazul unui atac al Uniunii Sovietice.

Marea Britanie, pe lângă faptul că se împotriveşte unei hegemonii franceze pe continent, este interesată de o Germanie prosperă, având în vedere gravitaţiile mari ale comerţului englez spre piaţa germană. Amestecul Angliei în treburile bătrânului continent se va subordona devizei: „Anglia nu are prietenii eterne, ci interese eterne”.
Un moment semnificativ în acest sens îl reprezintă proiectul Uniunii Europene al lui Aristide Briand. La nota trimisă, la 1 mai 1930, de către Aristide Briand guvernului Marii Britanii, se răspunde clar şi concis: „Noi nu putem aparţine în acelaşi timp unei Europe şi unei Britanii, şi nici Pan-Britaniei. Între cele două, nu există nici un englez, oricărui partid ar aparţine, care ar ezita să-şi facă alegerea”[60]. Atitudinea a fost dură şi tranşantă. Marea Britanie nu avea puterea să înţeleagă prezentul, dar mai ales să prevadă viitorul.
În aceste două mari state, fără îndoială mari puteri economice şi militare şi în plus învingătoare în primul război mondial, ne-am pus speranţele de pace şi securitate, de garantare a frontierelor reîntregite.

I.5. Un deceniu de frământări pentru diplomaţia română

Deşi la 22 ianuarie 1920, A. Millerand, şeful executivului francez, declara: „Executarea tratatului de pace de la Versailles va fi lege pentru noi. O vom sluji fără violenţă, fără slăbiciune, cu o nestrămutată fermitate”[61], guvernul de la Bucureşti, oamenii politici şi militari români, diplomaţii români vor înregistra apariţia pe scena Europei a unor factori de insecuritate, care puneau în primejdie pacea europeană şi chiar mondială, dar mai presus de toate integritatea teritorială, independenţa politică şi economică a României. Acestor factori de insecuritate trebuia să i se opună o politică externă menită a-i anihila şi a-i dezarma. Neînţelegerile dintre marile puteri, diplomaţia secretă, nerespectarea angajamentelor asumate şi toate celelalte lucruri cuprinse în acel fenomen de „insecuritate internaţională” au îngăduit renaşterea Germaniei, care nu peste mult timp avea să demonstreze lumii că nu dispune de mai puţin orgoliu şi mândrie decât generaţiile ce făuriseră cel de al II-lea Reich.

Având în vedere marile probleme pe care le născuse sfârşitul Primului Război Mondial, dar mai ales prevederile Tratatului de la Versailles, România va adera la politica de securitate colectivă şi va lupta pentru a o impune pe continent în speranţa iluzorie că va menţine pacea şi stabilitatea. Va încheia o serie de alianţe şi va crea înţelegeri cu statele vecine, înţelegeri menite a garanta pacea în zonă. Cancelariile diplomatice europene vor înregistra peste puţin timp (iunie 1921) crearea unei organizaţii regionale: Mica Înţelegere[62] (România, Cehoslovacia, Iugoslavia): o alianţă politico-militară defensivă menită a întări securitatea în zonă şi a menţine, statu-quo-ul teritorial, ea urmând a constitui „bariera atât în faţa unei Germanii doritoare să distrugă tratatul de la Versailles, cât şi al unei eventuale alianţe a ei cu Rusia Sovietică”[63].

Ziua de 16 aprilie 1922 va fi începutul unei mari drame care se va continua şi dincolo de ruinele fumegânde ale celui de al III-lea Reich, într-un „război rece”. Această apropiere dintre Germania şi Rusia va anticipa târgul sovieto-german din 23 august 1939, care va conduce, implicit, la dezlănţuirea celui de-Al Doilea Război Mondial.”Nu-i iubesc defel pe germani, dar pentru moment este mai profitabil pentru noi de a ne servi de ei decât de a ne certa cu ei. O Polonie independentă este foarte primejdioasă pentru Rusia Sovietică şi totuşi această primejdie nu este lipsită de anumite avantaje, căci, atât timp cât ea există, putem conta pe germani, întrucât germanii îi urăsc pe polonezi şi vor face cauză comună cu noi de câte ori va fi vorba să fie sugrumată Polonia. Totul ne face să vedem în Germania aliatul nostru cel mai sigur. Germania vrea o revanşă, iar noi vrem revoluţia. În prezent, scopurile noastre sunt identice”[64], conchidea Vladimir I. Lenin în ceea ce priveşte viitorul relaţiilor ruso-germane. Această gândire, combinată cu dorinţa de revanşă a Germaniei, a dat naştere tratatului de la Rapallo din 16 aprilie 1922.

Guvernul de la Bucureşti ar fi trebuit să nu fie surprins de această alianţă. La sfârşitul anului 1921 ministrul României la Berlin, C. Nano, telegrafia: „Ideea de revanşă, întreţinută cu toată grija prin presă şi prin alte mijloace de propandă, este alimentată de încrederea oarbă ce o au germanii naţionalişti în concursul ce l-ar găsi în masele ruseşti, care, organizate şi conduse de ofiţeri germani, n-ar lipsi să-şi facă întregul lor efect”[65].

Acordul sovieto-german găsea Parisul şi Londra într-o dispută acerbă, în ce privinţa manierei de refacere economică şi de menţinere a păcii. Nu vom face apel la argumentele celor două părţi, ci ne vom referi la declaraţiile pe care, la 20 ianuarie 1922, cancelarul Wirth al Germaniei şi dr. Walter Rathenau (ministrul Afacerilor Externe) le vor face în faţa unui grup de ziarişti de încredere: „Cercurile bancare din Anglia nici nu vor să audă de un împrumut către Franţa. Franţa va utiliza banii numai pentru întărirea puterii sale pe continent. Puterea economică a Angliei va înceta în momentul când Franţa va domina Europa cu trupele sale pe care le plăteşte Germania. Marile bănci engleze nu vor acorda nici un fel de credit Franţei, pentru că politica băncilor merge mână în mână cu aceea a guvernului”[66]. Berlinul a înţeles momentul şi, constrâns de necesităţi politice, economice şi militare, s-a aliat cu Rusia Sovietică. Temerile lui E. Beneš erau mai mult decât întemeiate, atunci când îl făcea părtaş la gândurile sale pe ministrul României,
C. Hiott, şi anume că la Genova „se va produce prima ofensivă serioasă contra păcii şi că va trebui organizată apărarea”[67].

Pentru statele din Europa Centrală şi de Est era clar că „Berlin-Bagdad a fost un program amânat numai, dar nu părăsit”[68], cum definea Masaryk, într-un interviu acordat ziarului Tribuna din Roma (mai 1924), noua ascensiune a Germaniei, dar mai ales dorinţa ei de penetraţie totală (economică, politică, militară) în acest spaţiu al Europei Centrale şi de Est, vizând cu precădere zona gurilor Dunării. În anii care au urmat tratatului de la Rapallo, diplomaţia românească va încerca să-şi împlinească obiectivele, deşi era mai mult decât clar că Marea Britanie şi Franţa îşi urmau propriile interese. Marea Britanie avea o viziune deosebită, asupra organizării statelor vizate de expansiunea germană: la 11 mai 1925, în Daily Express apărea articolul Opinia domnului Chamberlain asupra Micii Înţelegeri, în care se afirma: „Organizaţia Micii Înţelegeri a fost o mişcare de încercuire a Germaniei. În ce priveşte soliditatea sa, e un element de la care nu se poate aştepta mult”[69].

Conducerea militară franceză înţelegea prea bine pericolul unei alianţe germano-sovietice. La 5 iunie 1923, mareşalul Foch îi scria generalului Mittelhauser, şeful misiunii militare franceze în Cehoslovacia:”Existenţa statelor din Europa Centrală este, în întregime, condiţionată de Germania-iată teza mea. O Germanie victorioasă în caz de conflict armat va distruge întreaga organizare nouă în Europa Centrală. Ne revine nouă sarcina să menţinem tinerele state pe singura poziţie avantajoasă care consistă în reunirea a cât mai multe forţe posibile contra inamicului principal..”[70]. Politicienii francezi, aflaţi într-o permanentă confruntare cu omologii lor britanici, în ceea ce priveşte dominaţia continentului şi obţinerea de reparaţii din partea Germaniei, vor eluda părerea militarilor şi vor trece, treptat, de la o atitudine de intransigenţă bazată pe forţă şi pe ameninţarea cu forţa faţă de Germania la tratative secrete, la compromis, la ralierea parţială sau totală la politica de compromis a Marii Britanii, pe continentul european.

Locarno-octombrie 1925. Un moment de referinţă pentru ansamblul relaţiilor internaţionale. Este momentul în care Europa se împarte în „ţări cu hotare garantate şi în ţări cu hotare negarantate”[71], după cum se exprima I. Gh. Duca într-o telegramă adresată legaţiilor României. În martie 1925, preşedintele Ebert al Germaniei a murit subit. Dispariţia lui declanşează o campanie electorală în care lozincile antirepublicane şi antiversailleze se aud din ce în ce mai tare. 14.000.000 de germani aveau să voteze pentru bătrânul Mareşal Hindenburg, dând astfel „o lecţie Europei, brutală şi binefăcătoare”[72]. Reacţia Europei a fost diferită. Opinia publică franceză avea din nou emoţii. Previziunile lui Philippe Berthelot enunţate în scrisoarea din 28 ianuarie 1923 adresată lui A. Briand păreau să-şi găsească în curând o împlinire: „Dacă noi suntem cei mai puternici astăzi şi încă timp de zece ani, greutatea celor 70 de milioane de germani organizaţi şi muncitori va sfârşi prin a fi mai tare decât a celor 38 de milioane de francezi: într-un interval de 25 de ani, dacă noi nu vom sprijini crearea unei republici germane ostile războiului, suntem condamnaţi”[73].

Garantarea frontierei occidentale germane, de către SUA şi Marea Britanie, în speranţa şi cu convingerea că Franţa va fi înlăturată, astfel, de la o politică activă în zona Rhenaniei, devine obiectiv prioritar pentru Cabinetul de la Berlin. Marea Britanie era interesată de apărarea dominioanelor şi coloniilor, a comunicaţiilor pe mare între Marea Britanie şi fiecare dintre dominioane şi colonii, precum şi de apărarea Marii Britanii propriu-zise, ca inimă a întregului său Imperiu. Intr-un asemenea context, era
„necesar ca teritoriile Belgiei şi Franţei să nu fie ocupate, deoarece de aici s-ar putea produce o invazie aeriană în Marea Britanie”[74]. România se situa în rândul ţărilor care trebuiau să înveţe „să se descurce singure cu vecinii lor, noi neavând nici un interes special în aceste părţi”[75] , opinau diplomaţii de la Foreign Office. Acestea fiind interesele, au urmat demersurile diplomatice şi concretizarea lor în Acordurile de la Locarno din 16 octombrie 1925. „La Locarno, am putut să ne dăm seama de schimbarea situaţiei pe care o implică intrarea noastră în scenă. Acolo, noi am jucat rolul principal, iar ceilalţi au redevenit foarte mici”[76], avea să noteze Gustav Stresemann în timp ce ziarele germane vor consemna refuzul Germaniei de a accepta frontierele de la Est.

Momentul Locarno a însemnat pentru Europa ceea ce Nicolae Titulescu definea printr-o singură întrebare adresată lui Stresemann: „Deşi nu pronunţaţi cuvântul «revizuire», eu sunt sigur că vă gândiţi mereu la asta”[77]. Gustav Stresemann i-a răspuns: „Sunteţi un diavol”. După semnarea Tratatului germano-sovietic de la Berlin (24 aprilie 1926), Ministerul de Externe al României avea să aprecieze că „tratatul produce mai multă nelinişte nu prin ceea ce spune, ci prin libertatea ce o lasă semnatarilor lui de a interpreta ceea ce nu spune formal, adică de a se pronunţa asupra răspunderii conflictelor eventuale”[78].

Perioada care va urma se caracterizează prin efortul făcut de România şi de aliaţii ei din Mica Înţelegere, pentru menţinerea păcii şi securităţii pe continentul european.
S-au încercat diferite formule menite a-i apropia nu numai politic, ci şi economic, ceea ce le-ar fi dat o forţă considerabilă, pe care ar fi putut să o opună pretenţiilor Germaniei de a-se infiltra în spaţiul Europei Centrale şi de Est. Pactul Briand-Kellogg a fost o încercare de a scoate războiul în afara legii. Secretarul de stat al SUA, Henry L. Stimson, făcând referire la acest pact, afirma într-un discurs rostit la 8 august 1932, la New York: „Pactul Briand-Kellogg nu prevede sancţiuni fondate pe forţă…Dimpotrivă, cel care a încălcat pactul se pune sub sancţiunea opiniei publice. Această opinie publică este sancţiunea care se află în spatele tuturor relaţiilor internaţionale în timp de pace”[79]. Era o ultimă încercare de a salva pacea şi de a atenua tensiunea existentă în relaţiile internaţionale, înainte ca omenirea să păşească în învolburatul deceniu patru.

Raporturile României cu Rusia Sovietică, în primul deceniu interbelic, se vor subordona următoarelor principii: România nu se află în stare de război cu Rusia Sovietică; nu există un litigiu teritorial între cele două ţări, întrucât Basarabia este străvechi teritoriu românesc[80], care s-a unit cu patria-mamă; tezaurul românesc,
evacuat la Moscova, era un bun asupra căruia statul sovietic nu avea nici un drept şi trebuia restituit integral României; neintervenţia reciprocă în treburile interne.
În perioada anilor 1920-1923, s-au făcut încercări de reluare a bunelor relaţii. Conferinţa româno-sovietică de la Viena (27 martie – 2 aprilie 1924) a fost momentul de vârf al acestor discuţii, însă va eşua, deoarece Moscova a refuzat să recunoască legitimitatea unirii Basarabiei cu România şi integritatea teritorială. Eşecul acţiunilor de la Nicolaevka şi Tatar-Bunar (11-17 septembrie 1924) a demonstrat că URSS nu a renunţat, ba dimpotrivă este dispusă la orice pentru a reveni acolo de unde fusese izgonită de voinţa naţiunii.

9 februarie 1929 reprezintă un moment deosebit în istoria raporturilor româno-sovietice. În acea zi a fost semnat Protocolul de la Moscova prin care delegaţii Letoniei, Poloniei, României şi URSS, „însufleţiţi de dorinţa de a contribui la menţinerea păcii existente între ţările lor şi, în acest scop, de a pune în vigoare fără întârziere între popoarele acestor ţări Tratatul de renunţare la război ca instrument de politică naţională semnat la Paris, la 27 august 1928, au hotărât să îndeplinească aceste intenţii prin efectul prezentului protocol”[81]. Convenţia pentru definirea agresorului din 3 iulie 1933 şi reluarea relaţiilor diplomatice la 9 iunie 1934 au fost momente care au apropiat cele două ţări şi au mai redus din tensiunea mereu crescândă a raporturilor româno-sovietice, dar în realitate Moscova nu a renunţat niciodată la ideea triumfului revoluţiei socialiste şi la dărâmarea orânduirii social-politice şi economice din ţările Europei.

Stalin era convins de faptul că războaiele şi conflictele dintre adversarii puterii sovietice a reprezentat şi reprezintă un foarte important aliat al Uniunii Sovietice în efortul ei de supravieţuire în arena relaţiilor internaţionale. Dintr-o astfel de gândire susţinută de aspiraţiile Moscovei, s-a născut apropierea ruso-germană, atât cu Republica de la Weimar, cât şi cu regimul naţional-socialist. La 14 septembrie 1925,
într-un articol din Hamburger Fremdenblatt, Gustav Stresemann, ministrul Afacerilor Externe al Republicii de la Weimar, definea astfel politica externă germană:
„1. Combaterea politicii agresive a Franţei şi punerea teritoriului german la adăpost de invaziile franceze; 2. Germania… metropola germanismului trebuie să devină tutore al tuturor grupurilor germane din Europa; 3. Germania trebuia să tindă la revizuirea frontierei sale orientale a cărei imposibilitate e recunoscută de toată lumea; 4. Trebuie să-şi ceară dreptul la colonii; 5. Trebuie să lupte în primele rânduri pentru ca să fie recunoscut dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, drept care, în chestiunea alipirii Austriei la Germania, a fost violat cu un cinism fără pereche şi a devenit iluzoriu”[82]. Nu ştim câtă importanţă au acordat cancelariile diplomatice ale lumii acestui articol şi acestei concepţii de politică externă, însă un lucru e sigur: Germania lui Stresemann şi a lui Hitler a făcut totul ca el să fie împlinit în acest deceniu al patrulea.

Această schiţare a situaţiei internaţionale este menită a reliefa patimile Europei, conflictele bătrânului continent, înfruntarea dintre state, popoare, religii şi rase. Din păcate, România nu a putut sta departe de această lume dezlănţuită, ci a fost o componentă a ei, ba chiar una esenţială.

I.6. Replica României la problemele deceniului al IV-lea

O problemă deosebită o va reprezenta, în acest deceniu al IV-lea, sistemul naţional de apărare, respectiv modul în care a fost subminată capacitatea naţională de ripostă militară. Nu pot fi înţelese altfel preconizata alianţă politico-militară cu Rusia Sovietică îndreptată împotriva Germaniei, îndepărtarea Uzinelor Skoda de la furniturile noastre de armament şi muniţii, la care se adaugă sabotarea Uzinelor Copşa Mică şi Cugir, ceea ce va duce la paralizarea oricărei industrii militare independente[83], decât ca o acţiune menită să ducă la spargerea Micii Înţelegeri, care se putea opune expansiunii sovietice în Europa Centrală şi în Peninsula Balcanică. Cheltuielile militare ale României vor reprezenta, în această perioadă dramatică a anilor 1930 – 1939, doar 16% din bugetul statului, în raport cu alte ţări: Franţa (28%), Polonia (30%), Ungaria (30%), Turcia (37%), Iugoslavia (27%), Rusia (28%), Italia (38%), Germania (40%). În 1931, bugetul Ministerului Apărării a fost redus cu peste 50%, ajungând să reprezinte 14,66% din bugetul de stat. Rezultatul acestui efort susţinut de dezarmare şi izolare îl putem regăsi cel mai bine redat în amărăciunea lui Mihail Manoilescu, ministrul de Externe al României, care scria, în memoriile sale: „(…) în ziua când ţării noastre i se pune o problemă de existenţă, cei doi şefi ai armatei, speriaţi de constatările făcute, reveneau să-i arate ministrului de Externe că nu are îndărătul lui nici măcar un instrument care să-i garanteze o rezistenţă trecătoare”[84]. Pamfil Şeicaru scria: „Nu este fleac de conferinţă internaţională la care să nu trimitem o armată de delegaţi, a căror unică misiune este să călătorească pe socoteala statului. Şi când este necesar, când apărarea naţională impune trimiterea unor ofiţeri de stat major, nimeni nu se gândeşte, ca şi când cea mai puţin importantă preocupare a Statului Român ar fi apărarea naţională, ca şi când nu de tăria, de vrednicia armatei ar atârna imuabilitatea frontierelor. Însuşi faptul că nimeni nu s-a gândit la această măsură dovedeşte neînţelegerea împrejurărilor internaţionale. (…) Suntem absenţii actualităţii şi nătângii unui noroc socotit axiomatic pentru România”[85].

Relevarea acestor aspecte creează un tablou în care domneşte o neînţelegere profundă a situaţiei, a rolului şi locului nostru în Europa şi în istorie. Dintr-o astfel de neînţelegere s-a născut tăcerea la propunerea germană din octombrie 1935. Ministrul României la Berlin, Nicolae Petrescu – Comnen, comunica telegrafic la Bucureşti, din partea mareşalului Göring, propunerea de garantare a tuturor frontierelor, orientale şi occidentale, cu o singură condiţie: să nu se accepte niciodată ca trupele sovietice să treacă pe teritoriul român. În cazul acceptării ofertei germane, România urma să fie înarmată „în întregime, fără întârziere, bine şi convenabil”[86]. Nu era primul pas de apropiere pe care Germania îl făcea faţă de România. În 1933, Alfred Rosenberg, filosoful naţional-socialismului german şi conducătorul Biroului partidului pentru politica externă, va declara, într-un interviu acordat ziarului Calendar, al lui Nichifor Crainic, că Germania doreşte cele mai cordiale relaţii cu România[87].

Această unilateralitate în politica externă românească reprezintă principala acuzaţie adusă lui Nicolae Titulescu, de către unii contemporani şi nu numai. Nichifor Crainic, un prieten al marelui diplomat, îndeamnă la o privire şi dincolo de omul care încerca să apere principiul sistemului de securitate colectivă. „Teza oficială a României era: intangibilitatea tratatelor, principiul acţiunii lui Nicolae Titulescu. Am avut numeroase convorbiri cu el. Există în privinţa lui o deosebire fundamentală între mine şi naţionalişti: ei îl urau de moarte, eu l-am susţinut cu orice preţ. În discuţiile cu mine, Titulescu nu era contra apropierii de Roma şi de Berlin: îşi da perfect seama de primejdia ca România să rămână indiferentă faţă de noile fenomene ale politicii europene. Dar el calcula pe o înţelegere între Franţa şi Anglia cu Italia şi Germania. Formula lui era: «Prin Londra şi Paris la Roma şi Berlin». Era formula unei evoluţii lente, care putea să fie şi putea să nu fie. Ulterior ea s-a încercat de fapt la München, fără succes. După această formulă, problemele României ar fi urmat să se rezolve la Roma şi Berlin, prin intermediul Parisului şi Londrei. Titulescu era personal prea angajat într-o parte ca să aibă curajul unei iniţiative proprii româneşti în politica externă”[88]. Dincolo de iubiri şi pasiuni, de teamă şi realism, a existat o realitate care pentru România avea să fie generatoare de mari tragedii. Titulescu ar fi trebuit să-şi asume responsabilităţile momentului, oricât de greu ar fi fost, urmând să găsească o formulă, care ar fi conferit echilibru României în conflictul dintre marile puteri.

Eşuarea Conferinţei dezarmării şi ieşirea Germaniei naziste din Societatea Naţiunilor, acordul naval anglo-german din 18 iunie 1935, agresiunea Italiei asupra Etiopiei, precum şi alte manifestări ale puterilor revizioniste şi revanşarde au contribuit la erodarea stabilităţii continentale, a păcii şi securităţii şi au favorizat ideea unor pacte regionale. Ideea unui pact oriental aparţine lui Paul Boncour, şeful diplomaţiei franceze, într-o discuţie pe care a avut-o la 31 octombrie 1933 cu Maxim Litvinov, omologul lui sovietic, şi Dovgalevski, ambasadorul Uniunii Sovietice la Paris. Se prefigura astfel ideea unui Locarno răsăritean, sub forma unui pact regional de asistenţă mutuală, la care să participe URSS, Germania, Cehoslovacia, Polonia şi Tările Baltice. Franţa nu va participa la pact iar Belgia urma să se excludă datorită politicii ei generale.

Însărcinatul cu afaceri ad-interim sovietic în Franţa telegrafia, la Moscova, că pactul cuprinde „ angajamentul reciproc al părţilor de a se abţine de la agresiune şi obligaţia de a acorda ajutor vecinilor (numai vecinilor) împotriva unei agresiuni săvârşite de oricare dintre participanţii la pact. Germania şi URSS se angajează să se ajute reciproc, ca şi când ar fi vecine. El (Boncour – n. n.) consideră acest pact ca fiind o anexă a unui pact franco-sovietic”[89]. Parisul şi Moscova vor ajunge la un consens în ce priveşte pactul, la 1 mai 1934, urmând ca acele două mari puteri să fie garante. Germania a refuzat, preferând declaraţiile reciproce de neagresiune sau tratatele bilaterale de neagresiune. Între declaraţiile şi intenţiile Moscovei era o imensă prăpastie. Odinioară se spunea: „Timeo danaos et dona ferentes” (Mă tem de greci şi când aduc daruri). Evenimentele anului 1917 schimbaseră dictonul: „Mă tem de ruşi chiar atunci când îmi aduc daruri”.

„Prin declaraţia sa de securitate colectivă, în asociaţie cu tactica sa de front popular în Komintern, Stalin sprijinea orientarea evenimentelor spre un război european”[90], avea să afirme sovietologul american Robert Tucker. Stalin dorea o confruntare între statele occidentale, menită să le sleiască şi să le divizeze, astfel încât intervenţia Uniunii Sovietice în Europa să nu aibă adversar, scopul fiind bolşevizarea lumii.Tratatul de asistenţă mutuală franco-sovietic din 2 mai 1935 a fost puternic contestat în Franţa. Marii şefi ai armatei franceze vor recunoaşte ineficienţa acestui tratat şi a acordului de asistenţă militară franco-sovietic. La 6 iunie 1934, mareşalul Pétain, ministrul de Război al Franţei, avea să declare în Cameră: „Puterea Japoniei este în stare să lipsească de orice eficacitate acordul militar pe care Franţa l-ar încheia cu Sovietele”[91]. Generalul Maurin, ministrul de război, confima, la 21 martie 1935 în Cameră, că ameninţările Japoniei şi lipsa unei frontiere comune vor face ca acordul militar franco-sovietic să nu fie „de nici un folos pentru Franţa”[92]. Pierre Toittinger, preşedintele organizaţiei Tineretul Patriotic şi deputat al Parisului, declara: „Existenţa Franţei e în joc. Prin o politică de alianţă cu URSS vom fi imediat antrenaţi într-un conflict cu Germania. Ieşirea din acest conflict ar fi, în orice caz, înspăimântătoare pentru noi. Germania învinsă, ţara noastră va fi în scurt timp infectată de bolşevism. Germania victorioasă, Franţa ar fi ştearsă pentru totdeauna de pe harta globului”[93]. Evoluţia ulterioară a evenimentelor avea să confirme adevărul şi profeţia acestei declaraţii.

Voci ale adevărului au existat şi au glăsuit, dar o parte a clasei politice franceze a fost interesată în această apropiere franco-sovietică. Prim-ministrul Pierre Laval („Un învins al dreptăţii sale” – cum îl caracteriza Nicolae Iorga) va lupta pentru neratificarea acestui tratat, învocând articolul 16 al Pactului Societăţii Naţiunilor, care nu prevedea măsuri militare. Prin ratificare, Franţa trebuia să intre în război împotriva Germaniei, de îndată ce aceasta ar fi atacat Rusia. Lua naştere acea încercuire, mai mult decât morală, împotriva căreia Germania a militat cu consecvenţă. Hitler a crezut în Laval şi nu a remilitarizat Rhenania. La 21 februarie 1935, Hitler avea să declare, într-un interviu acordat lui Bertrand de Jouvenel de la ziarul Paris Midi, că „Rusia Sovietică este un element politic ce are la îndemână o ideie revoluţionară explozivă şi mari armamente. (…) Vă lăsaţi antrenaţi în jocul diplomatic al unei puteri care nu urmăreşte decât să pună dezordine între marile naţiuni europene, dezordine din care să profite”[94]. Cenzura nu va îngădui apariţia acestui material decât după ratificarea Tratatului. În 28 decembrie 1935, în Camera franceză, premierul Pierre Laval se va confrunta cu o opoziţie dură. Pierre Cott[95], fost ministru al Aerului, în răspunsul către Laval, afirma: „Nu vrem războiul ca instrument politic (pentru dărâmarea regimului de la Moscova de către Germania şi Japonia – n. n.), vrem însă să participăm la toate războaiele când e vorba de asistenţa mutuală”[96], în timp ce Anatol de Monzie, în numele Uniunii Socialiste, va declara că „va vota contra guvernului care n-a rămas credincios colaborării franco-sovietice, ci a făcut o politică nehotărâtă”[97] , având în vedere neratificarea pactului franco-sovietic.

Opinii pro şi contra au existat şi la Bucureşti, iar o parte a contemporanilor au reconsiderat eficienţa politicii lui Nicolae Titulescu. În urma vizitei pe care o face în cursul lunii iunie 1934, la Bucureşti, Louis Barthou, şeful diplomaţiei franceze, România a fost solicitată pentru intrarea în pact. La 17 iulie 1934, Nicolae Titulescu telefona la Paris, arătând că România „era fericită că participa la un pact alături de Franţa, aliatul comun”[98]. Anterior acestor momente Anatol de Monzie, reprezentant al Lojei Marelui Orient al Franţei, va călători la Varşovia şi Bucureşti, în vederea atragerii celor două state la această alianţă orientală, urmărind în acelaşi timp şi denunţarea acordului germano-polon din 26 ianuarie 1934[99]. În ziua de 16 mai 1935, la Praga a fost semnat un pact de asistenţă mutuală între Cehoslovacia şi URSS. Nicolae Titulescu a încercat să aducă în faţa Parlamentului român un act asemănător[100].

„Nu vom îngădui ca măsuri luate în afară de noi, fără ştiinţa şi voinţa Naţiunii, să expună această ţară la cele mai nemăsurate şi grave primejdii”[101], avea să declare Gheorghe I. Brătianu, la 19 decembrie 1935, de la tribuna Parlamentului României, cu referire la propunerea de tratat a lui Nicolae Titulescu, cuvinte cenzurate de presă şi al căror ecou s-a pierdut în vâltoarea vremurilor. Surprinde această dorinţă de alianţă cu Rusia sovietică în condiţiile în care mareşalul Voroşilov, în cartea sa, Apărarea URSS, scria: „Noi, soldaţii, suntem membri ai partidului comunist, ai Internaţionalei a III-a, instrucţiunile partidului fiind obligatorii pentru noi. Vom face deci ceea ce partidul ne va ordona”. În timp ce Manualul de Campanie al unităţilor sovietice completa această doctrină: „Armata Roşie ajută la lupta de emancipare a maselor muncitoare prigonite din întregul univers”. Regele Alexandru al Iugoslaviei şi prinţul regent Paul vor refuza această alianţă. „Nu voi uita niciodată asasinarea familiei ţarului, iar bolşevismul nu este altceva, decât un pachet cu dinamită pentru întreaga lume creştină”[102], avea să-i declare prinţul Paul lui Nicolae Titulescu, la Sinaia, cu ocazia unor discuţii prilejuite de refuzul încheierii unei alianţe cu Uniunea Sovietică. Pamfil Şeicaru, rememorând acele clipe, scria: „Din faptul că nici un membru al majorităţii liberale n-a luat cuvântul, precum şi din tăcerea reprezentanţilor partidului naţional-ţărănist, Titulescu s-a convins că politica sa «pro rusă» nu are aprobarea Parlamentului. Într-un moment aşa de important, Nicolae Titulescu se întorcea la Geneva, desavuat”[103]. Gheorghe I. Brătianu afirma de la tribuna Parlamentului României: „Să nu ne încărcăm nici cu povara unor angajamente internaţionale, luate fără cea mai atentă priveghere şi apărare a intereselor naţionale. Să nu ne expunem, ca alţii peste hotare să-şi exprime mirarea, ca tocmai reprezentantul României să fie acela care să împingă mai adânc în politica Europei pătrunderea factorului sovietic, în care alte ţări mai depărtate decât noi pot vedea, la un moment dat, un element de echilibru, dar nicidecum un aliat permanent la orice vreme şi în orice împrejurare. Pătrunderea în sistemul nostru de alianţe a factorului sovietic cuprinde un element nou, care, oricare ar fi aparenţele, aduce prin trecutul său un element de nesiguranţă, de nestatornicie, de care vă asigur, că nu suntem noi singurii care suntem neliniştiţi”[104]. Cât adevăr şi câtă dramă va urma acestor clipe!

La 23 noiembrie 1932, Gheorghe I. Brătianu îi reamintea lui Nicolae Titulescu, care încercase să pună opinia publică românească în faţa unui fapt împlinit printr-o formulă nu tocmai inspirată, că: „Politica externă a unei ţări se face prin aprecierea raţională a punctului de vedere naţional, prin ferma şi demna apărare a lui, în cadrul internaţional, iar nu prin iscălituri date numai din teama de a te diferenţia, iscălituri care pot să vrăjească astăzi, dar care leagă mâine”[105].

Polonia, cea de a doua componentă esenţială a acestui spaţiu răsăritean, a urmat o politică diferită de cea a României. „Polonia a putut să-şi asigure securitatea la est şi la vest fără ca libertatea sa de acţiune să fie stânjenită. Pentru a nu trezi suspiciuni nici la est, nici la vest, am semnat cu marii noştri vecini imediaţi pacte de neagresiune, dar am evitat întotdeauna tratatele de asistenţă”[106], afirma colonelul Józef Beck, ministrul de Externe al Poloniei, în noaptea de 16 spre 17 aprilie 1939, în conversaţia pe care a avut-o cu Grigore Gafencu, omologul lui român. Pactele de asistenţă mutuală ca şi pactele anti-Komintern „atrag Rusia în Europa – în opinia ministrului polonez de externe – şi o amestecă în afacerile continentale”[107], în timp ce pactele de neagresiune, dimpotrivă, o opresc la frontierele ei. Ministrul polonez al Afacerilor Externe nu avea încredere în ideologia geneveză, al cărui caracter himeric îl denunţa, şi critica fără menajamente proiectele de securitate colectivă care tindeau „să creeze o situaţie iluzorie şi periculoasă”[108], iar „posibilitatea – conchidea Gafencu – de a duce «o politică independentă şi de mare anvergură» i se părea nu numai de invidiat, dar chiar mai puţin riscantă decât aceea de a se lăsa fără crâcnire în seama unui sistem oarecare de securitate”[109].
Iugoslavia premierului Stojadinović, spre deosebire de România lui Titulescu, îşi rezerva dreptul de-a nu se amesteca în „vârtejul disensiunilor dintre marile puteri”[110].

I.7. Urmările crizei rhenane

În dimineaţa de 7 martie 1936, 54.000 de soldaţi germani vor trece frontiera impusă la Versailles şi vor reocupa Zona Rhenană. Începea marea dramă europeană. La 12 martie 1936, Pierre-Etienne Flandin, ministrul de Externe al Franţei, aflat la Londra, declara în speranţa că guvernul britanic îşi va reconsidera poziţia: „Dacă aveţi o politică fermă, lumea întreagă vă va urma şi veţi putea astfel evita războiul. Aceasta este ultima dumneavoastră şansă”[111]. România va reacţiona la această situaţie, la 11 martie 1936, când Nicolae Titulescu, preşedintele în funcţiune al Micii Înţelegeri, a dat publicităţii o declaraţie, în urma căreia Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică[112] declarau că se situează necondiţionat de partea Franţei în problema denunţării acordurilor de la Locarno de către Germania. Stojadinović a fost surprins neplăcut de tonul unei asemenea de­claraţii şi a dezminţit declaraţiile lui Titulescu.”Prin urmare, nu politică de unilateralitate dezastruoasă, ci politică de mlădioasă abilitate între Scyla şi Charybda”[113], opina Nichifor Crainic privind evoluţiile de politică externă ale României.

Situaţia internaţională după momentul din 7 martie 1936 se va degrada continuu. Agresiunea Italiei fasciste în Africa, neputinţa Societăţii Naţiunilor de-a impune restaurarea independenţei şi suveranităţii Etiopiei, declanşarea războiului civil în Spania, agresiunea Japoniei în Manciuria, tendinţele de expansiune ale Germaniei vor contribui la ruperea echilibrului în relaţiile internaţionale şi la apropierea de momentul declanşării celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe acest fundal de criză în relaţiile internaţionale survine schimbarea de guvern de la Bucureşti din 29 august 1936, soldată cu înlăturarea lui Nicolae Titulescu de la conducerea Ministerului Afacerilor Străine al României.”Greşeala politicii lui Nicolae Titulescu – va conchide cu tristeţe Nichifor Crainic – e că a privit interesele României din centrul Genevei, care îi dăduse o celebritate mondială. Dacă centrul activităţii sale ar fi fost interesele României, supleţea extraordinară a acestui om ar fi ştiut să le acorde cu noile fenomene ale politicii europene şi altele ar fi fost consecinţele pentru ţara noastră. Greşeala celorlalţi, naţionalişti sau antinaţionalişti, a fost unilateralitatea. Interesele permanente ale românismului nu se satisfac niciodată prin unilateralitate în politica externă”[114].

Demiterea lui Nicolae Titulescu a fost urmată de o reacţie cvasigenerală de protest în rândurile corpului diplomatic. Raoul V. Bossy, trimisul extraordinar şi plenipotenţiar al României la Budapesta, nota: „În vara viitoare – a anului 1936 – pe când mă aflam în vacanţă la St. Moritz – aflu că guvernul Tătărescu a fost remaniat şi că Titulescu nu mai deţine, în noua formaţie, portofoliul afacerilor străine. Era în ziua de 29 august. Telefonez lui Mihai Boerescu, ministrul nostru la Berna, care îmi confirmă că Titulescu a fost «debarcat», dar că ne roagă pe toţi să nu ne solidarizăm cu dânsul şi să rămânem la posturile noastre”[115]. După înlăturarea din august 1936, Nicolae Titulescu nu a părăsit scena politică internă şi internaţională şi nu a renunţat la gândul de a se întoarce în România, pe postul de ministru al Afacerilor Externe, căutând, în acest sens, obţinerea sprijinului Franţei, Marii Britanii şi al Uniunii Sovietice.

Raportul din 1 iunie 1937 al lui Victor Bogomoleţ, rezidentul la Paris al Serviciului Secret de Informaţii al lui Mihail Moruzov, privind întâlnirea din 29 mai 1937 dintre Nicolae Titulescu şi Maxim M. Litvinov, desfăşurată în localitatea Talloires, timp de şase ore, confirmă interesul Uniunii Sovietice pentru persoana fostului ministru de externe român. „Încă din timpul vizitei sale la Paris, Titulescu a pus în faţa lui Hirschfeld problema întâlnirii sale cu Litvinov, pentru convorbiri politice importante. Comisariatul Poporului pentru Afaceri Externe nu a răspuns imediat acestei rugăminţi, transmiţându-i lui Titulescu că răspunsul va fi dat prin Sokolin, aflat acum cu reşedinţă permanentă la Geneva. Sokolin este agentul de legătură între Titulescu şi Moscova. Titulescu îl ştie din timpul activităţii lui la Bucureşti şi îl consideră un om de încredere. Nu trebuie uitat totuşi că Sokolin nu este numai reprezentant oficial al URSS pe lângă Liga Naţiunilor, ci şi rezident al serviciilor speciale de spionaj, conducând, din punct de vedere politic, întreaga activitate a acestora în Europa. Contactele financiare ale lui Titulescu cu Moscova trec tot prin Sokolin. De pildă, finanţarea ultimei călătorii a lui Titulescu la Paris, susţinută în principal de Moscova s-a făcut prin agentura lui Sokolin”[116] , apreciau agenţii de la Paris ai Serviciului Secret de Informaţii Român.

În timpul discuţiilor dintre Titulescu, Sokolin şi Hirschfeld, de la Paris, Titulescu a prezentat platforma legăturii sale cu Moscova, afirmând că schimbarea guvernului Tătărescu şi aducerea lui ca ministru al Afacerilor Externe ar fi fost o garanţie pentru URSS privind evitarea aderării României la Axa Roma-Berlin şi, în cel mai scurt timp, ruperea colaborării României cu Polonia. Rapoartele centrului de spionaj român de la Paris confirmau din surse demne de încredere că guvernul polonez considera că acţiunea lui Titulescu ar fi îndreptată contra Poloniei şi a lui Beck personal. Serviciile secrete poloneze primiseră instrucţiuni să informeze permanent despre activitatea lui Nicolae Titulescu. Rezidentul român de la Paris, Victor Bogomoleţ, aprecia că Varşovia era împotriva lui Titulescu, iar numirea acestuia în postul de ministru al Afacerilor Externe ar fi putut deteriora bunele relaţii dintre România şi Polonia. În perioada care a urmat (1937-1939), Nicolae Titulescu şi-a menţinut contactele cu oameni politici din Europa Occidentală şi Statele Unite, transformând Parisul şi Elveţia în centre de opoziţie anticarlistă
şi germanofilă.

Din păcate această unilateralitate în politica externă românească va continua şi după îndepărtarea lui Nicolae Titulescu. Gheorghe Tătărescu, premierul României, îi declara, la 26 septembrie 1936, lui M. S. Ostrovski, însărcinatul cu afaceri al URSS la Bucureşti: „Cabinetul reorganizat va continua politica lui Titulescu, care este o politică tradiţională a ţării, cu mai puţină strălucire, dar mai metodic şi mai energic. Singurii duşmani ai României sunt Germania şi Ungaria”[117]. Această declaraţie reflectă o neînţelegere a momentului istoric. Într-un asemenea moment delicat, în care se punea problema viitorului curs al politicii externe româneşti, adaptat la realităţile Europei, au apărut ofertele şi presiunile celor două tabere.

În cursul anului 1935, prin intermediul lui Radu Lecca, reprezentantul pentru probleme economice al lui Völkischer Beobachter la Bucureşti, Alfred Rosenberg, conducătorul Biroului de politică externă (APA-Aussenpolitisches Amt) al NSDAP, a oferit varianta unui tratat politic de bază cu Germania, care prevedea, printre altele, în cele 13 puncte, faptul că: „1. Germania şi România nu vor întreprinde niciodată una contra celeilalte acte războinice (Kriegerische Handlungen); 2. Toate diferendele (neînţelegerile) care s-ar putea ivi între aceste două ţări se vor aplana prin tratative şi convorbiri directe; 3. România şi Germania îşi iau angajamentul de a încheia un tratat comercial, care va avea la bază ca directivă (Leitgedanken) ridicarea standardului de viaţă al poporului german şi al celui român. În acest scop, ambele ţări se obligă a curăţi terenul de obstacolele care se opun comerţului româno-german; în primul rând de barierele vamale excesive, de contingentări şi de cereri de devize nejustificate; 4. Germania şi România se obligă a încheia un tratat special al petrolului şi al derivatelor din petrol. Prin acest tratat, Germania se obligă a pune la dispoziţia României devizele (valuta) strict necesare plăţii cupoanelor datoriilor externe române contractate după anul 1929; 5. Germania recunoaşte actualele hotare ale României”[118].

Octavian Goga a prezentat regelui Carol al II-lea schiţa de tratat şi avantajele care decurg din această acceptare. Octavian Goga a subliniat în faţa regelui că evenimentele ultimului an dovedesc că Germania discută cu Franţa de la egal la egal şi că nu ar fi eficient ca România să persevereze în politica inaugurată în 1920, atunci când Germania era la pământ, iar Franţa atotputernică. În urma discuţiei, regele Carol al II-lea a acceptat ideea tratatului şi întâlnirea secretă, cerută de Alfred Rosenberg, undeva în Ardeal. Presiunile făcute de Gheorghe Tătărescu care negocia o vizită a regelui la Paris, l-a determinat pe acesta din urmă să renunţe la cele convenite anterior cu partea germană: „Regele Carol a sacrificat deci interesele vitale ale ţării unei ambiţii ridicole şi stupide: aceleia de a fi primit oficial de guvernul Franţei, spălând astfel amintirea dezagreabilă că Franţa îl declarase indezirabil pe teritoriul ei, atunci când era în exil. Astfel, cum regele Ferdinand iscălea orice pentru a-şi salva tronul, demnul său fiu, Carol, sacrifica, cu ajutorul unor politicieni aserviţi, interesele vitale ale României, în schimbul unei mici satisfacţii personale”[119], concluziona Radu Lecca, emisarul „de taină” al acestui „fierbinte” moment diplomatic.

În noiembrie 1936, Gheorghe I. Brătianu va efectua o vizită în Germania. Întâlnirile pe care istoricul român le va avea cu mareşalul Göring (7 noiembrie) şi cu Hitler (16 noiembrie)[120], precum şi discursurile celor doi lideri nazişti confirmă faptul că Germania dorea foarte mult o alianţă politică cu România. Dorinţă reiterată, la 4 decembrie 1936, de mareşalul Göring ambasadorului României la Berlin[121]. Dincolo de aceste demersuri diplomatice, conducerea germană trecuse deja la aplicarea unui plan prin care se urmărea influenţarea factorilor de decizie politică şi militară din România conform intereselor Reichului. Ministrul W. Fabricius primise în acest sens un „Ordin circular” de la Berlin, în care se preciza faptul că teritoriul României urma să fie împărţit pe regiuni, în scopul desfăşurării propandei pro-germane. În fiecare regiune urma să se înfiinţeze câte o „casă albastră” proprie, batalioane de asalt şi un sistem de legături secrete[122].

La 25 martie 1937, Nicolae Petrescu Comnen, ministrul României la Berlin, comunica răspunsul guvernului de la Bucureşti, în ceea ce priveşte propunerile Berlinului, arătând că România nu înţelege să-şi abandoneze nici una dintre amiciţiile şi alianţele sale actuale, rămânând, în acelaşi timp, credincioasă obligaţiilor izvorând pentru ea din pactul Societăţii Naţiunilor. Răspunsul Germaniei a venit sub forma declaraţiei din
5 mai 1937, pe care baronul Constantin von Neurath, şeful diplomaţiei germane, aflat la Roma, o va face în cursul întrevederii cu ambasadorul Ungariei la Roma: „La Bucureşti trebuie ţinut cont şi de influenţa sovietică. Ei (germanii – n.n.) nu aleargă după români. Dacă vor, nu au decât să se arunce în braţele Moscovei care îi va înghiţi”[123]. Consecinţele pentru România, în cazul acceptării ofertei germane, ar fi putut fi deosebite. Mă refer la un spor de capital german investit în România, la o politică ce ar fi dus la înzestrarea armatei române cu tehnică de luptă, precum şi o modernizare a structurilor militare. Esenţial rămâne faptul că Germania şi-ar fi respectat cuvântul având în vedere faptul că: „Politica noastră – preciza Hitler – înseamnă o piedică în calea Rusiei, dar trebuie să stăm fermi în această atitudine”[124].

Presiunile sovietice asupra României în cursul tratativelor româno-ungare de la Turnu-Severin, din august 1940, contactele subterane dintre Moscova şi Budapesta, pre­zenţa forţelor militare sovietice pe linia Prutului, ameninţarea spaţiului dintre Focşani şi Galaţi – poarta geografică spre Balcani, vor determina precipitarea evenimentelor şi luarea unei decizii nefavorabile României, concretizată în Arbitrajul de la Viena din
30 august 1940. Pe lângă garanţiile pe care Germania le va acorda României, Hitler a concentrat în regiunea Vienei divizii mobile, formate, în principal, din paraşutişti şi elemente aeropurtate, care în cazul unei invazii sovietice erau destinate să constituie desantul ce trebuia să ocupe urgent Valea Prahovei, asigurându-i un scut antiaerian. În Guvernământul general al Poloniei se aflau divizii blindate, care, prin traversul Carpaţilor, ar fi tăiat pe uscat calea sovieticilor spre aceeaşi zonă petroliferă. În acel august 1940, Hitler îşi va respecta cuvântul. Ce ne face să credem că acelaşi lucru nu s-ar fi putut întâmpla şi în urmă cu trei ani (1937)? Ar fi fost mai bine ca România să facă o politică a geografiei şi mai puţin o politică de ideologie, care, sunt convins, ne-ar fi costat mai puţin.

Referindu-se la această stare de lucruri din epocă, publicistul Virgil Rădulescu conchidea: „În afară de imbecilii şi de corupţii nerecuperabili mai avem în România de astăzi o categorie de oameni care n-au tras nici învăţăminte şi nici concluzii din experienţele pe margine de prăpastie ale epocii 1914 – 1919. Sunt minţi superficiale oprite la prezent şi satisfăcute de aparent, care n-au în eul lor acel demon al setei de a cunoaşte complet şi al nevoii de a merge până la capăt. Sunt veselii moştenitori ai României Mari pe care nu-i interesează primejdiile naţionale şi nu-i preocupă problemele politice din simplu motiv că primele n-au acces şi celelalte n-au audienţă la mentalitatea lor iresponsabilă. Sunt clovni sincer neserioşi care nu se întreabă cum pot fi lucrurile mai bine şi mai sigure în România, de vreme ce această Românie a putut fi construită şi apărată de alţii fără ajutorul lor personal direct. În fine, sunt găunoşi de sus până jos – tip Guţă Tătărescu – care la orice problemă au o mică soluţie şi la orice întrebare un singur răspuns şi anume că «norocul însoţeşte România» şi că «România are mereu noroc»“[125].

Franţa, ale cărei interese şi mod de a vedea lucrurile l-am prezentat, îşi va trăda din nou aliaţii. La 20 noiembrie 1938, Direcţia Politică a Ministerului Afacerilor Străine francez, analizând consecinţele încheierii unui tratat de asistenţă mutuală cu ţările din Mica Antantă, va respinge această idee. Parisul va cere, mai întâi, semnarea tratatului de asistenţă între cele trei state şi mai apoi dintre ele şi Franţa. „Umbrela franceză”, pe care voiau să o obţină cele trei state, a fost refuzată; Parisul a cerut Bucureştiului, la 20 decembrie 1936, să nu se împotrivească semnării tratatului dintre Iugoslavia şi Bulgaria. În tot cursul anului 1937, România va respinge ofertele Berlinului şi ale Romei, declarând că rămâne fidelă principiilor Micii Antante, apărării Cehoslovaciei, consolidării şi lărgirii alianţelor tradiţionale. La 15 octombrie 1937, regele Carol al II-lea îl asigura pe generalul Gamelin că în cazul în care Franţa şi Cehoslovacia se vor opune cu armele unui atac german, atunci îi va lăsa pe ruşi să treacă prin partea de nord a teritoriului său spre a merge în Cehoslovacia. Aceste declaraţii surveneau într-un moment în care spaţiul Balcanilor tindea să devină o piaţă de desfacere a mărfurilor germane, existând o dominaţie economică[126] germană, care ar fi creat premisele pentru o alianţă politică cu statele din zonă. În timp ce relaţiile economice se orientau spre Germania, pe planul politicii externe România a rămas într-o expectativă periculoasă.

Pe măsură ce dialogul diplomatic româno-german se deteriora, pe frontul secret se petrecea un fapt cu o semnificaţie deosebită. Între 12 şi 24 februarie 1937, o delegaţie a Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române sosea la Berlin într-o misiune oficială ultrasecretă. Maiorul Gheorghe Constantin Ionescu-Micandru şi Nicky Ştefănescu aveau mandat pentru a stabili un prim contact informativ cu Abwehr-ul. Acest prim schimb de informaţii a vizat în exclusivitate potenţialul de luptă al Armatei Roşii, iar discuţiile purtate la Marele Stat Major german asupra Uniunii Sovietice, a fost primit de partea germană „cu multă însufleţire şi încredere”[127] . Această iniţiativă politico-militară a Marelui Stat Major român – având binecuvântarea regelui Carol al II-lea – urmărea găsirea unui aliat strategic contra URSS, care se prefigura ca o ameninţare potenţială la adresa integrităţii teritoriale a României. Contactul şi schimbul de informaţii dintre cele două servicii secrete nu avea să influenţeze pozitiv dialogul politic. Contactul secret se va întrerupe brusc şi va fi reluat în vara
anului 1938.

Ofensiva diplomatică şi secretă a Germaniei asupra României va continua cu şi mai multă intensitate. Vor fi încheiate convenţii „privitoare la schimbul de informaţii” dintre Legaţia Germaniei la Bucureşti şi Legaţiile Italiei şi Japoniei privind România precum şi o „colaborare în ceea ce priveşte informaţiunile în legătură cu activitatea Micii Înţelegeri, a URSS, Franţei şi Poloniei în România”[128]. Totodată, atragerea unor gazetari de prestigiu la propanda naţional-socialistă devenea un obiectiv al Berlinului, iar Arthur Konradi[129], preşedintele secţiei NSDAP din România, primise instrucţiuni precise în acest sens.

I.8. Instaurarea regimului lui Carol al II-lea (10 februarie 1938)

În planul vieţii politice interne, înregistrăm un moment politic deosebit, la 10 februarie 1938, prin instaurarea regimului de autoritate personală a regelui Carol al II-lea. Alegerile generale din 20 decembrie 1937 s-au soldat cu o imposibilitate a partidelor politice de-a câştiga majoritatea şi implicit puterea politică. Regele Carol al II-lea i-a încredinţat lui Octavian Goga[130], liderul Partidului Naţional-Creştin, care obţinuse 9,15% voturi la alegeri, mandatul de-a forma guvernul. Partidul Naţional-Creştin prin măsurile antisemite luate (suspendarea ziarelor Dimineaţa, Adevărul, Lupta, anularea permiselor de liberă circulaţie pe CFR pentru ziariştii evrei) şi cele anunţate (verificarea cetăţeniei tuturor evreilor stabiliţi în România după 1918) a generat un val de proteste în ţară şi în străinătate, din partea organizaţiilor internaţionale evreieşti, urmate de retragerea unor importante sume de bani din băncile româneşti şi depunerea lor în băncile occidentale.

Mişcarea Legionară era singura formaţiune politică care, la alegerile din 20 decembrie 1937, înregistrase un salt spectaculos (de la 3 – 4% în anii anteriori la 15,58%), pe fondul unei crize tot mai accentuate a regimului democratic din România. Convins că la următoarele alegeri parlamentare, Mişcarea Legionară va câştiga un mare număr de voturi, Corneliu Zelea Codreanu a anunţat constituirea unor şcoli de prefecţi şi primari legionari, precum şi înfiinţarea comisiei pentru elaborarea „Constituţiei României legionare”. A fost creat Corpul Militar Moţa-Marin şi Corpul Legionar al foştilor militari. Impactul psihologic al acestor măsuri a fost uriaş, întărindu-se convingerea că România era în pragul instaurării unei dictaturi legionare. Dorinţa de a schimba politica externă a României a generat dezaprobarea partidelor politice, care apreciau că numai prin colaborarea cu Franţa şi Marea Britanie, prin alianţa cu statele din Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică, prin respectarea Cartei Ligii Naţiunilor se puteau asigura pacea şi integritatea ţării. Guvernele de la Paris şi Londra nu puteau accepta ca România să-şi schimbe politica externă şi, ca atare, menţineau sub o strictă observaţie politica guvernului de la Bucureşti, fiind preocupate să-şi păstreze influenţa în zona sud-est europeană şi balcanică.

Serviciul Secret de Informaţii a informat factorii de decizie politico-militară de la Bucureşti asupra atitudinii pe care urmau să o aibă, după congresul NSDAP de la Nürnberg şi Stuttgart din toamna anului 1937, organizaţiile politice germane, din ţară şi străinătate, în colaborare cu forţele politice interne, adepte ale orientării spre o alianţă cu Germania nazistă. „Se va prefera înainte de toate – informa Serviciul Secret – Partidul Totul pentru Ţară şi numai în caz că acesta nu va figura, Partidul Naţional Creştin. Se vor face excepţii în Basarabia unde germanii vor trebui să ajute pe cuzişti, care au organizat lupta împotriva comunismului”[131]. Informaţiile şi sondajele făcute de către von Rittgen şi dr. Schickert – noul reprezentant al DNB (Deutsche Nachrichten Büro) -, întăreau convingerea că nici unul dintre partidele de dreapta n-au şanse la viitoarele alegeri parlamentare iar soluţia era în acest caz „unirea lor sau un guvern naţionalist puternic, capabil să orienteze ţara spre Germania”[132].

La 18 ianuarie 1938, guvernul Goga a hotărât dizolvarea Parlamentului şi alegeri pentru data de 2 martie. La 31 ianuarie 1938, regele Carol al II-lea era sfătuit de Armand Călinescu „să pună în vacanţă partidele” şi să instaureze un regim de autoritate personală. La 4 februarie 1938, Mihail Moruzov, şeful Serviciului Secret de Informaţii, semna raportul cu nr. 52.475 adresat regelui Carol al II-lea[133]. În cele şapte pagini dactilografiate, Moruzov avea să contureze un tablou crud al societăţii româneşti din acel moment şi al marilor primejdii externe care se accentuau. „Oportunismul politic ia proporţii îngrijorătoare” semnala şeful Serviciului Secret de la Bucureşti. Prin propunerile pe care le făcea, Mihail Moruzov venea în întâmpinarea dorinţelor lui Carol al II-lea: „Avându-se în vedere situaţia îngrijorătoare internă, precum şi aceea şi mai îngrijorătoare externă, s-a ajuns la convingerea că este neapărată nevoie de realizarea unui armistiţiu politic, a unei pacificări şi reculegeri a spiritelor în care timp indiferent de formă, să se treacă la acţiunea de consolidare a ţării sub toate raporturile, pentru ca apoi – după această consolidare bazată pe o conlucraţie unanimă – să se revină la viaţa politică normală. (…) Toate sacrificiile făcute pentru înzestrarea materială a armatei nu vor avea valoare dacă paralel nu se vor întări puterea morală a ţării şi spiritul de disciplină al fiilor ei”[134]. Acest raport a fost văzut, aprobat şi contrasemnat de generalul Ştefan Ionescu, şeful Marelui Stat-Major român (1 noiembrie 1937-1 februarie 1939), la data de 5 februarie 1938, precum şi de generalul Ion Antonescu, ministrul Apărării Naţionale în guvernul lui Octavian Goga. Raportul Serviciului Secret de Informaţii, coroborat cu discuţia şi propunerea, din 8 februarie a lui Dinu Brătianu referitoare la constituirea unui guvern de uniune naţională, precum şi cu discuţiile de la „dejunul miliardarilor” (9 februarie 1938) a determinat pe regele Carol al II-lea să-şi pună în aplicare vechiul plan respectiv instaurarea unui regim de autoritate personală, care a fost „acceptat sau chiar sprijinit de partidele politice şi de liderii democraţi, ca o replică la o eventuală dictatură legionară, de extremă dreaptă”[135].

În planul politicii externe noua conducere, de la Bucureşti, a fost consecventă liniei adoptate, urmărind două ţeluri: asigurarea păcii şi menţinerea graniţelor ţării. „România vrea să fie prietenă cu toate ţările şi cu Rusia, şi cu Franţa, Anglia şi Polonia şi cu Italia şi Germania. O ţară ca România nu-şi poate permite luxul să rămână o insulă neutră în mijlocul luptelor pe viaţă şi pe moarte dintre două ideologii diametral opuse. Cum se va descurca dl. Tătărescu, care vrea să neglijeze puterea crescândă a Germaniei şi faptul întăririi influenţei germano-italiene în sud-vestul european prin recentul acord cu Austria? Or, se ştie că nici Germania, nici Italia nu vor admite niciodată dreptul pentru trupele sovietice de a ataca prin România spre Cehoslovacia, indiferent dacă România va admite acest lucru”[136], opinau diplomaţii germani de la Bucureşti. Totuşi, nu se poate vorbi despre un consens la nivelul forţelor politice interne în ceea ce priveşte orientarea externă, atâta timp cât au existat reprezentanţi ai Mişcării Legionare şi o serie de fruntaşi politici români care au militat pentru o alianţă cu Germania nazistă. Decizia finală şi dreptul de-a acţiona oficial le-au avut diplomaţii de la Ministerul de Externe, numiţi de Carol al II-lea, şi chiar el însuşi[137].

I.9. München-ul şi urmările lui

Vara anului 1938 a reprezentat o perioadă în care s-au făcut eforturi diplomatice menite a salva pacea în Europa, precum şi integritatea teritorială a Cehoslovaciei[138]. Dar nu era decât un bluf. În jocul diplomatic derulat până la sfârşitul lui septembrie 1938, trei dintre parteneri (Franţa, Marea Britanie şi URSS) au cunoscut că miza este sacrificată, „singura raţiune a jocului fiind salvarea aparenţelor, a creditului garanţiilor şi o eventuală diminuare a sacrificiilor prin obţinerea – unei soluţii onorabile”[139]. La 20 iulie 1938, Georges Bonnet l-a convocat pe Osusky, ministrul Cehoslovaciei la Paris, declarându-i: „Franţa nu va face război pentru afacerea sudeţilor”[140]. Poziţia Uniunii Sovietice se poate desprinde din ceea ce ambasadorul Potemkin îi va declara colonelului Fabry, ministrul de Război al Franţei: „Rusia Sovietelor s-a născut din primul război mondial. Din cel de-al doilea război mondial se va naşte Europa Sovietelor”[141]. Generalul Victor-Henri Schweisguth, aflat într-o vizită oficială pe linie militară în URSS, aprecia, într-un raport din 1936, că „guvernul sovietic spera să joace rolul de arbitru al situaţiei faţă de o Europă epuizată de o luptă pe care Voroşilov o prevedea a fi nemiloasă”[142].

Serviciul Secret de Informaţii român intrase în posesia unui raport al ambasadorului german la Moscova, contele von der Schulenburg, către Berlin, care menţiona că Uniunea Sovietică „nu concentrase nici un fel de trupe la graniţa cu Polonia şi România…, că în problema cehoslovacă, cu toate sforţările ministrului Cehoslovaciei la Moscova de a obţine promisiuni precise în privinţa ajutorului militar, guvernul sovietic a răspuns foarte vag, fără a-şi lua obligaţii precise”[143] astfel încât „Litvinov a răspuns ministrului Cehoslovaciei că dacă va izbucni un conflict între aceasta şi Germania «vom vedea ce trebuie făcut»„[144]. În încheierea raportului, von der Schulenburg îşi exprima opinia că URSS nu se va amesteca direct în conflictul amintit şi că se va mulţumi „să joace rolul său actual din Spania şi China”[145]. În ceea ce priveşte atitudinea Franţei, Georges Bonnet, ministru de Externe în perioada 1938 – 1939, scria: „În cursul unei dezbateri hotărâte de Comisia parlamentară de anchetă asupra evenimentelor intervenite din 1939 până în 1945, un martor important declara: «Politica domnului Georges Bonnet a constat în a-i face pe ruşi şi pe germani să se bată între ei». Ce-i drept, nu doream războiul pentru nici un popor din Europa. Dar nu voi dezavua totuşi această interpretare pătrunzătoare dată politicii mele”[146].

La 21 septembrie 1938, Consiliul de Miniştri al Cehoslovaciei a acceptat „cu durere, forţat de împrejurări şi de insistenţele succesive şi presante ale guvernelor francez şi britanic”[147], decizia luată la Londra la 18 septembrie 1938, care prevedea sacrificarea Cehoslovaciei. Ambasadorul Franţei la Berlin, André-Francois Poncet, mărturisea
într-un raport din 4 octombrie 1938, că apropierea cataclismului era aşteptată de la o oră la alta. Zvonul în legătură cu conferinţa celor patru, care urma să înceapă a doua zi, la München, avea să provoace imediat o imensă satisfacţie şi nimeni nu se îndoia că se va îndepărta pericolul războiului iminent.

Acordul de la München (29 – 30 septembrie 1938) a facilitat acapararea regiunii sudete de către Germania. La 30 octombrie 1918, Adunarea Naţională provizorie a Republicii Austria a adresat preşedintelui SUA, W. Wilson, o notă extrem de previzionară: „Nu se poate inaugura o democraţie în Europa Centrală supunând prin forţa armelor 3.500.000 fiinţe umane unui popor de 6.300.000. Nu s-ar putea stabili o pace durabilă în Europa creând, în sânul noului stat cehoslovac, un iredentism german ale cărui chemări constante la Berlin şi Viena ar pune pacea europeană în pericol”[148]. Acordul de la 30 septembrie 1938 împlinea avertismentul cancelarului austriac Renner adresat lui Clemenceau, preşedintele Conferinţei de Pace de la Versailles: „Puterile aliate şi asociate sunt pe cale să comită, faţă de populaţia ziselor teritorii şi de toţi austriecii-germani, o flagrantă injustiţie şi de a antrena poporul cehoslovac într-o politică aventuroasă şi catastrofică. Puterile vor crea prin aceasta, în centrul Europei, un focar de război civil, al cărui rug aprins poate deveni pentru Europa cu mult mai periculos decât fermentarea continuă din Balcani. Niciodată naţiunea supusă, nu va tolera această dominaţie”[149]. Acest lucru nu ne poate împiedica să observăm cruzimea şi inumanitatea discursului lui Chamberlain, din 27 septembrie 1938, de la radio: „Cât este de oribil, de fantastic, de incredibil că noi a trebuit să săpăm tranşee şi să încercăm măştile de gaze din cauza unei dispute, intervenind într-o ţară îndepărtată, iscată cu nişte oameni despre care noi nu ştim nimic”[150]. Generalul Faucher îi scria, la 6 octombrie 1938, lui Edouard Daladier, premierul Franţei, că ofiţerii cehoslovaci îi reproşează faptul că le este aplicată „o umilire fără precedent dând lui Hitler fără luptă şi, practic, fără opoziţie, fortificaţiile”[151] Cehoslovaciei.

Hitler îşi împlinea un vis, dar în acelaşi timp reuşea să elimine URSS din Europa. „Germania – scria ziarul Fremdenblatt din Hamburg – a reuşit să elimine Rusia din concertul marilor puteri. Acesta este aspectul istoric al Münchenului”[152]. La procesul de la Nürnberg, feldmareşalul Wilhem Keitel avea să declare: „Scopul Münchenului era de a elimina Rusia din Europa, de a câştiga timp şi de a desăvârşi înarmarea noastră”[153]. Ministrul sovietic al Afacerilor Externe, Maxim M. Litvinov, avea să declare, la 4 octombrie 1938, ambasadorului Franţei la Moscova: „Constat pur şi simplu că puterile occidentale au ţinut în mod deliberat URSS în afara negocierilor. Bietul meu prieten, ce aţi făcut? În ce ne priveşte, nu văd o altă ieşire decât o a patra împărţire a Poloniei”[154]. O apropiere germano-sovietică părea mai mult decât posibilă, ba chiar dorită de cei doi dictatori.

Acordul de la München a constituit o grea lovitură pentru România şi devenise foarte clar faptul că Marea Britanie nu va ajuta în caz de război nici una dintre ţările Europei Centrale şi dunărene, precum şi a celei de sud-est. Franţa se situa pe o poziţie similară celei britanice. Juristul român Mircea Djuvara atrăgea atenţia că: „Aceste evenimente trebuie să fie bine cântărite de România. Ea a avut multe de suferit în trecut din cauza nerespectării garanţiilor internaţionale şi cunoaşte foarte bine valoarea lor relativă”[155]. Nicolae Iorga scria în Neamul românesc: „Victima împăcării generale e un popor prieten şi aliat. (…) Ci şi pentru un alt motiv nu
ne-am bucurat şi noi pentru trecerea unei primejdii pe care eram gata s-o înfruntăm. Şi anume că statele europene se împart astăzi în două: cele asigurate şi cele pândite. Iar între cele pândite de o ură pe care n-o poate înlătura nici o atitudine a noastră suntem şi noi. Şi astfel, ceea ce pentru alţii e o asigurare, e pentru noi numai o aşteptare”[156]. La 27 noiembrie 1938, R. Seton-Watson îi scria lui Viorel V. Tilea, cu amărăciune, că „în timpul actualei crize România este singura ţară care şi-a dovedit loialitatea faţă de nefericiţii cehi”[157], precum şi faptul că dacă Germania şi URSS vor ajunge la o înţelegere, o vor face peste cadavre. „România era o componentă a unui sistem politic internaţional constituit cu mare greutate. Arhitectura sa politică avea un schelet de proporţii impozante, constituit din protecţia franceză directă şi cea engleză indirectă, dar care se afla însă pe fundamente putrede şi artificiale. Ca orice sistem foarte complicat, el ascundea o mare dezordine. Fascinaţia pactelor politice dintre cele două războaie mondiale măreau lipsa de claritate care caracteriza apriori întregul sistem politic. Situaţia României în cadrul sistemului era foarte nefavorabilă din punct de vedere geografic şi strategic: avea graniţe enorm de lungi cu unele state care puneau pretenţii teritoriale (Rusia, Ungaria, Bulgaria) şi graniţe minuscule cu state prietene, mai exact spus cu astfel de state care erau interesate în menţinerea statu quo-ului (Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia)”[158], opina fostul ministru al României la Berlin, generalul Ion Gheorghe, asupra locului, rolului şi influenţei României în evoluţia relaţiilor internaţionale.

I.10. Analize, interpretări şi decizii

Germania lui Hitler se îndrepta cu paşi repezi spre război. De unde, oare, atâta grabă, având în vedere că situaţia economică nu făcea pacea insuportabilă, iar economia închisă la care se constrânsese nu împiedicase Germania „să-şi extindă debuşeele şi nici să cucerească, una după alta, pieţe de desfacere în Est”[159]. Evenimentele aveau să se deruleze într-o cavalcadă impresionantă. Astfel se încheia un capitol al marii drame europene. Hitler obţinea statu quo în vest şi posibilitatea unui dinamism în Est.
O lectură a cărţii Mein Kampf ne demonstrează că în spatele teoriei împărţirii se afla voinţa de hegemonie universală. Aflaţi la Berlin, la 6 noiembrie 1938, Gheorghe I. Brătianu şi Atta Constantinescu aveau o discuţie cu mareşalul Göring, care a ţinut să precizeze că „a rămas o problemă: încotro se va îndrepta România până la urmă, ceea ce influenţează şi problema relaţiilor (Germaniei – n. n.) cu Ungaria”[160]. Arthur Konradi – preşedintele NSDAP, secţiunea din România – propunea Berlinului un plan de dezmembrare a României denumit „Frühling – offensive” (Ofensiva de primăvară), prin care urmau a fi susţinute „agitaţiile ucrainene pentru formarea unui stat independent, cu regiuni din nordul Bucovinei, nordul şi sud-estul Basarabiei (…); sprijinirea retrocedării Cadrilaterului”[161], Bulgaria urmând să-şi arate recunoştinţa faţă de Reich, a cărui influenţă în sudul Europei nu ar mai putea fi periclitată de nimeni.

Ca urmare a acordului de la München şi a noilor primejdii care ameninţau integritatea teritorială, factorii politici şi militari de decizie de la Bucureşti au elaborat şi au aprobat, în cursul lunii octombrie 1938, al treilea plan de înzestrare al armatei, eşalonat pe o perioadă de 10 ani. Se aloca cheltuielilor de apărare suma de 70.376.000.000 lei, cu un plus de 41.405.045.093 lei faţă de planul anterior din 1935, efortul principal urmând a fi îndreptat spre apărarea frontierei de vest. Sumele aprobate au fost repartizate astfel: urgenţa I, Frontul de Vest: 40.916.000.000 lei (58,13%); urgenţa a II-a, Frontul de Est: 15.751.000.000 lei (22%); urgenţa a III-a, Frontul de Sud: 13.709.000.000 lei (19%)[162]. Totodată, Marele Stat Major român, în baza hotărârilor Consiliului Superior al Apărării Naţionale, a ordonat începerea construirii de fortificaţii la graniţa de vest. Au fost realizate simultan ample dispozitive de luptă în teren pe întinderi de sute de kilometri pătraţi, prin următoarele lucrări: 134,115 km de şanţ obstacol; 159,475 km reţea obstacole infanterie; 33,113 km reţea obstacole; 165,515 km reţele de transmisiuni; 29,900 km reţele de comunicaţie; 115,700 km transmisiuni aeriene, care a cuprins teritoriul judeţelor Arad, Bihor, Satu-Mare, până la Munţii Maramureşului. Armamentul din dotare era automat, în majoritate de fabricaţie cehoslovacă: mitraliere ZB 7,92 mm, pentru fortificaţii; puşti mitraliere ZB de 7,92 mm, tunuri şi obuziere de diferite calibre. Centura de fortificaţii de pe frontiera dinspre Tisa avea menirea să apere securitatea ţării împotriva unei agresiuni germano-maghiare.

Regele Carol al II-lea avea să înregistreze un eşec în turneul diplomatic pe care l-a întreprins, la Paris şi Londra, cu speranţa că România va obţine ajutorul militar şi politic dorit. În ziua de 24 noiembrie 1938, suveranul român se întâlnea cu Hitler, în prezenţa lui Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe german, care adnota la nota de conversaţie: „Ideea fundamentală a politicii noastre faţă de Ungaria şi România trebuie să fie actualmente de a menţine aceste două fiare încinse şi de a le modela în interesul Germaniei”[163]. Hitler a cerut ca România să se alăture deschis politicii pe care o promova Germania. Suveranul României a refuzat şi a cerut, în schimbul acordării unor avantaje economice, garantarea aprovizionării cu armament din Cehoslovacia şi încheierea unor contracte cu industria de război germană. Oare regele Carol al II-lea credea că Hitler ar putea fi atât de nesăbuit încât să ne înarmeze, fără ca noi să renunţăm la vechile alianţe? În lumina evenimentelor care s-au desfăşurat, se poate constata că regele României s-a înşelat în aprecierea pe care a făcut-o asupra situaţiei geopolitice a momentului.

La cererile Berlinului, România va reacţiona prin numirea, la 21 decembrie 1938, în fruntea Ministerului Afacerilor Străine a lui Grigore Gafencu, cunoscut adept al alianţelor cu Marea Britanie şi Franţa. La 3 decembrie 1938, Legaţia României din Paris a fost ridicată la rang de ambasadă, iar Gheorghe Tătărescu a fost numit ambasador extraordinar şi plenipotenţiar în Franţa. De la 1 ianuarie 1939, au fost ridicate la rang de ambasade legaţiile române de la Belgrad, Ankara şi Atena. Într-o atare situaţie aprecierea lui Andreas Hillgruber asupra politicii externe româneşti („era de a-şi păstra toate uşile deschise şi de a nu se lega unilateral de un singur grup de puteri”)[164], aceea de duplicitate, ar putea fi luată în consideraţie, într-un context în care, la 6 decembrie 1938, se semnează acordul de neagresiune franco-german. Acord despre care ataşatul militar aero şi naval român de la Paris telegrafia Marelui Stat Major de la Bucureşti: „Acesta reprezintă un succes al politicii d-lor Daladier-Bonnet, adică o parte din socialişti; majoritatea radicalilor, şi centru şi dreapta, apreciază că este logic să se ajungă la o înţelegere cu Germania dându-i mână liberă în ce priveşte expansiunea economică în centrul şi estul Europei şi mai mult chiar, ajutând financiar refacerea situaţiei economice a Germaniei. În acest fel se speră că până la urmă, axa Berlin – Roma va fi dezagregată, iar efortul de expansiune al Germaniei în centrul şi estul Europei va putea garanta Occidentului o eră de linişte necesară restabilirii prosperităţii prin îndreptarea situaţiei economico-financiare”[165].

La 5 ianuarie 1939, Serviciul Secret de Informaţii al Armatei a înaintat Marelui Stat Major român un raport de sinteză (15 pagini) vizând „Expansiunea germană în sud-estul Europei către gurile Dunării”. Conducerea politico-militară a Germaniei aprecia, în noua conjunctură politică de după München, că expansiunea spre sud-estul Europei era cea mai uşoară şi mai favorabilă. OKW-ul lua în calcul cinci factori care îngăduiau o acţiunea în acest spaţiu: „1. Pe această direcţie nu s-ar putea opune expansiunii germane decât Ungaria şi România (…) 2. România, după părerea germană, incomplet înarmată astăzi, va capitula uşor în faţa unui puternic atac dat prin surprindere de către armata maghiară, susţinută de cea germană. 3. România, cu bogatele sale resurse în produse agricole, petrol şi vite, va constitui cea mai bună, sigură şi imediată bază de aprovizionare pentru continuarea expansiunii germane spre Est sau spre Sud. 4. Pentru o acţiune către Est (Ucraina), Germania va deschide prin România o poartă mult mai largă decât gâtul strâmt al Ucrainei subcarpatice, străbătută pe întreaga lungime numai de o singură autostradă. 5. Nu provoacă direct nici Polonia şi nici URSS, ale căror armate, bine dotate, ar putea da mai mult de lucru armatei germane”[166]. Analiştii Serviciului Secret de Informaţii român[167] estimau că România se va constitui, prin „bogăţiile sale, cereale-petrol, şi prin situaţia frontierei sale de est, în prelungirea frontierei cehoslovace, baza de operaţie strategico-economică, în vederea desfăşurării sigure a celei mai grele etape, spre Est şi spre Sud”[168]. La 16 februarie 1939, generalul Krejci, şeful Statului-Major General al armatei cehoslovace, într-o lungă convorbire cu locotenent-colonelul T. Albord, ataşatul militar al Franţei la Praga, avea să-i declare că este „regretabil că Franţa n-a înţeles că germanii n-ar fi făcut niciodată război pe două fronturi”[169], deoarece Germania nu era pregătită pentru război, iar „în viitor lupta va fi grea, foarte grea…”[170].

În zorii zilei de 15 martie 1939, pe o furtună de zăpadă, circa 200.000 de soldaţi germani au trecut noua frontieră germano-cehă. La ora 09.00, primele elemente motorizate germane au intrat în periferiile oraşului Praga. După-amiază, Hitler şi-a făcut intrarea la Palatul Hrad. Steagul cu zvastica a fost arborat deasupra capitalei Cehoslovaciei. Noua configuraţie geopolitică a Europei a determinat guvernul Armand Călinescu să cheme sub arme mai multe contingente de rezervişti pentru completarea forţelor de apărare a frontierei de Vest.

Anterior acestor evenimente, intrase în vigoare, la 16 decembrie 1938, Legea pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării. Aceste zone erau de trei categorii: 1) de fortificaţii; 2) de interes militar şi 3) de graniţă. Titlul IV al legii prevedea măsuri speciale pentru aeronautică şi marină[171]. În condiţiile în care factorii de risc evoluau rapid, nevoia de a avea un flux informativ „direct şi imediat”, care să reflecte situaţia de pe întregul teritoriu, l-a determinat pe şeful Marelui Stat-Major român, generalul Dumitru Popescu, să ordone, la 20 martie 1939, intensificarea acţiunii de urmărire informativă a elementelor şi organizaţiilor teroriste, diversioniste, precum şi lichidarea lor „înainte de a-şi dezvolta acţiunea şi trimiterea în judecată”[172]. Ca urmare a raportului din 5 ianuarie 1939, al Serviciului Secret, s-a ordonat, de către Ministerul Apărării Naţionale şi Marele Stat-Major, efectuarea unui „sondaj” în capitalele europene, de către locotenent-colonelul Gheorghe Petrescu – ataşat tactic al Ministerului Apărării Naţionale şi Marelui Stat-Major pe lângă Serviciul Secret de Informaţii al Armatei –, pentru ca „personal, să examineze la faţa locului ipotezele asupra urmărilor acestor evenimente, ajutat – pe de o parte – de reprezentanţii noştri diplomaţi şi militari acreditaţi pe lângă statele respective şi – pe de altă parte – prin luarea contactului direct cu serviciile secrete de informaţiuni ale armatelor respective”[173].

Raportul[174] înaintat, la 21 martie 1939, de locotenent-colonelul Gheorghe Petrescu, după vizitele efectuate la Varşovia, Praga, Berlin, Londra şi Paris, nu era deloc îmbucurător în ceea ce priveşte evoluţia viitoare a relaţiilor internaţionale şi perspectiva de a se întări capacitatea de apărare a României, de asigurare a securităţii sale. „Cred că dacă s-ar fi ţinut seama de alarma dată la timp de Serviciul «S», asupra intenţiilor agresive ale Germaniei, – raporta locotenent-colonelul Petrescu – chiar la începutul primăverii, astăzi, cu un efort în personal şi cu o înţelegere mai justă a situaţiei, renunţând la prea multă scrupulozitate pentru un material cunoscut ca excelent, am fi avut în ţară tot materialul de infanterie cu care am fi putut dota la perfecţie armata noastră. (…) Reiese, din toate acestea, marea bunăvoinţă pe care cehii au avut-o pentru a ne înarma şi a ne ceda cât mai mult din materialul lor de război”[175]. Aflat la Berlin cu ocazia ocupării oraşului Praga, locotenent-colonelul Gheorghe Petrescu a observat că populaţia era foarte puţin dornică de război şi că foarte puţine drapele au fost scoase pe străzile Berlinului pentru a serba victoria.

Locotenent-colonelul Gheorghe Petrescu avea să părăsească Londra, în drum spre Paris, cu „impresia certă că Anglia este hotărâtă să facă războiul, că este sigură că va câştiga şi că ne va sprijini la maximum cu tot ceea ce îi este posibil, dar cere din partea noastră hotărâre, rezistenţă economică şi rezistenţă militară şi toată armata imediat la frontieră”[176]. În urma discuţiilor avute cu şeful Serviciului Secret francez s-a ajuns la concluzia că tratativele economice româno-germane de la Bucureşti, se desfăşurau într-o formă acceptabilă, tocmai pentru ca ele să adoarmă vigilenţa românilor şi să nu se ia măsurile militare necesare, cu care s-ar fi putut face faţă „acţiunilor strategice de totală respingere”[177].

Al Doilea Război Mondial nu a izbucnit din cauza „aurului negru” (petrolul), dar a fost un război şi pentru petrol[178]. Într-un memorandum german, din aprilie 1939, intitulat Aprovizionarea Germaniei cu ulei mineral în timp de război, se sublinia importanţa perimetrului petrolifer din România, precum şi faptul că „stăpânirea câmpurilor petrolifere româneşti şi, în consecinţă, a spaţiului dunărean este o condiţie preliminară pentru o aprovizionare îndestulătoare a Germaniei cu ulei mineral într-un război de lungă durată”[179]. Memorandumul propunea trei soluţii pentru atingerea acestui obiectiv: 1) economică (instituirea monopolului german asupra petrolului românesc); 2) diplomatică (încheierea unui tratat de alianţă necondiţionată); 3) militară (controlul total al ţării). Ziarul Berliner Boersenzeitung, organul cercurilor de afaceri germane, considera Sud-Estul Europei, încă din 6 aprilie 1938, drept „piaţa naturală a Germaniei”[180]. Cerealele şi petrolul României deveniseră, după 30 septembrie 1938, elementele vizate de Reich-ul german. Negocierile economice româno-germane erau finalizate printr-un acord, la 10 decembrie 1938, care permitea ca 25% din totalul exporturilor româneşti către Germania să fie reprezentat de livrările de petrol[181]. Presiunile politice şi diplomatice s-au intensificat, urmărindu-se încheierea unui acord economic bilateral. Încă de la 29 ianuarie 1939, colonelul Alfred Gerstenberg[182], ataşatul militar aero al Germaniei la Varşovia şi Bucureşti, l-a informat pe Grigore Gafencu că atmosfera ostilă României, de la Berlin, nu putea fi înlăturată decât în condiţiile în care supraproducţia românească, de petrol şi cereale, ar fi luat drumul Germaniei, pe baza propunerilor pe care mareşalul Göring le făcuse, în noiembrie 1938, regelui
Carol al II-lea.

La 15 februarie 1939, a fost primit, la Bucureşti, directorul ministerial Helmuth Wohltat, reprezentantul Germaniei pentru tratative. Tratativele s-au desfăşurat în mai multe runde (februarie – martie 1939), dovedindu-se extrem de dificile, având în vedere ţelurile, expuse ori ascunse, ale guvernului de la Berlin, respectiv: 1) a obţine o mărire în termenii cei mai rapizi ai importurilor de petrol, precum şi a livrărilor de lemn şi diverse minereuri; 2) a promova o colaborare germano-română pe termen lung în domeniul economic, cu puncte diverse, precum adaptarea agriculturii româneşti la necesităţile pieţei germane, exploatarea în comun a resurselor subsolului românesc şi colaborarea băncilor române şi germane[183].

Evenimentele de la Praga (15 martie 1939) au influenţat decisiv tratativele economice, astfel încât, la 23 martie 1939, a fost parafat Tratatul economic româno-german pe o perioadă de 5 ani. În perspectiva războiului care se prefigura ca soluţie pentru rezolvarea diferendelor internaţionale, un raport al OKW explica prezenţa României în proiectele operaţionale ale Berlinului prin producerea a 40% din necesarul total de produse petroliere al celui de-al III-lea Reich. Aflat la Paris, între 27 şi 30 martie 1939, într-o nouă misiune de informare şi observare a realităţilor internaţionale, locotenent-colonelul Gheorghe Petrescu, în urma întâlnirilor sale cu reprezentanţi francezi – politici, diplomatici şi militari -, conchidea: „Impresia mea generală, izvorâtă din toate aceste întrevederi, a fost că Franţa este ferm hotărâtă a se bate şi a declanşa un război, numai atunci când interesele sale imediate vor fi astfel atinse, încât o altă soluţie nu mai este posibilă. Am chiar impresia, izvorâtă din informaţii foarte bune culese din cercuri politice serioase franceze, că Franţa – în ultimă instanţă – ar propune chiar convocarea unei conferinţe generale în care să se dezbată toate litigiile existente în Europa şi colonii şi în care conferinţă s-ar impune anumitor state maximum de sacrificiu. Una din ţările vizate pentru sacrificii importante ar fi chiar România”[184]. Impresiile culese în mediile politico-militare britanice nu erau dintre cele mai îmbucurătoare. În cercurile Foreign Office-ului convingerea era că în spatele „acordului româno-german ar exista şi un acord de ordin politic şi că România ar fi pierdută pentru cauza Axei Londra-Paris”[185]. Reîntors la Paris, la 3 aprilie 1939, locotenent-colonelul Petrescu avea să constate o evidentă răceală din partea oficialităţilor franceze care apreciau că „readerarea (…) la pact ca o alunecare a noastră spre o politică germanofilă”[186]. La rândul său, Marea Britanie dezlănţuia o puternică ofensivă economică în spaţiul balcanic, care presupunea acordarea de împrumuturi cu caracter politic şi organizarea de importuri prin intermediul Departamentului pentru Garantarea Creditelor de Export.

Grecia şi Turcia erau importante pentru Marea Britanie nu numai sub raport economic şi politic, ci şi din punct de vedere strategic şi militar, implicând protecţia comerţului şi a Imperiului britanic. Astfel, putem înţelege de ce Turcia a primit un împrumut de 18 milioane de lire sterline pentru achiziţionarea de nave de război. A fost nevoie de „Scandalul Tilea”[187] şi de acordul economic româno-german, pentru a se trezi brusc interesul Marii Britanii şi Franţei pentru petrolul şi grâul românesc. După ocuparea completă a Cehoslovaciei, la 15 martie 1939, Grigore Gafencu avea să telegrafieze, în noaptea de 16 spre 17 martie, Cabinetului britanic, prin intermediul ministrului Tilea pentru a-i atrage atenţia asupra gravelor consecinţe care decurgeau pentru statele central-europene din libertatea de iniţiativă pe care Hitler o avea ca urmare a renunţării Marii Britanii. În dimineaţa zilei de 17 martie 1939, Viorel V. Tilea a fost sunat, de la Paris, de către un „misterios” domn, care i-a furnizat detaliile secrete ale cererilor germane faţă de România[188]. Identitatea „misteriosului” interlocuitor a fost dezvăluită după război şi era vorba despre Adrian Dumitrescu, managerul general al întreprinderilor Malaxa. Informaţiile furnizate lui Viorel V. Tilea proveneau de la Nicolae Malaxa[189].

Ministrul României la Londra i-a informat despre cererile germane pe diplomaţii de la Foreign Office, pe ambasadorul Statelor Unite în Marea Britanie şi, surprinzător, presa britanică, respectiv ziarele The Times, Daily Mail şi Daily Telegraph. Ziarul Daily Telegraph a folosit în comentariul său asupra evenimentelor de la Bucureşti termenul de „ultimatum economic”. Guvernul de la Bucureşti a negat categoric existenţa unui „ultimatum economic” german, iar ministrul de Externe, Grigore Gafencu, l-a rechemat la Bucureşti pe Viorel V. Tilea. Prim-ministrul Armand Călinescu şi regele Carol al II-lea s-au opus. Chemat pentru lămuriri suplimentare la Foreign Office de către Sir Alexander Cadogan, ministrul României la Londra nu a putut oferi o explicaţie logică şi coerentă a situaţiei create, în urma intervenţiei sale, şi nimic nu l-a putut clinti din convingerea că ultimatumul era o realitate. „Luându-şi la revedere de la mine – mărturisea Sir Alexander Cadogan –, a spus că demersurile lui pentru un împrumut acordat României nu fuseseră făcute cu informarea guvernului său. Se temea că în cazul unui refuz, acesta ar fi afectat guvernul român şi ar fi avut efecte negative la Bucureşti. În ansamblu, nu cred că întrevederea cu domnul Tilea mi-a sporit încrederea în el”[190].

În dimineaţa zilei de 21 martie 1939, Viorel V. Tilea a informat Bucureştiul de faptul că lordul Halifax a fost autorizat să înceapă negocieri pentru formarea unui Pact Răsăritean de asistenţă mutuală. Ministrul României la Londra cerea guvernului pe care îl reprezenta să nu ignore această iniţiativă diplomatică, menită a salva pacea pe continentul european, iar a ignora o astfel de iniţiativă ar însemna predarea României în mâinile Germaniei, cu toate consecinţele inevitabile, aşa cum am văzut că s-a întâmplat altor state. La 31 martie 1939, a fost semnat acordul economic româno-francez, urmând ca, la 11 mai 1939, să fie semnat cel româno-englez. Andreas Hillgruber apreciază că aceste acorduri „au corespuns însă mai puţin – necesităţilor relaţiilor economice ale României”. Erau, în primul rând, contracarări ale Franţei şi Marii Britanii efectuate în înţelegere cu guvernul român, deşi Bujoiu, ministrul economiei naţionale a României, a vorbit, la 11 mai 1939, despre natura pur economică a convenţiilor. La acelaşi nivel se situau şi creditele acordate de Marea Britanie, care urmau să fie folosite pentru cumpărarea de material de război pentru armata română.

Care a fost atitudinea României faţă de noua situaţie creată după semnarea acordului economic româno-german din 23 martie 1939? Alexandru Cretzianu părăsea Bucureştiul, la 10 aprilie 1939, cu destinaţia Londra şi Paris, unde urma să discute propunerile pe care cabinetul britanic le făcuse la 31 martie. Alexandru Cretzianu avea de îndeplinit două obiective: 1.obţinerea unei atitudini generale, prin urmare nu pacte bilaterale; 2. asistenţa acordată Poloniei să fie independentă de garanţia oferită României. Acestea erau cele două probleme pe care urma să le ridice în cursul negocierilor cu guvernul britanic pentru obţinerea unor garanţii concrete şi clare în ceea ce priveşte România. La 13 aprilie 1939, guvernele Marii Britanii şi Franţei au acordat garanţii României şi Greciei, în condiţiile în care „Anglia, în special, socoteşte absolut necesar pentru pregătirea războiului de lungă durată, care să aducă victoria Axei Londra-Paris, să câştige timp prin atragerea spre Est a unor importante forţe germane, astfel ca să dea posibilitate, atât Franţei, cât şi Angliei, să-şi desăvârşească instrumentul lor de război, care să le dea victoria sigur scontată şi care va duce la altă aşezare a Europei”[191].

Joachim von Ribbentrop a reacţionat atrăgând atenţia că Reich-ul consideră că orice participare la politica dusă de guvernul britanic este îndreptată împotriva sa, ducând la încercuirea morală pe care Germania dorea să o evite cu orice preţ. „Oricine se declară gata să scoată castanele din foc pentru marile puteri trebuie să se aştepte să-şi frigă degetele!”, declarase Hitler, la 1 aprilie 1939, la Wilhelmshafen. Într-o atare situaţie, ministrul de Externe al României, Grigore Gafencu, va întreprinde în cursul lunii aprilie un turneu diplomatic în principalele capitale europene, cu speranţa că va înlătura din izolarea mereu crescândă a României şi ar putea preveni o serie de primejdii.

I.11. Ultimul efort

Grigore Gafencu avea să părăsească Bucureştiul în amiaza zilei de 16 aprilie 1939, în direcţia Berlin prin Polonia. „Pătrundeam astfel, dintr-o dată – nota Grigore Gafencu -, în plină dramă europeană”[192]. În acea noapte ministrul român devenea martorul destăinuirilor colonelului Beck, care prefigurau marea încleştare: „Danzigul ne este indispensabil. Nu vom admite niciodată alipirea lui la Germania. Dacă se ating de Danzig, iese război”[193]. Într-un asemenea context politic european, sosea la Berlin, la 18 aprilie 1939, Grigore Gafencu. A doua zi, 19 aprilie 1939, Grigore Gafencu a fost primit de Hitler la Cancelaria celui de al III-lea Reich. Hitler va ţine un monolog important şi esenţial în conţinut pentru România şi viitorul ei: „Garanţiile anglo-franceze nu vă vor servi la nimic. Nu mă voi formaliza însă. Cunosc slăbiciunea voastră pentru Franţa.
Cu totul alta ar fi atitudinea mea dacă ar urma să participaţi alături de sovietici la vastul plan de încercuire al Germaniei pe care îl pregăteşte guvernul de la Londra. Un astfel de plan pune în pericol existenţa Reich-ului; suntem decişi să ne apărăm prin toate mijloacele”[194]. Întrevederea se terminase. Nimic din ceea ce fusese spus de Hitler nu trebuia să fie neglijat. Evenimentele ulterioare aveau să dovedească în ce măsură Führer-ul îşi respecta promisiunile făcute lui însuşi, dar şi altora.

La Bruxelles, lui Gafencu i se va vorbi despre lipsa de pregătire militară a Angliei, care provoca teamă regelui Leopold. Acesta nu şi-a ascuns îngrijorarea că în împrejurările date, ajutorul promis de Marea Britanie unei ţări mici mai curând ar compromite-o decât ar proteja-o. Sosit la Londra, Grigore Gafencu va avea o lungă întrevedere cu Winston Churchill. Acesta era profund nemulţumit de evoluţia situaţiei politice interne şi internaţionale, şi îl va avertiza foarte clar asupra forţei cu care Anglia îşi putea însoţi angajamentele. În discuţiile angajate cu oficialii englezi, Grigore Gafencu a insistat asupra ideii ca Franţa şi Anglia să-şi facă simţită prezenţa şi pe plan economic. Guvernul englez a fost de acord cu cererile formulate de diplomatul român, însă dorea ca toate garanţiile pe care le va acorda să fie înglobate într-un sistem de securitate, URSS urmând a fi o piesă esenţială în cazul sistemului. Curios acest demers britanic de alianţă cu Uniunea Sovietică în condiţiile în care, la 28 martie 1939, Neville Chamberlain scria unui prieten: „Trebuie să mărturisesc că sunt profund suspicios în privinţa Rusiei. Nu am încredere în aptitudinea ei de a susţine o ofensivă eficace. Mobilurile lor nu par să aibă mare lucru a face cu idealurile noastre de libertate şi par să tindă, în esenţă, să ne ducă pe toţi ceilalţi cu vorba”[195].

Memorandumul din 22 mai 1939 al Foreign Office evidenţiază o conduită în politica externă britanică, o idee de care britanicii au fost călăuziţi mereu pe parcursul războiului ce va urma, respectiv: „Nu este de aşteptat un mare ajutor material din partea Uniunii Sovietice (…) Este esenţial, dacă va trebui să avem un război, să încercăm să implicăm URSS în acesta, căci altfel, la sfârşitul războiului, URSS, cu armata sa intactă – în prezenţa unei Anglii şi a unei Germanii în ruină – ar domina Europa”[196]. Duplicitatea şi cinismul „perfidului Albion” nu se vor opri aici. Într-un raport primit la 6 mai din partea ambasadorului Franţei la Berlin, Robert Coulondre, întocmit în urma destăinuirilor pe care generalul Bodenschatz, aghiotantul mareşalului Göring, le făcuse adjunctului ataşatului francez al Aerului, căpitanul Stehlin, se arăta că germanii vor ataca Polonia în cooperare cu Uniunea Sovietică: „Aşa cum Hitler n-a crezut posibil să reglementeze chestiunea Austriei şi cea a Cehoslovaciei fără asentimentul Italiei, tot aşa nu mai intenţionează astăzi să reglementeze diferendul germano-polonez fără Rusia. Au fost deja trei împărţiri ale Poloniei. Ei bine, credeţi-mă, veţi vedea-o pe a patra”[197]. Polonia şi România nu au fost informate de acest raport. În vara fierbinte a lui 1939, ambasadorul Reich-ului la Londra, Dirksen, telegrafia Berlinului, arătând că Sir Horace Wilson, unul dintre principalii colaboratori ai lui Chamberlain, i-ar fi confirmat „că după încheierea unei înţelegeri cu Germania, politica engleză de garanţii (pentru Polonia, România şi Turcia) va fi, în fond, înmormântată”[198]. Dar aceste lucruri au făcut parte din aşa-numita „diplomaţie secretă”.

La plecarea din Londra, Grigore Gafencu adnota cu vădite accente de sentimentalism, în ciuda clarităţii discuţiilor de la Berlin şi Bruxelles: „Eram mâhnit că nu pot încuraja în mod efectiv eforturile pe care le desfăşura lordul Halifax pentru consolidarea garanţiilor acordate de Anglia ţării mele”[199]. Am mai subliniat ideea că această expectativă a României era foarte primejdioasă. Speranţele şefului diplomaţiei române se legau de Franţa, care, din păcate, era absentă de la o realitate care se dovedea pe zi ce trece mai crudă şi mai tulburătoare. Franţa, în acea primăvară a anului 1939, abia se regăsea pe sine: „Franţa părea să fi pierdut sensul Europei (…) Franţa părea absentă”[200]. Primit cu simpatie de către oficialii francezi, ministrul român a fost pus la curent cu mersul tratativelor cu sovieticii şi cu dificultăţile întâmpinate.

Tratativele au fost declanşate de către Franţa şi Marea Britanie, şi ele vizau obţinerea unei declaraţii publice, în care Uniunea Sovietică să repete „ că, în eventualitatea unui act de agresiune împotriva oricărui stat vecin al Uniunii Sovietice şi împotriva căruia acest stat ar rezista, guvernul sovietic să acorde asistenţă, dacă s-ar exprima o dorinţă în acest sens, ajutorul urmând să fie furnizat în modul cel mai adecvat”[201], cum suna propunerea britanică din 18 aprilie 1939. La 19 aprilie 1939, Moscova a făcut cunoscute contrapropunerile sale: 1. Un angajament de asistenţă mutuală din partea celor trei mari puteri împotriva oricărei agresiuni în Europa; 2. Un angajament de asistenţă din partea celor trei mari puteri în favoarea statelor din Est limitrofe Rusiei: România, Polonia, Letonia, Estonia; 3. Un angajament al celor trei mari puteri pentru studierea aspectelor militare de asistenţă prevăzute la paragrafele 1 şi 2. Grigore Gafencu avea să părăsească Parisul cu speranţa că un acord între Occident şi Uniunea Sovietică ar constitui, în cazul realizării, o garanţie reală pentru România şi viitorul ei.

A urmat vizita la Roma. Primit cu un fast extraordinar, ministrul român va avea convorbiri cu Mussolini şi contele Ciano, omologul lui italian. Rezultatele vizitei la Roma, care urmărea o apropiere româno-italiană, pot fi incluse în declaraţia pe care contele Ciano avea să i-o facă lui Grigore Gafencu: „Drumul nostru spre Bucureşti trece prin Budapesta. Atunci când discul verde va semnala cale liberă între Ungaria şi România, vom veni spre voi aşa cum o dorim”[202]. În drumul spre ţară Gafencu a făcut o escală la Belgrad. Atitudinea Iugoslaviei îngrijora foarte mult guvernul român. La Belgrad, Gafencu avea să se întreţină cu Činkar-Marcovići, fost ministru al Iugoslaviei la Berlin şi om de încredere al prinţului Paul. În discuţiile avute cu Činkar-Marcovići, ministrul român de externe va insista pe necesitatea de a se păstra legături permanente şi strânse cu puterile occidentale. Discuţiile avute cu reprezentanţii Axei la Berlin şi Veneţia îl convinseseră pe diplomatul iugoslav că războiul era mai aproape ca niciodată şi că fiecare trebuia să se gândească, înainte de orice, la propria salvare. În plus, schimbarea survenită la Moscova prin înlocuirea lui Maxim M. Litvinov cu V. M. Molotov, precum şi alte elemente indicau o posibilă apropiere germano-sovietică. În acest context, era dificil să adopţi o poziţie ostilă Axei, astfel încât „trebuia să avem grijă să nu fim primele victime şi doar agresorii prezumtivi erau în măsură să dea asigurări efective împotriva pericolului unei agresiuni”[203].

Am insistat mai mult asupra acestui turneu diplomatic, pentru că a fost ultima mare încercare a diplomaţiei române de a asigura securitatea naţională şi neutralitatea României în perspectiva viitorului conflict. Pamfil Şeicaru a surprins, cu fineţea-i caracteristică, rezultatul acestui turneu diplomatic: „Reiese clar insistenţa lui Hitler de a-şi asigura neutralitatea României, aşa de preţioasă pentru Germania, datorită petrolului şi producţiei agricole. Dar pentru guvernul britanic «sprijinul Rusiei era indispensabil» şi noi acceptaserăm garanţiile Angliei. Nimeni nu se întreabă dacă, pentru Anglia, ca şi pentru Franţa, garanţiile date României vor fi valabile când Rusia Sovietică va revendica Basarabia? Şi astfel, ne-am pomenit participând la «încercuirea morală» a Germaniei”[204]. O Germanie care, prin variate forme, încerca în acele clipe, din vara lui 1939, o apropiere de Uniunea Sovietică.

La 1 aprilie 1939, cu ocazia lansării la apă a cuirasatului „Tirpitz”, Hitler a rostit un discurs în care unii istorici au văzut „o aluzie limpede la doctrina «coexistenţei paşnice» şi primul semn al unei atitudini conciliatoare a lui Hitler faţă de Uniunea Sovietică”[205]. Într-un articol, Pamfil Şeicaru, după ce făcea o analiză a discursului Führer-ului, se întreba: „Ce premerge acest discurs? Un tratat economic sau ceva mai grav, un program politic?”. Aliaţii Occidentali au fost informaţi că ceva se va petrece în Est. La 6 mai 1939, ambasadorul Robert Coulondre telegrafia, de la Berlin, un rezumat al discuţiilor pe care le-a avut un reprezentant al Ambasadei franceze cu o persoană familiară Führer-ului: „Credeţi că Hitler va angaja partida fără să aibă toate atuurile în mână? (…) N-aţi fost mirat, în ultimul său discurs, de faptul că n-a făcut nici o aluzie la Rusia? (…) Mai mult nu vă pot spune, dar într-o bună zi veţi înţelege că ceva se petrece în Est (dass etwas im Osten im Gonge ist)”[206].

În acele clipe dramatice pentru Europa şi pentru popoarele ei, guvernul sovietic l-a trimis într-un turneu diplomatic pe Vladimir P. Potemkin, comisar adjunct al poporului la Ministerul de Externe sovietic. Grigore Gafencu a expus diplomatului sovietic rezultatele obţinute în urma acestui turneu diplomatic şi faptul că toată concentrarea forţelor noastre armate de-a lungul frontierelor occidentale dovedea foarte clar din ce parte ne simţeam ameninţaţi şi împotriva cui înţelegeam să ne organizăm rezistenţa. Nedumerirea creşte atunci când citim asemenea rânduri, scrise în 1946, la Geneva, vizavi de evenimentele trecute: „Dacă guvernele statelor limitrofe Rusiei ar fi putut simţi puţin din ceea ce se petrecea dincolo de frontiera lor estică poate ar fi putut evita multe din erorile politice şi multe şocuri mortale”[207]. Nu, oare, a prevedea era misiunea şefului diplomaţiei române, a simţi, a înţelege, a afla etc., astfel încât să nu fim prinşi pe contre-pied? Explicabilă această orbire dacă ne gândim la profundele simţăminte franco-anglofile, precum şi la credinţa lui în garanţiile Marii Britanii şi Franţei. Inexplicabil pentru şeful unei diplomaţii angajat într-un efort teribil de salvare a fiinţei naţionale. Această atitudine a lui Grigore Gafencu[208] nu va fi un fenomen întâmplător. Aflat la post la Moscova, în august 1940, îşi va afişa sentimentele intime şi caracterul misiunii lui în faţa ambasadorului Marii Britanii, Sir Stafford Cripps, şi a ministrului Iugoslaviei la Moscova. Lucru care a iritat enorm pe von Ribbentrop şi guvernul german, astfel încât Mihail Manoilescu va primi aspre reproşuri în noaptea Arbitrajului de la Viena[209].

Unul dintre misterele celui de-Al Doilea Război Mondial este reprezentat de telegrama, bizară, pe care Gafencu a primit-o, la 9 septembrie 1940, de la Londra: „Veţi fi primit în audienţă aici. Telegrafiaţi. Semnat Tilea” şi despre care a informat Bucureştiul[210]. Deşi Grigore Gafencu telegrafia de la Moscova: „Este de prisos să spun că această «invitaţiune», dacă nu cumva este apocrifă, provine de la cineva care nu mă cunoaşte”, consider că jocul pe care a încercat să-l facă era extrem de primejdios pentru România. El a negat cu vehemenţă o astfel de acţiune, dar culisele acestei acţiuni pot fi intuite având în vedere amestecul lui Viorel V. Tilea.

În timpul discuţiilor Gafencu – Potemkin nu a fost atinsă nici o clipă problema Basarabiei, nodul gordian al relaţiilor româno-sovietice. Călătoria lui Potemkin avea să se desfăşoare la începutul lunii mai 1939, în timpul negocierilor cu Parisul şi Londra, şi se poate constitui într-o formulă de testare a stării de spirit din Balcani, pentru a se putea asigura conducătorii sovietici că nu va fi nici un fel de reacţie militară, având în vedere preconizatele evoluţii sovietice în arena relaţiilor internaţionale. La 22 iulie 1939, presa sovietică va anunţa pentru prima oară începerea unor convorbiri economice la Berlin, urmate, la 12 august 1939, de cele militare tripartite anglo-franco-sovietice. Presat de timp şi de necesităţi militare, Hitler avea să telegrafieze, la 20 august 1939, la Moscova propunând o înţelegere între cele două mari puteri.

În această perioadă a tratativelor anglo-franco-sovietice, NKVD a desfăşurat cele mai ingenioase „măsuri active”, menite a-i face pe germani să încheie un acord. Ambasada Germaniei de la Londra a avut un surprinzător acces la traficul diplomatic britanic, din aprilie 1939, în urma căruia a trimis la Berlin o serie de telegrame diplomatice britanice, raportând astfel evoluţia negocierilor cu Uniunea Sovietică. Telegramele interceptate conţineau multe lacune inexplicabile şi distorsiuni, sugerând, spre exemplu, că negociatorilor anglo-francezi li s-ar fi oferit mai bune ocazii de negociere decât se întâmpla în realitate[211]. Brusca încetare a acestui acces cu o săptămână înainte de 23 august 1939 duce la concluzia că aceste informaţii proveneau de la NKVD. Şeful Administraţiei pentru Misiuni Speciale din NKVD, Pavel Anatolievici Sudoplatov, îşi aminteşte, referitor la acele clipe de maximă intensitate politică şi militară, că primise instrucţiuni privind căutarea unor „posibile opţiuni de cooperare şi neagresiune, nu numai cu englezii şi francezii”[212], în condiţiile în care prioritatea Kremlinului era îndeplinirea aspiraţiilor de transformare a Uniunii Sovietice în cea mai mare superputere a lumii.

La 22 august 1939, Gheorghe Tătărescu a avut convorbiri cu Georges Bonnet referitoare la viitorul pact de neagresiune sovieto-german, apreciat ca fiind un nou element ce contribuie la agravarea situaţiei internaţionale. Ambasadorul român i-a declarat lui Bonnet că România era hotărâtă să-şi apere frontierele naţionale în cazul în care ele ar fi primejduite de către Germania sau Ungaria. Apreciind pactul sovieto-german ca pe un „act premeditat de o extremă greutate”, Gheorghe Tătărescu accepta ipoteza în care guvernul sovietic s-ar fi înţeles cu cel de la Berlin „în vederea împărţirii Poloniei şi a României”. Conţinutul discuţiei Bonnet-Tătărescu a fost adus la cunoştinţă Foreign Office-ului de ambasadorul Marii Britanii la Paris, Sir Eric Phipps. Gheorghe Tătărescu îi mărturisise lui Georges Bonnet, „cu oarecare nelinişte”, că Bucureştiul era îngrijorat de pactul de la Moscova, iar România „simţea că duşmanii ei erau aproape şi prietenii prea departe”, motiv pentru care va căuta să se apropie de Italia pentru a obţine sprijin „împotriva acordurilor nordice”. Sir Eric Phipps, într-o telegramă expediată Londrei, la 26 august 1939, informa Foreign Office că şeful Departamentului European din Ministerul de Externe al Franţei îi declarase că România era cea mai ameninţată dintre toate ţările afectate de pactul sovieto-german.

„Încă o dată, pentru Kremlin – scria P. A. Sudoplatov cu referire la noua politică externă sovietică – , misiunea comunismului era în primul rând să consolideze puterea statului sovietic. Numai puterea militară şi dominaţia asupra ţărilor de la graniţele noastre ne puteau asigura rolul de superputere. Ideea propagării revoluţiei comuniste în lume a fost un paravan ideologic în spatele căruia ne-am ascuns dorinţa de dominare a lumii. Deşi, iniţial, această concepţie era de natură ideologică, ulterior a dobândit
dimensiunile unei politici reale. Această posibilitate s-a ivit pentru Uniunea Sovietică numai o dată cu semnarea Pactului Ribbentrop – Molotov. În protocoalele secrete, interesele geopolitice ale Uniunii Sovietice şi dorinţele fireşti de lărgire a frontierelor erau acceptate pentru prima dată de una din puterile de frunte ale lumii”[213]. Grigore Gafencu aprecia că Pactul germano-sovietic poate însemna „ocuparea unor poziţii ofensive, după cum poate fi începutul unei acţiuni de expansiune naţională”[214] a sovieticilor.

Un raport al Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române, din 22 august 1939, referitor la consecinţele care aveau să decurgă pe plan intern şi internaţional din semnarea Pactului germano-sovietic, avertiza factorii de decizie politico-militară de la Bucureşti că la operaţiunea de dislocare a Poloniei[215] va lua parte şi Uniunea Sovietică, care îşi „va atribui provincia polonă care a făcut parte din Galiţia de pe vremea imperiului rusesc, precum şi toate localităţile de la frontiera estică, unde populaţia dominantă este rusească”[216] iar „pentru restul se va reîntemeia fosta republică a Ucrainei Mari, înglobându-se şi nordul Bucovinei pe o linie până la Siret şi oraşul Cernăuţi”[217]. Legaţia germană de la Bucureşti a primit ordin de la Berlin să raporteze de urgenţă atitudinea opiniei publice române, îndeosebi a presei, în legătură cu noua situaţie internaţională, cu toate mişcările plenipotenţiarilor englez, francez şi polon din Bucureşti, precum şi cu stadiul în care se găsea fosta organizaţie Garda de Fier, dacă mai activează, care este programul, urmând a se intra în contact cu membrii ei, într-o perspectivă apropiată. Ministrul Reich-ului la Bucureşti era informat că „Berlinul, după lichidarea aşa-zisei «chestiuni ungare», va uza de drepturile şi pretenţiile asupra fostelor graniţe germane din 1914 pentru a exercita o presiune care ar obliga România să se înţeleagă cu Germania şi să părăsească prietenia democraţiilor”[218]. România se afla, începând din 23 august 1939, într-o izolare absolută.

I.12. Război şi neutralitate

După declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939, România s-a declarat neutră (6 septembrie 1939), însă evenimentele aveau să se succeadă cu repeziciune, uimind Europa şi, uneori, chiar pe protagoniştii dramei. Din însărcinarea regelui Carol al II-lea, Ion Gigurtu a făcut o vizită la Berlin pentru a transmite Guvernului german dorinţa de neutralitate a României[219]. Măsurile de ordin militar adoptate de vecinii României, mai ales ale Guvernului sovietic, au făcut obiectul convorbirilor purtate cu mareşalul Göring. Acesta a răspuns trimisului regal că „atâta timp cât Reich – ul va fi în relaţii prieteneşti cu Sovietele nu trebuie să ne temem de Rusia”[220]. Având în vedere gravitatea situaţiei şi posibilitatea unei rapide deteriorări a ei, Marele Stat-Major român a luat măsuri pentru întărirea frontierei de Est. Prin Directiva Operativă nr. 6 din 10 septembrie 1939, s-a constituit Armata 3 română, cu misiunea de a împiedica trecerea Nistrului de către unităţile sovietice şi de a întârzia înaintarea spre vest a acestora, în cazul unui atac mai important. De asemenea, Armatei 3 române îi revenea misiunea ca, în retragerea spre sud, să bareze, treptat, trecătorile spre vest de Carpaţi, cu scopul de a împiedica pătrunderea forţelor germane în Basarabia, existând teama unui atac concomitent germano-sovietic asupra României[221]. Secţia a II-a din Marele Stat-Major român va înainta, la 11 septembrie 1939, Comandamentului Armatei 3 române o sinteză informativă, privind situaţia politică şi militară din Uniunea Sovietică, în care se aprecia că: „Totuşi, Armata Roşie nu trebuie subestimată şi în special forţele sovietice destinate frontierei de Vest, care, într-un eventual război, se pare că: 1) iniţial, vor putea fi capabile să dea un şoc brutal şi viguros, datorită M.U. de cavalerie, motomecanizate şi de aviaţie, întrebuinţate în masă; 2) ulterior, însă, dinamismul acestor forţe se va micşora, în raport cu depărtarea de teritoriul naţional şi durata operaţiunilor. În concluzie generală, Armata Sovietică, în prezent, pare a fi în măsură să apere în bune condiţii teritoriul propriu; ca instrument ofensiv, valoarea ei este redusă”[222].

La 17 septembrie 1939, începea bătălia Varşoviei şi tot în acea zi, la ora 04.00, armatele mareşalului Voroşilov vor trece frontiera pe ambele părţi ale mlaştinilor de la Pripet. Varşovia va capitula la 29 septembrie. Campania împotriva Poloniei se termina într-o lună, iar un raport al unui agent al Serviciului Secret Român atrăgea atenţia, în perspectiva a ceea ce avea să se întâmple în vara lui 1940, că Uniunea Sovietică este mult mai apropiată de planurile Germaniei decât de Marea Britanie şi Franţa şi că este „lucru ştiut că Rusia concentrează trupe în regiunea Minsk şi deplasează trupe spre Basarabia”[223].

În momentul în care Armata Roşie ocupa Polonia Răsăriteană, ministrul de Externe român, Grigore Gafencu, dădea instrucţini ministrului român la Moscova, Gheorghe Davidescu, să sondeze posibilitatea încheierii unui tratat de neagresiune între România şi Uniunea Sovietică, fără a face însă propuneri concrete în acest sens înainte de a se cunoaşte intenţiile Rusiei, pentru a nu fi expuşi la un refuz sau la condiţii care nu ar putea fi acceptate. Prin ocuparea părţii răsăritene a Poloniei de către Armata Roşie, graniţa României cu Uniunea Sovietică s-a extins de la 812 km la 1.158 km. Prim – ministrul român, Armand Călinescu, avea să noteze:”Înaintarea ruşilor schimbă situaţia. Pericolul german se îndepărtează. Semne neliniştitoare din partea ruşilor”[224].

Cabinetul de la Londra a comunicat, la 27 septembrie 1939, Guvernului de la Bucureşti, că, în cazul unei agresiuni sovietice, România nu va primi sprijinul militar al Marii Britanii. A doua zi, 28 septembrie, Guvernul britanic a informat Parisul despre acest lucru, prin Sir Eric Phipps, care a subliniat că britanicii nu puteau oferi nici un fel de ajutor României, în special dacă Turcia nu li se va alătura[225]. Documente germane provenite din arhiva ambasadorului german la Moscova, contele von der Schulenburg, păstrate în castelul Falkenberg şi publicate de cercetătoarea germană Ingenborg Fleischhauer[226], evidenţiază faptul că la recepţia de la Kremlin care a urmat semnării Acordului sovieto-german de delimitare a frontierei, din 28 septembrie 1939, s-a discutat şi problema României. Stalin a comunicat că, deocamdată, guvernul sovietic nu are nici o intenţie de a se atinge de România.

După încheierea campaniei poloneze, se va intra în faza „războiului ciudat”. La 19 octombrie 1939, se va semna, la Ankara[227], Tratatul tripartit anglo-franco-turc. Protocolul secret anexat Tratatului, act care va rămâne necunoscut Guvernului român, preciza limpede punctul geografic sensibil ce ar fi declanşat acţiunea militară franco – britanică, respectiv în momentul în care „ofensiva militară declanşată de o putere europeană ar atinge frontierele Bulgariei sau ale Greciei”[228]. Hotărârea adoptată la Geneva în septembrie 1939, prin care se prevedea că „măsurile militare prevăzute de articolul 16 al Pactului nu mai au un caracter obligatoriu”[229], dezlega mâinile diplomaţiei anglo-franceze în ceea ce priveşte posibilităţile de acţiune.

Noile raporturi germano-sovietice şi perspectiva ca Armata Roşie să treacă frontiera de stat pentru a ocupa Basarabia[230] l-au determinat pe Mihail Moruzov să restabilească legătura secretă cu Abwehr-ul amiralului Canaris, întreruptă după întâlnirea din februarie 1937. Raportul rezidentului din Moscova al Serviciului Secret de Informaţii al Armatei, din 20 octombrie 1939, întărea convingerea lui Mihail Moruzov că viitorul acestor relaţii era nesigur, iar faptul că organele GPU nu au modificat sistemul de supraveghere aplicat diplomaţilor germani se poate constitui într-o „piedică serioasă în calea unei apropieri reale şi a unei colaborări sincere şi amicale cu Uniunea Sovietică”[231]. Cu ocazia vizitei pe care maiorul Gheorghe Ionescu-Micandru avea să o întreprindă la Berlin, în intervalul 26 octombrie – 3 noiembrie 1939, Mihail Moruzov va înainta amiralului Canaris un Expozeu privind situaţia din Europa de Est, confruntată cu primejdia panslavismului şi a extinderii agitaţiilor comuniste. Mihail Moruzov îl informa pe amiralul Canaris că „niciodată n-am avut încredere în ruşi, indiferent de culoare, deoarece ruşii – de ieri, ca şi cei de azi – una gândesc, alta vorbesc şi altceva fac”[232]. Având în vedere că România, prin aşezarea ei geografică, a constituit întotdeauna pentru Germania, o preocupare de prim ordin, Moruzov propunea Abwehr-ului o ofertă de colaborare informativă pentru Estul Europei, ca o soluţie de ultim moment menită a salva fiinţa naţională de la dezastrul care se prefigura din ce în ce mai clar[233]. „Comunismul – constata Mihail Moruzov – , înfrânt până ieri pretutindeni, sub raportul doctrinar, a reapărut sub auspiciile Germaniei pe arena Europei, şi mai ales a Europei Centrale. (…) În cazul în care Armata Roşie va trece Nistrul, hoardele bolşevice nu se vor opri nici la Prut, nici pe Siret, nici pe Carpaţi, nici pe Dunăre, ci la porţile vechilor ţeluri: Fiume şi Istanbul”[234].

În faţa acestei situaţii, rămânea ca Germania să reflecteze asupra stărilor actuale şi a influenţei acestora asupra viitorului, aprecia, în încheierea Expozeului, şeful Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române. Maiorul Gheorghe Ionescu-Micandru va avea convorbiri cu maiorul Pruck, şeful Secţiei Frontul de Est din Abwehr, care a confirmat faptul că OKW consideră că pericolul sovietic este mai mare în Peninsula Balcanică decât cel din Vest. Colaborarea propusă de Mihail Moruzov a fost acceptată, având şi acordul Führer-ului care a dispus ca „orice acţiuni informative asupra armatei sovietice să înceteze, continuându-se însă acţiunea informativă asupra activităţii comuniste a Uniunii Sovietice”[235]. În pofida ordinului Führer-ului, amiralul Canaris s-a arătat dispus şi la o colaborare informativă pe probleme de ordin militar privind URSS. „Am rămas cu impresia sigură – admitea maiorul Gheorghe Ionescu-Micandru – că pericolul acţiunii de prezent şi de viitor a Uniunii Sovietice este adânc întipărit în mintea tuturor acelora cu care am luat contactul şi că toţi aceştia şi-au format convingerea că Germania va trebui să facă toate eforturile pentru a proteja integritatea României”[236].

Însărcinatul român cu afaceri la Riga, Grigore Niculescu-Buzeşti, telegrafia la Bucureşti că în timpul negocierilor pentru tratatul militar ruso-leton, şeful delegaţiei sovietice, vice-comisarul pentru marina de război, Isakoff, a declarat şefului Statului Major General al armatei letone „că, la terminarea negocierilor cu Finlanda, se va produce o acţiune sovietică în contra Basarabiei şi că, în acest scop, se găsesc deja importante contingente concentrate în zonele militare Harkov şi Odessa”[237]. În baza înţelegerii perfectate cu Abwehrul, Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române primea, la 22 noiembrie 1939, un set de informaţii referitor la mişcările Armatei Roşii. Conform acestor informaţii, în apropierea graniţelor cu România, se prefigura un dispozitiv format din 5 corpuri de armată, cu 35 de divizii, dintre care 23 de infanterie, 11 de cavalerie şi una moto-mecanizată.

„Trebuie să lămurim relaţiile cu URSS[238]. Trupele lor ne-au încercuit tot hotarul nordic, de la Nistru până la Carpaţi”[239], afirma ministrul de Externe al României, Grigore Gafencu, la 29 noiembrie 1939, în Senatul României. Diplomaţia românească va face, în continuare, eforturi disperate pentru a obţine garanţii militare concrete, în cazul unui atac sovietic. Londra comunica României, la 11 decembrie 1939, că funcţionarea garanţiei acordate în aprilie 1939 depindea de doi factori: hotărârea Turciei de a deschide Strâmtorile şi asigurarea că Italia nu se va împotrivi unei acţiuni anglo-franceze în Răsărit. La 30 decembrie 1939, Viorel V. Tilea a remis la Foreign Office o notă din partea guvernului român prin care se solicita ajutor în armament şi materii prime, care urma să fie achitat în rate anuale sub forma creşterii cotelor de petrol. Parisul a fost informat şi el despre această cerere. La cea de a doua consfătuire a conducătorilor misiunilor diplomatice britanice din Europa de Sud-Est, care a avut loc la Londra, între 8 şi 11 aprilie 1940, s-a hotărât ca, după obţinerea avizului Statului Major General britanic[240], Bucureştiul să fie informat că, în cazul unui atac al Uniunii Sovietice, se va acorda „ajutor după posibilităţi”, însă gradul şi caracterul acestuia vor depinde de atitudinea Turciei, Italiei şi Bulgariei.

Ministrul plenipotenţiar al României la Berlin, Radu Crutzescu, comunica, la 19 ianuarie 1940, ministrului Afacerilor Externe de la Bucureşti, următoarele: „Sunt dator a semnala Excelenţei Voastre, în legătură cu dorinţa cercurilor oficiale germane de a
vedea o Rusie cât mai liniştită şi deci, satisfăcută, întrebările ce mi se pun destul de des în ultimul timp, învăluite fireşte în toate rezervele, cu titlu de informaţie pur personală şi «fără să ne amestecăm într-o chestiune care nu ne priveşte» asupra posibilităţii unei rezolvări «definitive» a chestiunii Basarabiei prin cedarea părţii, recte regiunea Hotinului, cu majoritate ucraineană (fiindcă trebuie să spun că ucrainenii au devenit deodată, în ochii specialiştilor germani, ruşi de cea mai pură speţă). Mi se aminteşte cu binişorul că o asemenea soluţie ar avea toţi sorţii de a fi cu atât mai «definitivă» cu cât ruşii au dovedit cu prilejul trasării liniei de demarcaţie din Polonia că principiul naţionalităţilor este singurul lor îndreptar. Preciziunile de ordin etnografic şi geografic ce mi s-au dat în privinţa Basarabiei trădează însă unele cunoştinţe ce-mi dau de bănuit că această chestiune a fost supusă în birourile competente ale Ministerului Afacerilor Străine [german – n.n.] unui studiu mai amănunţit”[241].

Aflat la Berlin, în perioada 2-8 martie 1940, şeful Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române a avut întrevederi cu mai multe oficialităţi ale Reich-ului, printre care cu omologul său, amiralul Canaris. „Comandamentul german – a subliniat amiralul Canaris – are continuu în vedere tendinţele URSS care au ca prim scop propagarea ideii revoluţionare, pe care deocamdată înţelege să o exploateze sub forma ideală a panslavismului în Polonia, Boemia, Moravia, Ucraina Carpatică şi, apoi, în Balcani, unde – mai ales în Bulgaria şi Iugoslavia – a început să desfăşoare deja acţiuni pregătitoare”[242]. Expansiunea sovietică în Balcani era un lucru pe care Berlinul nu-l putea admite[243], ori interesul României, într-o astfel de conjunctură geopolitică, era să fie cât mai corectă faţă de Berlin, în condiţiile în care „în Germania – avertiza amiralul Canaris – mai există persoane politice care cred că atitudinea ţării dumneavoastră nu este sinceră şi că, în momentul când Germania va fi antrenată într-un război decisiv, îşi va schimba atitudinea, făcând jocul anglo-francezilor”[244]. La 29 martie 1940, Molotov a ţinut în Sovietul Suprem al URSS un discurs în care a afirmat că există o chestiune litigioasă nerezolvată, aceea a Basarabiei şi a precizat că România va înţelege că asemenea lucruri nu pot fi tolerate[245].

Regele Carol al II-lea nota, la 2 aprilie 1940, în jurnalul său: „Chestia principală este discursul lui Molotov. Discurs care distruge toate iluziile şi este agresiv faţă de mulţi, între care şi Italia. Faţă de noi, a reafirmat că URSS n-a renunţat la Basarabia şi de aceea nu poate avea un pact de neagresiune cu noi, dar că această chestiune se va rezolva pe cale paşnică (…). Îl găsesc pe Gafencu îngrijorat căci consideră acest discurs ca un avertisment serios. Sunt complet de acord. La noi, poate, va provoca panică, la alţii va da un mare îndemn pentru întărirea apărării naţionale”[246]. După invadarea Danemarcei şi a Norvegiei (9 aprilie 1940), Gafencu mărturisea unui diplomat străin: „Conceptul de putere neutră a încetat să mai existe”. Aflat la Paris, în clipele premergătoare atacului german (10 mai 1940), Mihail Moruzov adnota: „Nota caracteristică a situaţiei din Franţa o constituie însă o criză, o lipsă de personalităţi, de energii, de oameni de concepţie care să stăpânească şi să dirijeze evenimentele, nu să fie dirijaţi de ele. Franţa este în căutarea lor”[247]. Îngrijorat de marea concentrare de trupe sovietice de la frontiera română[248], la 22 mai, Gafencu are o conversaţie cu ministrul Germaniei la Bucureşti, Fabricius, care i-a declarat că „…în aceste ultime luni, schimbări profunde au intervenit în raporturile germano-ruse, şi de aceasta trebuie să ţinem cont”[249], adăugând că „pacea şi liniştea României depind, într-o mare măsură, de înţelegerea la care România ar ajunge cu vecinul ei din Est”[250].

Cu ocazia vizitei amiralului Canaris la Bucureşti, în zilele de 28 – 29 mai 1940, autorităţile militare au primit un nou set de informaţii referitoare la dislocarea trupelor sovietice. Totalul forţelor sovietice concentrate pentru atac se ridica la 30 de divizii de infanterie, 12 divizii de cavalerie şi 6 brigăzi mecanizate, în Districtul Militar Special Kiev; 7 divizii de infanterie şi 2 brigăzi mecanizate, în Districtul Militar Odessa; 4 divizii de infanterie şi 2 brigăzi mecanizate, în Districtul Militar Harkov. Dispozitivul de atac totaliza, astfel, un efectiv de 42 de divizii de infanterie, 12 divizii de cavalerie şi 10 brigăzi mecanizate[251]. După cum atestă documentele militare provenite din arhivele sovietice, dispozitivul Armatei Roşii la graniţa cu România era compus – în lunile mai – iunie 1940 – din 40 de divizii, 14 brigăzi blindate, 30 de regimente şi 4 divizioane de artilerie[252].
Un astfel de dispozitiv întrecea cuantumul total al forţelor româneşti pe întreaga ţară (32 de divizii de infanterie, 4^1/3 divizii de cavalerie, 4 brigăzi mixte munte, o brigadă motorizată şi o brigadă fortificaţii)[253].

Capitularea Franţei (22 iunie 1940) a bulversat opinia publică românească şi nu numai, marcând, totodată, sfârşitul unei concepţii şi al unei orientări de politică externă. Alexandru Cretzianu, secretar de stat la Ministerul de Externe, mărturisea: „În România, ca în multe alte ţări din Europa, invincibilitatea armatei franceze a fost multă vreme o dogmă, o axiomă, un dat fundamental în orice discuţie politică. Până şi puţinii germanofili din mijlocul nostru nu şi-au imaginat, probabil, niciodată că forţele lui Gamelin vor fi zdrobite şi puse pe fugă de către Wehrmacht, în numai câteva zile de luptă. Nu voi încerca să descriu aici dimensiunile influenţei înspăimântătoare pe care a avut-o asupra noastră prăbuşirea Franţei”[254].

I.13. „Executat Nistru?”

Pe măsură ce blindatele germane se revărsau peste câmpiile franceze, desăvârşind îngenuncherea Franţei, Armata Roşie se concentra la frontiera de est a României pentru atacul decisiv. La 25 iunie 1940, Mihail Moruzov solicită lui Manfred von Killinger, observatorul Führer-ului pentru Ungaria, România, Iugoslavia şi Bulgaria, un răspuns foarte clar referitor la atitudinea pe care o va lua Germania dacă România va fi atacată de Uniunea Sovietică. Diplomatul german a răspuns: „Germania nu va putea face altceva decât să exprime unele deziderate faţă de URSS, o acţiune militară în Est fiind pentru moment imposibilă, armata germană trebuind să termine războiul contra Angliei”[255]. Evenimentele petrecute în acele ore şi clipe, de o intensitate aparte, aveau să influenţeze decisiv destinul României şi al câtorva milioane de cetăţeni ai ei. Nicolae Iorga întreba în ziarul Neamul românesc în zilele care au urmat Dictatului sovietic, şi care a generat sute şi mii de drame individuale şi de grup, „Ce rămâne?” în urma retragerii armatei şi administraţiei române: „Rămâne în oraşe amintirea unui sfert de veac de libertate, rămâne o generaţie crescută de noi, păstrând în cap şi-n inimi aceleaşi gânduri şi simţire ca şi noi. Rămâne ce-am putut îndrepta şi crea acolo unde am găsit ignoranţă, evrei şi păduchi.Rămâne o întreagă generaţie de intelectuali care nu pot avea decât un singur gând: revenirea la dreptul lor şi la al nostru”[256].

În seara zilei de 23 iunie 1940, la Moscova, în cursul unei întrevederi între Molotov şi contele von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei, desfăşurată din iniţiativa primului, acestuia din urmă i s-a comunicat că URSS doreşte soluţionarea problemei Basarabiei fără nici o amânare. Guvernul de la Moscova dorea în acelaşi timp şi Bucovina, despre care Molotov a pretins că ar avea populaţie ucraineană[257].
Guvernul german a fost informat cu promptitudine de cererile sovietice printr-o telegramă transmisă la ora 21.16 şi recepţionată la ora 23.20. Răspunsul Berlinului avea să vină peste 42 de ore. Hitler a fost uluit de cererile sovietice şi de caracterul lor intempestiv. Ministrul de Externe Joachim von Ribbentrop[258] a fost solicitat să dea explicaţii referitoare la interesul sovietic pentru Basarabia. „După câte îmi amintesc – avea să declare von Ribbentrop – faptele s-au întâmplat precum urmează: în timpul delimitării sferelor reciproce de interes din Europa Răsăriteană, atunci când s-a menţionat Sud-Estul european, sovieticii au exprimat interesul lor pentru Basarabia. Cu această ocazie, am declarat oral dezinteresul nostru faţă de chestiunea basarabeană. Însă, având în vedere faptul că relaţiile germano-sovietice erau încă vagi şi pentru a nu formula în mod explicit, în scris, recunoaşterea revendicării ruseşti, de teama unor indiscreţii posibile, am căutat prin protocol o formulare mai generală, astfel încât, atunci când s-a discutat situaţia Europei sud-estice, am declarat la modul cel mai general că Germania este dezinteresată din punct de vedere politic în aceste regiuni, adică în sud-estul european. În schimb am accentuat corespunzător interesul economic german din aceste teritorii, în conformitate cu instrucţiunile Führer-ului şi, după câte îmi amintesc, în conformitate cu o directivă specială a Führer-ului, primită înaintea plecării mele la Moscova”[259]. Având în vedere cele întâmplate la Moscova, la 23 august 1939, precum şi cererile sovietice, Hitler a fost incapabil de o reacţie conformă cu împrejurările, în condiţiile în care Germania nu mai era dispusă
să-şi respecte chiar toate angajamentele luate faţă de Uniunea Sovietică[260].

Conducerea politică şi militară a României hotărâse, încă din cursul lunii mai 1940, rezistenţă cu orice preţ pe linia Nistrului „fără gând de retragere”. Propunerea comandantului Armatei 4 române de a se elabora o serie de studii şi a se organiza exerciţii pentru o eventuală retragere sub presiunea inamicului de la Est a fost respinsă, pentru a „nu se semăna îndoială în sufletele comandanţilor care trebuiau să se bată pe Nistru”[261]. La 10 aprilie 1940, Comandamentul Armatei 4 a înaintat eşalonului superior (Grupul de Armate nr. 1) studiul intitulat: „Trecerea Armatei 4 din Basarabia peste Prut, sub presiunea inamicului, contând pe forţele disponibile”[262]. Cererea de a se începe imediat sporirea trecerilor peste Prut, având în vedere o posibilă retragere, a făcut obiectul unei noi intervenţii, la 17 aprilie 1940, pe lângă Grupul de Armate nr. 1, care a solicitat Marelui Stat-Major luarea de măsuri în acest sens. În ciuda demersurilor Marelui Stat-Major pe lângă Ministerul Lucrărilor Publice, nu s-a întreprins nimic.

Grupul de Armate nr. 1 a ordonat, la 18 aprilie 1940, Armatei 4 să execute recunoaşteri în vederea organizării de capete de pod la est de Prut, pentru a putea ajuta trupele în cazul unei posibile retrageri. Ordinul a fost executat cu promptitudine. Pe 25 mai 1940, Armata 4 a convocat, la Tecuci, comandanţii corpurilor de armată din subordine, pentru a-i informa asupra modului de retragere a marilor unităţi din subordine în caz de presiune din partea sovieticilor. Comandantul geniului Armatei 4 a primit ordin să înceapă repararea podurilor umblătoare şi să pregătească poduri pe plute. Comandamentul Armatei 4 a elaborat un plan de acţiune în caz de agresiune la frontiera de Vest. Planul prevedea evacuarea teritoriilor în două faze: în perioada de tensiune politică şi în
perioada mobilizării.

Autorităţile politice şi militare de la Bucureşti trecuseră la întocmirea, în mai 1940, a planurilor de evacuare a teritoriilor revendicate de sovietici, intitulate codificat „Tudor-1940”[263] şi „Mircea-1940”[264]. Ambele planuri preconizau că, „în principiu, organele militare şi administrative nu părăsesc teritoriul lor decât atunci când trupele operative sunt pe punctul de a-l evacua în întregime”[265]. Pentru asigurarea loialităţii „familiile funcţionarilor respectivi se evacuau anticipat”[266], iar trupelor operative le revenea obligaţia „de a înştiinţa, la timp, aceste organe asupra momentului retragerii şi să le asigure mijloacele de transport necesare”[267]. Planurile „Tudor-1940” şi „Mircea-1940” urmau să fie definitivate până la 1 iunie 1940[268]. Evoluţia evenimentelor din Basarabia a împiedicat finalizarea şi punerea în aplicare a acestor planuri de evacuare. Singurul plan de evacuare executat de către autorităţile române, în anul 1940, a fost cel întocmit de Rezidenţa Regală a Ţinutului „Marea” privind evacuarea Cadrilaterului. Planul a fost aprobat, la 12 august 1940, de către Marele Stat-Major român iar principiul de bază al evacuării era că „primează nevoia salvării repede şi în ordine a resurselor, iar nu favorizarea unora din elementele evacuabile, în detrimentul întregii operaţiuni”[269].

Situaţia de la frontieră devenea alarmantă cu fiecare clipă ce se scurgea. În noaptea de 24 spre 25 iunie 1940, s-au înregistrat intense deplasări de trupe sovietice între Kuty şi Sniatin. Divizia 7 infanterie, aflată în Bucovina, a amorsat toate dispozitivele de distrugere dintre frontieră şi poziţiile înaintate ale Detaşamentului Lăpuşna. Având în vedere degradarea continuă a situaţiei politico-militare de la frontieră, unităţile subordonate Diviziei 8 infanterie, cu garnizoana de pace la Cernăuţi, respectiv Regimentele 8 vânători, 3 grăniceri, 29 infanterie, 12 şi 17 artilerie, erau gata de luptă, departe de periferiile Cernăuţiului. În cursul zilei de 25 iunie 1940, Secţia a II-a din Marele Stat-Major a avertizat eşaloanele superioare că agresiunea sovietică contra României este din ce în ce mai probabilă, în condiţile în care activitatea aeriană a sovieticilor la frontiere luase aspectul unei veritabile agresiuni. În zona de responsabilitate a Corpului de Cavalerie, aflat în sudul Basarabiei, s-a preconizat o tactică de apărare activă, ordonându-se recunoaşteri aeriene dincolo de Nistru, pe o adâncime de 10 km. La ora 18.00, a sosit la Moscova răspunsul telefonic al lui Ribbentrop la cererile lui Molotov: „1. Germania se conformează acordurilor de la Moscova. De aceea, ea nu este interesată în problema Basarabiei (…); 2. Pretenţiile Guvernului sovietic asupra Bucovinei reprezintă un element nou. (…); 3. În restul României, Germania are interese economice foarte importante (…); 4. (…) Aşa cum stau lucrurile, suntem de părere că o reglementare paşnică, în conformitate cu vederile Rusiei, este perfect realizabilă, cu condiţia ca problema să fie tratată cum trebuie. Am fi recunoscători Guvernului sovietic dacă ne-ar comunica ideile sale asupra tratării viitoare a problemei”[270].

Pe baza rapoartelor informative venite de la unităţile aflate la frontiera de Est, recunoaşterilor aeriene şi a altor informaţii, Marele Stat-Major român a confirmat, puţin după miezul nopţii de 24 spre 25 iunie 1940, Grupului de Armate nr. 1 ordinul să efectueze, în zori, zboruri de recunoaştere pe toată lungimea Nistrului, fără trecerea frontierei. Şeful Marelui Stat-Major, generalul Florea Ţenescu, a ordonat, personal, comandanţilor Armatelor 3 şi 4 române să se intre imediat în dispozitivul de apărare, cu toate trupele prevăzute în planurile de operaţii[271]. Generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei 4, a cerut lămuriri prin reţeaua telegrafică Hugues: prin „imediat” trebuie înţeles „în două-trei ore?” sau „imediat”, pur şi simplu. Generalul Ţenescu a ordonat: două-trei ore. Comandamentele de la Roman, Bacău şi Tecuci au fost informate că din ordinul ministrului Apărării Naţionale urmează a fi deplasate spre Est unităţile de pontonieri-fluvii, tancurile şi artileria grea aflate în subordinea nemijlocită a Marelui Cartier General.

Începând cu ora 14.00, din ziua de 26 iunie 1940, unităţile subordonate Corpului 10 Armată, dislocat în Bucovina, respectiv Diviziile 7, 34 şi 8 infanterie, Grupul 3 grăniceri, precum şi cele 10 detaşamente de siguranţă, au primit dispoziţii detaliate referitoare la intrarea în poziţiile de luptă în cel mai desăvârşit secret, avizând trupele că ar fi fost vorba despre o aplicaţie curentă, iar dispozitivele urmau a fi camuflate cu maximă grijă, urmând ca ostaşii să dispună de muniţie şi hrană, spre a fi în orice moment gata de operaţii. O oră mai târziu, primea ordin de desfăşurare pentru luptă şi Divizia 2 cavalerie aflată în Basarabia de Nord. Divizia 12 infanterie a raportat, în cursul zilei, că toate distrugerile din prima linie a frontului erau amorsate. Subunităţile Regimentului 35 infanterie desfăşurate pe Nistru au primit muniţie nouă.

Discuţiile purtate la Palatul Regal din Bucureşti, între Ernest Urdăreanu şi Manfred von Killinger, l-au convins pe Mareşalul Palatului că misiunea lui Killinger consta în a-i oferi eventual o mână de ajutor lui Wilhelm Fabricius în cazul în care românii trebuiau supuşi la presiuni ca să accepte pretenţiile sovieticilor. Manfred von Killinger a declarat că Berlinul nu putea întreprinde nimic şi a sfătuit factorii de decizie români să se înţeleagă într-un fel sau altul cu Rusia sovietică, cedând la nevoie o fâşie de teritoriu, pe care o vor recupera mai târziu. „Convorbirea cu Urdăreanu – telegrafia von Killinger la Berlin – a avut acelaşi conţinut ca şi cea cu Mihail Moruzov. Numai că în cazul convorbirii cu Urdăreanu am accentuat inutilitatea şi, mai ales, lipsa de speranţă a unei bătălii cu sovieticii”[272].

La Moscova, s-a desfăşurat o nouă întrevedere între ministrul Germaniei, contele von der Schulenburg, şi V. M. Molotov. „Pe baza convorbirii pe care a avut-o cu mine ieri – consemna contele Schulenburg -, guvernul sovietic a decis să-şi limiteze pretenţiile asupra Bucovinei de Nord, inclusiv asupra oraşului Cernăuţi. În conformitate cu opinia sovietică, linia de demarcaţie ar urma să unească punctul cel mai sudic al Ucrainei de Vest cu muntele Kniatiasa, la est de Suceava, trecând apoi prin nord-est de Herţa, spre Prut, unde Rusia sovietică va obţine o legătură feroviară directă din Basarabia, prin Cernăuţi, până la Lemberg”[273]. Prezenţa a numeroase divizii sovietice, identificate de cercetarea românească, susţinute de brigăzi blindate, concentrate pe malul Nistrului, însoţite de aviaţia care viola permanent spaţiul aerian al României în incursiuni din ce în ce mai adânci, provoca mai mult decât o îngrijorare.

În seara zilei de 26 iunie 1940, la ora 22.00, Molotov i-a înmânat, la Kremlin, ministrului Gheorghe Davidescu nota ultimativă privind cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. „Politica lui Titulescu – scria Pamfil Şeicaru -, aceeaşi ca şi politica lui Carol, îşi arăta blestematele ei roade. Ar fi nedrept să se spună că a existat un veritabil curent de prietenie în favoarea Rusiei Sovietice! Lovitura din iunie 1940 sancţiona o politică total străină de interesele de viaţă ale neamului românesc”[274]. Concomitent cu citirea ultimatumului sovietic de către Molotov, la ora 22.00, a fost emis de către Marele Stat-Major sovietic şi Ordinul de Operaţii nr. 001, care urma a fi transpus în practică, la 28 iunie 1940, de către trupele ce aveau să invadeze Basarabia şi Bucovina de Nord în cazul în care România nu ar fi acceptat ultimatumul sovietic. La ora 22.15 postul de radio Chişinău şi-a încheiat emisiunea cu un program de cântece iar ultima piesă transmisă a fost aria toreadorului din opera Carmen de Bizet. În dimineaţa de 27 iunie 1940, la ora 02.00, regele Carol al II-lea a fost trezit din somn de un telefon, din partea lui Ernest Urdăreanu, care l-a informat că ministrul Davidescu de la Moscova a telefonat pentru a-l informa că Molotov i-a remis o notă ultimativă, după care toate legăturile telefonice cu Moscova au fost întrerupte.

La ora 03.00 generalului Vasile Atanasiu, comandantul Corpului 3 Armată din Chişinău, i-a parvenit ordinul telegrafic cifrat nr. 10.367, semnat de generalul Ioan Ilcuş, ministrul Apărării Naţionale. Ordinul era foarte clar: intraţi imediat în dispozitiv şi fiţi gata de acţiune azi, 27 iunie, în zorii zilei. Ordinul nr. 21.035 al Armatei 3 române privind intrarea tuturor trupelor din Bucovina şi Basarabia de Nord în dispozitivele de apărare a fost emis la ora 03.15. Subunităţile Diviziei 7 infanterie au început, la ora 03.30, să se instaleze în poziţiile de luptă. Un ordin similar al Armatei 4 române a sosit la punctul de comandă al Corpului de Cavalerie, la Bolgrad, la ora 03.45, unde au început pregătirile pentru transferul comandamentului într-un punct de comandă operativ, amenajat din timp la Tarutino. Rezervele marii unităţi au fost alarmate. Oficiile telefonice şi telegrafice din Basarabia au fost puse sub pază militară. Armata 3 română a raportat la Bucureşti, la ora 03.58, că ordinul de intrare în poziţiile defensive fusese comunicat tuturor marilor unităţi din subordine. Ordinele operative au inundat reţelele de transmisiuni militare, starea de nelinişte a dispărut iar marea bătălie era aşteptată cu emoţie şi înfrigurare de către militari şi
populaţia civilă.

Comandamentul sovietic al Frontului de Sud, aflat sub comanda generalului G. K. Jukov, a întocmit două variante ale planului de operaţii. Ambele variante aveau în vedere cele două ipoteze, adică acceptarea sau respingerea de către România a pretenţiilor sovietice[275]. Prima variantă se aplica în eventualitatea în care România nu ar fi consimţit să-şi retragă trupele peste Prut. Într-o atare situaţie, Directivele Comandamentului sovietic al Frontului de Sud prevedeau o acţiune ofensivă, în cadrul căreia Armatele 12 şi 9 sovietice, susţinute de lovitura auxiliară a Armatei 5, cu direcţia efortului principal orientată spre oraşul Iaşi, urmau să nimicească gruparea principală de nord a trupelor române. Armata 9 sovietică avea fixată ca misiune ocuparea sectorului Chişinău, apoi împreună cu Armatele 12 şi 5 sovietice trebuia să definitiveze încercuirea unităţilor române în Basarabia de Nord[276]. Varianta a doua prevedea rezolvarea pe cale paşnică a încorporării Basarabiei şi Nordului Bucovinei, urmârindu-se doar o introducere rapidă a unei părţi a trupelor sovietice concentrate pe Nistru, în scopul ieşirii pe râul Prut, pentru a controla retragerea românilor[277]. Planul sovietic[278] prevedea paraşutarea unităţilor de desant[279], cu misiunea de a încercui inamicul şi a organiza diversiuni în spatele
frontului român[280].

Intensele pregătiri militare ale Uniunii Sovietice fuseseră observate şi de consulul american la Moscova, M. Ward, care, în drumul său spre Lvov, aflase că ofiţerii sovietici se pregăteau pentru „eliberarea Basarabiei”[281]. Referindu-se la importanța strategică a Basarabiei și Bucovinei de Nord, colonelul A. S. Orlov scria în Voenno Istoriceskii Jurnal (nr. 10/1991, p. 17): „De pe teritoriul Basarabiei, aviația sovietică putea să țină sub amenințare exploatările petroliere ale României, care era principala furnizoare de petrol a Germaniei. Era nevoie de Bucovina de Nord, pentru că pe teritoriul ei trecea o linie paralelă cu linia frontului, de importanță strategică, de la Odessa prin Chișinău, Cernăuți la Lvov, care avea ecartament european și care permitea folosirea materialului rulant de pe căile ferate ale Europei”[282].

Marele Stat-Major român a cerut Armatei 4 române să urmărească cu maximă atenţie situaţia din sudul Basarabiei, mai ales pe direcţia Tiraspol – Comrat. Divizia 30 infanterie, aflată în curs de afluire spre Basarabia, a primit misiunea de a stabili un cap de pod în regiunea Cahul-Bolgrad, urmând a asigura spatele Corpului de Cavalerie al generalului Constantin Atanasescu, în caz de ostilităţi. Divizia 1 de Gardă şi Divizia 18 infanterie au început deplasarea spre frontul de est. Divizia 8 infanterie aflată pe frontul Armatei 3 a primit ordinul de luptă la ora 4 dimineaţa. Secţia 3 Operaţii a propus evacuarea preventivă a localităţilor Cetatea Albă şi Criuleni. Având conotaţie politică şi existând perspectiva de a se crea panică, ministrul Apărării Naţionale a respins propunerea. După ora 04.00, în zorii zilei de 27 iunie 1940, trupele sovietice, folosind nouă ambarcaţiuni de capacitate mică, au trecut Nistrul în zona localităţii Corman. Pichetul de grăniceri şi plutonul de cavalerie aflate în zonă, după lupte grele, s-au retras şi au ocupat o nouă poziţie de luptă. La ora 05.30 trupele Diviziei 7 infanterie erau gata spre a primi lupta. Până la ora 07.50, ordinul Corpului 3 Armată către unităţile din subordine a fost primit şi s-a trecut la ocuparea poziţiilor de luptă. La sfârşitul operaţiunii, la întrebarea „Executat Nistru?” s-a răspuns scurt: „Complet Nistru!”.

„Din umbre – scria ziaristul Iorgu Tudor rememorându-şi dimineaţa în care i-a parvenit informaţia despre ultimatumul sovietic – ne pândea nenorocirea. Presimţeam primejdia şi purtam în suflet grijile şi fiorul unor vremuri tulburi. Dar credeam – şi credem – în steaua strălucitoare a neamului, chiar şi atunci când talazurile, în sălbatica lor mişcare, sunt gata să ne înghită”[283]. Regele Carol al II-lea consemna: „La 07.00, un  al doilea telefon, prin care s-au primit preciziuni. Ni se cere de către URSS să cedăm Basarabia şi nordul Bucovinei şi să dăm răspunsul în 24 de ore. Această ştire m-a trăsnit ca o lovitură de măciucă şi m-a revoltat în cel mai înalt grad. Este un lucru aşa de oribil încât nici o minte românească nu poate s-o conceapă. Oricare ar fi riscurile, părerea mea este că trebuie să rezistăm la astfel de injoncţiuni şi să ne ţinem la ceea ce am spus atât de des, că dacă vom fi atacaţi, ne vom apăra. Se aşteaptă textul telegramei, ca să se poată lua o hotărâre”[284].

În după-amiaza zile de 27 iunie 1940, la ora 17.00, baronul Manfred von Killinger a fost primit de regele Carol al II-lea. „Eu nu mă îndoiesc de bravura ostaşilor Majestăţii Voastre, ştiu că soldatul român este excelent, însă cei mai buni soldaţi nu pot să facă nimic dacă le lipsesc materialele. Colosul rus vă va distruge în cele din urmă. În cazul declanşării războiului cu Uniunea Sovietică, veţi pierde, după părerea mea, nu numai Basarabia, ci mai mult. Foarte probabil, teritoriile petrolifere vor fi distruse. (…) Pentru toate acestea, eu vă fac propunerea ca, din consideraţii de ordin politic, să urmaţi sfatul de a nu începe un război cu Uniunea Sovietică”[285], conchidea baronul Killinger.

Începând cu orele 12.00-12.30 a avut loc şedinţa primului Consiliu de Coroană reunit ca urmare a ultimatumului sovietic. Ministerul Afacerilor Externe a solicitat un răspuns clar Iugoslaviei, Greciei şi Turciei în privinţa unui ajutor militar direct în cazul unei confruntări româno-sovietice. Răspunsul a fost dezamăgitor, astfel încât la Bucureşti „s-a constatat foarte clar că înjghebarea la care trudise atât de entuziast Nicolae Titulescu era mai puţin rezistentă decât un castel de nisip”[286]. Ministrul României la Moscova a înmânat lui Molotov, la ora 21.00, răspunsul Guvernului român la primul ultimatum sovietic. Molotov a înaintat un nou ultimatum şi un plan concret de ocupare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Ultimatumul expira pe 28 iunie 1940, ora 12.00 (ora Moscovei). Cel
de-al doilea Consiliu de Coroană, început la ora 21.00, a hotărât cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord fără luptă. „Deci am încheiat Consiliul – consemna regele Carol al II-lea – printr-o scurtă cuvântare în care am spus că este ziua cea mai dureroasă a vieţii mele… Consider că se face o foarte mare greşeală, de a ceda fără nici o rezistenţă aproape un sfert de ţară, dar mă văd copleşit de avizul marii majorităţi a acelora cărora le-am cerut sfatul. Am plecat fără a mai da mâna cu nimeni, adânc amărât şi convins că urmările celor hotărâte vor fi foarte rele, chiar dacă, cum crede Argetoianu, foarte curând vom recăpăta ce am pierdut”[287].

Atmosfera din Basarabia acelor clipe de nebunie[288] şi speranţă a fost surprinsă magistral de Iorgu Tudor: „Străzile Chişinăului ofereau o privelişte tristă…Bărbaţi, femei şi copii, cu geamantane, boccele, cu mici pachete în mâinile tremurătoare, în toropeală, în nebunie, se grăbeau undeva, fugeau: spre gară, spre şosea, spre necunoscut, fugeau mânaţi de năluciri. Chioşcurile şi magazinele erau închise. Din ferestre ne priveau ochi halucinanţi, figuri tragice ne întâmpinau în cale. Nu ne mai salutam. Sau dacă ne salutam, inconştient, mecanic, nu ne vorbeam. Era de prisos. Nu era nici timpul şi nici locul. Străini şi stranii erau călătorii din tramvaie. Tăcuţi. Aiuriţi. O lume tâmpită. Nebună. (…) Mâine va fi altfel. Altă lume. Alţi oameni. Se vor înstrăina şi oamenii, şi străzile…”[289]. Generalul Nicolae Ciupercă, într-un raport din iulie 1940, consemna: „Din toate ordinele şi documentele până în ziua de 27 iunie, ora 24.00, reieşea că comandamentul superior este condus de o singură idee: aceea de a primi lupta cu toate forţele, în Basarabia. În momentele când toate privirile erau aţintite către hotar, nu am găsit necesar să dau instrucţiuni serioase pentru retragere şi să semăn îndoiala în sufletele comandanţilor care trebuiau să lupte pe Nistru…”[290].

I.14. Laşa supunere

În seara de 28 iunie 1940, Marele Stat-Major român a dispus, prin ordinul telegrafic nr. 6.006, retragerea trupelor proprii din Basarabia şi Bucovina de Nord[291]. „Pata făcută pe onoare printr-o laşă supunere – scria von Clausewitz în Cele trei acte ale credinţei – nu se mai poate şterge niciodată; această picătură de otravă, intrată în sângele poporului, se transmite la urmaşi, paralizând şi subminând vigoarea generaţiilor viitoare (…) Chiar pierderea libertăţii, în urma unei lupte sângeroase şi glorioase, garantează reînvierea mândriei poporului, pentru un moment aservit, şi amintirea ei constituie sămânţa vie din care, într-o bună zi, va creşte un nou copac, cu rădăcini mai puternice”. Politicienii români foarte probabil că nu l-au citit, iar dacă l-au citit nu l-au înţeles. Generalul Nicolae Ciupercă a emis Ordinul de Zi nr. 84, prin care asigura pe toţi ostaşii Armatei 4 române că decizia cedă­rii Basarabiei şi Bucovinei de Nord nu atinge onoarea lor militară şi recomandându-le să respecte cu stricteţe toate ordinele primite. „Acest ordin – mărturisea maiorul Nicolae Ciobanu, şeful Biroului 1 din statul-major al Corpului 3 Armată – a căzut între noi ca un trăsnet. Nu eram pregătiţi pentru această eventualitate, ci pentru rezistenţă…”[292].

La ora 04.10, Agenţia Reuters făcea cunoscut lumii întregi: „Este sigur că Germania avea cunoştinţă de pretenţiile Rusiei sovietice faţă de România şi le-a îngăduit, ceea ce nu înseamnă că le-a şi aprobat. Mai probabil este că Rusia a profitat de preocupările Germaniei în vest. (…) acţiunea sovietică putea fi demult prevăzută. Era previzibil de multă vreme că Uniunea Sovietică se va angaja în operaţiunea de la frontierele sale meridionale de îndată ce se va ivi un prilej. Între altele, mişcările militare şi politice semnalate după semnarea pactului germano-sovietic au evidenţiat limpede scopul întăririi poziţiei strategice a Sovietelor la frontiera occidentală, în vederea conflictului cu Germania, care este inevitabil”[293].

Marele Stat-Major a transmis Armatei 4 române Ordinul 6.008/c, care contura un plan de ansamblu al retragerii trupelor române din cea mai mare parte a Basarabiei. În conformitate cu acest plan, Corpul 11 Armată, cu diviziile 26 şi 27 infanterie, trebuia să treacă Prutul pe la Ţuţora şi Ungheni. Corpul 3 Armată se retrăgea prin Albiţa cu diviziile 15 şi 33 infanterie şi prin Fălciu şi Leova cu diviziile 21 şi 12 infanterie. Corpul de Cavalerie urma să se replieze în sudul Moldovei, pe la Galaţi şi Oancea. Diviziile 15 şi 12 infanterie, precum şi Divizia 3 Cavalerie au primit ordin să menţină pe Nistru o pânză subţire de elemente uşoare capabile să se retragă în cea mai mare viteză, spre a ajunge din urmă trupele. Contraamiralul Alexandru Gheorghiu, comandantul Diviziei de Dunăre, a alarmat forţele fluviale din subordine în dimineaţa zilei de 27 iunie 1940, urmând ca acestea să participe la operaţiunile de evacuare din Basarabia. Comandantul Flotilei de Monitoare, comandorul Paul Zlatian, a ordonat unităţilor din subordine să asigure paza şi ordinea în porturile basarabene şi să contribuie la evacuarea pe Dunăre a unităţilor militare, a administraţiilor şi refugiaţilor din sudul Basarabiei[294]. Totodată, au fost luate măsuri pentru a se întări apărarea graniţelor cu unităţi specializate pentru lupta în Delta Dunării. Batalioanele 15, 16, 17 Infanterie Marină au intrat în dispozitiv de apărare, între 27 şi 30 iunie 1940, în raioanele Periprava-Chilia, Sulina-Sfântu Gheorghe şi Tulcea, gata de ripostă în cazul unui atac sovietic, peste braţul Chilia, în Deltă.

În contextul situaţiei create de ultimatumul sovietic, încă din 28 iunie 1940, distrugătoarele „Mărăşeşti”, „Mărăşti” şi canoniera „Remus Lepri” au intrat în dispozitiv de apă­rare navală şi aeriană, contribuind la întărirea apărării navale, aeriene şi anti­sub­marine din direcţia Est. Ameninţarea unui atac sovietic a impus executarea unui baraj de mine în raionul Sulina. Lansarea barajului de mine a început la 30 iunie, ora 04.00, fiecare navă participantă la operaţiune lansând câte 23 de mine, astfel încât a fost închis un careu cu latura de nord pe paralela 45^o14’, la est distanţa de 6 mile marine faţă de bara Sulina, având şi o linie pe latura de sud. La ora 14.40 postul naţional de radio a transmis un comunicat oficial în care se anunţa că raioanele Sulina-Sfântu Gheorghe, până la meridianul 29^o57’ Est şi Capu Midia-Tuzla, până la meridianul 29^o02’ Est erau declarate zone periculoase pentru navigaţie.

Graba avea să-şi pună amprenta asupra executării planului de retragere şi o sumă întreagă de mari unităţi şi elemente neîndivizionate aveau să fie ignorate de mesajele care se încrucişau cu febrilitate pe firele şi reţelele telefonice şi telegrafice ale Armatei. Referitor la evenimentele petrecute în iunie 1940, este extrem de interesant un raport al Biroului 2 înaintat Marelui Stat-Major la 1 iulie 1940: „(…) 14) În legătură cu M.U. române raportez: Div. 15 şi Div. 12 au avut pierderi enorme; aceste divizii n-au trecut nici Prutul. 15) Pierderile se datorează nu acţiunii trupelor ruse ci chiar trupelor noastre. (…). 17) Aprecieri: a) trupele sovietice au trecut Nistru în special în zona Tiraspol – Doboşari; b) Mişcarea lor se marchează pe direcţiile Doboşari – Chişinău – Hănceşti şi Tiraspol – Tarutino; c) În sudul Basarabiei se remarcă acţiunea paraşutiştilor şi a aviaţiei. Paraşutiştii au lansat agenţi care au îndemnat populaţia să se înarmeze cu armele noastre, să stânjenească retragerea trupelor prin cererea de a se înapoia rechiziţiile şi dezertări în masă; d) Populaţia a luat parte activă la stânjenirea retragerii; e) Retragerea noastră s-a soldat cu pierderi enorme deoarece trupele nu au fost informate de modul cum se desfăşoară retragerea. Sovietele nu s-au ţinut de cuvânt în ce priveşte liniile fixate pentru a fi cedate zilnic. Se observă din partea comandamentelor ordine şi contraordine. Trupele s-au retras fără asigurări. Ofiţerii lipsă de la unităţi. Comandamentele s-au pierdut. Nu au făcut totul pentru salvarea celor rămaşi în urmă. Este de observat că unităţile încadrate chiar cu basarabeni şi bine încadrate s-au salvat. Comandanţii de unităţi au produs panică. Se remarcă ofiţeri care şi-au părăsit complet unitatea. După trecerea Prutului, toţi ofiţerii şi subofiţerii în capul rămăşiţelor unităţilor sale. Am urmărit toate coloanele şi n-am văzut ofiţeri şi subofiţeri decât în proporţie de 5%”[295].

După rememorarea acestor evenimente, se naşte întrebarea dacă au existat disponibilităţi interne capabile să salveze independenţa şi integritatea teritorială?[296]
O concluzie a Marelui Stat-Major român, din 1939, reflectă adevărul situaţiei militare a României: „Există forţe umane. Deocamdată, lipsa de materiale de război, în special lipsa de armament, limitează numărul de mari unităţi ce putem mobiliza, cu toate că nevoile operative ar impune o majorare a prevederilor actualului plan de mobilizare”[297]. Sub raport strategic, se puteau realiza propriile obiective defensive în cazul în care statul român ar fi fost agresat de Ungaria şi Bulgaria, cu condiţia ca aceste state să nu fie susţinute direct de Germania şi URSS. Examinând în detaliu atitudinea liderilor politici şi militari ai momentului (27 iunie 1940), s-a conturat ideea că participanţii la Consiliul de Coroană care au hotărât cedarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei ar fi putut fi „intoxicaţi în chip premeditat pentru a li se forţa opţiunile”[298]. Informaţiile pe care generalul Florea Ţenescu, şeful Marelui Stat-Major român, şi generalul Ioan Ilcuş, Ministrul Apărării Naţionale, le-au pus la dispoziţia membrilor Consiliului de Coroană, au fost „uluitoare”, decisive în a întări convingerea că România nu putea să reziste unei agresiuni din partea Uniunii Sovietice, combinate, eventual, cu atacurile Ungariei şi Bulgariei. 40 de divizii româneşti nu puteau rezista unui atac dus de cele 141 de divizii ale aliaţilor (URSS, Ungaria şi Bulgaria). Celor prezenţi li s-a întărit credinţa că România nu putea decât să accepte ultimatumul sovietic.

 

Trupele sovietice intră în Chişinău (iunie 1940)

În aprilie 1940, Biroul 2 francez a redactat un raport în care erau caracterizaţi 99 de generali români. Raportul reflecta situaţia la momentul decembrie 1939. Generalul Florea Ţenescu[299] era caracterizat în felul următor: „În situaţii clasice face să fie bine, dar în situaţiile mişcătoare nu ştie să se degajeze de soluţiile scolastice şi să ia decizii bune pentru împrejurări şi posibilităţi”[300]. Uluitoare şi atât de veridică această caracterizare a serviciului secret francez cu referire directă la unul dintre oamenii cu o poziţie cheie în timpul evenimentelor din perioada 26-28 iunie 1940[301]. O serie de noi documente[302], provenite din arhivele sovietice, introduse în circuitul ştiinţific scot în eviden­ţă faptul că trupele sovietice au fost pregătite, în cazul rezistenţei României, să an­gajeze o operaţiune ofensivă, cu limita vestică Prutul[303]. Analizând sinteza informativă, din ziua de 25 iunie 1940, a Biroului 2 din Marele Stat-Major român pe tema Ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către trupele sovietice, precum şi un tabel (datat 2 iulie 1940) ce cuprindea totalul forţelor Frontului de Sud al lui Jukov şi, paralel, al forţelor introduse în Basarabia şi nordul Bucovinei după data de 28 iunie 1940 (ora 14.00), ajungem la concluzia că, în iunie 1940, în cazul în care s-ar fi ajuns la o confruntare mi­litară româno-sovietică pentru Basarabia şi Bucovina de Nord, „disproporţia de forţe între cei doi eventuali beligeranţi s-ar fi dovedit importantă dar nu ecra­san­tă”[304].

Sinteza Biroului 2 al Armatei Române atrage atenţia factorilor de decizie militară din statul român asupra capacităţii combative a armatei sovietice, care este redusă, datorită lipsurilor materiale, nepregătirii cadrelor şi, mai ales, moralului scăzut. Această armată nu impune decât prin număr, iar „o acţiune dusă cu repeziciune şi hotărâre ar putea s-o pună în stare de dezorganizare încă de la început”[305]. Să credem oare că dacă generalul Ţenescu nu şi-a propus să dezinformeze pe cei prezenţi la Consiliul de Coroană, atunci fusese, el însuşi, intoxicat? Sau Biroul 2 francez intuise corect?! Consider că o rezistenţă militară, chiar şi pe linia Prutului sau a Siretului, ar fi avut consecinţe geopolitice nebănuite pentru cursul istoriei acestor pământuri şi chiar a Europei Centrale şi de Est. Rezistenţa militară ar fi făcut din România o a doua Finlandă şi ar fi redat poporului şi armatei sale onoarea şi demnitatea înjosite şi terfelite în ruşinoasa retragere din 1940. Rezistenţa ar fi fost o opţiune politico-militară, ca alternativă la politica de cedare în faţa presiunilor URSS. Decizia din 27 iunie 1940 avea să afecteze pe termen lung evoluţia politico – militară a României. Din păcate, slăbiciunea factorilor de decizie politico militară ai regimului a condus la criza cedărilor teritoriale, care vor culmina cu prăbuşirea regimului[306].

Consecinţele actului de la 27 iunie 1940 pentru teritoriile ocupate au fost dezastruoase[307]. Potrivit raportului Congresului Frontului Naţional Patriotic de Eliberare, desfăşurat la Chişinău la 24 februarie 1969, în perioada 1944-1959 au dispărut din teritoriile ocupate peste 4,5 milioane de români: 1,5 milioane deportaţi în Siberia, 1,4 milioane au murit de foame în perioada 1946-1947, 500.000 au fost arestaţi şi exterminaţi, 200.000 au murit în război, luptând în cadrul armatei sovietice, în timp ce alţi 880.000 s-au refugiat din teritoriile ocupate, în special în dreapta Prutului. În schimb, până în 1969, în teritoriul dintre Prut şi Nistru au sosit anual circa 40.000 de alogeni, îndeosebi rusofoni şi turcofoni. În şase zile, 28 iunie – 3 iulie 1940, România a cedat Uniunii Sovietice 50.762 km² (Basarabia cu 44.500 km² şi nordul Bucovinei cu 6.262 km²), cu 4.021.086 ha teren agricol (20,5% din suprafaţa agricolă a ţării), cu 3.776.309 locuitori, din care: 53,49% – români; 10,34% – ruşi; 15,30% – ruteni şi ucraineni; 7,27% – evrei; 4,91% – bulgari; 3,31% – germani; 5,12% – alţii. Pierderea Basarabiei a dus la stăpânirea de către URSS a malului nordic al Dunării maritime şi a îngreunat considerabil navigaţia între Brăila şi Marea Neagră, bazele navale de la Sulina şi Sfântu Gheorghe încetând să mai fie operaţionale.

În perspectiva evenimentelor, care vor urma, este extrem de interesant un raport bazat pe surse din Legaţia germană de la Bucureşti, după 26 iunie 1940, în care se specifica faptul că „Reich-ul a fost încunoştiinţat abia în ultimul moment de intenţiunea Moscovei de a ocupa Basarabia şi Bucovina de Nord, din care cauză forurile conducătoare din Berlin şi-au manifestat o vădită surpriză şi nemulţumire. (…) Germania va trece la acţiune contra URSS peste circa 6 luni, după ce va fi lichidată lupta împotriva Marii Britanii şi se va pune problema noilor frontiere europene. (…) Reich-ul va acţiona imediat contra Uniunii Sovietice, în cazul când Armata Roşie ar depăşi limita fixată, încercând să pătrundă în Moldova, spre a împiedica astfel expansiunea rusească în direcţia Dunării şi a centrului Peninsulei Balcanice. (…) acţiunea Reich-ului împotriva URSS ar mai putea fi grăbită de anumite pretenţii sovietice faţă de Bulgaria sau Ungaria, cerându-se baze militare sau Ucraina Subcarpatică (…)”[308].

Referitor la cedarea Basarabiei, Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Externe)[309] îi scria, în vara anului 1941, lui Ion Gigurtu (fost ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor la 28 iunie 1940 şi preşedinte al Consiliului de Miniştri la 30 august 1940): „Politica unei ţări, domnule Gigurtu, nu poate să fie străină de comandamentele morale, de marile acte de educare naţională. A spune unui neam sau unei conferinţe internaţionale că trădarea Basarabiei este un târg sau a fost o socoteală – cum ne recomandaţi dvs. – este să faci rău neamului, surpând pentru mai multe generaţii spiritul moral care trebuie să călăuzească politica unei ţări şi dând celorlalte state dreptul să o desconsidere (…) Trădare a fost însă, domnule Gigurtu”[310]. Referindu-se la mutarea pe care o făcuse URSS pe tabla de şah a geopoliticii mondiale, generalul Ion Gheorghe aprecia că pretenţiile asupra Basarabiei[311] „nu urmăreau o mărire a teritoriului rusesc, şi aşa uriaş, ci ca Rusia să devină stat riveran la Dunăre”[312].

La 3 iulie 1940, printr-un comunicat al Guvernului român, a urmat denunţarea garanţiilor anglo-franceze. România se alătura forţelor Axei însă era prea târziu deoarece, la 16 august, la Turnu – Severin, vor începe tratativele româno-ungare. În perioada premergătoare Dictatului de la Viena[313], factorii militari au raportat că armata română era în totalitate gata să apere Transilvania[314]. În variantele operative ale Marelui Stat Major, din totalul de 33 de divizii de infanterie şi 4^1/2 divizii de cavalerie, pentru apărarea frontierei de Vest erau destinate 13 divizii de infanterie şi o divizie de cavalerie – cu misiunea de a opri, printr-o bătălie defensivă, atacul maghiar şi a permite lansarea contraofensivei, la care urmau să participe 6 divizii de infanterie, toate carele de luptă şi rezervele de artilerie grea ale Marelui Cartier General. Fronturilor de Est şi Sud li se rezervau 13 divizii de infanterie şi 3^1/2 divizii de cavalerie, cu misiunea de a întârzia înaintarea trupelor sovietice şi bulgare şi de a închide defileul Carpaţilor. Proiectul de operaţii elaborat de Marele Stat-Major – Secţia Operaţii, în 29 august 1940, menţinea planul operaţional iniţial (din 23 august 1940) şi lăsa greutatea opţiunii, în cazul unor evenimente neprevăzute, factorului politic. Poziţia de acceptare a „Arbitrajului de la Viena”, adoptată de 4 din cei 5 reprezentanţi militari (contraamiralul adjutant Nicolae Păiş, generalul David Popescu, generalul adjutant Gheorghe Mihail, şeful Marelui Stat-Major, şi generalul adjutant Ernest Baliff) în Consiliul de Coroană din 30 august 1940, apare „drept o inconsecvenţă greu justificabilă”[315].

Ca urmare a Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, partea de nord-vest a României, cu un teritoriu de 43.492 km² şi cu o populaţie de 2.667.000 locuitori, din care marea majoritate erau români, a fost ruptă din trupul ţării şi dată Ungariei[316]. Intrarea nord-vestului României în componenţa Ungariei a anihilat poziţii geostrategice esenţiale pentru apărarea statului român precum Munţii Apuseni, podişul intracarpatic şi Carpaţii Orientali, astfel încât manevra de forţe şi mijloace în vederea constituirii dispozitivului operativ-strategic de apărare era considerabil îngreunată. România pierdea 3.874 km cale ferată (34,2%) şi 36.297 km şosea (33,3%), precum şi 38,5% din resursele de aur, 87,6% din cele de argint, 64,7% din cele de cupru, 97,6% din cele de plumb şi întreaga cantitate de zinc. Scriitorul Ion Negoiţescu, referindu-se la evenimentele anului 1940, scria: „România Mare se dusese de râpă. Dacă astfel de treburi s-ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situaţia n-ar fi fost atât de groaznică. Umilinţa suferită avea să aibă consecinţe fatale pentru sufletul naţiei. A nu fi luptat, nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic şi tragic trebuie neapărat să-şi spună cuvântul, aveam s-o plătim scump, în straturile morale, vreme de generaţii”[317]. Ca urmare a tragediilor din 28 iunie şi 30
august 1940 intrasem în toamna pătimirii noastre. Nordul Transilvaniei şi sudul
Dobrogei au fost cedate şi evacuate sub o presiune sovietică certă şi permanentă. Drama din 29 spre 30 august 1940 s-a jucat cu aceeaşi intensitate la Viena, dar şi la Moscova[318].

I.15. Între dezinteres politic şi geostrategie

Factorii politici şi diplomatici români aveau să sesizeze existenţa, în acele zile fierbinţi din august 1940, a unei înţelegeri politice între URSS şi Ungaria. Această înţelegere împotriva românilor a fost etalată şi confirmată în clipa în care von Ribbentrop i-a declarat ministrului Mihail Manoilescu, la 29 august 1940, că, dacă România nu primeşte arbitrajul, va fi atacată de Ungaria şi de URSS, ceea ce ar putea pricinui sfârşitul independenţei. Ambasadorul Ungariei la Moscova a fost primit, la 3 iulie 1940, de către V. M. Molotov. Cu ocazia acestei întrevederi, diplomatul ungar a dorit să afle dacă Guvernul sovietic poate influenţa Iugoslavia ca aceasta să rămână liniştită în cazul în care Ungaria va fi nevoită să intre în conflict cu România. Molotov
l-a informat că partea sovietică a expus Italiei caracterul relaţiilor sovieto-ungare, respectiv faptul că pretenţiile Ungariei faţă de România sunt întemeiate, în opinia părţii sovietice. Câteva zile după această întrevedere, N. I. Şaronov, ambasadorul URSS la Budapesta, l-a vizitat, la 5 iulie 1940, pe viceministrul Afacerilor Externe al Ungariei, Vörnle, care l-a felicitat cu prilejul alipirii Basarabiei la URSS. Viceministrul ungar avea să declare că „ei [ungurii – n.n.] se bucură de aceasta mai mult decât oricare alt stat, deoarece pentru ei înseamnă lichidarea principiului integrităţii României”[319], precum şi o posibilitate mai uşoară de a se continua ceea ce începuse URSS în 26 iunie 1940.

Pentru a avea oricând bune ocazii de intervenţie la îndemână, Uniunea Sovietică va sem­nala continuu incidentele de frontieră cu România, în tot cursul lunilor iulie şi august 1940. Toate presiunile militare ale Rusiei la frontierele României aveau să înceteze instantaneu când sovieticii au luat cunoştinţă de arbitraj, iar trupele lor motorizate au fost imediat întoarse de la frontieră. Schimbarea de atitudine a Germaniei faţă de Arbitrajul de la Viena va da naştere multor semne de întrebare.”Rămâne astfel bine stabilit că, în măsura în care conducătorii Axei şi cercurile diplomatice informate
s-au ma­ni­festat pe faţă, sau chiar în intimitate, asupra perspectivelor de ştirbire a Transilvaniei, niciodată, dar absolut niciodată, nu au mers atât de departe cât s-a ajuns la Viena şi nu au înfăţişat nici perspectiva trecerii secuilor la Ungaria, nici pe aceea a unei cedări uriaşe de teritoriu, de peste 40.000 kmp”[320], consemna Mihail Manoilescu în amintirile sale. Această schimbare de atitudine a mirat nu numai pe slovaci, dar chiar şi pe ministrul Germaniei la Bratislava, baronul Manfred von Killinger, care susţinea că a include teritoriul secuiesc în teritoriul unguresc ar fi „löcherlich” (ridicol)[321].

În perspectiva războiului care se apropia, Hitler trebuia să-şi ia toate măsurile strategice pentru ca el să fie declanşat de pe poziţiile cele mai favorabile pentru Germania, iar URSS trebuia împiedicată cu orice preţ să tulbure prematur situaţia din Europa de Est, cu atât mai mult cu cât ea exercita aici o presiune continuă şi crescândă. La sfârşitul lui august 1940, informat asupra contactelor subterane dintre Budapesta şi Moscova[322], Hitler a ordonat concentrarea unor divizii mobile germane nu numai în regiunea Vienei, ci şi în sud-estul Guvernământului General al Poloniei. Diviziile de lângă Viena formate în principal din elemente aeropurtate, în cazul unei invazii sovietice erau destinate să constituie desantul care trebuia să ocupe urgent Valea Prahovei, asigurându-i un scut antiaerian. Iar cele din Guvernământul General al Poloniei, în parte blindate, prin traversul Carpaţilor, ar fi tăiat calea pe uscat sovieticilor spre aceeaşi zonă petroliferă. Ataşatul militar german de la Budapesta a întreprins în aceeaşi perioadă mai multe călătorii în Rutenia, studiind cu atenţie traseele străpungerii preconizate de Wehrmacht. „Mi-a mărturist deschis – raporta la Bucureşti ataşatul militar român din Budapesta – că un conflict germano-rus va fi inevitabil, însă într-un viitor ce nu putea fi încă determinat”[323].

La 9 noiembrie 1954, în ziarul britanic Times apărea o corespondenţă de presă din anii războiului, neinserată la timp în coloanele publicaţiei, care conţinea fragmente din conversaţia purtată de Hitler cu mareşalul finlandez Mannerheim, la 4 iulie 1942: „Nu am încetat să mă tem, la sfârşitul lui 1940 – mărturisea Führerul – că Rusia va ataca România, pentru a ocupa terenurile petrolifere. În acel moment, nu eram încă pregătiţi şi, dacă Rusia ar fi pus stăpânire pe România, Germania ar fi fost pierdută. Cu 50 de divizii ruseşti, se putea realiza o asemenea operaţiune. Dacă Rusia ocupa România, nu ştiu ce am fi făcut în 1941”[324]. Dincolo de lipsa de incidente majore pe parcursul evacuării Transilvaniei de Nord, măsurile militare ordonate de Hitler au fost factorul care a înfrânat intenţiile agresive ale Moscovei faţă de România[325]. Garanţiile acordate
României la Viena au funcţionat chiar din clipa în care s-au promis. În sfârşit, nu puţin i-a încurcat pe sovietici apropiata declanşare a strămutării în Reich a etnicilor germani din Basarabia şi Bucovina de Nord, convenită anterior cu Berlinul şi intrată atunci în faza pregătirilor de ultimă oră. De aceea, graniţa trasată la Viena nu a fost una etnică, aşa cum germanii preconizaseră şi se angajaseră, ci una pur strategică. R. W. Seton-Watson apreciază că Arbitrajul adusese armata ungară ca o vasală a germanilor pe crestele Carpaţilor răsăriteni şi oferea Wehrmacht-ului „un mare avantaj strategic pentru cazul în care Rusia Sovietică nu s-ar mulţumi cu Basarabia şi s-ar hotărî să ocupe şi Moldova de Nord”[326].

Dezinteresul Marii Britanii în a susţine România este rezultatul abordării Realpolitik a situaţiei geostrategice proprii: pentru soarta imperiului era fundamentală susţinerea liniei Gibraltar, Malta, Grecia, Suez, Aden, India. În termenii strategiei globale mai importantă era menţinerea poziţiilor din Asia de Sud-Est, ameninţate de Japonia, decât Mediterana Orientală, iar în termeni locali aceasta prima în faţa bazinului danubian. Interesele strategice şi economice – stăpânirea petrolului, element de viaţă al războiului – a determinat OKW să ceară această săgeată orizontală, cu vârful ameninţător deasupra Braşovului, numai la 80 km de zona petroliferă, care putea fi astfel ocupată de blindatele germane în decurs de 2-3 ore. Într-un raport întocmit de către Serviciul Economic – Înzestrare III al OKW (Oberkommando der Wehrmacht/Wirtschafts-Rustungsamt III), după evenimentele din iunie 1940, era relevată importanţa geoeconomică a României în persperctiva viitoarelor mişcări de pe tabla de şah a geopoliticii celui de al III-lea Reich. România dispunea de 11.216 km de cale ferată în raport cu Iugoslavia (9.471 km) şi Ungaria (7.823 km), în timp ce Germania (fără spaţiul aflat sub protectorat) dispunea de 54.556 km. Statul român înregistra şi o superioritate netă în ceea ce priveşte lungimea totală a reţelei de şosele, dispunând de 40.000 km de şosea în raport cu cei 20.000 km ai Ungariei, 8.000 km ai Bulgariei şi cei 40.000 km de străzi în exploatare din Grecia. România dispunea, totodată, de 25.070 autovehicule, ceea ce o făcea să se claseze pe locul I în topul ţărilor balcanice, faţă de 14.000 de camioane şi autoturisme în Grecia, 20.533 în Ungaria şi 14.784 în Iugoslavia[327]. Teritoriul României era redus, ca urmare a evenimentelor din vara anului 1940[328], cu 50.500 km², iar populaţia micşorată cu 3,7 milioane de locuitori.

Prin instalarea sovieticilor la Gurile Dunării, România pierde controlul acestei zone de maximă importanţă iar forţele sovietice se apropie cu peste 200 km de Europa Centrală. Armata Roşie se afla, astfel, în apropierea unor direcţii de pătrundere periculoase pentru dispozitivul strategic românesc: văile Prutului, Siretului, având, totodată, şi posibilităţi majore de a trece în Maramureş. În urma ocupării Basarabiei şi Bucovinei de Nord sovieticii se aflau la aproximativ 200 km de zona petroliferă, zonă de interes strategic „zero” pentru Germania, iar relaţiile sovieto – bulgare ofereau posibilitatea realizării unui „lanţ” de state slave prin care era manevrat, astfel, pe la sud, reduitul Carpaţilor.

La 7 septembrie 1940, România a trebuit să cedeze şi Bulgariei o fâşie de teritoriu (6.921 km²) – Cadrilaterul[329]. Cea mai importantă consecinţă de ordin geostrategic a reprezentat-o micşorarea coridorului dobrogean care separă slavii de Nord (ruşii) de cei de Sud (bulgarii[330] şi sârbii). În acest fel, lungimea graniţei fluviale cu ţări din partea cărora putea veni o ameninţare a crescut de la 397 km la 642 km (o creştere de 61,7%). Litoralul maritim a pierdut din lungime 100 Mile marine (Mm), din totalul anterior de 225 Mm (60 de Mm coasta Basarabiei şi 40 Mm coasta Cadrilaterului), respectiv o reducere de 44,5%, între limanul Nistrului şi Stari-Stambul şi între Vama Veche – Ecrene. Pe Dunărea maritimă s-a creat posibilitatea de pătrundere în Dobrogea, prin Delta Dunării, greu de supravegheat şi de apărat, fiind ameninţată direct navigaţia pe Canalul Sulina. Forţele navale fluviale române se aflau în situaţia de a face faţă, eventual, la două fronturi. Era de aşteptat apariţia, într-un viitor apropiat, a unor nave de război sovietice pe braţul Chilia, ceea ce urma să modifice raportul de forţe navale existent pe Dunăre.

I.16. Dualitatea noii puteri

Ca urmare a evenimentelor de la Viena precum şi a mutaţiilor de ordin geopolitic şi geostrategic, în România s-a produs, la 4 septembrie 1940, o gravă criză de stat. La 6 septembrie 1940, ora 06.00, regele Carol al II-lea l-a chemat pe generalul Ion Antonescu pentru a-l informa că renunţă la tron[331] în favoarea fiului său Mihai, acordând depline puteri în stat prim – ministrului care îşi asuma şi titlul de „Conducător al Statului”. Generalul Ion Antonescu[332] nu a ratificat şi nu a recunoscut niciodată actul Arbitrajului de la Viena, la fel ca şi predecesorul său, regele Carol al II-lea. Nu s-a publicat nici o recunoaştere oficială în „Monitorul Oficial”, în acest sens. Acest lucru demonstrează faptul că generalul Ion Antonescu a avut în vedere, încă de la începutul guvernării sale, refacerea graniţelor ţării, „a tuturor graniţelor ţării”[333].

Programul de politică externă al noului guvern[334] avea să fie: respectarea Arbitrajului de la Viena, grabnica încheiere a acordului cu Bulgaria, reconstruirea României, o mai mare apropiere economică de Germania. În politica internă se urmărea: revizuirea raporturilor juridice în regiunea petroliferă, îndeosebi a valabilităţii juridice a concesiunilor, epurarea administraţiei şi o îmbunătăţire a finanţelor. Formula noului guvern[335] a fost definitivată în noaptea de 14/15 septembrie 1940. Referitor la evenimentele din septembrie 1940, respectiv preluarea puterii de către generalul Ion Antonescu, este extrem de interesantă mărturia avocatului Alexandru Retevoescu, din Curtea de Argeş, care prezintă întâlnirea dintre generalul Ion Antonescu şi liderul naţional-ţărănist Ion Mihalache[336]. În noul guvern, format la 15 septembrie 1940, preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Apărării Naţionale avea să devină generalul Ion Antonescu, iar Horia Sima, comandantul Mişcării Legionare[337], a devenit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.

România a fost proclamată, la 14 septembrie 1940, Stat Naţional-Legionar iar cu ocazia Consiliu de Miniştri, din 14 octombrie 1940, generalul Ion Antonescu şi-a stabilit clar poziţia în ce priveşte metodele de guvernare: „Îmi trebuie ordine, încrederea tuturor cetăţenilor, dar prin lege şi prin justiţie şi prin dreptate, iar nu prin acte arbitrare”[338].
În Memorandumul trimis lui Hitler la 14 ianuarie 1941, se menţiona că el, Antonescu, „a îmbrăcat în mod oficial cămaşa verde pentru a arăta strânsa lui apropiere de legionari”[339].Generalul Ion Antonescu a crezut în rolul mesianic al Conducătorului
într-un stat: „Statul a avut în toate unghiurile pământului şi va avea în toate timpurile valoarea aceluia care trecător conduce”[340]. În concepţia noului şef al statului român, Conducătorul, elitele, în general, depindeau de mediul social sănătos care le-a creat, „deoarece valorile nu se improvizează în ultimul moment şi nici nu se creează prin superficialitate”[341]. Conducătorul este o emanaţie a socialului pentru social, şi nu o simplă predestinare divină, o existenţă în sine şi pentru sine. În concepţia sa, acesta este produsul societăţii şi al propriei trude, înzestrat cu „energie, metodă, perseverenţă, pricepere şi patriotism, cuceritor militar şi creator neîntrecut în toate domeniile”[342]. Este un adevărat Christ al neamului său, dominat „continuu de credinţa în dreptatea şi în triumful cauzei”[343], destinat „să păstreze neatinsă făclia focului sacru al neamului său”[344].

Lovitura de stat din 6 septembrie 1940 avea să reprezinte ruptura totală şi definitivă a generalului Antonescu, după propria mărturisire, de vechile sisteme politice[345], convins fiind că interesele imediate şi cele permanente ale României pot fi servite numai cu o asemenea orientare. Un ziarist american aflat la Bucureşti, în acel septembrie fierbinte, observa: „Într-o săptămână, Antonescu a ridicat starea de spirit a ţării din cea mai neagră disperare la o nouă încredere în destinul său, remodelând simţământul de pierdere şi umilinţă într-o nouă speranţă şi încredere în sine. Lucru aproape miraculos, pentru că a făcut-o fără să fie ajutat în vreun fel de evenimente”[346]. Într-o conferinţă a comandanţilor militari, ţinută la 28 noiembrie 1940, generalul Ion Antonescu declara: „Politica noastră de până atunci – 6 septembrie 1940 – ne lăsase într-o completă şi condamnabilă izolare (…) Am ales că trebuie să ne sprijinim pe Axă şi în special pe Berlin, factorul care reprezintă adevărata forţă hotărâtoare pe continent. (…) Alianţa cu Germania ne convine cu atât mai mult cu cât, alături de interesele economice comune, avem şi inamici comuni, slavismul şi comunismul. (…) Cunosc bine poporul englez şi în rândurile lui am legături personale, de ordin sentimental. În politică însă, eu nu fac sentimentalism, ci apăr interesele ţării în cadrul realităţilor ei vitale”[347]. Hermann Neubacher, trimisul special german pentru probleme economice în România, scria referindu-se la noua alianţă româno-germană că numai „teama lui Antonescu de Rusia Sovietică a constituit singura bază politică pe care cele două ţări puteau conlucra”[348].

După preluarea puterii, sub motivul incapacităţii de-a se adapta la împrejurările dramatice din vara anului 1940 şi având drept bază legală articolul 58 din Legea înaintărilor în armată, din ordinul generalului Ion Antonescu au fost trecuţi în retragere, „pentru incapacitate”, 80 de ofiţeri superiori, printre care generalul de armată Constantin Ilasievici, generalii de corp de armată Florea Ţenescu, Ioan Ilcuş, Ioan Bengliu, Gheorghe Argeşanu şi Grigore Cornicioiu, generalii de divizie Gheorghe Mihail şi Constantin Atanasescu, generalii de brigadă Victor Dombrovski, Petre Bărbuneanu şi Gheorghe Liteanu. La scurt timp, pentru „diverse alte fapte”, au fost puşi în retragere alţi 84 de ofiţeri superiori, printre care generalii de divizie Aurel Aldea, Ioan Popovici şi Eugeniu Vârtejanu, generalii de brigadă Gheorghe Tătaru, Constantin Papadopol, Ioan Teodorescu, Constantin Apostolescu, Ştefan Costescu, Radu Marinescu şi Nicolae Ionescu. Această epurare a Armatei, respectiv a marilor comandanţi, nu s-a terminat în septembrie 1940, ci a continuat şi în perioada iunie-septembrie 1941, când, pentru „slăbiciune la comandă” sau „lipsă de energie”, au fost înlăturaţi peste 20 de generali şi colonei, printre care generalii David Popescu, Cristache Popescu, Gheorghe Leventi, Alexandru Orăşanu, Nicolae Ciupercă, Aurel Racoviţă şi Emil Procopiescu. Au mai fost trecuţi în rezervă, în anii care au urmat, generalii Barbu Alinescu, Iosif Iacobici, Emanoil Bârzotescu, Nicolae Ghinăraru, Traian Cocorăscu, Romulus Ioanovici (1942), Constantin Constantinescu-Claps, Teodor Ionescu, Aurelian Son, Constantin Panaitiu (1943), Marin Cosma Popescu, Gheorghe Munteanu, Radu Băldescu[349].

Cu excepţia raporturilor diplomatice implicate, de regulă, de starea de război, România a continuat relaţiile ei diplomatice inclusiv cu ţările aparent învinse (Franţa), pe lângă relaţiile diplomatice cu statele efemere (Slovacia, Croaţia şi regimul de la Vichy); relaţiile economice cu Cehoslovacia au putut fi continuate cu Protectoratul Boemiei şi Moraviei. După 6 septembrie 1940, au fost desfiinţate, ca rang de reprezentare, ambasadele, iar măsura se explică nu atât prin intenţiile generalului Antonescu de a dezavua o iniţiativă a lui Carol al II-lea, evaluată pe atunci ca un act de grandomanie, cât prin aceea că misiunile diplomatice române şi germane aveau rang numai de legaţie.

Pe plan intern, noul regim politic, caracterizat printr-o dualitate a puterii, avea să genereze un conflict care s-a agravat continuu pe parcursul toamnei anului 1940. Un amplu raport asupra conflictului Ion Antonescu – Horia Sima, redactat, după rebeliunea legionară, la 6 februarie 1941, de către directorul ministerial dr. G. Schlotterer pentru informarea Cabinetului Führer-ului, nu-l scuza pe generalul Ion Antonescu, care avusese „o contribuţie cel puţin tot atât de mare” ca şi căpeteniile legionare la dezlănţuirea conflictului. Generalul Antonescu ar fi evitat vărsarea de sânge dacă „şi-ar fi putut permite să amâne cât se putea ciocnirea cu Garda până când ar fi ajuns von Killinger cu indicaţii şi împuterniciri depline din partea Führer-ului”[350]. Generalul Ion Antonescu şi Wilhelm Fabricius au preferat „să rezolve lucrurile în grabă şi să treacă la acţiune împotriva Gărzii cât mai repede posibil”[351]. Extrem de interesantă este caracterizarea făcută lui Wilhelm Fabricius de către SD, la 31 ianuarie 1941, şi din care reţinem că acesta era „diplomat de carieră de şcoală veche, maestru al metodelor şi tacticilor acesteia”, „pe de-a-ntregul admirator onest al Führer-ului”, însă „este şi astăzi împotriva naţional-socialismului ca ideologie şi, de aceea, este incapabil să înţeleagă o mişcare precum cea a legionarilor cu care nu numai că nu întreţine nici un fel de legături interne, dar pe care i-a combătut ani de zile ca diplomat”[352]. Horia Sima, în memoriile sale, va susţine că generalul Ion Antonescu este acela care a pregătit lovitura de stat din 21 ianuarie 1941, şi nu statul său major, în condiţiile în care „generalul putea fi uşor manevrat”[353], iar Hitler dorea ca „mişcarea legionară să fie îndepărtată de pe scena politică a României, pentru ca să nu împieteze cu exuberanţa ei naţionalistă asupra rolului ce trebuia să joace Germania în sud-estul european”[354]. Posibilitatea unor mutaţii profunde pe teatrul de acţiune militară din Sud-Estul şi Estul Europei a impus factorilor decizionali de la Berlin ca în analiza politico-militară care s-a făcut să se dea câştig de cauză generalului Antonescu şi Armatei Române. Liderul legionar dr. Faust Brădescu afirmă că „cei care au hotărât reuşita loviturii de stat a generalului Antonescu au fost germanii”[355].

Armata, profund nemulţumită de arestările ilegale efectuate de către poliţia legionară, de abuzurile, asasinatele şi răfuielile cu foştii oameni politici, simţea nevoia unei clarificări a situaţiei şi a poziţiei pe care urma să o adopte, lucru pe care generalul Ion Antonescu l-a făcut într-o cuvântare ţinută la 24 octombrie 1940 în faţa comandanţilor de mari unităţi: „Intern nu am avut legătură cu nici un partid politic, dar am fost susţinut puternic şi din primul moment de opinia publică care şi-a dat seama de pericol… De aceea, am căutat să formez guvernul bazându-mă pe plan extern pe Axă şi pe plan intern pe legionari, cu care, afirm încă o dată, n-am avut nici o legătură politică, ci numai una spirituală. A trebuit să mă sprijin pe o mişcare pe care n-am creat-o şi n-am condus-o. Nu am folosit nici armata, deşi sunt sigur că m-ar fi urmat, pentru că n-am vrut să o amestec în vârtejul luptelor politice”[356].

După evenimentele de la începutul lunii septembrie 1940, Ministerul Apărării Naţionale avea să se afle sub o continuă presiune a legionarilor care urmăreau câştigarea de noi aderenţi[357]. Serviciul Special de Informaţii (SSI) a realizat, din ordinul generalului Ion Antonescu, un studiu privind relaţiile dintre armată, partidul de guvernământ şi formaţiunile lui paramilitare în statele cu regim totalitar (Germania, Spania, Italia, URSS etc.). Documentul atrăgea atenţia că în toate regimurile totalitare armata regulată depindea de şeful statului, care însă era şi liderul partidului aflat la putere. Formaţiunile paramilitare beneficiau de sprijinul direct al armatei în probleme de organizare, dotare, instruire etc. Partidul de guvernământ care îşi subordona formaţiunile paramilitare, prin pârghiile puterii şi prin alte metode, exercita, totuşi, un anumit control şi asupra organismului militar, în special asupra corpului de ofiţeri. Generalul Ion Antonescu, influenţat de concluziile acestui studiu, prezentat la 24 octombrie 1940 de SSI, avea să treacă la o schimbare de ton în problema raporturilor Armată-Legiune. Asasinatele de la Jilava au amplificat nemulţumirile opiniei publice şi ale armatei faţă de Mişcarea Legionară, ceea ce l-a determinat pe generalul Antonescu să ameninţe cu „un guvern militar, fără legionari şi la nevoie chiar împotriva legionarilor”[358]. Conducătorul Statului avertiza, în ceea ce priveşte amestecul legionarilor în treburile Armatei, că de acum încolo nu mai doreşte „plângeri despre ceea ce se întâmplă”, ci vrea rapoarte asupra sancţiunilor şi măsurilor luate de comandanţi. Un raport al SD (Serviciul de Informaţii Externe al NSDAP, devenit mai apoi Amt VI din Reichssicherheitshauptamt – RSHA) din 31 ianuarie 1941, sintetizând evenimentele petrecute în România în perioada 6 septembrie 1940 – 23 ianuarie 1941, afirma că s-a observat încă de la început o ruptură între Armată şi Legiune, deoarece majoritatea „generalilor şi ofiţerilor superiori erau deopotrivă francofili şi germanofobi, iar unii dintre ei chiar masoni” [359].

Evenimentele petrecute în noiembrie 1940[360] au reprezentat momentul în care o parte dintre ofiţerii superiori – chiar şi din cei care îşi văzuseră la un moment dat poziţiile ameninţate de intransigenţa generalului Antonescu – au făcut front comun cu acesta. Ataşatul militar german la Bucureşti transmitea, la 30 noiembrie 1940, că „s-au exprimat sever câţiva generali, punctând că acum ar fi timpul să fie trecute pe planul doi disensiunile Armatei cu Antonescu şi să se treacă total de partea lui, pentru a nu se afla singur în lupta împotriva Gărzii de Fier”[361]. Ministerul Apărării Naţionale a primit misiunea, în ziua de 7 decembrie 1940, să pregătească un plan detaliat de intervenţie a Armatei pentru menţinerea ordinei[362]. Serviciul Special de Informaţii a raportat Conducătorului Statului faptul că, în preajma Anului Nou 1941, Mişcarea Legionară pregătea o noapte a Sf. Bartolomeu[363]. „Nu e vremea, îi susţin încă germanii. Continuă şi urmăreşte cu toată atenţia şi ţine-mă la curent cu toate constatările”[364], adnota Conducătorul Statului pe nota de informaţii a SSI, care propunea luarea unor măsuri represive împotriva Mişcării Legionare.

Făcând o sinteză a evenimentelor petrecute în România în cursul lunii ianuarie 1941, generalul de divizie în retragere Arthur Phleps scria: „(…) Liderii Legiunii l-au ales pe generalul Antonescu, în perioada de restrişte naţională din toamna lui 1940, când erau prea slabi, drept personalitate conducătoare, care oferea garanţia realizării planurilor lor şi cu ajutorul căruia doreau să ia puterea în stat. Deşi apropiat de ideologia legionară, totuşi cu o parte a simţirii şi gândirii sale, acest şef de stat este încă alături de aceia care, anterior, au dirijat destinele acestei ţări, deoarece cariera sa de ofiţer şi cercurile în care s-a mişcat au lăsat urme prea adânci în fiinţa sa, pentru a nu ieşi la iveală. Conştiinţa de sine, frizând auto-adularea, a acestui general capabil, deseori ambiţios, în prezent ajuns la conducere, nu tolerează nici o altă putere alături de sine. De aceea dualitatea: şeful statului (generalul Antonescu) şi şeful Legiunii (Horia Sima) a fost o împerechere care nu a rezistat, trebuind să se ajungă la ruptură, mai ales că, şi în ceea ce priveşte componenţa guvernului, principiul legionar nu a fost respectat. (…) Legiunea rămâne ceea ce este, acea unitate în care s-au adunat puţini din cei capabili şi mulţi idealişti şi foarte mulţi oportunişti pentru a clădi statul lor, aşa cum îl văd ei” [365].

În cursul lunii ianuarie 1941, conflictul dintre generalul Ion Antonescu şi Legiune avea să se acutizeze, lucru reliefat şi de scandalurile repetate din şedinţele Consiliului de Miniştri. În completarea Înaltului Decret Regal din 11 februarie 1938, care instituise starea de asediu, şi a Înaltului Decret nr. 4.215 din 10 decembrie 1938 (Legea pentru crearea zonelor militare), care autoriza Ministerul Apărării Naţionale să ordone, în zonele de interes militar, orice măsuri de siguranţă, s-a adăugat Decretul-Lege nr. 3.987 din 5 decembrie 1940 care prevedea, de asemenea, la articolul 1, că toate faptele prevăzute şi pedepsite de articolele 509 şi 510 din Codul Justiţiei Militare sunt considerate crime iar instigatorii la rebeliune şi conducătorii se pedepsesc cu moartea.

Prezenţa în Bucureşti, începând din 12 septembrie 1940, a Diviziei 3 infanterie de la Piteşti, unitate socotită de mare încredere, precum şi alarmarea unităţilor subordonate Comandamentului Militar al Capitalei (CMC), începând cu data de 23 decembrie 1940, lăsau să se înţeleagă că generalul Ion Antonescu urma să tranşeze într-o manieră forte conflictul cu Mişcarea Legionară[366]. În perspectiva planurilor strategice ale Germaniei, respectiv declanşarea operaţiunii „Barbarossa”, tensiunile existente la Bucureşti între cele două părţi, aflate în conflict aproape deschis, nemulţumea profund Berlinul.
O puternică presiune informativă asupra României, generată de interesele strategice britanice şi sovietice, avea să complice rezolvarea ecuaţiei puterii de la Bucureşti. Victimă a acestor interese avea să fie şi Mişcarea Legionară, puternic infiltrată de membri ai Partidului Comunist din România, care era şi agenţi ai serviciului secret sovietic (NKVD)[367], ceea ce explică „spectacolul din zilele de tristă memorie, 21-23 ianuarie 1941, când pe străzile Capitalei defilau convoiuri de muncitori cu femei şi copii în frunte «suflete roşii în cămăşi verzi», cu arme în mâini şi ura în suflet, în asalt sălbatic pentru a distruge şi arunca în haos «Statul Naţional-Legionar»„[368].

Faţă de evoluţiile evenimentelor de la Bucureşti şi având în vedere informaţiile contradictorii ale Abwehr, SD, Gestapo şi ale Misiunii Militare Germane, Hitler îi
convoacă, la 14 ianuarie 1941, la Berlin, pe generalul Ion Antonescu şi pe Horia Sima. Conducătorul Mişcării Legionare refuză invitaţia lui Hitler, sporind şi mai mult neîncrederea şi teama Führer-ului pentru planurile de viitor ale Germaniei, în condiţiile în care România devenise o piesă esenţială a dispozitivului strategic din Est. Convins de Hitler că „statul este monopolul mitralierei” şi că un dictator al secolului al XX-lea nu poate fi răsturnat, iar dacă el cade înseamnă că „s-a sinucis”, generalul Ion Antonescu este hotărât, la întoarcerea de la Berlin, să distrugă, în totalitate, Legiunea în cazul în care aceasta nu i se va supune întru-totul.

Asasinarea maiorului Döring, şeful Abwehr-ului pentru Balcani, de către un grec, pe nume Sarandos (Dimissiorioleti Sarantopulos), venit în România cu ajutorul a doi agenţi americani, până la Constanţa, şi mai apoi la Bucureşti, cu sprijinul unei agente a Intelligence Service, avea să precipite evenimentele. „Britanicii – mărturiseşte Gheorghe Barbul – calculaseră că germanii – a căror răbdare fusese pusă greu la încercare în România prin dezordinea care domnea aici din cauza opoziţiei între cele două fracţiuni guvernamentale – vor comite acte de represiune exagerate, în urma cărora orice colaborare între Germania şi satelitul său ar fi devenit imposibilă. Garda de Fier a comis eroarea de a da acestui incident o importanţă prea mare. Ea aruncă răspunderea asupra lui Ion Antonescu”[369]. Ca urmare a asasinării maiorului Döring şi având astfel pretext pentru a acuza poliţia de ineficienţă, Conducătorul Statului a destituit din funcţie pe minis­trul de Interne legionar, pe directorul Siguranţei Statului şi pe Prefectul
Poliţiei Capitalei.

În baza ordinelor Marelui Stat-Major nr. 17.806, 17.823 şi 17.833, din 20 ianuarie 1941, au fost alarmate trupele din Garnizoana Bucureşti. În ziua de 20 ianuarie 1941 prefecţii din judeţe – care erau toţi legionari – şi care fuseseră convocaţi la Bucureşti au fost înlocuiţi cu ofiţeri superiori desemnaţi nominal şi care îşi exercitau comandamentele în oraşele de reşedinţă ale prefecturilor. În cursul zilei de 21 ianuarie 1941, funcţionarii prefecturilor, membri sau simpatizanţi ai Mişcării Legionare susţinuţi şi de o parte dintre demonstranţii legionari aflaţi pe străzi, au refuzat să se supună noilor prefecţi militari, ocupând clădirile de stat. Rebeliunea legionară devenise efectivă. Misiunea Militară Germană din România a reacţionat la evenimentele de politică internă, la ora 18.15, emiţând o dispoziţie valabilă pentru toate marile unităţi germane staţionate în România şi a dispus starea de alarmă pentru toate unităţile Wehrmachtului. Comandantul Misiunii Militare Germane a ordonat categoric ca „trupa să nu se implice în nici un fel de conflict de politică internă”[370].

Evenimentele aflate în derulare, începând din dimineaţa zilei de 21 ianuarie 1941[371], au fost dominate de confuzie determinată de simpatiile pro-legionare ale unor ofiţeri şi generali, lucru reflectat de schimbul de telegrame dintre Secţia Operaţii a Marelui Stat Major şi Marile Unităţi[372], precum şi de poziţia ambiguă, pentru început, a liderilor de la Berlin. După declanşarea rebeliunii legionare, nava puitoare de mine „Amiral Murgescu”, aflată în armare la Galaţi, va acţiona cu puternica sa staţie TFS de la bord în sprijinul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, primind şi transmiţând ordine, dispoziţii şi informaţii către organele teritoriale şi marile unităţi ale Armatei, înlocuind astfel, cu succes, emiţătorul radio de la Bod[373], ocupat de rebeli. Conducătorul Statului l-a chemat pe ministrul plenipotenţiar al Germaniei, W. Fabricius, şi l-a rugat să ia legătura telefonic, în numele lui, cu Führer-ul la Obersalzberg. „Generalul Antonescu – îşi aminteşte W. Fabricius -, pe care l-am cunoscut foarte bine, a fost un om care prin toate faptele urmărea servirea patriei sale. El a trăit simplu şi modest şi urmărea ca în contextul conflagraţiei să poată obţine cât mai multe avantaje poporului său. (…) În schimb, Horia Sima a fost un fanatic al mişcării sale. (…) Când am părăsit cabinetul lui Antonescu, generalii strânşi în anticameră m-au îmbrăţişat. Ei erau ferm hotărâţi să lupte împotriva legionarilor, care s-au compromis definitiv”[374].

În aceeaşi seară, generalul Erik Hansen, şeful Misiunii Militare Germane pentru Armata de Uscat, a fost rugat de generalul Antonescu să-l sprijine, în caz de nevoie, cu un detaşament blindat german, până la sosirea blindatelor româneşti de la Craiova şi din Transilvania[375]. Unităţi blindate germane au traversat demonstrativ, în ziua de 22 ianuarie, de la sud spre nord, Bucureştiul, salutate fiind atât de către legionari, cât şi de trupele române aflate în marş spre poziţiile de luptă. Unităţile Diviziei 13 blindate germane au preluat sarcina de apărare a serviciilor diplomatice şi militare germane. Simpla prezenţă a unităţilor germane a fost suficientă pentru calmarea atmosferei din Bucureşti. Comandanţii garnizoanelor germane au intervenit în evenimentele din ianuarie 1941 nu numai la ordine superioare, ci au acţionat, în mod oportun, şi din proprie iniţiativă. Având în vedere că pregătirile pentru operaţiile „Barbarossa” şi „Mariţa” erau în plină desfăşurare, astfel încât această rebeliune legionară incomoda planurile strategice ale Berlinului, din ordinul Führer-ului, generalul Erik Hansen va ordona trupelor germane să intervină imediat în favoarea generalului Antonescu. „Transmiteţi imediat lui Antonescu, din însărcinarea lui Hitler, că acesta are în continuare cea mai deplină încredere faţă de el şi în consecinţă îi lasă libertate absolută de a acţiona cum crede de cuviinţă. Hitler îi doreşte la aceasta deplin succes. El sfătuieşte pe Antonescu să procedeze la fel, ca la timpul său el (Hitler) la puciul lui Röhm, anume să înlăture conducătorii răzvrătiţi, dar să păstreze Garda ca atare şi să se pună el însuşi în fruntea ei”[376], avea să-i telegrafieze von Ribbentrop lui Hansen.

Un raport comun al Ministerului Afacerilor Externe britanic şi al SOE (Serviciul de Operaţiuni Speciale) din 29 ianuarie 1941 dezvăluie faptul că cele două organisme britanice au întrevăzut în rebeliunea de la Bucureşti o şansă de a-şi promova interesele, prin încurajarea tulburărilor care ar fi impus o intervenţie în forţă şi o ocupare a României de către Germania, ceea ce ar fi avut drept rezultat nu numai încurcarea aprovizionării Germaniei cu petrol românesc, ci ar fi îngreunat şi posibilitatea „lansării unui atac prin Bulgaria”[377], al Germaniei asupra poziţiilor britanice din Grecia şi bazinul Mării Mediterane. Anthony Eden şi Winston Churchill au fost informaţi asupra evenimentelor aflate în desfăşurare la Bucureşti şi au fost de acord să pună în aplicare planul de diversiune pregătit de SOE. Centrala SOE a atras atenţia agenţilor de la Bucureşti că, „având în vedere situaţia generală haotică din România, instruiţi urgent toate canalele care vă sunt deschise în România să îndeplinească toate planurile posibile pentru a cauza dezmembrare şi haos crescând. Cheltuiţi fără cruţare. Cele de mai sus au fost aprobate de Guvernul Majestăţii Sale” [378].

Conform înţelegerii dintre Horia Sima[379] şi H. Neubacher, şeful Mişcării Legionare ordonă, la 23 ianuarie 1941, încetarea vărsării de sânge. Intervenţia marilor unităţi ale Wehrmacht-ului staţionate în România la lichidarea rebeliunii legionare şi instaurarea unui climat de ordine şi disciplină a reprezentat o consecinţă a politicii germane privind România, a dispoziţiilor lui Hitler pentru susţinerea lui Ion Antonescu şi a forţelor armate române, în perspectiva marilor schimbări geopolitice şi geostrategice din Est. În ziua de 24 ianuarie 1941, a sosit la Bucureşti Manfred von Killinger, noul ministru plenipotenţiar german în România, cu instrucţiuni foarte clare privind recunoaşterea generalului Antonescu drept Conducător al Statului Român şi cu misiunea de a recomanda „în mod expres generalului Antonescu ca să nu facă cumva greşeala de a se sprijini, la reconstruirea noului stat român, pe Armată, ci ca bază politică a acestui nou stat să ia în consideraţie exclusiv Mişcarea Legionară”[380].

La 27 ianuarie 1941, avea să se formeze noul guvern al României alcătuit în exclusivitate din generali şi tehnicieni. Statul „naţional-legionar” proclamat la
14 septembrie 1940 a fost oficial abrogat la 14 februarie 1941. Într-un plebiscit (2 – 5 martie 1941), poporul român s-a pronunţat cu 99,99% din voturi pentru politica generalului Ion Antonescu. „De ce am pus militari în guvern ? Fiindcă nu am găsit pe cineva care să-şi ia asupra lui grija să facă această operaţie. Am stat de vorbă cu civilii. Dar n-am găsit acest curaj civic. Am apelat la ei pentru că nu voiam să bag Armata într-o acţiune politică. Dar când am văzut lipsa de curaj civic la oameni noştri, care numai critică pe stradă, iar când le-am cerut răspundere şi i-am chemat la lucru şi le-am oferit ministere s-au dat la o parte. Au spus: să vină militarii (…) Fiecăruia i-e frică să nu-i fie găurită o piele murdară”[381], mărturisea generalul Ion Antonescu în şedinţa Consiliului de Miniştri din 27 ianuarie 1941. În şedinţa din 11 martie 1941, generalul Ion Antonescu a reluat ideea colaborării cu forţele din ţară, afirmând că sunt oameni care refuză să-şi dea concursul, nu pentru că nu vor să colaboreze cu generalul Ion Antonescu, ci din laşitate.

I.17. Ocuparea aliniamentului strategic

În răstimpul premergător evenimentelor din 21-23 ianuarie 1941, o serie de declaraţii ale unor funcţionari sovietici şi mişcările de trupe, precum şi măsurile militare ordonate de Moscova, dintre care unele cu sens provocator, au întărit convingerea că Uniunea Sovietică aştepta momentul propice „să intervină pentru transformarea revoluţiei legionare într-una comunistă”[382]. Un raport al SSI aprecia că URSS, conform tacticii sale revoluţionare, urmărea provocarea de tulburări în orice ţară, chiar prin utilizarea indirectă a mişcărilor naţionaliste, în scopul creării unei stări de anarhie şi haos care
să-i permită ulterior, în mod direct, instaurarea regimului comunist. URSS a introdus, potrivit aprecierilor analiştilor SSI, după 6 septembrie 1940, agenţi provocatori în Mişcarea Legionară, atât pentru „dezagregarea şi compromiterea acesteia, cât şi pentru pregătirea în România a condiţiunilor favorabile unei intervenţii armate”[383]. Dar ceea ce era mai grav era faptul că SSI raporta că, în urma dislocărilor de trupe, care au avut loc în Basarabia şi Bucovina de Nord, atât în timpul rebeliunii legionare, cât şi după aceea, se observă „în mod clar pregătirile ofensive efectuate de Uniunea Sovietică cu scopul de a ocupa întreaga Moldovă şi restul Bucovinei”[384].

După scurgerea unei jumătăţi de veac de la rebeliunea legionară din ianuarie 1941, putem conchide că a fost mai mult decât un episod al războiului civil. Victoria sau înfrângerea uneia dintre taberele aflate în conflict ar fi putut modifica fundamental planurile geopolitice şi geostrategice din Sud-Estul Europei, ale Marilor Puteri, şi, implicit, chiar cursul războiului. În perspectiva evenimentelor, care aveau să urmeze şi în care va fi angrenată şi România, este extrem de interesant ceea ce Leon Troţki scria, la 21 iunie 1939, referitor la viitoarele evoluţii ale Uniunii Sovietice în arena relaţiilor internaţionale: „URSS se va deplasa cu toată forţa la graniţa Germaniei, imediat ce cel de al III-lea Reich va intra în luptă pentru o nouă împărţire a lumii”[385].

La 21 septembrie 1940, Guvernul sovietic răspunde, prin ministrul de Externe Molotov, memorandumului contelui von der Schulenburg din 9 septembrie 1940, specificând că nu a recunoscut nici verbal, nici în scris dreptul şi interesele exclusiv ale
Germaniei în problemele româneşti şi, de asemenea, şi în celelalte probleme privind bazinul dunărean. Această poziţie dură se datora faptului că Marele Stat Major de la Moscova încheiase elaborarea planului desfăşurării strategice pentru etapa imediat următoare[386] iar substanţa lui era esenţialmente ofensivă. Se prevedea executarea de către forţele sovietice a două lovituri: cea principală pe direcţia Varşovia-Berlin şi o alta secundară, prin România, pentru a captura zona petroliferă românească şi a debuşa în Balcani. Acest efort de expansiune al sovieticilor în Estul Europei s-a făcut simţit în relaţie directă cu statul român începând de la sfârşitul lunii septembrie 1940. Acţiunea a fost dirijată împotriva dispozitivului militar românesc instalat pe Prut şi pe Dunărea maritimă[387].

Presiuni puternice au fost exercitate şi în cursul lucrărilor Comisiei Europene a Dunării, cu scopul de-a transforma organismul european într-unul bilateral: URSS faţă în faţă cu România. Astfel, sovieticii ar fi controlat (dacă nu chiar cucerit) total regiunea Gurilor Dunării, reducând şi mai mult distanţa ce-i separa de bulgari. Într-un asemenea context geopolitic şi geostrategic, generat de rapida deteriorare a relaţiilor sovieto-germane, se cereau a fi definitivate tratativele privind prezenţa unei Misiuni Militare Germane în România, care rămăseseră în suspensie.

Prima cerere de trimitere a unei Misiuni Militare Germane în România a fost făcută de regele Carol al II-lea la 12 iulie 1940 cu ocazia audienţei acordate ataşaţilor militari germani (al Trupelor de Uscat şi respectiv, al Aerului). Cu această ocazie a declarat că acum e hotărât să meargă alături de Germania şi ar dori urgent experţi dintre ofiţerii germani pentru instruirea forţelor armate în tactica modernă iar „dacă din motive politice această acţiune nu ar fi posibilă oficial ar propune să fie camuflată prin Misiunea Militară”[388]. Ataşatul militar german al Trupelor de Uscat la Bucureşti, colonelul Karl Richard Wahle[389], avea să telegrafieze, la 8 septembrie 1940, că noul Conducător al Statului român este cât se poate de hotărât pentru o schimbare radicală a politicii externe româneşti. În finalul telegramei se specifică: „Generalul Antonescu afirmă cu siguranţă că va colabora 100% cu Germania. Va licenţia pe toţi ofiţerii care îi stau
în drum”[390].

La 14 septembrie 1940 a plecat la Bucureşti generalul-locotenent Kurt von Tippelskirch, şeful Cartierului General IV al Statului-Major al Trupelor de Uscat, care condusese pregătirile în vederea trimiterii Misiunii Militare. Totodată, Regulamentul Misiunii Militare Germane a fost stabilit, de către OKW şi Ministerul de Externe, în cursul aceleeaşi zile, delimitându-se sarcinile şefului Misiunii Militare şi cele ale ataşatului militar la Bucureşti. Sarcinile reale ale Misiunii Militare Germane în România, care nu trebuie divulgate nici românilor, şi nici trupelor proprii, urmau să fie: „a. apărarea regiunii petrolifere de atacul unei terţe puteri, ca şi de distrugere; b. ridicarea Armatei Române la un nivel de pregătire care s-o facă aptă de a îndeplini anumite sarcini, conform unui plan strict, orientat după interesele germane; c. în cazul unui război impus de Rusia Sovietică, pregătirea condiţiilor pentru mobilizarea forţelor germane şi române de pe teritoriul românesc”[391].

Generalul-locotenent Kurt von Tippelskirch avea să telegrafieze la Berlin, în urma discuţiilor avute cu generalul Ion Antonescu, la 15 septembrie 1940, că dislocarea unui mai mare număr de unităţi germane în România ar fi de admis „numai în circumstanţele încheierii unei alianţe militare”[392]. Prezenţa unui mare număr de divizii mecanizate şi moto-mecanizate sovietice la noua frontieră de Est a României genera o profundă teamă pentru viitor. Faţă de această continuă ameninţare generalul Antonescu intenţiona să adune în zona de nord-est a Bucureştiului o armată de rezervă contând pe prezenţa, într-un viitor cât mai apropiat, a unităţilor germane mecanizate. „Pe lângă o lovitură în flancul său drept – raporta generalul von Tippelskirch, la Berlin, în urma discuţiei avute cu generalul Antonescu, având ca punct de plecare hărţile care evidenţiau noile primejdii militare – , se teme şi de o străpungere în Valea Siretului. Pentru că, pentru moment, n-ar avea la dispoziţie nici o unitate mecanizată sau moto-mecanizată, ar urma să dea ordin ca o astfel de lovitură să fie învăluită pe flancuri. Apărarea să fie în aşa fel condusă, încât următoarele unităţi de infanterie să atace pe părţile laterale, tăind drumul trupelor din rezerva unităţilor intrate prin breşă. Aceasta este viziunea sa tactică. (…) Pentru a apăra, totuşi, ceva, intenţionează să ordone o concentrare de forţe pe linia Galaţi-vârful sud-estic al noului teritoriu ungar. (…) A indicat pe o hartă a Europei de Sud că sunt posibile ameninţări ale zonei petrolifere prin atacuri aeriene de pe portavioanele engleze din Marea Egee. Am spus că, după câte ştiu, raza de acţiune a unui avion decolat de pe un portavion n-ar fi suficientă pentru a atinge zona petroliferă. Colonelul Gerstenberg a confirmat aceasta. Dar am fost de acord că ameninţarea zonei petrolifere de către englezi[393] trebuie avută permanent în vedere”[394].

Pe parcursul convorbirilor, generalul Ion Antonescu a cerut prezenţa în viitoarea Misiune a unor ofiţeri specialişti, necesari pentru aeronautică, precum şi 6-8 escadrile de bombardament, 10-12 escadrile de vânătoare, 6 escadrile de asalt (Stuka), 24 baterii artilerie a. a. de 75-88 mm, 20 baterii a. a. de 37-40 mm, 30 baterii mitraliere de 13-20 mm, 6 baterii proiectoare, toate complet dotate şi cu muniţia necesară. Conducătorul Statului român a cerut ca viitoarea Misiune Militară Germană să prezinte doctrina de luptă a armatei germane şi învăţămintele trase în urma campaniilor din Polonia şi Franţa, urmând ca 3-4 ofiţeri de stat major din armata germană să fie detaşaţi pe lângă Şcoala Superioară de Război. Un număr de ofiţeri români tineri urmau a fi trimişi în Germania la centre de instrucţie şi în unităţile armatei germane pentru „a fi pregătiţi şi desăvârşiţi în spiritul de doctrină şi instrucţie al armatei germane şi a realiza încrederea şi legătura sufletească între cele două armate”[395]. Ziarul Washington Post, care monitoriza evoluţia evenimentelor din Sud-Estul Europei, aprecia că „o consecinţă a ultimei mişcări germane în sud-estul european ar putea fi accelerarea apropierii dintre Rusia şi Anglia” [396].

În cursul zilei de 15 septembrie 1940, colonelul Corrado Valfrè Di Bonzo, ataşatul militar al Italiei la Bucureşti, fost ataşat militar la Moscova, l-a informat pe ministrul plenipotenţiar Pellegrino Ghigi de faptul că în curând va sosi o Misiune Militară Germană la Bucureşti. A doua zi, 16 septembrie 1940, colonelul Di Bonzo a informat cabinetul de la Roma, via Pellegrino Ghigi, de faptul că „acordurile dintre generalul Antonescu şi generalul von Tippelskirch prevăd invitarea unei comisii militare germane, sub comanda unui general, compusă din ofiţeri de stat major, unităţi de infanterie, geniu şi tancuri, artilerie de diverse specialităţi şi, mai ales, antiaeriană, aviaţie (cinci sau şase escadrile de vânătoare)” [397]. Informaţiile strict-secrete la care avusese acces, în mod cu totul surprinzător, ataşatul militar italian, au indispus pe Benito Mussolini şi guvernul de la Roma care erau, din nou, ocoliţi, în luarea unor decizii strategice, de către aliatul din Axă.

Primul detaşament, împreună cu şeful Misiunii Militare Germane pentru Armata de Uscat, generalul de cavalerie Erik Hansen, şi cu şeful Misiunii Germane a Aerului, generalul-locotenent Wilhelm Speidel, a sosit la 12 octombrie 1940 în Bucureşti[398].
La 20 octombrie 1940, toate statele-majore avute în vedere se aflau la Bucureşti, iar din 24 octombrie au început să sosească şi unităţile. Conform ordinului OKH din 9 octombrie 1940, Divizia 13 infanterie germană a primit denumirea de Divizia 13 blindată. Aceasta a fost întărită cu un regiment de tancuri, urmând a fi subordonată Misiunii Militare Germane din România ca mare unitate de instrucţie. Divizia 13 blindată a fost dislocată în România în perioada 28 octombrie – 10 noiembrie 1940. Părţile ei componente au fost staţionate în Bucureşti, Bacău, Braşov, Buzău, Câmpina, Focşani, Mihai Bravu, Piatra Neamţ, Ploieşti, Râmnicu Sărat şi Târgovişte[399].

Forţele Misiunii Germane a Aerului au fost dislocate pe aerodromurile Pipera, Băneasa, Giuleşti, Alexandria, Călăraşi, de unde puteau acţiona, îndeosebi aviaţia de vânătoare, în toată zona aeriană Bucureşti-Ploieşti-Giurgiu-Constanţa, iar forţele de artilerie antiaeriană au fost plasate îndeosebi în zona Ploieşti-Valea Prahovei, dar şi în zonele Giurgiu, Cernavodă, Constanţa[400]. Activitatea consilierilor germani şi-a făcut simţită prezenţa la nivelul Şcolii Superioare de Război, la nivelul structurilor de aprovizionare şi al centrelor de instrucţie pentru toate genurile de arme. Diviziile 5, 6 şi 13 infanterie, precum şi divizia de tancuri, iar mai târziu şi diviziile 18 şi 20 infanterie, au fost integrate acestui program de instrucţie sub comandă germană. „Instrucţia a fost mult îngreunată – parţial, săptămâni întregi întreruptă – de haosul politic intern, izbucnit în ianuarie 1941, ce a solicitat total atenţia armatei române, de asemenea, de marşul Armatei a 12-a prin România în drumul ei spre confruntarea cu britanicii pe frontul din Grecia, precum şi de iarna lungă şi aspră, mai cu seamă în Moldova. Valoarea scurtei perioade de activitate (patru luni) a trupelor germane de instrucţie a constat, în special, în realizarea cunoaşterii reciproce, în crearea unor relaţii de încredere, precum şi în treptata convingere a părţii române că i se oferă un ajutor dezinteresat. Exemplul soldatului german ca luptător individual, precum şi noul echipament de luptă au impresionat nu numai armata română, ci şi cercuri largi ale populaţiei. Însă concepţia de luptă de sorginte franceză nu a putut fi înlocuită prin principiile germane de conducere a trupelor într-un timp atât de scurt” [401], raporta generalul Arthur Hauffe, şeful Misiunii Militare Germane din România, în raportul înaintat OKW în primăvara anului 1941.

I.18. Un act fundamental

În intervalul 16-18 noiembrie 1940, la invitaţia lui Benito Mussolini, generalul Ion Antonescu a efectuat o vizită oficială de stat la Roma. Discuţiile Antonescu – Mussolini, de la Roma, s-au axat în jurul relaţiilor româno-ungare şi al drepturilor României asupra Transilvaniei. Generalul Ion Antonescu a criticat „eroarea şi nedreptatea” Arbitrajului de la Viena, „meşteşugurile cartografice” ale lui P. Teleky şi faptul că noua frontieră ro­­mâno-ungară este „improprie apărării strategice”. În opinia lui Mussolini propunerile generalului Antonescu erau „foarte judicioase” însă totul depindea de voinţa Führer-ului. Au fost discutate şi chestiuni care ţineau de domeniul relaţiilor economice româno-italiene şi perspectiva unei Misiuni Militare Italiene în România[402]. Conducătorul Statului român a fost primit în audienţă, la 16 noiembrie 1940, de Papa Pius al XII-lea şi de Secretarul de stat al Vaticanului, Cardinalul Montini, cărora le-a prezentat documentat barbariile ungurilor împotriva românilor din Transilvania după Arbitrajul de la Viena. Presa italiană a constatat „linia moderatoare şi prudentă” adoptată de oficialităţile de la Roma. Redactori de la ziarele Popolo di Roma şi Popolo d’Italia
s-au întâlnit cu membrii delegaţiei române şi au analizat situaţia României de după 26 iunie 1940[403].

Dialogul Hitler – Molotov de la Berlin[404] (12-13 noiembrie 1940) nu a condus la aplanarea diferendelor sovieto-germane. Discuţiile şi memorandumul Guvernului sovietic (26 noiembrie 1940) au pus în evidenţă tendinţa germană de a canaliza efortul expansionist sovietic spre zona asiatică şi efortul Moscovei de a se extinde în zona europeană (pretenţiile legate de Finlanda, Bulgaria, Strâmtori)[405]. A fost un „dialog al surzilor”, fiecare cerând ceea ce ştia că celălalt nu va ceda[406]. Astfel, la mijlocul lui noiembrie 1940, Misiunea Militară Germană (MMG) capătă o importanţă deosebită în condiţiile eşecului ofensivei italiene din Grecia, care a dus la un front stabilizat italo-grec în Albania şi a făcut necesară o intervenţie germană prin Ungaria, România şi Bulgaria. În condiţiile în care Hitler, după zadarnice eforturi de a extinde pactul tripartit transformându-l într-un pact cvadripartit prin atragerea Uniunii Sovietice, a revenit la planurile sale de la sfârşitul lunii iulie de a soluţiona pe cale militară antagonismul germano-sovietic, România „a devenit în sud pilonul frontului de Est german”[407].

În cursul zilei de 22 noiembrie 1940, la ora 11.30, generalul Ion Antonescu sosea la Berlin, într-o atmosferă tensionată de vizita lui Molotov. La 19 noiembrie 1940, ora 06.30, postul de radio Londra, într-un comentariu asupra întrevederii Hitler-Molotov, conchidea: „Nimeni nu poate crede că această vizită a avut loc în urma înfrăţirii dintre zvastică şi ciocanul cu seceră. Stalin şi Hitler au decis însă să-şi vorbească, spre a amâna cât mai mult momentul când războiul dintre Germania şi Rusia va fi inevitabil…Ce va face Germania dacă industria sovietică, reorganizată de Reich, va aproviziona şi echipa armatele roşii?”[408]. La 20 noiembrie 1940, într-o convorbire cu Csáky István, Hitler avea să declare că URSS ameninţa viitorul Germaniei şi că nu ar fi exclus ca britanicii să ofere Rusiei Balcanii[409], în contraserviciul la o alianţă. Într-un asemenea context va avea loc întâlnirea Hitler – Antonescu, din 22 noiembrie 1940, care a marcat începutul unei relaţii speciale între cei doi conducători de stat, cu efecte benefice asupra raporturilor dintre România şi Germania.

 

 

Generalul Ion Antonescu şi Hitler la ieşirea din Cancelaria Reichului (noiembrie 1940)

 

Discuţiile dintre Hitler şi generalul Ion Antonescu s-au axat pe probleme economice, respectiv pe interesul Germaniei faţă de economia prosperă a României[410]. Conducătorul Statului român a condamnat cu vehemenţă Arbitrajul de la Viena şi a insistat să obţină din partea lui Hitler promisiunea revizuirii Arbitrajului[411]. Nu poate fi stabilit cu precizie dacă Hitler a făcut o promisiune în acest sens, după cum a afirmat mai târziu generalul Ion Antonescu („Nici o frontieră a continentului nu este definitivă”), în declaraţiile sale ca prizonier de război în Uniunea Sovietică[412]. Generalul Ion Antonescu a acceptat, în urma discuţiilor purtate cu feldmareşalul Keitel, în perspectiva înrăutăţirii raporturilor româno-sovietice, prezenţa unei noi divizii motorizate germane în România. „Evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, sub presiunea Rusiei, s-a făcut în condiţii deosebit de penibile. Aici, în această regiune, timp de luni întregi, s-au purtat lupte de frontieră care au cauzat pierderea a numeroşi ofiţeri şi ostaşi. Bineînţeles, acum situaţia este mai calmă, dar valul celor ce fug din Basarabia şi Dobrogea nu vrea să se curme”[413], avea să declare generalul Antonescu în discuţia cu Hitler.

În ziua de 22 noiembrie 1940, la ora 15.15, postul de radio britanic Daventry lansa în eter un comentariu care avea să capete, în perspectiva vremurilor, o semnificaţie aparte: „De la Marea Neagră la Marea Baltică, întreaga frontieră sovietică va fi ameninţată de trupe germane şi nu ştim dacă Rusia va fi de acord cu o asemenea perspectivă”[414]. A doua zi, 23 noiembrie 1940, România a aderat la Pactul Tripartit, ceea ce îl făcea pe Hitler să declare: „Rusia nu va ataca niciodată o asociaţie de puteri ca aceea pe care o formează Germania şi aliaţii ei”[415].

Cu ocazia vizitei lui Antonescu la Berlin, au fost discutate şi o serie de aspecte economice concrete. Germania urma să acorde României 100.000.000 mărci împrumut, cu 3% dobândă, pe timp de 10 ani pentru a se finanţa: „a) comenzile din Germania relative la necesarul în maşinării şi furnale pentru a se pune în funcţionare, cu maximum de efect folositor, fabricile şi uzinele de armament şi muniţii din ţară; b) comanda a 2.000 tractoare agricole, 3.000 de autocamioane şi un număr însemnat de locomotive;
c) comanda de unelte agricole, instrumente chirurgicale, medicamente şi aparate de radiografie; d) material necesar pentru repararea şi construirea de şosele, material telegrafic şi telefonic, sisteme de ace şi material de suprastructură pentru construcţii de cale ferată; e) materii prime necesare fabricatelor din industria grea: cocs; f) o rafinărie de petrol pentru benzină octanică şi material de rezervă pentru rafinăriile de petrol”[416]. Cele două delegaţii au stabilit şi limita maximă de penetrabilitate a capitalului german în industria grea şi petroliferă românească, respectiv maximum 50% în toate consiliile de administraţie, preţul în care se fac schimburile, atât pentru mărfurile germane, cât şi pentru cele române, acela din 1939 (1 DM = 40 lei) cota de cereale care se va da Germaniei să fie negociată anual, iar cumpărăturile să se facă numai de la guvern la guvern, fără intermediari. În declaraţiile făcute presei germane, la Berlin, cu ocazia semnării actului de aderare la Pactul Tripartit, generalul Ion Antonescu afirma că: „Nu este vorba numai de o formalitate diplomatică, cum au fost îndeplinite atât de des în ultimele două decenii, ci de un act fundamental al noii orientări a Statului român şi de o contribuţie sinceră şi reală a poporului român la reconstrucţia Europei şi a lumii, ca şi la apărarea civilizaţiei actuale”[417].

Reacţiile la evenimentele petrecute la Berlin cu ocazia vizitei generalului Antonescu au fost multiple. În ziua de 23 noiembrie 1940, la ora 17.00, Radio Roma anunţa convocarea ataşatului militar sovietic de la Bucureşti la Moscova. Generalul Erik Hansen, în urma convorbirilor purtate cu ministrul Germaniei la Bucureşti, W. Fabricius, reîntors de la Berlin şi care i-a rezumat discuţiile Hitler-Molotov, a întreprins măsuri de protecţie militară, deocamdată discrete, faţă de sovietici. Ordinele venite de la Berlin erau foarte clare: nu se va acorda atenţie incidentelor minore de frontieră, dar trupele germane din România vor respinge cu hotărâre un atac sovietic masiv, în orice împrejurări şi cu toate mijloacele aflate la dispoziţie.

Tensiunea crescândă din relaţiile sovieto-germane va fi concretizată în ceea ce priveşte România de continuarea incidentelor armate de la noua frontieră româno-sovietică, în special prin efectuarea de trageri şi manevre ale navelor militare, cu încălcarea apelor teritoriale româneşti, instalarea în mod nejustificat a unor debarcadere de campanie pe toată lungimea braţului Chilia, atacuri şi încursiuni, mai ales pe timp de noapte, asupra pichetelor de grăniceri etc. Obiectivul sovieticilor a fost acela de a pune stăpânire pe gurile Dunării. O statistică a acestor incidente, numai în perioada iulie 1940-iunie 1941, arată că au avut loc nu mai puţin de 39 de incidente de frontieră provocate de trupele sovietice, soldate cu morţi şi răniţi, răpiri de persoane sau capturarea de nave şi teritorii pe Dunăre. „Stâlpii graniţei provizorii, stabilite după acceptarea ultimatumului – declara mareşalul Ion Antonescu în faţa Tribunalului Poporului la procesul din mai 1946 – erau zilnic deplasaţi; se schimbau zilnic focuri; după urma lor cădeau morţi şi răniţi; avioanele ruse făceau zilnic incursiuni până în Carpaţi. D-l Lavrantiev mi-a cerut condominium până la Dunărea Maritimă şi dreptul pentru vasele de război ruse de a pătrunde până la Brăila; tot domnia sa mi-a cerut să dau din vasele şi materialul rulant şi locomotive cota corespunzătoare suprafeţei teritoriului ocupat, ceea ce nu era prevăzut în condiţiile ultimatumului: s-au ocupat cu forţa insulele din braţul Chilia-decembrie 1940-şi s-a încercat să se pătrundă cu forţa în Canalul Sulina la 2 ianuarie 194”[418].

SSI avea să înainteze şefului statului român, la începutul lui decembrie 1940, un document de analiză referitor la „Cauzele ce par că au determinat vizita lui Molotov la Berlin şi consecinţele ei”[419]. În legătură cu problemele discutate, documentul preciza că nu este exclus ca în schimbul menţinerii sale în neutralitate, URSS să fi ridicat o serie de pretenţii, conform vechiului său principiu de a câştiga fără război în dauna unui stat aflat în situaţie critică. Sovieticii cereau neamestecul Axei în Balcani, în Bulgaria şi Iugoslavia, precum şi controlul absolut în Marea Neagră. În ceea ce priveşte România, Berlinul nu a putut accepta cererile URSS întrucât satisfacerea acestora ar fi însemnat ca Berlinul să piardă bogatele resurse şi în special petrolul cât şi spaţiul strategic şi de influenţă la care avea acces după 30 august 1940[420].

Între 24 octombrie şi 20 decembrie 1940, aveau să se desfăşoare, la Bucureşti, lucrările Conferinţei privind reglementarea navigaţiei pe Dunăre şi lichidarea Comisiei Europene a Dunării (CED). La 28 octombrie, reprezentanţii români au propus crearea unui „Consiliu al Dunării Maritime” pentru sectorul Sulina – Brăila, în locul CED, din care să facă parte reprezentanţii României, Germaniei, Italiei şi URSS. Delegaţia sovietică a propus instaurarea unei administraţii mixte româno-sovietice pentru sectorul amintit şi interzicerea navigaţiei vaselor militare, cu excepţia celor române şi sovietice. La 10 decembrie, V. V. Pella, reprezentantul României, a expus poziţia în problema Dunării:
1) crearea unui „Consiliu Provizoriu al Dunării maritime”, care să aibă aceeaşi competenţă ca şi CED; 2) părţile de Fluviu care se găsesc exclusiv pe teritoriul ovietic sau român să fie sub administraţie naţională; 3) pentru sectoarele de Fluviu care formează graniţa între România şi URSS să fie create comisii mixte de cooperare; 4) libertate de navigaţie şi egalitate de tratament pentru toate navele. Guvernul român a respins toate propunerile şi presiunile sovietice menite a instaura un control sovietic asupra Dunării. La început, puterile Axei au adoptat o poziţie de neutralitate între România şi URSS, pentru ca în faza a doua a Conferinţei (5-20 decembrie 1940) să ia o poziţie netă în favoarea punctului de vedere românesc.

Având în vedere că raporturile româno-sovietice se vor degrada continuu şi după 6 septembrie 1940, putem conchide că România nu se putea sustrage viitorului conflict germano-sovietic. Asocierea de către Germania a României, la războiul împotriva URSS, corespundea pe deplin strategiei politice a generalului Ion Antonescu. În prima şedinţă a Consiliului de Miniştri ţinută după reîntoarcerea de la Berlin, la 4 decembrie 1940, generalul Antonescu declara: „În ceea ce priveşte frontiera de Est, este o problemă care se va rezolva pe plan european, în care România va interveni, atunci când situaţia va fi favorabilă şi când va putea să acţioneze o dată cu cei interesaţi deopotrivă în chestiunea slavă şi bolşevică. Prin urmare, şi din acest punct de vedere, noi avem o garanţie că vom putea, mai curând sau mai târziu, să realizăm din nou România Mare şi spre Est”[421]. În interviul acordat ziarului Völkischer Beobachter, la 13 octombrie 1940, Conducătorul Statului român afirma că această „nouă orânduire a Europei şi a lumii trebuie să nimicească toate ficţiunile şi să distrugă toate puterile oculte pe care s-au întemeiat construcţiunile de ieri şi care au dezlănţuit războiul de azi”[422]. Prinsă între Scylla şi Charybda, adică între Germania şi Uniunea Sovietică, soarta României avea să depindă de evoluţia raporturilor dintre aceste două mari puteri[423].

I.19. Pregătiri pentru marea încleştare

Conducătorul Statului şi factorii de comandă ai Armatei Române au fost sistematic informaţi despre evoluţia raporturilor germano-sovietice, despre poziţia strategică a trupelor sovietice în Basarabia şi Bucovina etc., informaţii absolut necesare în fundamentarea unor decizii politico-militare, a planului de campanie şi a directivelor operative în perspectiva campaniei care urma să înceapă. Grigore Gafencu telegrafia, de la Moscova, la 11 ianuarie 1941, referitor la planurile sovieticilor: „Chiar în vremea celor mai uriaşe cuceriri în Asia, ţelul de a face din Marea Neagră o mare rusească, închisă prin stăpânirea Gurilor Dunării şi a Strâmtorilor, trecea drept năzuinţa de căpetenie a politicii externe ruseşti. (…) Războiul actual, care a rupt din nou orice solidaritate europeană faţă de Rusia, a trezit vechile pofte ruseşti. Desfiiinţarea Comisiei Europene şi scoaterea Angliei din Marea Neagră a fost primul act pentru reluarea politicii de expansiune spre sud. (…) Dacă e o problemă care ar putea strica raporturile germano-sovietice e desigur problema dunăreană”[424].

În cursul lunii decembrie 1940, generalul Ion Antonescu avea să fie informat de către Serviciul Special de Informaţii şi Secţia a II-a a Marelui Stat Major despre acţiunile şi periculozitatea binomului Komintern-Armata Roşie, care va contribui la victoria de pe fronturile celui de-al doilea război mondial şi, mai apoi, la sovietizare[425]. Pe baza fluxului informaţional al SSI şi al Abwehr referitor la intenţiile strategice sovietice, Führer-ul a acceptat implicarea Misiunii Militare Germane în planurile de operaţii ale Armatei Române, astfel încât, în cazul unui atac sovietic, Armata Română urma să ocupe poziţii de apărare pe linia Prutului.

În perspectiva producerii unor evenimente la frontiera de Est, Marele Stat-Major român a ordonat ca 8 divizii de infanterie, 3 brigăzi de cavalerie şi 2 brigăzi mixte, să fie dislocate pe timpul iernii (1940-1941), majoritatea în Moldova, într-un dispozitiv de staţionare lung, cu posibilitatea de a putea face faţă unui atac de la Est[426]. Divizia 13 motorizată germană urma să sprijine Armata Română, iar Divizia 16 blindată să rămână ca rezervă. Paza regiunii petrolifere Ploieşti-Câmpina urma să fie asigurată de misiunea aeriană germană, aflată sub comanda generalului Wilhelm Speidel, constituită dintr-o divizie antiaeriană întărită, două regimente de artilerie antiaeriană, un grup de avioane de vânătoare, unităţi de proiectoare, unităţi speciale de apărare antiaeriană, precum şi unităţi speciale de construcţii pentru apărarea împotriva atacurilor aeriene şi de stingere a incendiilor. Pentru realizarea în cele mai bune condiţii a acestei misiuni, ordinul tactic de „a fi gata” se afla pe prim plan, iar instruirea aviaţiei militare româneşti constituia o preocupare secundară. Ca urmare a acestor modificări, generalul Erik Hansen, şeful Misiunii Militare Germane din România, a raportat la Berlin, în ziua de 12 decembrie 1940, că intenţia sa este de a folosi trupele de instrucţie germane în cazul „unor măsuri militare din partea Rusiei Sovietice”[427].

Buletinele informative militare din intervalul 21 ianuarie – 15 martie 1941 confirmau că Înaltul Comandament Sovietic procedase la dislocări intense de trupe în Basarabia şi Bucovina de Nord, acestea adoptând un dispozitiv care trăda intenţiile ofensive „cu scopul de a ocupa întreaga Moldovă şi restul Bucovinei (…) urmărind nu numai recuperarea teritoriilor pierdute după primul război mondial, ci şi dominarea Gurilor Dunării, ocuparea Peninsulei Balcanice şi stăpânirea Strâmtorilor”[428]. Referitor la dorinţele generalului Ion Antonescu, un reprezentant al Abwehr i-a sugerat directorului SSI, Eugen Cristescu, conduita pe care ar trebui s-o adopte autorităţile româneşti până la definitiva soluţionare a conflictului, respectiv „mai întâi demersurile obişnuite diplomatice, protestând la guvernul sovietic contra repetatelor violări ale teritoriului român din partea aviaţiei sovietice”[429], avertizând, totodată, că violările teritoriului român vor genera măsuri de ordin militar prin „tir aerian şi, eventual, urmărirea cu avioanele româneşti”[430].

Problema relaţiilor româno-sovietice avea să fie abordată de generalul Ion Antonescu, la 14 ianuarie 1941, cu ocazia întâlnirii cu Hitler de la Oberzalberg. Conducătorul Statului român a declarat că este gata să se angajeze în luptă alături de Germania dacă ar fi nevoie, urmând ca, în cazul unei eventuale acţiuni, România să se constituie în flancul defensiv stâng. În acest scop, România trebuie să se pregătească din punct de vedere militar, economic şi politic şi speră că „Germania îi va recunoaşte în noua Europă… rolul firesc de supremaţie regională”[431], în contextul noii ordini geopolitice germane. În timpul convorbirilor, Conducătorul Statului român l-a informat pe Führer că până la acel moment a fost imposibil să se traseze o linie de frontieră definitivă cu Rusia Sovietică şi că la frontiera româno-sovietică persista o nelinişte permanentă. Sovieticii trimiteau agenţi cu misiuni de spionaj în România, năşteau chestiuni de stat din incidentele cele mai mici şi concentraseră în zona din imediata apropiere a Deltei Dunării 7 corpuri de armată, 5 divizii blindate şi un număr corespunzător de avioane, făcând pregătiri pentru forţarea fluviului Dunărea. În această problemă, Hitler l-a asigurat că semnătura germană sub declaraţia de garanţie constituie o îndatorire absolut obligatorie pentru Reich şi, în caz de nevoie, va fi onorată nu numai la frontiera ruso-română, ci, de asemenea, şi la alte frontiere[432]. Sinteza informativă din 19 ianuarie 1941 a SSI, cu referire la raporturile germano-sovietice, atrăgea atenţia că „toate mişcările de trupe sovietice au fost făcute mai ales pe frontiera germană şi toate teritoriile anexate de URSS pe cale paşnică, fără nici o pierdere, au avut drept scop să dea Moscovei puternice puncte strategice în vederea unui eventual război cu Germania”[433].

La 18 decembrie 1940, Hitler semnase Directiva nr. 21 (Planul „Barbarossa”), care lua în calcul participarea activă a României la războiul contra URSS. Sarcina trupelor române era de a acoperi atacul flancului sudic german şi de a opera împreună cu forţele germane care înaintau în Moldova. Pe baza acestei Directive, Secţia Operaţii a Statului-Major al Armatei de Uscat, prevedea, la 22 ianuarie 1941, folosirea Armatei 12 din România. Aceasta urma să înainteze din Moldova pe direcţia generală Nord-Est, în timp ce, la Sud, efective mai reduse urmau să forţeze trecerea peste Prut şi Nistru. În cadrul planului „Barbarossa” era prevăzut ca România să sprijine cu forţe selecţionate atacul german şi, în afară de aceasta, „să execute servicii ale garnizoanei (de ocupaţie) şi servicii auxiliare în regiunea din spate”[434]. Comandamentul Armatei 12 germane urma să se afle la dispoziţia şefului Misiunii Militare a Armatei de Uscat, cu statul său major, pentru consfătuiri, iar Grupul de Armate „Sud” trebuia să-şi formuleze, până la 15 februarie 1941, cererile cu privire la colaborarea unităţilor române.

Grupul de Armate „Sud” a propus, la 12 februarie 1941, ca variantă, Secţiei Operaţii a OKH, folosirea a trei grupări de forţe române la flancul stâng al frontului: „diviziile de elită” române pregătite de instructorii germani urmau să coopereze strâns cu grupul din flancul drept al Armatei 12 germane şi să forţeze cursurile inferioare ale Prutului şi Nistrului. Acestui prim val german de atac îi urma linia a doua, compusă din şase până la opt divizii de infanterie şi toate forţele de cavalerie româneşti, care trebuiau să ocupe sudul Basarabiei şi să asigure flancul drept al Armatei 12. Un al treilea grup, format din 6 până la 8 divizii de infanterie, trebuia să înainteze la înălţimea flancului de nord al Armatei 12 şi să ocupe nordul Bucovinei.

În cursul aceleiaşi zile de 12 februarie 1941, la Statul-Major al Armatei de Uscat (OKH) va avea loc o întrunire a generalului Franz Halder cu generalii Adolf Heusinger şi Helmuth Stieff, precum şi cu locotenent-colonelul Reinhard Gehlen. La finalul consfătuirii, generalul Halder avea să adnoteze în jurnal: „a) Gehlen raportează despre observaţiile făcute în urma turului din România. (…) Armata Română nu poate fi privită ca o armată în adevăratul sens al cuvântului. (…) b) Hauffe trebuie informat cât mai repede în privinţa măsurilor luate în ceea ce priveşte Armata Română şi a cerinţelor noastre vis-à-vis de Barbarossa”[435]. Colonelul Arthur Hauffe – şeful de stat major al Misiunii Militare Germane din România – a prezentat, la 18 februarie 1941, un raport în faţa şefului Statului Major al Armatei de Uscat despre posibilităţile de folosire a Armatei Române. La 24 februarie 1941, generalul Franz Halder, într-o scrisoare de răspuns adresată Grupului de armate „Sud”, atrăgea atenţia că „forţele armate române, în majoritate, nu sunt indicate pentru misiuni de luptă independente”[436].

Având în vedere slăbiciunea evidentă a Armatei Române, pe lângă alte considerente, la 17 martie 1941 Hitler a modificat planul de operaţii al Grupului de armate „Sud”. La 19 martie 1941, Marele Stat-Major a comunicat Armatei 4 române că Misiunea Militară Germană va detaşa la Bacău un comandament restrâns pentru „a recunoaşte şi pregăti zona în vederea operaţiunilor pe care unităţile germane le-ar putea întreprinde în Moldova în legătură cu Armata Română”[437]. Acest comandament, instalat şi condus de locotenent-colonelul Hellwig, îşi propunea să colaboreze cu trupele române la îmbunătăţirea reţelei de drumuri şi transmisiuni. Totodată, Armata 1 română a ordonat instalarea unui dispozitiv defensiv suplimentar la frontiera de Est, format din 5 batalioane de infanterie, 4 divizioane de cavalerie şi 2 baterii de artilerie.

Psihoza bolşevizării României şi a pătrunderii ruşilor în Balcani a fost exprimată de Hitler şi în convorbirea purtată cu Bàrdossy Lászlo, noul ministru de Externe ungar, la 21 martie 1941. „Rusia – a precizat Hitler – nu aşteaptă decât asta: să găsească, nu contează unde, un haos în care să se poată amesteca…Carpaţii sunt mai mult un câmp de bătălie decât un hotar”[438]. La 25 martie 1941, generalul Ion Antonescu avea să declare, într-un discurs radiodifuzat, cu profunde implicaţii, că „nu va fi linişte în acest colţ al Europei şi nu va fi dreptate adevărată în lume cât timp nu se va face dreptate poporului românesc”[439].

În cursul consfătuirii militare, din 30 martie 1941, Hitler a explicat comandanţilor de armate şi de grupuri de armate sarcinile care le reveneau. Cu acelaşi prilej, Führerul a criticat foarte aspru Armata Română, avertizând pe cei prezenţi că nu trebuie să-şi facă iluzii asupra aliaţilor. „Cu românii – avertiza Hitler – nu se poate face nimic. Poate că, în spatele unui obstacol foarte puternic (Fluviul), ei ar putea asigura apărarea acolo unde nu se atacă. Antonescu şi-a mărit armata, în loc de a o reduce şi îmbunătăţii. Soarta unor mari unităţi germane nu trebuie să fie dependentă de rezistenţa unităţilor române”[440]. Armata 11 germană urma „să realizeze dispozitivul de acoperire pe trei grupări pentru a da trupelor române sprijinul de care aveau nevoie”[441]. La 31 martie 1941, Secţia Operaţii a Marelui Stat-Major a transmis Ordinul 29.700/A, pe baza căruia marile unităţi ale Armatei 4 române au trecut la efective de pace întărite. Începând cu 8 aprilie 1941, ele au intrat în dispozitiv de aşteptare, fiind gata să treacă în dispozitiv operativ în 12 ore, cele din linia întâi, iar cele din rezervă să se pună în marş în 6 ore. Desfăşurarea operaţiunii „Mariţa” (aprilie 1941) a evidenţiat importanţa geopolitică şi geostrategică a României în perspectiva viitorului conflict germano-sovietic, având în vedere faptul că trupele române aflate la frontiera de Est asigura seră desfăşurarea Armatei a 12-a germane şi mai apoi executarea operaţiunii „Mariţa”.

În dimineaţa zilei de 27 martie 1941, feldmareşalul Keitel i-a cerut telefonic şefului Misiunii Militare Germane din România, să-l determine pe generalul Ion Antonescu să ordone intervenţia trupelor române în Iugoslavia[442]. Generalul Antonescu a refuzat şi a ameninţat că dacă trupele Ungariei vor intra în Banatul de Vest, regiune iugoslavă locuită preponderent de etnici români, Armata Română va trece frontiera pentru a le izgoni[443]. La 1 aprilie, când Armatei Române i s-a cerut să deschidă focul împotriva unor nave iugoslave de pe Dunăre, solicitarea a fost respinsă, întrucât exista şi pericolul unei intervenţii sovietice. Acest pericol va reţine atenţia generalului Franz Halder care nota, la 7 aprilie 1941, în jurnalul său: „Modul de dispunere al forţelor ruseşti dă de gândit. Deşi se vehiculează mult ideea că ruşii vor pace şi că nu ei vor fi primii care vor ataca trebuie să recunoaştem faptul că şi-au dispus forţele în aşa fel încât oricând să poată lansa o ofensivă rapidă şi puternică. Ceea ce ar fi foarte neplăcut pentru noi”[444]. La 9 aprilie 1941, Grigore Gafencu, ministrul român la Moscova, a trimis un raport la Bucureşti în care semnala un neaşteptat demers al lui A. I. Vîşinski referitor la dorinţa Guvernului sovietic de-a încheia în mod amical lucrările pentru stabilirea liniei de demarcare.”Aceste declaraţii – constata Grigore Gafencu – , vădit inspirate de dorinţa de a reţine România în afară de conflictul balcanic, sunt potrivite cu politica urmată de Guvernul sovietic din ziua adeziunii Ungariei la Pactul Tripartit”[445].

În ziarul Berliner Boersenzeitung din 23 aprilie 1941, într-un articol referitor la importanţa geopolitică şi geostrategică a României în contextul războiului şi al noii lumi şi ordini care se năşteau, se puteau citi următoarele: „România ocupă în Sud-Estul Europei o poziţie dominantă, adevărată cheie de destine. Prin Nord, ea leagă Baltica cu Marea Neagră, prin Dunăre, lumea germană de Orient, prin Sud, ea uneşte Balcanii de Europa Centrală, iar prin Vest, ea tinde spre Adriatica.Câmpurile de acţiune militară în Europa Centrală găsesc în România o cetate naturală de dominare a regiunii. Axa eurasiană trece pe teritoriul românesc, deschizând, alături de Marea Neagră, poarta marilor drumuri imperiale.Zidită pe Carpaţi şi Dunăre, România este centrul unei vieţi regionale şi graniţa unei civilizaţii”[446].

Nota SSI din 4 mai 1941 privind „Stadiul relaţiilor sovieto-germane”, comunicată Marelui Stat-Major român, Ministerului de Externe, Ministerului Propandei şi Presei, precum şi reprezentanţilor din Abwehr aflaţi la Bucureşti, reţinea faptul că „Uniunea Sovietică continuă să facă o intensă propandă împotriva actualului regim politic din Germania şi că amiciţia sovieto-germană a avut drept scop să dea Berlinului siguranţa dinspre Est, pentru ca astfel să poată declanşa războiul. Odată acest scop atins, URSS-ului nu-i rămâne decât să aştepte un moment de slăbiciune a Germaniei pentru a porni la acţiune, spre a lichida conflictul ideologic cu aceasta”[447]. La 26 mai 1941, Comandamentul Suprem al trupelor Armatei de Uscat Germane din România a emis un „Ordin pentru apărarea Moldovei până la terminarea desfăşurării forţelor germane”, în care se cerea menţinerea Moldovei ca viitoare bază de operaţii, Armata Română având rolul principal în această operaţiune. Totodată, prin intermediul agenţiilor de presă de la Tokio, Vichy şi New York, opinia publică internaţională era informată cu privire la concentrările de trupe sovietice de la frontiera occidentală.

 „Cercurile diplomatice din Moscova – se afirmă într-un comunicat al Agenţiei United Press – subliniază, de asemenea, că concentrarea trupelor sovietice la frontiera occidentală a fost întreprinsă pe o scară excepţional de mare. În legătură cu această concentrare, a fost suspendat traficul trenurilor personale de-a lungul căii ferate siberiene, deoarece trupele sovietice din Extremul Orient au fost transferate mai ales la frontierele occidentale ale Uniunii Sovietice. Mari forţe armate au fost trimise la frontiera occidentală sovietică şi din Asia Centrală. Din cele două armate aeriene de rezervă, una a şi fost pusă la dispoziţia directă a comandamentului din regiunea militară Kiev. Efectivele acestei armate aeriene se compun din 1.800 de bombardiere şi 900 avioane distrugătoare…”[448]. La 8 mai 1941, Agenţia TASS era autorizată să răspundă, referitor la informaţiile vehiculate de mass-media occidentală cu privire la concentrarea trupelor, că toate acestea „nu reprezintă decât roadele imaginaţiei autorilor lor”[449].

La 2 mai 1941, s-a ţinut la Bucureşti o şedinţă restrânsă a Consiliului de Miniştri, cu participarea generalilor Iosif Iacobici, Grigore Georgescu, Gheorghe Dobre, Constantin Pantazi, Gheorghe Jienescu, Constantin Z. Vasiliu, Alexandru Ioaniţiu şi Ilie Şteflea. Problemele de organizare, instrucţie, înzestrare şi aprovizionare a Armatei Române, având în vedere noua situaţie geopolitică şi geostrategică, s-au aflat pe agenda de lucru a participanţilor. La 4 mai 1941, generalul Alexandru Ioaniţiu, şeful Marelui Stat-Major român, a comunicat Armatei 3 române că-i vor fi afectaţi o serie de ofiţeri germani cu însărcinări speciale, care urmau, în caz real de cooperare, să-şi poată executa misiunea de ofiţer de legătură urmând a se ocupa deocamdată numai de chestiuni de instrucţie. Ofiţerii români destinaţi să menţină contactul cu ei „se vor limita numai la chestiuni de doctrină militară, fără a se angaja în discuţii politice”[450], se preciza în instrucţiunile Marelui Stat-Major român. Totodată, Conducătorul Statului a făcut cunoscute opiniile sale cu privire la pericolul sovietic, prin legaţiile româneşti de la Berlin şi Roma:
„Pe deasupra regimurilor şi politicilor vremelnice care ar putea face să se creadă că el a pierdut din vigoare, panslavismul rămâne o realitate politică permanentă, pe care, de altfel, marile puteri au recunoscut-o şi combătut-o în trecut. (…) Cu cât deci Bulgaria va fi mai mare, cu atât Rusia va dispune de un instrument mai puternic pentru politica sa înspre Strâmtori. De tot ce se dă Bulgariei profită Rusia. Ieşirea Bulgariei la Marea Egee înseamnă ieşirea Rusiei la această mare. Cedarea Cadrilaterului – la care ruşii au contribuit cât le-a fost cu putinţă – înseamnă, în fond, un succes al planului sovietic de reducere progresivă a coridorului dobrogean ce desparte pe ruşi de slavii balcanici”[451].
În telegrama, expediată la Berlin şi Roma la 10 mai 1941, generalul Ion Antonescu a exprimat prima şi ultima sa pretenţie teritorială tranşantă: „…Nu ne trebuie numai Basarabia şi Bucovina, graţie cărora Rusia s-a apropiat atât de mult de slavii balcanici, ci şi Pocuţia, care ar lărgi frontiera comună ce s-ar crea între noi şi Slovacia şi Germania, prin Polonia ocupată”[452].

La 10 iunie 1941, SSI informa, printr-o notă specială, despre finalizarea pregătirilor militare ale Germaniei în vederea campaniei din Răsărit: „În legătură cu pregătirile militare pe care le-a luat Marele Stat-Major (german – n.n.), din sursă oficială germană se declară că Germania a făcut de mai multă vreme aceste pregătiri. De-a lungul frontierei occidentale ruse, pe linia de frontieră fino-rusă, germano-rusă, ungaro-rusă şi româno-rusă, adică de la Baltica la Marea Neagră, Armata germană este gata oricând să treacă la ofensivă”[453]. Ministrul de externe al Italiei, contele Ciano, avea să adnoteze, la 14 mai 1941, în jurnal: „Şeful SIM, pe temeiul unor informaţii culese la Budapesta, spune că atacul s-ar fi decis deja şi ar trebui să înceapă la 15 iunie. Ungurii şi românii ar colabora. Se poate. Dar e un joc periculos şi, mi se pare, fără un scop precis. Istoria lui Napoleon se repetă”[454]. Potrivit datelor de agentură ale trupelor de grăniceri ale NKVD din RSS Moldovenească, trupele române au început, din ordinul generalului Antonescu, „deminarea imediată a tuturor podurilor, drumurilor şi zonelor din apropierea frontierei cu URSS”[455]. Amiralul Kuzneţov telegrafia lui Stalin, la 11 iunie 1941, că „deplasarea armatei româno-germane şi îndeosebi a unităţilor de artilerie spre nordul României continuă”[456].

Cu privire la conducerea viitoarelor operaţii comune, Hitler a formulat următoarele linii de bază: „O operaţie ce se întinde de la Oceanul Îngheţat de Nord şi până la Marea Neagră necesită o conducere centrală, unitară. Ea se află, fireşte, în mâna noastră. Trebuie să evităm greşelile comise în războaiele de coaliţie anterioare. Fiecare aliat participă la gloria comună”[457]. Aceaste evoluţii politico-militare impuneau cu necesitate ca armata română să fie pregătită, dotată şi instruită pentru un război mondial. Planul de reorganizare al Armatei Române, după 6 septembrie 1940, s-a născut din studiul elaborat de generalul Ion Antonescu în anul 1934, pe când era şeful Marelui Stat-Major român, precum şi al experienţelor campaniilor din 1939-1940. La 6 septembrie 1940, forţele militare române însumau 1.014.315 militari (ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi), iar la începutul lunii decembrie, când s-a încheiat oficial operaţiunea de reorganizare, se aflau sub arme 377.957 militari.

La 16 octombrie 1940 s-au desfiinţat Ministerul Aerului şi Marinei şi Ministerul Înzestrării Armatei, constituindu-se un singur minister, respectiv Ministerul Apărării Naţionale, cu patru subsecretariate de stat – al Armatei de Uscat, al Aerului[458], al Marinei şi al Înzestrării Armatei. În continuarea procesului de modernizare a Armatei şi de adaptare la noutăţile războiului modern, s-a decis, la 25 septembrie 1940, ca Marele Stat-Major să fie degrevat de sarcinile administrative şi să se ocupe de pregătirea operativ-strategică a Armatei, elaborarea planurilor de operaţii, pregătirea cadrelor şi instruirea trupei. Pentru a realiza o unitate de doctrină la nivelul întregii Armate, au fost organizate două state majore, pentru Aeronautică şi Marină, subordonate şefului MStM. Şefii acestor state majore erau subşefi ai Marelui Stat-Major şi asigurau pregătirea tactic-operativă a celor două categorii de forţe armate. Marele Stat-Major a continuat să aibă în compunere secţiile Organizare-Mobilizare, Informaţii, Operaţii, Dotare, Instrucţie, Transporturi. Prezenţa Misiunilor militare germană şi italiană a impus transformarea Secţiei 7 – Învăţământ Militar Superior în Secţia 7 – Legături Armate Aliate.

În toamna anului 1940, au fost desfiinţate comandamentele Grupului de Armată nr. 1, Armatei 2, corpurilor 8, 10 şi de Gardă, precum şi ale unor mari unităţi. Divizia de infanterie a revenit la sistemul ternar, iar diviziile de cavalerie, greoaie şi slab înarmate, au fost transformate în brigăzi, structuri mai suple şi mai uşor de condus, realizându-se astfel 6 brigăzi mixte de cavalerie. Brigada 1 moto-mecanizată, singura mare unitate de acest tip, a fost transformată, la 24 februarie 1941, în Divizia 1 blindată, având în compunere doar un regiment de tancuri.Trupele de grăniceri au suferit modificări esenţiale în ceea ce priveşte structura de organizare. Divizia, brigada şi grupurile de grăniceri au fost desfiinţate şi s-au creat 7 regimente grăniceri-pază, dislocate în garnizoanele Bucureşti, Cernavodă, Bacău, Brăila, Fălticeni, Deva şi Blaj. Corpul de grăniceri avea în subordine un regiment de artilerie cu sediul la Bucureşti şi un grup de nave grănicereşti cu sediul la Brăila.

La propunerea generalului Alexandru Ioaniţiu, şeful Marelui Stat-Major român, avea să ia fiinţă, la 10 iunie 1941, o companie de paraşutişti. Acesta era un proiect mai vechi, din septembrie 1940, impus de necesităţile tactice şi strategice ale câmpului de luptă modern. Recrutarea se făcea pe bază de voluntariat, vârsta maximă admisă fiind 28 de ani. Erau necesare şi cunoaşterea unei limbi străine (rusă, ungară, bulgară, polonă), precum şi absolvirea a cel puţin 4 clase primare. Voluntarii trebuiau să semneze un contract de angajare pe 3 ani. Structura organică a aeronauticii nu s-a modificat, rămânând, în continuare, aviaţia de vânătoare, bombardament, informaţii, de legătură, hidroaviaţia, iar ca unităţi luptătoare erau celula, escadrila, grupul de aviaţie şi flotila de aviaţie. Un corp de instructori de aviaţie s-a instalat pe aerodromul Pipera, cu scopul de a perfecţiona metodele de luptă ale piloţilor de vânătoare români. Instructorii germani au organizat exerciţii de antrenament referitoare la-şcoala celulei, şcoala patrulei, metodele de protecţie a formaţiunilor de bombardament, metodele de atac. Pentru aviaţia de bombardament, care necesita o organizare complexă, s-a hotărât să fie trimise în Germania mai multe echipaje, în două serii, pe timp de câte două luni fiecare. Prima serie a plecat, în lunile aprilie-mai 1941, la centrele de specializare din Wiener Neustadt, Rostok şi Lvov. Aici a urmat un program de pregătire pentru zbor de noapte, zbor fără vizibilitate şi navigaţie radio-gonio cu spargeri de plafon după sistemul Fischer şi Roland şi aterizări după radio-farul Lorenz. A doua serie a plecat în lunile iunie-iulie 1941[459]. Partea germană a livrat forţelor aeriene române 39 de avioane „Messerschmitt 109”, 124 de tunuri antiaeriene Rheinmetall calibru 37 mm şi 59 de 40 mm Bofors, material antiaerian de 20 mm Gusttoff (73 de piese) şi Oerlikon (45 de piese). În schimb, nu s-a primit nici un tanc, nici un autocamion, deşi fuseseră comandate importante cantităţi.

După sosirea Misiunii Militare Germane în România (octombrie 1940), s-au constituit centre de instrucţie pe arme, cu scopul de a forma, după procedeele germane, instructori şi comandanţi de subunităţi, până la batalion, inclusiv. Trei mari unităţi de infanterie (5, 6 şi 13 infanterie) şi Divizia Blindată s-au instruit în comun cu unităţi germane, ele fiind considerate „divizii model”. La Şcoala Superioară de Război au fost detaşaţi consilieri germani, care au ţinut prelegeri, au elaborat aplicaţii tactice şi au prezentat exerciţii demonstrative.

Programul de reorganizare a Armatei Române, stabilit de generalul Ion Antonescu, prevedea: reducerea cadrului de pace şi de mobilizare la resursele demografice şi
materiale după rapturile teritoriale, adecvarea structurilor organizatorice la resursele financiare ale statul; dotarea marilor unităţi cu mijloace moderne de luptă (blindate, armament antitanc şi antiaerian, motorizate etc.); desfiinţarea tuturor coman­damentelor care nu au întrebuinţare la război; crearea unor mari unităţi omogene care să dispună de o bună mobilitate în câmpul tactic; perfecţionarea programului de formare a cadrelor şi instruire a trupelor în acord cu doctrina germană etc. Resursele financiare alocate Armatei pentru reorganizare şi întărire a capacităţii de luptă, în perioada septembrie – mai 1941, s-au cifrat la 20.504.999.906 lei, din care pentru înzestrare s-au alocat 13.225.289.954 lei. În primăvara anului 1941, potenţialul mobilizabil al României se cifra la circa 2.200.000 persoane, ceea ce reprezenta 32,9% din populaţia bărbătească şi 16,2% din total[460]. În planul de mobilizare pe 1941, în vigoare la 22 iunie, efectivul total de militari se ridica la 1.139.604 de militari, din care 39.476 ofiţeri, 57.002 subofiţeri şi 1.043.126 trupă.

Planul de mobilizare a Armatei cuprindea: Marele Cartier General, 3 comandamente de armată, 11 de corp de armată, 214 formaţiuni operative, 24 de formaţiuni servicii operative, 41 de comandamente, unităţi şi formaţiuni de zonă interioară. În toamna anului 1940, s-au reorganizat structurile unităţilor luptătoare. S-a revenit la regimentul organizat pe 3 batalioane, de la structura pe 4 batalioane; compania de armament de însoţire a regimentului, transformată, în 1939, în companie de armament greu cu pluton de aruncătoare şi un pluton tunuri de însoţire, a ajuns companie de mitraliere în 1941; grupa de luptă a fost încadrată în iarna 1940-1941 cu 10 oameni, plutonul având 4 grupe, compania era compusă din 3 plutoane şi o grupă de aruncătoare; şi s-au întărit companiile de cercetare de la regimente cu aruncătoare şi puşti mitraliere. În ciuda acestor eforturi de modernizare, regimentele de artilerie aveau să păstreze încă prea multe piese de calibru 75 mm, necompetitive în comparaţie cu obuzierele de 100 mm şi 155 mm. Totodată, în pofida unor măsuri de motorizare, forţele mobile şi blindate[461] rămâneau în număr redus. Trenurile şi coloanele motorizate de aprovizionare reprezentau cu adevărat rarităţi, majoritatea coloanelor folosind tracţiunea hipo. Aceste eforturi evidenţiază faptul că demersul fundamental al conducerii militare române consta în îmbunătăţirea puterii de foc a marilor unităţi şi în transformarea lor în veritabile forţe mobile şi manevriere.

Reorganizarea Armatei a impus şi restructurarea comandamentelor. În februarie 1941, după o serie de discuţii cu experţii Misiunii Militare Germane şi câteva consfătuiri cu şefii de secţii din Marele Stat-Major, şefii de Stat-Major ai Aerului, Marinei şi Înzestrării, generalul Ion Antonescu a stabilit constituirea la război a unui Mare Cartier General, împărţit pe: eşalonul I (cu organe de conducere a operaţiilor militare) şi eşalonul II. În perioada de instrucţie din iarna lui 1940 şi primăvara lui 1941, conform aprecierilor ofiţerilor germani artilerişti, de pe lângă diviziile de instrucţie, artileria română era foarte bine pregătită, iar din punct de vedere tehnic germanii n-au adus nimic nou artileristului român, deoarece pregătirea teoretică a ofiţerului artilerist român era superioară pregătirii ofiţerului german.

„Unităţile de geniu – conchidea generalul Platon Chirnoagă în legătură cu efortul de organizare şi instruire a Armatei Române – au adus pentru români o specialitate în care aceste unităţi s-au dovedit excelente în timpul operaţiunilor din Est – atacul forturilor, cazematelor şi al tuturor fortificaţiilor (…). Infanteria română, însă, a avut de învăţat de la infanteristul german, atât în apărare, cât şi în atac, în acţiunea cu blindate şi contra blindatelor”[462]. După o lună de zile de operaţii, Hitler şi-a schimbat părerea despre valoarea românilor. În convorbirea pe care a avut-o la, 12 august 1941, cu ambasadorul spaniol, la Berlin, Espinosa de los Monteros, aprecia că „trupele române, aliaţii noştri, sunt absolut eminente”[463].

Organizarea Marinei în perioada de după 6 septembrie 1940, a cunoscut unele modificări, în ideea întăririi capacităţii de apărare a litoralului maritim, în cooperare cu Corpul 2 Armată dislocat în Dobrogea. La Divizia de Mare, pe lângă Sectorul 1 Maritim (Sulina) existent, a fost înfiinţat Sectorul 2 Maritim (Constanţa), tot ca o unitate mixtă, având în compunere unităţi de artilerie de coastă, infanterie de marină şi apărări sub apă. Sectoarele maritime, conform misiunilor lor, au primit întăriri: la Sulina monitorul „Catargiu”, iar la Constanţa Secţia de torpiloare („Năluca”, „Sborul”, „Zmeul”). Sistemul de observare maritimă şi fluvială a fost întărit şi extins prin înfiinţarea unui batalion de observare cu opt companii, repartizate sectoarelor maritime şi Diviziei de Dunăre. Forţa Navală Maritimă a fost restrânsă la unităţile operative: Escadrila de distrugătoare, Grupul submarin, vedete torpiloare şi navă bază şi Secţia de canoniere dragoare, serviciul de siguranţă litorală revenind sectoarelor. În urma reorganizării, Divizia de Mare avea în compunere: Forţa Navală Maritimă, două sectoare maritime şi o brigadă de litoral, care erau însă subordonate operativ şi Corpului 2 Armată, cu care trebuiau să coopereze la apărarea litoralului. În perspectiva ameninţărilor care veneau din Est, s-a realizat, astfel, în bazinul Mării Negre şi pe litoralul nord-pontic, un sistem coerent de respingere a unor eventuale debarcări, în care prima linie revenea marinei, cu mijloacele de care dispunea, iar în adâncime se sprijinea pe Marile Unităţi ale armatei de uscat.

Divizia de Dunăre nu a fost supusă la modificări organizatorice, structura ei de Mare Unitate navală constituită în jurul escadrei de monitoare şi vedete dovedindu-se corespunzătoare. Forţei Navale Fluviale i se va adăuga Detaşamentul Dunărea de Sus (aflat la Turnu Severin), subordonat operativ Armatei 1 române, cu misiunea de asigurare a navigaţiei în sectorul Porţilor de Fier. În perioada septembrie 1940 – iunie 1941, au intrat în dotarea forţelor navale româneşti 3 vedete „Vospor”, comandate anterior în Marea Britanie, 2 vedete fluviale, cumpărate din Germania, un număr de tunuri antiaeriene de 20 mm pentru canoniere, aparate de dragaj magnetic, grenade antisub­marine, aparate de ascultare submarină etc., toate achiziţionate din Germania[464].

În iarna 1940/1941, a sporit importanţa complexului format de Marea Adriatică,
Marea Egee şi Marea Neagră, pentru Comandamentului Marinei Germane (Oberkommando der Kriegsmarine), astfel încât s-a constituit o Misiune a Marinei germane, cu sediul la Bucureşti, condusă de amiralul Tillesen, care ţinea legătura cu conducerea Statului şi cu Misiunea Militară Germană. Obiectivul acestei misiuni nu a fost atât pregătirea flotei române cât organizarea apărării navale a punctelor importante de pe litoralul Mării Negre şi de pe Dunăre, precum şi evaluarea potenţialului şi a posibilităţilor Marinei române de a fi, la nevoie, utilizată în operaţiuni pe mare şi pe fluviu. Amiralul F. W. Fleischer a fost subordonat Comandamentului Marină Sud (See Kriegsleistung Süd) de la Sofia, condus de amiralul Schuster, şi ulterior de amiralul Fricke. La Constanţa a fost constituit apoi un Comandament şcoală german („Marine Lehrkommando”) încadrat cu ofiţeri, subofiţeri şi gradaţi din toate specialităţile marinei. Acest comandament a început să activeze în primele zile ale anului 1941 ca un stat major suplimentar pentru probleme de pregătire de luptă ale Diviziei de Mare[465].

În primăvara anului 1941, pe baza unor planuri întocmite în comun cu Comandamentul Marinei Române, instructori germani şi-au făcut apariţia la unităţile Forţei Navale Maritime, cu misiunea de-a urmări îndeosebi buna funcţionare a complexelor navă şi grup de nave. Totodată, s-a acţionat pentru întărirea capacităţii de apărare a litoralului maritim[466]. În iarna 1940, au sosit la Constanţa tunuri navale de calibrul 280 mm, care au fost amplasate la sud de Constanţa (punctul „La Vii”), constituind o puternică baterie de coastă cu trei piese de 280 mm, dotată cu toată aparatura tehnică necesară tragerilor directe şi indirecte. Bateria, denumită „Tirptiz”, a devenit un centru german de apărare, dotat cu artilerie antitanc şi antiaeriană, o subunitate blindată şi un batalion de infanterie. O a doua baterie, cu trei piese de 280 mm a fost adusă în zona Mamaia. Această baterie, denumită „Lange Bruno”, a constituit, împreună cu „Tirpitz”, un sistem de tragere cu bază mare de observare, care a îmbunătăţit substanţial capacitatea de apărare a litoralului maritim. Lucrările legate de punerea în funcţiune a acestor două obiective s-au încheiat în martie 1941. Procesul de întărire a apărării litoralului românesc a continuat prin definitivarea procesului de instalare a bateriilor de coastă Agigea (4 tunuri calibrul 120 mm) şi Cota 22 – cap Siutghiol (4 tunuri de 152 mm). Totodată, a fost montată o baterie pentru apărarea imediată a intrării în portul Constanţa, cu patru piese de 66 mm provenite de la fostele torpiloare austro-ungare.Tot în primăvara anului 1941, unităţi germane de artilerie antiaeriană au fost dislocate în Dobrogea pentru apărarea unor obiective importante precum podul de la Cernavodă, instalaţiile petroliere din zona Palas-Constanţa şi portul Constanţa.
Pe aerodromul Mamaia-Sat a sosit o escadrilă germană de avioane de vânătoare având în dotare aparate Me 109, care s-a alăturat celei româneşti aflată tot acolo, dispunând de avioane Hurricane şi IAR 81. Flotila românească de hidroavioane, aflată la Siutghiol (4 escadrile), a fost întărită cu trei escadrile de hidroavioane germane Dornier şi Arado.

Încă din martie, teritoriul ţării a fost împărţit, din punct de vedere militar, în zone de frontieră, zone de fortificaţii, zone de interes militar (precum zonele Reşiţa, Muntenia, Dobrogea, Siret, Iaşi, Tg. Neamţ). În procesul de pregătire al României pentru război au fost importate pentru nevoile industriei de apărare, în perioada octombrie 1940-iulie 1941, din Germania, cocs (35.553 de tone), zinc (658 de tone), rulmenţi (93 de tone), fier semifabricat (18 847 de tone), iar din Iugoslavia plumb (776 de tone), zinc (30 de tone), aluminiu (50 de tone), ferosiliciu (72 de tone),
feromangan (110 tone).

În pofida acestor eforturi susţinute şi teribile pentru pregătirea Armatei Române şi a ţării pentru războiul care urma să vină, înzestrarea cu armament, muniţii, tehnică de luptă, mijloace de transport era deficitară la multe capitole[467].”Diviziile din Moldova – raporta, către Berlin, noul şef al Misiunii Militare Germane din România, generalul Arthur Hauffe, în mai 1941 -, susţinute de trupe germane, sunt indicate pentru dispunerea în apărare; trebuie avute în vedere puţinele lor mijloace antitanc. Nu se poate aprecia dacă puterea de rezistenţă va fi suficientă pentru o apărare îndelungă şi solicitantă. Pentru acţiunile ofensive, cu grad mare de dificultate, armata română nu este încă pregătită. (…) Mobilitate şi decizie rapidă nu pot fi aşteptate de la eşalonul de comandă român, care este marcat încă de maniera franceză de conducere”[468].

 

 

Mareşalul Ion Antonescu analizează planurile de operaţii militare împreună
cu aliaţii germani (1941).

 

Referitor la conducerea operaţiunilor pe frontul românesc, Hitler şi-a expus părerile în ziua de 14 iunie 1941 într-o adunare cu comandanţii de armate şi de grupuri de armate.
El a considerat această problemă mai mult politică şi psihologică decât militară. Generalul Antonescu va avea conducerea superioară până la începerea operaţiilor. După aceea, legătura dintre generalul Ion Antonescu şi comandantul Armatei 11 germane va fi făcută prin generalul Arthur Hauffe, şeful Misiunii Militare Germane din România, numit în locul generalului Erik Hansen, care luase comanda Corpului 54 armată.
La comandamentele române, până la divizie inclusiv, vor fi trimise detaşamente de legătură[469].

Lipsa unui tratat formal, din punct de vedere al dreptului internaţional, care să fundamenteze alianţa politico-militară româno-germană, în războiul cu URSS a constituit un motiv de reproş, al istoriografiei de după 1990, la adresa capacităţilor politice ale generalului Antonescu. Existenţa unui asemenea tratat ar fi atenuat o parte din disfuncţionalităţile ivite în cooperarea româno-germană, pe parcursul războiului din Est, dar nu ar fi influenţat de-o manieră decisivă evoluţia României şi statutul ei geopolitic. Având în vedere statutul geopolitic al Germaniei la 22 iunie 1941 şi capacitatea de ripostă militară a acesteia, concepţia lui Hitler despre războiul de coaliţie, aproape inexistentă, reproşurile la adresa capacităţii de luptă a Armatei Române, în parte întemeiate, ar fi fost extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, de impus condiţii partenerului german. Convingerile generalului Ion Antonescu despre pericolul generat de bolşevism şi URSS, despre onoarea militară şi nevoia de a fi redată demnitatea Armatei Române, după evenimentele din iunie 1940, au influenţat deciziile omului politic şi Conducătorului Statului român.

La începutul lui iunie 1941, Marele Stat Major român a început o mobilizare parţială, camuflată, a trupelor. Aflat la München, la 12 iunie 1941, generalul Ion Antonescu a fost informat oficial[470] despre viitorul atac german împotriva Uniunii Sovietice şi i s-a cerut agrementul pentru participarea trupelor române la noua campanie militară a Wehrmacht-ului[471]. Generalul Ion Antonescu a fost de acord cu participarea trupelor române la Operaţiunea „Barbarossa”[472]. Înainte de plecarea la München, Conducătorul Statului a ordonat să i se telegrafieze lui Grigore Gafencu la Moscova pentru a fi informat de faptul că sovieticii au concentrat un număr considerabil de forţe pe linia de demarcaţie iar avioane sovietice de recunoaştere zboară necontenit deasupra României. Marele Stat-Major român aprecia că, în general, dispozitivul trupelor şi al navelor sovietice au luat un caracter ce corespunde fazei imediat premergătoare operaţiilor militare ceea ce impunea părţii române „să-şi ia toate măsurile «pentru a fi gata la orice împrejurare»“[473].

Pregătirile de război ale românilor se desfăşurau din plin abia acum, astfel încât, la 22 iunie 1941, când a început atacul general, Armata Română era numai în mică măsură gata de a interveni[474]. În virtutea relaţiilor de comandament româno-germane şi având în vedere preponderenţa forţelor germane concentrate în Moldova, faţă de cele române, Secţia 3 Operaţii nu a întocmit, până la 22 iunie 1941, vreun proiect sau plan operativ pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. În intervalul 17-19 iunie, şeful Statului-Major al Armatei de Uscat (OKH), generalul Franz Halder, s-a aflat în România. A discutat despre ofensivă cu comandantul Armatei 11 germane şi cu şeful său de stat-major, a vizitat frontul de apărare la frontiera de nord şi de est a Moldovei, întâlnindu-se în seara zilei de 18 iunie, la Cartierul General al Armatei 11 germane cu generalul Iosif Iacobici, ministrul de Război al României, însă, a evitat intenţionat o întâlnire cu generalul Ion Antonescu, dat fiind că, despre apropiatul atac împotriva Uniunii Sovietice trebuia să se discute cu oamenii de stat străini numai prin OKW.

În perioada 15-19 iunie 1941, are loc Operaţiunea de minare Constanţa, o acţiune com­plexă, practic prima de această anvergură din istoria Marinei Regale Militare Române. În această operaţie a fost angrenată Forţa Navală Maritimă, dar şi unităţi de hidroaviaţie şi de artilerie de coastă române şi germane. Au trebuit rezolvate probleme dificile legate de asigurarea aprovizionării în flux continuu cu minele defensive şi cu minele de protecţie necesare barajelor, în condiţiile păstrării secretului transportului şi ambarcării lor. La 21 iunie 1941, Marele Stat-Major a înfiinţat Marele Cartier General (MCG), structurat pe două eşaloane. Marele Cartier General – eşalonul I, cuprinzând 7 secţii, printre care şi Secţia 3 Operaţii, va conduce trupele operative. Eşalonul II se va denumi Marele Stat-Major – PS (Partea Sedentară), de la 2 august 1941, având o structură similară cu cea a eşalonului I, dar un număr dublu de personal, şi se va ocupa de trupele din interior.

Opţiunea guvernului român de a participa la viitoarea ofensivă germană se dovedea a fi singura alegere, având în vedere numeroasele incidente de frontieră cu sovieticii, interesul naţional legat de redobândirea a ceea ce fusese pierdut, în iunie 1940, precum şi perspectivele unei noi invazii sovietice, respectiv ceea ce istoriografia rusă de după 1989 a definit ca fiind „atacul preventiv sovietic”, alias operaţiunea „Furtuna”. În aceste condiţii, putem aprecia că România se afla, în iunie 1941, într-o situaţie limită, care periclita, vital şi ultimativ, refacerea integrală a statului naţional[475].

[1] Este vorba despre: germaniu (folosit în electronica avansată); titaniu (în construcţia submarinelor de vânătoare, deoarece este un aliaj extrem de rezistent); magneziu (la explozivi); platină (în domeniul aeronauticii); mercur (în sectorul nuclear); molibden (pentru producerea oţelurilor); cobalt (pentru domeniul nuclear); columbiu (pentru aliaje speciale extrem de rare). Se poate adăuga pentru oţeluri: tungstenul, manganul, cromul, toate acestea fiind vitale pentru dezvoltarea complexului militaro-industrial şi pentru asigurarea apărării. La începutul anilor ’80 fosta Uniune Sovietică controla spaţiul în care se aflau opt elemente chimice strategice iar Statele Unite zona în care se aflau patru dintre aceste elemente strategice.

[2] Această literatură se împarte în trei categorii: a) literatura martorilor şi a autorilor evenimentelor din perioada 1939-1945; b) literatura perioadei 1945-1947; c) literatura de după 1947.

[3] Friedrich Ratzel s-a născut în 1844, la Karlsruhe. Primele studii avea să le urmeze în domeniul zoologiei, la Heidelberg, Jena şi Berlin. Îşi continuă apoi pregătirea la Montpelier, în Franţa, timp de un an. Războiul franco-german din 1870-1871 îl obligă să-şi întrerupă studiile. Este înregimentat la Baden şi ia parte la război împotriva Franţei. Rănit, se întoarce la München unde urmează cursuri de geografie şi geologie, mai apoi de istorie şi de antropologie istorică. Unul dintre profesorii săi este M. Wagner, creator al teoriei migraţioniste. În 1876, este numit profesor la Universitatea din München, iar în 1884 la Universitatea din Leipzig.

[4] A se vedea: Ion Conea, Geopolitica. O ştiinţă nouă, în Geopolitica, Editura Ramuri, Craiova, 1939.

[5] Ecopolitica se subdivide în: a) Emporopolitică – studiul comerţului cu alte state; b) Autarkiopolitică – studiul gradului de autarkie a unui stat; c) Economiopolitică – studiul modului de gospodărie sau de organizare economică.

[6] Demopolitica se subdivide, şi ea, în: a) Etnopolitică – studiul neamului; b) Plethopolitică – studiul trupului neamului; c) Psychopolitică – studiul firii neamului.

[7] Sociopolitica cuprinde: a) Filopolitica – studiul satisfacţiei sociale; b) Biopolitica – studiul vieţii sociale.

[8] Kratopolitica se compune din: a) Nomopolitica – studiul formei de stat; b) Praxipolitica – studiul vieţii de stat; c) Arhopolitica – studiul despre natura şi manifestarea autorităţii statului.

[9] Gheorghe Buzatu, Emil I. Emandi, V. I. Cucu, Geopolitica – Conceptul şi structura obiectului, în Geopolitica, vol. I, Editura Glasul Bucovinei, Iaşi, 1994, p. 15.

[10] Paul Buckholtz, Political Geography, New York, 1966, p. 25.

[11] Gunter Hayden, Critica geopoliticii germane, Bucureşti, 1960, p. 75

[12] Ibidem.

[13] Pierre Galois, Géopolitique, Paris, 1990, p. 29.

[14] Richard Henning, Geopolitik, Leipzig-Berlin, 1931, p. 9.

[15] Karl Haushofer s-a născut la 27 august 1869, la München, fiul lui Max şi Aldehida Haushofer. În 1887, îşi începe cariera militară şi în 1889 primeşte gradul de ofiţer. Se căsătoreşte în 1986 cu Martha Mayer-Doss, fiica unui jurist şi comerciant din Mannheim. Perioada 1908-1910 şi-o petrece în Extremul Orient, ca însărcinat oficial al guvernului german. Combatant pe fronturile primului război mondial, participă şi la bătăliile de pe valea Trotuşului, în 1916. Din 1919, se dedică geopoliticii şi carierei universitare (A se vedea: Hans-Adolf Jakobsen, Karl Haushofer, Leben und Werk, 1977).

[16] Karl Haushofer, De la géopolitique, 1985, p. 97 – 101.

[17] Ibidem.

[18] Gheorghe Buzatu, Emil I. Emandi, V. I. Cucu, Geopolitica…, vol. I, p. 17.

[19] Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Geopolitica, Bucureşti, 2001, p. 53.

[20] Michel Foucher, Fronts et frontières: un tour du monde géopolitique, Paris, 1988, p. 56.

[21] Ibidem.

[22] Lucrări care definesc geopolitica prin prisma relaţiilor internaţionale: 1) studiul relaţiei dintre politica internaţională de putere şi caracteristicile corespondente ale geografiei (Saul Cohen, Geography and Politics in a World Divided, 1963); 2) interpretarea politică a unei realităţi geografice globale (Collin S. Gray, The Geopolitics of the Nuclear Era, 1977); 3) relaţia dintre practica unei politici de putere şi mediul geografic (Desdmond Ball, Modern Technology and Geopolitics, 1983); 4) geopolitica este reprezentarea cartografică a relaţiilor între principalele puteri care se confruntă (Robert E. Harkavy, Great Power Competition for Overseas Bases, 1983); 5) studiul relaţiilor care există între conduita unei politici de putere pe plan internaţional şi cadrul geografic în care se exercită (Pierre Gallois, Géopolitique, 1990) sau definirea lui William Fox pentru uzul organizaţiei NATO, care, pe scurt, se referă la „aplicarea geografiei la afacerile mondiale” (Colocviul NATO, 1983).

[23] Ionel Nicu Sava, Şcoala Geopolitică Germană, Editura Info-Team, Bucureşti, 1997, p. 139.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ion Conea, O poziţie geopolitică, Bucureşti, 1944, p. 37.

[27] Apărut în revista Rânduială şi publicat în colecţia cu acelaşi nume, Editura Neam şi Ţară, Bucureşti, 1941; materialul a fost retipărit în lucrarea sa din 1944, Geografie şi istorie românească, Colecţia Luceafărul (p. 83-110). A se vedea pentru acest subiect şi studiul publicat în această culegere, intitulat Spaţiul geografic românesc, p. 7-25, precum şi articolul Carpaţii hotar natural? din Geopolitica şi Geoistoria, nr. II, 1942, p. 62 şi urm.

[28] În Analele Dobrogei, an X, fasc. 1-12, Cernăuţi, 1929, p. 262-267.

[29] N. Rădulescu, Hotarul …, p. 290.

[30] Extras din Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii Regele Ferdinand I din Cluj şi Timişoara, vol. VII, 1942, p. 1-29. Există o viguroasă tradiţie în cultura română a analizelor consacrate Chestiunii Dunării (C. I. Brăcoianu, Gr. Antipa, E. P. Botez, C. Diamandi, T. Gâlcă, I. Stoenescu-Dunăre, S. Mehedinţi, N. Iorga ş.a.).

[31] Gheorghe I. Brătianu, Chestiunea Mării Negre, curs, 1941-1942, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filosofie şi Litere, editor Ioan Vernescu. Chestiunile geopolitice atacate în acest curs au mai fost abordate de istoric şi cu alte prilejuri. A se vedea: Spaţiul etnic, spaţiul vital, spaţiul de securitate, în Analele Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice, vol. II, 1942, sau Originile şi formarea unităţii româneşti. Prelegeri ţinute le Şcoala Superioară de Război, Bucureşti, 1942. Despre prelegerile de geopolitică ţinute la Şcoala Superioară de Război a se vedea locotenent-colonel dr. Petre Otu, Studiul geopoliticii la Şcoala Superioară de Război, în Revista de Istorie Militară (în continuare RIM), nr. 6 (34)/1995, p. 22-24.

[32] Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, p. 107.

[33] Ibidem, p. 106-107.

[34] Ibidem, p. 108-109.

[35] Ibidem. Gh. I. Brătianu creionează şi soluţiile mai vechi ale acestei chestiuni având în vedere şi interesele româneşti în zonă: „Conferinţa de la Lausanne din 1923 stabilise un regim al strâmtorilor, regim care dezarma strâmtorile şi asigura negoţul în Marea Neagră. Iată prin urmare cum se rezolva problema ţinându-se seama de interesele riveranilor. Conferinţa de la Montreux a modificat acest regim în 1936. Era încă un semn de modificare a echilibrului european. De asemenea, Congresul de la Paris din 1856 desfiinţase bazele navale ruseşti, distrusese Sevastopolul, interzisese Rusiei întreţinerea unei flote de război în Marea Neagră. Iată cum se garanta spaţiul de securitate, care în acea vreme nu era numai al nostru, ci era, cum e şi

astăzi, al Europei”.

[36] Diferite elemente importante ne separă de Peninsula Balcanică: a) Dunărea, importantă frontieră fluvială; b) un relief diferit, căci munţii domină în Peninsula Balcanică, iar în România câmpia, ca în Europa Centrală; c) structura geologică: cuaternarul, atât de întins la nord de Dunăre, lipseşte aproape total în sud; glaciaţiuni minime în Peninsulă, pe când în Europa Centrală ele au fost mari; d) clima, flora şi fauna suferă în Peninsula Balcanică profunde influenţe mediteraneene, care dispar rapid la nord de Dunăre; e) hidrografia: cursurile de apă din Peninsulă aparţin altor bazine care există în Europa Centrală; f) expansiunea germană caracteristică Europei Centrale nu s-a extins spre sud-est, ci până la Dunăre; acest fluviu marchează limita septentrională a Islamului, ai cărui martori sunt atât de numeroşi în Balcani; g) Dunărea este o frontieră istorică: după cucerirea Daciei, romanii s-au retras dincolo de fluviu (abandonându-se teritoriul), care devine mai târziu limita Imperiului Bizantin, mai apoi a celui Otoman; afară de cucerirea Ungariei, Imperiul Otoman nu s-a întins dincolo de fluviu; h) psihologia popoarelor balcanice care este întreţinută pentru realizarea unui ideal străin lor – renaşterea Imperiului Bizantin – diferă fundamental de cea a românilor; i) relaţiile economice ale României cu ţările balcanice sunt la un nivel foarte scăzut, majoritatea exporturilor fiind dirijate spre Europa Centrală.

[37] Mihai D. David, Probleme de ordin geopolitic ale locului şi ale spaţiului ocupate de Statul Român, în Consideraţii geopolitice asupra Statului Român, Iaşi, 1939, p. 85.

[38] Simion Mehedinţi, Fruntaria României spre răsărit, în Revista Fundaţiilor Regale, Anul VIII, nr. 8-9, 1941, p. 255.

[39] Cristian Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete Româneşti, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994, p. 142. A se vedea: Gheorghe Buzatu, O istorie a petrolului românesc, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, 572 p.

[40] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri (în continuare PCM), dosar 143/1939, f. 19-20.

[41] Eugen Preda, Miza petrolului în vâltoarea războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1983, p. 28 – 29.

[42] Ibidem.

[43] P. Marguerat, Le III^e Reich et le pétrole roumain 1938-1940. Contribution a l’étude de la pénétration économique allemande dans les Balkans a la veille et au début de la Seconde Guerre mondiale, Genève, 1977, p. 109-110.

[44] Ibidem.

[45] Emilian Bold, Diplomaţia de conferinţe, Editura Junimea, 1991 Iaşi, p. 8.

[46] Ibidem, p. 16.

[47] Ulrich von Brockdorff-Rantzau (1869-1928) a fost, iniţial, ofiţer de gardă. În 1912, este trimis la Copenhaga ca ministru plenipotenţiar, când reuşeşte să împiedice o alianţă a Danemarcei cu Antanta. În 1918, este secretar de stat la Ministerul de Externe şi, din decembrie, ministru de Externe în Cabinetul lui Ph. ScheIdemann. Demisionează la 21 ianuarie 1919. În 1920, îşi publică ideile de politică externă în Dokumente und Gedanken um Versailles. Numit ambasadorul Germaniei la Moscova, în 1922, va urmări o politică de apropiere între cele două state.

[48] Emilian Bold, op. cit., p. 44.

[49] Ibidem, p. 45.

[50] Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (în continuare AMAE), E2, P. I, vol. 181 (prin Curier Brătianu către Pherekyde, 7 mai 1919, f. 152).

[51] Nichifor Crainic, Zile albe zile negre (Memorii), vol. I, Casa editorială Gîndirea, Bucureşti, 1991, p. 220.

[52] Onisifor Ghibu, aflat în preajma lui Nicolae Titulescu, la Geneva, scria referitor la Liga Naţiunilor: „…era o foarte bună organizaţie pentru diplomaţi, dar mai puţin favorabilă pentru lume. Simţeam cum toţi acei oameni se întâlneau la discuţii, la banchete, la toaste, la serbări, la manifestaţii, dar nimenea nu punea osul cu adevărat pentru problemele mari ale păcii şi ale omenirii” (Apud Onisifor Ghibu, Oameni între oameni, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990, p. 336). Nicolae Titulescu este nominalizat de către Horia Nestorescu-Bălceşti ca fiind membru al francmasoneriei române (Apud Horia Nestorescu-Bălceşti, Ordinul Masonic Român, Casa de editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1993, p. 564).

[53] Emilian Bold, op. cit., p. 41.

[54] A se vedea: Acordul naval anglo-german din 1935, Operaţia „Dynamo”, drama de la Mers el-Kébir etc.

[55] Emilian Bold, op. cit., p. 54.

[56] Programul francez de securitate cuprindea: 1)controlul militar francez al Rhinului; 2) o alianţă permanentă a marilor puteri trebuia să ajute Franţa să păstreze Rhinul; 3) un grup de aliaţi mai mici să ameninţe Germania dinspre răsărit; 4) reducerea teritorială a Germaniei; 5) mutilarea organizării politice a Germaniei; dezarmarea Germaniei, fără ca această măsură să atingă pe Aliaţi; 6) o zdrobitoare indemnizaţie în cadrul reparaţiilor; deposedarea Germaniei de resursele ei economice; 7) un număr de acorduri economice care să favorizeze Franţa şi să prejudicieze Germania etc.

[57] Raymond Recouly, Le memorial de Foch, L’Imprimerie Nouvelle, Paris, 1930, p. 200-202.

[58] AMAE, fond 71, Franţa, vol. 63, 1920-1926, f. 87 (Raport din 12 ianuarie 1925, semnat C. Diamandi).

[59] „Interesul Franţei este ca legăturile din Confederaţia Germană să fie mai strânse sau mai slabe? În alţi termeni, trebuie noi să dorim ca Germania să devină în unele privinţe o singură naţiune sau să rămână o aglomerare de popoare şi de prinţi dezuniţi? Este o veche tradiţie a diplomaţiei noastre că trebuie să năzuim ca Germania să rămână împărţită într-un mare număr de puteri independente, şi aceasta era evident, într-adevăr, atunci când în spatele Germaniei nu se găsea decât Polonia şi o Rusie pe jumătate barbară; dar este la fel în zilele noastre ? Răspunsul pe care îl vom da acestei întrebări depinde de o alta: care este, în adevăr, în zilele noastre, pericolul pe care îl reprezintă Rusia pentru independenţa Europei? Cât mă priveşte pe mine, care gândesc că Occidentul nostru este ameninţat să cadă, mai devreme sau mai târziu, sub jugul sau cel puţin sub influenţa directă şi irezistibilă a Ţarilor, eu judec că primul nostru interes e să favorizăm unirea popoarelor de rasă germanică, spre a le opune acestora (ruşilor)”, scria Alexis de Tocqueville în lucrarea Les Souvenirs, ediţia din 1943, p. 227 (Apud Pamfil Şeicaru, Adevărul trebuie amintit, Editura Fides, Iaşi, 1998, p. 6).

[60] Ibidem, p. 7.

[61] André Tardieu, La Paix , Payot, Paris, 1921, p. 477.

[62] A se vedea: Dr. Miroslav Tejchman, Cum s-a creat Mica Înţelegere, în Magazin istoric, Anul XLV, serie nouă, nr. 5 (530), mai 2011, p. 33 – 36 şi Dumitru Preda, Mica Antantă – a cincea putere a Europei?, în Ibidem, p. 37 – 40.

[63] Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României 1918-1940, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 109.

[64] Florin Constantiniu, Între Hitler şi Stalin. România şi pactul Ribbentrop-Molotov, Editura Danubius, Bucureşti, 1991, p. 11-12.

[65] Viorica Moisuc, op. cit., p. 67.

[66] Ibidem, p. 69.

[67] Ibidem, p. 127.

[68] AMAE, fond C 114, dosar 42, raport din 14 mai 1924 de la Legaţia din Praga, semnat C. Hiott, pentru G. Mârzescu, ministrul Afacerilor Străine.

[69] AMAE, fond Mica Înţelegere, dosar 6, telegrama 27.060 din 19 mai 1925 către Legaţia din Londra. Se întreabă ce temei se poate pune pe tezele susţinute în articolul din Daily Express.

[70] Viorica Moisuc, op. cit., p. 137-138.

[71] AMAE, Fond Mica Înţelegere, dosar 6, telegrama circulară din 13 mai 1925 către toate legaţiile, semnată I. Gh. Duca.

[72] Octavian Goga, Mustul care fierbe, Editura Scripta, Bucureşti, 1992, p. 319.

[73] Pierre Renouvin, Histoire des relations internationales, vol VII, Paris, 1959, p. 236.

[74] Viorica Moisuc, op. cit., p. 182-183.

[75] Ibidem, p. 183.

[76] Ibidem, p. 193.

[77] Emilian Bold, op. cit., p. 142.

[78] Viorica Moisuc, op. cit., p. 213.

[79] Ibidem, p. 302.

[80] A se vedea: Alexandru Murad-Mironov, Recurs la o falsă alternativă: recunoaşterea occidentală a unirii Basarabiei cu România la mijlocul anilor ’20, în Iluzii, teamă, trădare şi terorism internaţional=1940. Omagiu Profesorului Ioan Scurtu (coordonatori: Gh. Buzatu, Marusia Cîrstea, Horia Dumitrescu, Cristina Păiuşan-Nuică), vol. I, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2010, p. 153 – 160.

[81] Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1992, p. 10.

[82] Viorica Moisuc, op. cit., p. 193.

[83] În cursul anului 1925, Societatea Wikers (Marea Britanie) obţine dreptul, din partea statului român, de a se ocupa de modernizarea Uzinelor Reşiţa şi de transformarea instalaţiilor de la Copşa Mică şi Cugir în puternice fabrici de armament într-un interval de doi ani. După doi ani de la semnarea contractului, se aduc primele maşini mecanice în ţară. În august 1932 guvernul român este anunţat de Societatea Wikers că înţelegerea (din 1925) este irealizabilă. Între timp, în 1930, guvernul român a invitat Uzinele Skoda să întreprindă evaluarea „complexului”, dar cei de la Wikers nici nu au vrut să discute cu reprezentanţii uzinelor. „Oferta Skoda” a căzut. Care erau avantajele ei ? După 15 ani de exploatare, uzinele „complexului” reveneau României; 7 – 800 de funcţionari aveau de lucru la care putem adăuga şi pe cei 6 – 7 000 de oameni; prin impozite statul român ar fi încasat anual 500 – 600 de milioane lei; minele de fier şi cărbuni ale României ar fi fost şi mai temeinic şi mai cu folos exploatate; un corp de ingineri şi maeştri ar fi putut fi instruit şi rutinat în fabricarea de muniţie şi armament. Cel mai important lucru era că, după şase ani de la încheierea contractului, armata română nu va mai fi dependentă sub nici un raport de străinătate, înarmându-se numai în ţară şi cu materiale fabricate exclusiv în ţară, acesta fiind şi gândul generalului Nicolae Condeescu, ministrul Apărării al României. În caz de ocupare a Uzinelor Skoda, cele de pe teritoriul României deveneau furnizorii permanenţi ai armatelor Micii Înţelegeri. Generalul Constantin Ştefănescu-Amza îl înlocuieşte pe generalul Condeescu la Ministerul Apărării, şi, printr-un ucaz ministerial, amână sine die planul de înarmare. A se vedea: George Damian, O şansă ratată: colaborarea româno-britanică în industria de armament, în Magazin istoric, Anul XLVII, serie nouă, nr. 8 (557), august 2013, p. 25 – 28.

[84] Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p. 36-37.

[85] Pamfil Şeicaru, Curentul, Anul VIII, nr. 2.759 din 9 octombrie 1935.

[86] Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia pentru Basarabia, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 113.

[87] Nichifor Crainic, op. cit., p. 242; Radu Lecca, un personaj enigmatic al vieţii politice internaţionale, aflat la Berlin în acei ani, după o tumultuoasă „aventură” franceză, scria: „Era o nebunie de a crede că situaţia geografică îi permitea României de a trăi în raporturi de duşmănie cu Germania şi cu Rusia, sprijinindu-se numai pe şcoala oratorică de la Geneva. (…) România, mai devreme sau mai târziu avea să devină obiect de compensaţie pentru ca Franţa să poată menţine alte poziţii periclitate, mai importante pentru ea. Pentru România nu vedeam decât o singură soluţie: aceea de a se înţelege cu o oră mai devreme cu acele mari puteri care aveau interese directe în Bazinul Dunărean, în primul rând Germania şi Rusia” (Radu Lecca, Eu i-am salvat pe evreii din România, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994, p. 76).

[88] Ibidem, p. 243.

[89] Ioan Talpeş, Diplomaţie şi apărare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 97.

[90] Robert C. Tucker, Stalin in Power, New-York – Londra, 1990, p. 345.

[91] Nicolae Casian, Scrisoare deschisă domnului Nicolae Titulescu, Bucureşti, 1935, p. 193.

[92] Ibidem.

[93] Ibidem.

[94] Ibidem.

[95] Conform afirmaţiilor fostului ofiţer KGB Vasili Mitrokhin, Pierre Cot a fost recrutat de către serviciul de informaţii externe ale NKVD la mijlocul deceniului al treilea, dar şi-a revizuit atitudinea faţă de sovietici în perioada Marii Epurări. După capitularea Franţei, în iunie 1940, Cot s-a refugiat în SUA, unde a intrat, din nou, în vizorul spionajului sovietic. La 1 iulie 1941, rezidentul NKVD la New York, Vasili Zarubin, a raportat Centrului că Pierre Cot a fost reangajat sub numele de cod DAEDALUS. În 1944, Cot avea să fie trimis într-o misiune de trei luni la Moscova, în calitate de reprezentant al guvernului provizoriu al generalului de Gaulle. „Libertatea este în declin necontenit în capitalism şi progresează continuu în socialism”, avea să scrie Pierre Cot în raportul întocmit la întoarcerea din
misiune.

[96] Nicolae Casian, op. cit., p. 193.

[97] Ibidem.

[98] Apud Ioan Talpeş, op. cit., p. 101.

[99] Vintilă Brătianu avea să-i reproşeze lui Virgil Madgearu prezenţa acestuia în casa lui Anatol de Monzie de la Paris. Acest Anatol de Monzie, ca ministru al Instrucţiunii Publice, va îngădui participarea la Congresul Internaţionalei a III-a comuniste a institutorilor francezi. Rezultatul a fost peste aşteptări, astfel încât din 140.000 de institutori, 80.000 vor face parte din Sindicatul Comunist al institutorilor, adică mai mult de 50%.

[100] „(…) El (Titulescu – n.n.) a convocat comisiile Afacerilor Externe reunite ale Camerei şi Senatului, spre a examina proiectul. În comisii nu se stenografiază dezbaterile tuturor proiectelor de lege. Întâmplător, făceam parte din comisia Camerei Deputaţilor, aşa că am asistat la această şedinţă. Au luat cuvântul: A. C. Cuza, Octavian Goga, George Brătianu şi subsemnatul. Ceea ce trebuie menţionat e că nici un reprezentant al Partidului Liberal nu a luat cuvântul şi nici din partea Partidului Ţărănist nu s-a ridicat nimeni să susţină proiectul prezentat de ministrul de Externe N. Titulescu, care făcea parte din guvernul liberal, prezidat de G. Tătărăscu. Proiectul a fost analizat din punct de vedere al intereselor româneşti. Pactul de asistenţă mutuală prezentat avea ceva care îi dădea un aspect straniu, şi iată de ce: Franţa avea frontieră comună cu Germania, Rusia Sovietică nu avea. Dar nici România nu avea frontieră comună cu Germania. Atunci la ce corespundea acest pact de asistenţă mutuală cu Rusia? O singură utilitate ar fi avut, şi anume, ca România să îngăduie transportul trupelor ruseşti menite să vină în ajutorul Cehoslovaciei. Rând pe rând, cei care au luat cuvântul ca să combată proiectul, au subliniat această interpretare a sensului Pactului de ajutor mutual. Nicolae Titulescu nega. Ce păcat că nu au fost stenografiate cele spuse de A.C. Cuza, Octavian Goga şi George Brătianu, care evoca amintirile bunicului său, din 1878, şi tratatul din 1916-1917, când Sturmer negocia cu von Yagov o pace separată. Expunerea lui calmă, ca o lecţie de istorie, avea în partea finală accentul tragicei îngrijorări care îl domina” (Apud Pamfil Şeicaru, Adevărul…, p. 16-18).

[101] Nicolae Casian, op. cit., p. 195.

[102] Nicolae Casian, Alianţă militară…, Bucureşti, 1935.

[103] „Eu m-am limitat să citesc unele pasaje din cartea amiralului Castex: «De Gingis Khan à Stalin», care examinează această unică posibilitate a Rusiei Sovietice de a veni în ajutorul Cehoslovaciei în cazul unui atac din partea Germaniei. Enervat, Titulescu mi-a replicat:– «Castex. Castex, cine este?». I-am răspuns:- «Amiralul Castex este socotit chiar de marina engleză ca cea mai mare autoritate în materie de tactică şi strategie navală, căreia i-a consacrat patru volume, care au şi fost traduse în limba engleză. Ceea ce este suprinzător pentru mine e că dl. Titulescu ignoră că amiralul este Preşedintele Consiliului Apărării Franţei. Enervat, Titulescu a exclamat: – «În condiţiile acestea nu se poate discuta». Şi a plecat furios” (Apud Pamfil Şeicaru, op. cit., p. 18). Raul Castex (1878 – 1968) s-a născut la 17 octombrie 1878, la Saint-Omer, garnizoana în care tatăl său era ofiţer al armatei franceze. După absolvirea unor studii excelente va intra, cu succes, la Şcoala navală, în 1896, pe care o absolvă pe primul loc în 1898. După o croazieră de studii şi aplicaţii pleacă în China. Întors în Franţa în 1905, devine instructor la Şcoala de pilotaj şi publică studiul despre Problema militară indochineză, în care caută o soluţie de apărare a Indochinei. Între 1919 şi 1921 Castex este desemnat să creeze şi să conducă Serviciul istoric al statului-major general al marinei. După o scurtă perioadă la comanda navei „Jean Bart”, Castex este numit directorul Centrului de Înalte Studii Navale (1926 – 1928), timp în care elaborează opera sa capitală : Teorii strategice, apărută în 1929 şi care va fi tradusă aproape în toate limbile lumii. Avansat contraamiral la 25 aprilie 1928, sub-şef al Statului Major General (1929-1930), amiralul Castex va conduce în continuare Şcoala Navală de Război şi Centrul de Înalte Studii Navale, iar în 1935 este pus în fruntea Colegiului de Înalte Studii al Apărării Naţionale. O dată cu mobilizarea din august 1938 el preia conducerea forţelor maritime din nord. În urma unui dezacord cu amiralul flotei pe tema măsurilor de luat pentru apărarea sectorului, amiralul Castex, care suferea de crize cardiace, va fi trecut în rezervă, timp în care pregăteşte cel de-al şaselea volum al Teoriilor strategice. În domeniul strategic amiralul Castex a pus în relief că puterea navală, inutilă în războaiele fulger, este, dimpotrivă, un factor de putere în cazul celor de lungă durată. „Judecata indică – scria el în 1935 -, iar experienţa (războiul din Ethiopia) confirmă că instrumentele unei decizii rapide în domeniul ofensiv sunt carele de luptă, aviaţia şi gazele de luptă”. Studiind noii inamici ai forţelor de suprafaţă – submarinele şi aviaţia – el va scrie în 1937 că superioritatea aeriană este condiţia necesară a superiorităţii depline pe mare şi că „stăpânirea mării implică în mod necesar dominaţia aeriană”.

[104] Nicolae Casian, Scrisoare deschisă …, p. 194.

[105] Gheorghe I. Brătianu, Problemele politicii noastre externe, p. 101-102.

[106] Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 40-41.

[107] Ibidem, p. 42.

[108] Ibidem, p. 40.

[109] Ibidem, p. 47.

[110] Milan Vanku, op. cit., p. 159-160.

[111] Ioan Talpeş, op. cit., p. 142.

[112] La 9 februarie 1934, la Atena, Grecia, România, Turcia şi Iugoslavia semnau textul Pactului Înţelegerii Balcanice, obiectivul său fiind de a garanta securitatea frontierelor balcanice împotriva agresiunii din partea unui stat balcanic acţionând singur sau împreună cu un stat terţ.

[113] Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre …, p. 244.

[114] Ibidem, p. 244-245. a) Revenit în arena vieţii publice internaţionale, în vara lui 1939, prin călătoriile făcute la Londra şi Paris, Nicolae Titulescu a fost primit cu răceală şi chiar opoziţie. George Bonnet avea să-i declare ambasadorului Gheorghe Tătărescu că socoate activitatea fostului diplomat „inoportună, deoarece ea nu slujeşte nici o cauză, deservindu-le, în schimb, pe toate” (Vezi AMAE, fond 77/T-34, vol. 11, f. 2 654 – t. nr. 381 de la Paris, 16 iunie 1939, semnată Tătărescu; Apud Valeriu F. Dobrinescu, Nicolae Titulescu şi Marea Britanie, Editura Moldova, Iaşi, 1991, p. 47); b) „Spre a te lămuri, ia volumul consacrat lui Nicolae Titulescu în care s-a arătat toată acţiunea lui ca ministru de externe şi citeşte Conferinţa «Dinamica păcii», ţinută în 1929, în Reischtagul german. Şi după aceea să-mi scrii ce temei se poate pune pe legenda Nicolae Titulescu. În ce priveşte faimoasa definiţie a agresorului, semnată la Londra în 1933, citeşte
«Histoire de la Diplomatie», operă colectivă a istoricilor sovietici, sub conducerea lui Potemkin şi vei vedea că iniţiativa a fost a Rusiei sovietice colportor fiind Beneş, Nicolae Titulescu a convins pe toţi şefii politici că indirect se recunoaşte prin definiţia agresorului frontiera Nistrului. Naivitate sau rea credinţă? Ceea ce n-am izbutit să înţeleg niciodată este faptul că Nicolae Titulescu, de o nediscutată superioritate intelectuală faţă de Beneş, a fost totdeauna tenorul partiturilor politice scrise de Beneş, pe care, n-ai crede, îl dispreţuia în intimitate, numindu-l tinichigiu. În exil am aflat că Beneş era marele şef al Francmasoneriei, ca succesor al bătrânului Masarick” (A se vedea: Pamfil Şeicaru, Scrisori din emigraţie, Editura Europress, Bucureşti, 1992, p. 43); c) „Cum îţi închipui că am ajuns eu să fiu ales pentru a doua oară preşedinte? Caz care n-a mai fost până acuma şi nici nu va mai fi. Crezi poate că am ajuns aici fiindcă sunt român? Nici gând de aşa ceva. Nimeni nu dă două parale pe faptul că sunt român. Sunt interese mari la mijloc. Nici Anglia, nici Franţa, n-au un om pe care să-l pună să diriguiască socotelile prăpăstioase ale lumii de astăzi. Ăsta e motivul pentru care au depus stăruinţă pe lângă mine să primesc a doua oară Preşedinţia Ligii. Ei socotesc că modul meu de comportare de până acuma este pe linia cea adevărată. Aşa că eu stau aici de dragul puterilor mari, nu de dragul României. Pentru mine ar fi mai interesant să mă rup de România, care de fapt nu-mi dă nici o satisfacţie. Mă vântură unul şi altul când într-un fel, când într-altul, după cum îi cere interesul lui. Tu ştii bine că astăzi noi n-avem oameni de stat mari. Dar rămân mai departe aici, şi în felul acesta ajut pe cât pot şi România” (A se vedea: Onisifor Ghibu, Oameni între …, p. 334).

[115] George G. Potra, 29 august 1936: O „mazilire perfidă”, în Magazin istoric, Anul XXXII, serie nouă, nr. 6 (375), iunie 1998, p. 51; a se vedea în legătură cu acest subiect şi articolul aceluiaşi autor din Magazin istoric, Anul XXXII, serie nouă, nr. 7 (376), iulie 1998, p. 54-56.

[116] Dr. T. A. Pokivailova, Titulescu sub lupa serviciilor secrete, în Magazin istoric, Anul XXXI, serie nouă, nr. 5 (362), mai 1997, p. 49.

[117] Ioan Talpeş, op. cit., p. 167.

[118] Radu Lecca, Eu i-am salvat…, p. 113-114.

[119] Ibidem, p. 117.

[120] AMAE, fond E, dosarul 47. Notă asupra întrevederii cu Führerul, Berlin, 16 noiembrie 1936; notă asupra întrevederii mareşalului Göring cu Gheorghe I. Brătianu, Berlin, 7 noiembrie 1936. Referitor la vizitele lui Gh. I. Brătianu la Berlin, este extrem de interesant articolul lui Dumitru Hîncu, O vizită controversată la Berlin, în 1936: Gheorghe Brătianu, în Magazin istoric, Anul XXXIV, serie nouă, nr. 2 (407), februarie 2001, p. 22 – 26.

[121] Ibidem, fondul nr. 71/România, dosarul nr. 243, f. 473.

[122] A se vedea: Arhiva Serviciului Român de Informaţii (în continuare ASRI), fond „d”, dosar nr. 229, vol. 452, f. 29 şi 41.

[123] Ioan Talpeş, op. cit., p. 173.

[124] Andreas Hillgruber, Les  entretiens secrets de Hitler, Paris, 1969, p. 256.

[125] Virgil Rădulescu, Politica externă a României (iulie 1936), în Învierea, nr. 1, Bucureşti, Romcart SA, 1993, p. 44; Bucureşti, iulie 1936, Cofetăria Nestor de pe Calea Victoriei, discuţie cu un tânăr ziarist francez trimis de săptămânalul „Gringoire” pentru a se informa la faţa locului despre Garda de Fier.

[126] În deceniul IV un sfert din exportul României se îndrepta către Germania, ajungând în 1938 la o treime, iar în 1940 la 43, 6%; 11% mergea către Marea Britanie, 9% către Franţa şi Italia, 7% către Cehoslovacia. În ceea ce priveşte importurile, România obţinea 1/3 din Germania, ajungând, ulterior, la 39,2% (1939) şi la 50, 9% (1940); 12% reveneau din Cehoslovacia, 11% din Marea Britanie, 9% din Franţa şi 7% din Italia.

[127] 1937 februarie 26, Berlin-Bucureşti. Dare de seamă întocmită de maiorul Constantin Gh. Ionescu-Micandru privind călătoria la Berlin (12-24 februarie 1937) şi rezultatele obţinute, în ANIC, fond PCM – Serviciul Special de Informaţii (SSI), Politica externă a României, dosar nr. 2/1937, f. 26-34 (Apud Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române, Bucureşti, Editura Institutului Naţional de Informaţii/INI, 1996, p. 245 ).

[128] ASRI, fond „d”, dosar nr. 229, vol. 579, f. 214 – 215.

[129] A se vedea: Ion Calafeteanu, Serviciile secrete româneşti şi diplomaţii Reich-ului la Bucureşti (VII). Arthur Konradi (1), în Istorie şi Civilizaţie, Anul III, nr. 21, iunie 2011, p. 32 – 35 şi Idem, Serviciile secrete…(VIII). Arthur Konradi (2), în Istorie şi Civilizaţie, Anul III, nr. 22, iulie 2011, p. 32 – 35.

[130] O notă informativă a unui serviciu secret de informaţii menţiona, la 9 iunie 1929, constituirea „acum vreo trei luni” de către Octavian Goga, membru al francmasoneriei române (gradul 30), a Blocului creştin francmasonic. Din informaţiile obţinute de la ziaristul Mihai Negru, secretar de redacţie la ziarul „Universul”, şi de la locotenent-colonelul Arifeanu, rezulta că: „Studenţimea universitară la care a apelat Goga prin câţiva fruntaşi studenţi, nu sunt dispuşi să-l urmeze” (Apud Apud Horia Nestorescu-Bălceşti, Ordinul Masonic…, p. 174). Referindu-se la proiectul lui Octavian Goga, V. Trifu avea să scrie, în 1932, următoarele: „D. Octavian Goga, care deşi este mason, habar n-are de rostul francmasoneriei, căci şi-a permis să vorbească în lojă despre creştinism – greşală ce masonii nu îi vor ierta nciodată. D. Goga a mers aşa de departe cu naivitatea sa, încât a propus ca loja naţională să se numească Loja Creştin-Naţională” (Ibidem, p. 344).

[131] ASRI, fond „d”, dosar nr. 229, vol. 558, f. 333 – 334.

[132] Ibidem.

[133] Cristian Troncotă, Februarie 1938. SSI informează. „Oportunismul politic ia proporţii îngrijorătoare”, în Magazin istoric, Anul XXVII, serie nouă, nr. 2 (311), februarie 1993, p. 60-66.

[134] Ibidem, p. 64-65.

[135] ASRI, fond „d”, dosar nr. 229, vol. 577, f. 35-36.

[136] Ibidem.

[137] A se vedea: Ioan Scurtu, Convorbirea Carol al II-lea – Hitler un eşec diplomatic, în Magazin istoric, Anul XLIII, serie nouă, nr. 3 (504), martie 2009, p. 28 – 32.

[138] În 1993 a apărut volumul Trădarea sovietică, 1938 (Sovetska ztrata, 1938) al istoricului ceh Ivan Pfaff care consacră un capitol special (Despre trecerea prin România a Armatei Roşii, p. 40-58) eforturilor diplomatice româno-sovietice şi româno-cehoslovace privind stabilirea modalităţilor prin care se putea acorda un ajutor militar direct al URSS pentru Cehoslovacia ameninţată de către Germania lui Hitler. Tratativele româno-sovietice au atins punctul culminant pe 11 şi 12 septembrie 1938, la Geneva, în negocierile dintre Nicolae Petrescu-Comnen şi Maxim M. Litvinov, care „au arătat dezinteresul sovietic total în privinţa permiterii tranzitării: de fiecare dată Litvinov evita în mod ostentativ orice menţiune referitoare la tranzit” (Apud Vasile Buga, 1938: Cehoslovacia şi „coridorul românesc”, în Dosarele Istoriei, Anul IV, nr. 1/29, 1999, p. 63-64). La 13 septembrie 1938, ora 18.00, în cadrul unei întâlniri desfăşurată într-o vilă conspirativă a serviciului cehoslovac de informaţii militare de la Crassier, la nord de Geneva, chiar la frontiera franceză, cei doi diplomaţi „au convenit verbal că imediat după declanşarea atacului german asupra Cehoslovaciei, România va permite trecerea a 100.000 de militari sovietici prin Bucovina, cu contigente limitate de artilerie şi tancuri şi va deschide spaţiul aerian românesc pentru survolul unui număr nelimitat de avioane sovietice cu ostaşi şi armament la bord” (Ibidem). Pe măsură ce evenimentele politico-diplomatice din spaţiul Europei Centrale se succedau cu repeziciune, România prin intermediul lui Nicolae Petrescu-Comnen a comunicat Kremlinului, pe 24 septembrie 1938, că este dispusă să accepte intrarea în vigoare a acordului verbal din 13 septembrie 1938, de la Crassier, „fără ca România să mai insiste în continuare asupra garanţiilor sovietice în problema Basarabiei” (Ibidem). URSS putea să transporte, astfel, pe cale combinată, terestră şi aeriană, un corp expediţionar perfect înarmat şi echipat cu un efectiv de 250.000-350.000 de oameni pe traseul Moghilev (URSS)-Taciovo (Cehoslovacia). La 26 şi 27 septembrie 1938, România a reiterat oferta podului aerian între Ucraina de Sud-Vest, Rusia Transcarpatică şi Slovacia Orientală la o înălţime de 3.500 metri, însă sovieticii au tergiversat o decizie. „Era o dovadă – conchide Pfaff – care reflecta tactica sovietică de a păstra tăcerea în legătură cu propunerile făcute şi a vorbi despre lucruri despre care, în general nu fusese vorba” (Ibidem). Menţionăm faptul că în baza acordului secret din 14 iulie 1936, dintre România şi Cehoslovacia, guvernul de la Praga a început să finanţeze construirea unor căi strategice pe ruta: vatra Dornei – Borşa şi Baia Mare – Negreşti – Taciovo în Bucovina de Nord, astfel încât se scurta legătura pe calea ferată dintre URSS şi Cehoslovacia, pe teritoriul românesc, de la 520 km la 160 km. Telegrama diplomaţiei româneşti către Kremlin a fost reprodusă de către istoricul ceh Jiri Hochman în Anexa de la lucrarea The Soviet Union and the failure of Collective Security. 1934 – 1938, apărut în SUA (1984). În arhiva MAE de la Bucureşti nu s-a descoperit această telegramă prin care România renunţa la garanţiile sovietice în problema inviolabilităţii teritoriale a Basarabiei ca parte integrantă a României pentru a salva existenţa statală a Cehoslovaciei.

[139] Ioan Talpeş, op. cit., p. 227.

[140] Ibidem.

[141] André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. I, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 111.

[142] Ibidem.

[143] ASRI, fond „d”, dosar nr. 229, vol. 577, f. 52.

[144] Ibidem.

[145] Ibidem.

[146] André Fontaine, op. cit., p. 111.

[147] Viorica Moisuc, op. cit., p. 345.

[148] Pamfil Şeicaru, op. cit., p. 24.

[149] Ibidem, p. 25.

[150] André Fontaine, op. cit., p. 124.

[151] Viorica Moisuc, op. cit., p. 347; Albert Speer scria, în memoriile sale, cu referire la evenimentele din Cehoslovacia: „Fortificaţiile de la frontiera cehă au stârnit uimirea generală. Spre surprinderea specialiştilor, tirurile de probă au arătat că armele pe care trebuia să le folosim împotriva cehilor n-aveau eficacitatea scontată. Hitler s-a dus el însuşi la vechea frontieră ca să-şi facă o imagine despre instalaţiile fortificate şi s-a întors impresionat. Constatând că erau de o soliditate surprinzătoare, având un amplasament ales cu o extraordinară iscusinţă şi o eşalonare foarte adâncă, graţie unei remarcabile măiestrii în folosirea terenului, el a declarat: «În cazul unei apărări îndârjite, cucerirea acestor fortificaţii ar fi fost foarte greu de realizat şi ne-ar fi costat mult sânge. Şi iată că am pus mâna pe ele fără să vărsăm o picătură de sânge. Dar un lucru e sigur: nu voi mai permite niciodată ca cehii să construiască o nouă linie de apărare. Ce excelentă poziţie de pornire avem acum! Am trecut munţii. Suntem deja în văile Boemiei»“ (Apud Albert Speer, În umbra lui Hitler, vol. I, Bucureşti, Editura Nemira, 1997, p. 154).

[152] André Fontaine, op. cit., p. 125.

[153] Ibidem.

[154] Ibidem, p. 126.

[155] Mircea Djuvara, La politique extérieure de la Roumanie, în Politique étrangere, Paris, nr. 6, decembrie 1938, p. 537-550.

[156] A se vedea: Neamul românesc, Anul XXXIII, nr. 22 din 8 octombrie 1938.

[157] A se vedea: Viorel V. Tilea – trimis extraordinar, în Magazin istoric, Anul XXXIV, serie nouă, nr. 4 (397), aprilie 2000, p. 67.

[158] General Ion Gheorghe, Un dictator nefericit, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1996, p. 118; a se vedea: Ioan Chiper, România şi Germania nazistă, Editura Elion, Bucureşti, 2000, 279 p.

[159] „Dintre toate statele continentale mari, Reich-ul german părea a fi cel mai în măsură să profite de pe urma unei îndelungate perioade de pace: el îşi dezvolta dotarea tehnică, îşi sporea producţia şi se perfecţiona din punct de vedere tehnologic într-un ritm pe care nici vecinii săi din Occident, nici Rusia sovietică nu-l puteau urma. Fireşte, datorită acestui avânt uimitor, Reich-ul era mai bine înarmat pentru un eventual război, dar era şi cel mai interesat în menţinerea păcii. Căci era de prevăzut ca războiul, asemenea unei revoluţii profunde, să trezească pretutindeni energii latente şi să transforme unele imperii posesoare ale unor resurse infinit mai numeroase decât cele ale Germaniei într-o putere militară redutabilă. Provocând războiul, Reich-ul ar fi impus lumii propriul său ritm de dezvoltare tehnică, riscând să fie depăşit de adversari mai bogaţi şi mai bine situaţi. Cine ar fi putut să-i atribuie asemenea intenţii? Pe plan politic, un război n-ar fi fost mai puţin hazardat pentru imperiul german însuşi. Punând accentul pe nevoia de expansiune şi de putere a «masei» germane, Reich-ul risca să trezească pretenţiile unor mase infinit mai numeroase, capabile să-i curme elanul şi să-i reducă şi mai mult «spaţiul vital»“ (Apud Grigore Gafencu, Ultimele zile …, p. 20).

[160] AMAE, fond 71/Germania, vol 76. Notă asupra convorbirii cu mareşalul Göring, la Berlin, în ziua de 6 noiembrie 1938.

[161] ASRI, dosar special, nr. 162, vol. 14, f. 105.

[162] A se vedea: Vasile T. Ciubăncan, Apărarea frontierei de vest a României, deziderat naţional. Adeziuni clujene  interbelice (II), în Acta Musei Napocensis, XIX, 1982, p. 206.

[163] Aurel Simion, Agresiunile naziste din Europa în anii 1938-1939, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983, p. 212.

[164] Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române 1938-1944, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 31-32.

[165] Arhivele Militare Române (în continuare AMR), fond Ministerul Aerului şi Marinei, dosar nr. 78/1938, f. 236-237.

[166] Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret …, p. 250.

[167] Informaţii extrem de interesante despre lumea Serviciului Secret Român, din timpul lui Mihai Moruzov, se pot citi în N. D. Stănescu, Întâmplări şi oameni din Serviciul Secret, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, 293 p.

[168] Ibidem, p. 256-257; extrem de interesante sunt următoarele aprecieri din nota Serviciului Secret: „Marile lucrări cu caracter economic, în curs de execuţie astăzi, cum este canalul Rhin – Mein – Dunăre, ce va străbate întreaga Germanie legând Marea Nordului cu Marea Neagră şi pentru care cel de-al III-lea Reich face enorme sacrificii materiale, nu are altă menire decât aceea de a grăbi restabilirea hegemoniei economice germane asupra regiunilor grupate în jurul acestui fluviu. Este interesant şi îngrijorător în acelaşi timp faptul că, în legătură cu organizarea bazinului dunărean, economiştii germani, în frunte cu actualul ministru al economiei Reich-ului, au lansat nu demult «principiul spaţiului unitar economic», cu semnificaţia următoare:Nici un alt amestec în bazinul dunărean, decât al statelor grupate în jurul său, deoarece numai aceste state împreună formează spaţiul unitar economic” (Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret …, p. 253).

[169] Viorica Moisuc, op. cit., p. 348.

[170] Ibidem.

[171] A se vedea: Monitorul Oficial nr. 293 din 16 decembrie 1938.

[172] ASRI, fond „d”, dosar nr. 8.791, f. 58.

[173] Cristian Troncotă, op. cit., p. 262.

[174] Referitor la diversele rapoarte ale ataşaţilor militari români şi la excelentele informaţii şi analize politico-militare, oferite de către aceştia, a se vedea: Alesandru Duţu, Lenuţa Nicolescu, Alexandru Oşca (ed.), Ataşaţii militari transmit…( 1938-1944), Editura Europa Nova, Bucureşti, 2001, 368 p.

[175] Ibidem, p. 265.

[176] Cristian Troncotă, Mihail Moruzov …, p. 268.

[177] Ibidem, p. 269.

[178] A se vedea:  Gh. Buzatu, O istorie a petrolului românesc, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, 572 p.

[179] Ibidem, p. 293.

[180] Ibidem, p. 287.

[181] A se vedea: P. Marguerat, Le III^e Reich et…, p. 124-125.

[182] Referitor la personalitatea înaltului diplomat militar german, a se vedea: Ion Calafeteanu, Serviciile secrete româneşti şi diplomaţii Reich-ului la Bucureşti (VI), în Istorie şi Civilizaţie, Anul III, nr. 20, mai 2011, p. 30 – 31.

[183] P. Marguerat, op. cit., p. 131.

[184] Cristian Troncotă, Mihail Moruzov…, p. 272. Documentul a fost republicat de V.  F. Dobrinescu în RIM, nr. 2/1995, p. 45 – 48.

[185] Ibidem, p. 274.

[186] Ibidem, p. 275.

[187] A se vedea: serialul Viorel V. Tilea-Trimis extraordinar, în Magazin istoric, Anul XXXIV, serie nouă, nr. 5 (398)-mai, 6 (399) – iunie, 7 (400) – iulie 2000; George Damian, Afacerea Tilea între oameni de afaceri, politicieni şi servicii de informaţii, în Dosare ultrasecrete (supliment Ziua), Anul XII, nr. 566, sâmbătă 4 iulie 2009, p. 2-3; Idem, Intervenţia lui Malaxa, în Ibidem, p. 4-5; Idem, Dezminţirea de la Bucureşti, în Ibidem, p. 6-7; Idem, O evaluare a acţiunii Tilea, în Ibidem, p. 8.

[188] Documente ale contraspionajului britanic, făcute publice pentru prima dată de către Arhivele Naţionale din Marea Britanie în 2005, dezvăluie faptul că Lordul Rothermere – bunicul actualului propietar al ziarului Daily Mail – l-a felicitat pe Hitler, în martie 1939, pentru ocuparea Cehoslovaciei şi i-a ceur să ocupe şi România. Scrisoarea către Hitler a fost interceptată în gara Victoria din Londra de către un ofiţer al contraspionajului britanic. Agentul secret de legătură al Lordului Rothermere cu naziştii a fost prinţesa austriacă Stephanie Hohenlohe-Waldenburg Schillingfurst considerată, de către ofiţerii de informaţii britanici, ca fiind „una dintre favoritele Führerului”. Stephanie Hohenlohe-Waldenburg Schillingfurst era plătită pentru rolul său de emisar cu suma de 5.000 de lire sterline pe an. După ce un război cu Germania a devenit iminent, Lordul Rothermere a încetat plata onorariului către prinţesă. Aceasta l-a ameninţat că va face publice scrisorile acestuia către Hitler şi liderii nazişti. Un raport al Home Office, datat 26 septembrie 1939, dezvăluie faptul că un anume „domn Bultler”, reprezentant al firmei de avocaţi Charles Russel, a declarat că Lordul Rothermere ar fi fost un „susţinător fervent al politicii primului ministru de destindere a relaţiilor cu Germania şi de restaurare a monarhiei Habsburgice în Austria” (A se vedea: Un lord englez l-a sfătuit pe Hitler să invadeze România, în Naţional, Anul IX, nr. 2.483, 2 martie 2005, p. 7).

[189] A se vedea: George Damian Mocanu, Serviciul de informaţii al lui Nicolae Malaxa, în Magazin istoric, Anul XLVI, serie nouă, nr. 2 (539), februarie 2012, p. 22 – 26.

[190] Viorel V. Tilea…, în Magazin istoric, Anul XXXIV, serie nouă, nr. 6 (399), iunie 2000, p. 54.

[191] Cristian Troncotă, Mihail Moruzov…, p. 277.

[192] Grigore Gafencu, op. cit., p. 37.

[193] Ibidem, p. 51.

[194] Ibidem, p. 77-78. „Linişte în regiunea cu materii prime” era lozinca politicii germane, formulată de expertul în economie H. Neubacher, faţă de sud-estul european. Dintr-o astfel de perspectivă s-a născut sprijinul german pentru Ungaria horthyistă şi Arbitrajul de la Viena.

[195] Keith Feiling, The Life of Neville Chamberlain, Londra, 1946, p. 403.

[196] Documents on British Foreign Policy, 1919-1939, London, 1952, Seria 3, tom V, p. 369.

[197] André Fontaine, op. cit., p. 141.

[198] Grigore Gafencu, op. cit., p. 142.

[199] Ibidem, p. 134.

[200] Ibidem, p. 144.

[201] André Fontaine, op. cit., p. 135.

[202] Grigore Gafencu, op. cit., p. 172.

[203] Ibidem, p. 186.

[204] Pamfil Şeicaru, op. cit., p. 28.

[205] Florin Constantiniu, Între Hitler şi Stalin. …, p. 46.

[206] Grigore Gafencu, op. cit., p. 153.

[207] Ibidem, p. 187-188.

[208] Strămoşul lui Grigore Gafencu a fost un scoţian, numit Sanders, pictor renovator de tablouri, angajat la muzeul Ermitaj din Sankt-Petersburg. Fiul lui Sanders, bunicul lui Grigore Gafencu, a fost deportat de Ohrana ţaristă într-un mic sat din Basarabia, sub motivul apartenenţei la francmasonerie. Fiul deportatului, tatăl lui Grigore Gafencu, a plecat în România unde s-a căsătorit şi a adăugat la numele de Sanders pe cel de Gafencu (A se vedea: Arhiva Istorică a Bibliotecii Academiei Române – în contiuare AIBA, fond XIII, dosar 3.491, f. 6). Grigore Gafencu este nominalizat ca făcând parte din reţeaua de spionaj Intermarium a Vaticanului, creată în anii ’30, menită să-i sprijine pe membrii ale căror cămine se află inter mare – în aceea parte a Europei cuprinsă între Marea Baltică, Marea Neagră, Marea Egee, Marea Adriatică, Marea Ionică şi Caucazul (pentru amănunte a se vedea: Mark Aarons, John Loftus, Filiera Şobolanilor, Editura Elit, Bucureşti, 1996). „26 august 1941.Am luat prânzul la Gafencu (…) Speră ca guvernul să-i permită să plece în Elveţia (…) Odată ajuns la noi, el va găsi sprijin. Intelligence Service îi datorează multe şi se obliga, la rându-i, să facă cele necesare pentru ca el să poată trece mai departe” (Apud René de Weck, Jurnal, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p. 89). Raportul intitulat „Români suspecţi din Elveţia”, din 1946, al unui agent al OSS din Elveţia, confirma faptul că trei elemente îl recomandau pe Grigore Gafencu pentru postul diplomatic de la Moscova, respectiv faptul că „străbunicul, un englez numit Sanders, se stabilise în Rusia şi fusese naturalizat acolo; mama era originară din Ucraina; soţia, o franţuzoaică (Blanche-Nuşeta), dansase înainte de primul război mondial la Sankt Petersburg şi Moscova şi cunoştea bine viaţa ruşilor” (Apud Dumitru Preda, Români suspecţi în ochii aliaţilor, în Magazin istoric, Anul XXXVII, serie nouă, nr. 5/434, mai 2003, p. 6). Pentru activitatea diplomatului român în perioada 1 iunie 1940 – 17 iulie 1943, a se vedea : Grigore Gafencu, Jurnal (editori: Ion Calafeteanu şi Laurenţiu Constantiniu), Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012, 598 p. şi Grigore Gafencu, Preliminariile Răz­boiului din Răsărit (editor Laurenţiu Constantiniu), Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011, 589 p.

[209] Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p. 195-196.

[210] Într-un raport intitulat „Români suspecţi din Elveţia”, din 1946, un agent al OSS preciza, cu referire la acest incident, că Grigore Gafencu a declinat oferta lui Sir Stafford Cripps (ambasadorul britanic la Moscova) de a-l însoţi la Londra şi a forma un guvern liber al românilor, preferând să se prezinte la dispoziţia generalului Ion Antonescu. Agentul american consemna: „Trei luni mai târziu, şi-a făcut apariţia la Geneva şi a luat un apartament luxos pe Rue des Granges nr. 4, închiriind în acelaşi timp o vilă la Bellevue, pe malul lacului. Dădea petreceri luxoase şi trăia pe picior mare, ceea ce era incompatibil cu statutul lui de diplomat care îşi părăsise ţara şi se refugiase în Elveţia. Mai mult, a afirmat în mod public faptul că mareşalul Antonescu şi, în special, Mihai Antonescu erau mari patrioţi şi jucau un joc foarte inteligent. (…) când Guvernul Antonescu a fost răsturnat şi noua putere a pus mâna pe documentele secrete de la Ministerul Afacerilor Străine, a devenit evident faptul că Gafencu a primit mari sume de bani din partea regimului Antonescu” (Apud Dumitru Preda, Români suspecţi…).

[211] A se vedea: Donald Cameron Watt, John Herbert King: A Soviet Source in the Foreing Office, în Intelligence and National Security, vol. III (1988), nr. 4.

[212] Pavel Sudoplatov, Misiuni Speciale. Arhitectura Terorii, Bucureşti, Editurile Elit Comentator&Eleusis, 1995, p. 98.

[213] Ibidem, p. 105.

[214] Grigore Gafencu, Însemnări politice (1929-1939), Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 342.

[215] Agenţii Corpului Detectivilor din Siguranţa Generală a Statului au reuşit să ofere decidenţilor români informaţii concrete despre modul în care Germania urma să provoace un conflict armat cu Polonia (A se vedea: Alin A. Spânu, Reverberaţii la Bucureşti ale tensiunii germano – polone, în Dosarele Istoriei, Anul IX, nr. 9/97, 2004, p. 17 – 20).

[216] Cristian Troncotă, Mihail Moruzov…, p. 283; a se vedea Emilian Bold, Ilie Seftiuc, Pactul Ribbentrop – Molotov, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, 343 p.

[217] Ibidem.

[218] Ibidem, p. 284.

[219] A se vedea: Vasile Palii, La graniţa dintre pacea care a fost şi războiul care va fi, în Magazin istoric, Anul XLI, serie nouă, nr. 9 (486), septembrie 2007, p. 14 – 18.

[220] AMAE, fond 71, Germania, vol. 78, f. 97 – 99 (Raportul privind călătoria lui I. Gigurtu în Germania).

[221] AMR, fond MStM, dosar nr. 143, f. 162 – 165 (Nota Marelui Stat-Major cu privire la constituirea Armatei 3 române).

[222] Vitalie Văratec, Preliminarii la raptul Basarabiei şi nordului Bucovinei, Editura Libra, Bucureşti, 2000, p. 105.

[223] ASRI, fond „d”, nr. 10.518, vol. 1, f. 251.

[224] Armand Călinescu, Însemnări politice 1916-1939, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 432.

[225] Valeriu F. Dobrinescu, Bătălia pentru…, p. 64.

[226] Este vorba despre două note de conversaţie întocmite de consilierul Gustav Hilger, privind negocierile dintre Stalin, secondat de Molotov şi Ribbentrop, cu prilejul celei de a doua vizite a ministrului de Externe la Moscova (27-29 septembrie 1939), când s-a semnat tratatul de frontieră şi prietenie sovieto-german. (Ingeborg Fleischhauer, Der deutsch-sowietische Grenz- und Freundschaftsvertrag vom 28 September 1939. Die deutschen Aufzeichnungen über die Verhandlungen zwischen Stalin, Molotov und Ribbentrop in Moskau, în Vierteljahreshefte für Zeitgeschichte, nr. 39/1991, 3. Heft, p. 464 şi urm).

[227] A se vedea: locotenent-colonel Klaus Schönherr, Turcia în echilibrul de forţe al puterilor europene. 1939 – 1941 (I), în Document, Anul II, nr. 2 (6)/1999, p. 29 – 31 şi Idem (II), în Document, Anul II, nr. 3 (7)/1999, p. 33 – 41.

[228] Viorica Moisuc, Premisele izolării…, p. 359.

[229] AMAE, fond 71/România, vol. 501 (extras din raportul elaborat de ministrul Al. Cretzianu, la 25 august 1939, intitulat: Securitatea României în cadrul angajamentelor internaţionale).

[230] Biroul Statistic Militar Iaşi, organism subordonat Secţiei a II-a din Marele Stat-Major român, era informat, la 9 decembrie 1939, de către Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române, că existau date conform cărora „Rusia Sovietică ar fi trimis în Basarabia un mare număr de agenţi de spionaj, cu misiunea de a culege date şi informaţii asupra mişcării trupelor noastre (române – n. n.), a fortificaţiilor ce se fac sau se vor face de-a lungul Prutului, a existenţei nodurilor de comunicaţie şi a podurilor de peste Prut, cu obligaţia de a şi le fotografia, precum şi alte date care interesează apărarea naţională” (Apud Academia Română/Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Documente SSI privind spaţiul sovietic. 22 august 1939 – 23 august 1944/ed. Cristian Troncotă, Alin Spânu, Bucureşti, 2004, p. 85). Agenţii spionajului sovietic circulau prin comunele de pe malul Prutului, începând de la Cernăuţi spre Iaşi – Leova – Cahul – Galaţi.

[231] Cristian Troncotă, Mihail Moruzov…, p. 291.

[232] Ibidem, p. 300.

[233] Cu referire la acordul sovieto-german, din 23 august 1939, Mihail Moruzov scria: „Pe mine, însă, m-a u impresionat primele efecte ale acestui acord. Modul cum aceste efecte se manifestă astăzi mă fac să fiu îngrijorat în cel mai înalt grad  în cea ce priveşte consecinţele finale ale acordului germano-sovietic. Pe lângă faptul că Germania – după cum începe deja să se constate – are de suportat, fără a putea reacţiona, multe neajunsuri din partea Uniunii Sovietice, dar se poate afirma cu tărie că, profitând de acordul cu Germania, URSS va căuta să atace România” (Apud Cristian Troncotă, Mihail Moruzov…, p. 299).

[234] Cristian Troncotă, op. cit., p. 303.

[235] Ibidem, p. 313.

[236] Ibidem, p. 320.

[237] Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, 1991, p. 61.

[238] A se vedea: Emilian Bold, Răzvan Ovidiu Locovei, Relații româno – sovietice (1918 – 1941), Casa Editorială Demiurg, Iași, 2008, 378 p. şi Pavel Moraru, La hotarul românesc al Europei. Din istoria Siguranţei Generale în Basarabia (1918 – 1940), Academia Română/Institutul naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008, 534 p.

[239] Nicolae Ciachir, Marile Puteri şi România. 1856-1947, Bucureşti, 1996, p. 243.

[240] A se vedea: Drd. Alin Spânu, Proiectele anglo-franceze de blocare a Dunării. Documente inedite (1940), în Anuarul Muzeului Marinei Române 2007, tom X, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa, 2008, p. 297 – 306.

[241] Vitalie Văratec, op. cit., p. 30.

[242] ASRI, fond „d”, dosar nr. 3.713, f. 78.

[243] Referitor la necesităţile informative ale OKW-ului în spaţiul românesc, a se vedea: Ion Calafeteanu, Serviciile secrete româneşti…(V), în Istorie şi Civilizaţie, Anul II, nr. 18, martie 2011, p. 30 – 31.

[244] Cristian Troncotă, op. cit., p. 394.

[245] Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române informa factorul politic, la 7 martie 1940, că „la New York, o delegaţie a «Societăţii Basarabenilor» s-a prezentat primarului La Guardia, căruia i-a înmânat un lung memoriu asupra situaţiei din Basarabia, cerându-se ca «populaţia acestei provincii să dobândească dreptul de a-şi hotărî singură soarta pe cale de plebiscit şi sub garanţia unor Puteri neutre»“(Apud Academia Română/Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Documente SSI privind spaţiul sovietic…, p. 91). Liderii „Societăţii Basarabenilor” declarau că ei „nu sunt comunişti, ci democraţi şi partizani ai autodeterminării popurului şi creării Republicii Democratice Basarabia” (Ibidem). Decidenţii politici români erau informaţi că se proiectează, pentru mijlocul lunii martie 1940, organizarea „unor mari întruniri în diferite centre din Statele Unite, spre a se actualiza «problema basarabeană», unde se vor rosti discursuri în limba engleză şi se va proceda la colectarea unui «fond pentru eliberarea Basarabiei»“ (Ibidem).

[246] Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. II, Editura Silex, Bucureşti, 1995, p. 89.

[247] ANIC, fond PCM – SSI, Politica Externă a României, dosar nr. 2/1937, f. 163.

[248] A se vedea: Vitalie Văratec, Preliminarii la raptul Basarabiei şi nordului Bucovinei, Editura Libra, Bucureşti, 2000, 420 p.

[249] Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia pentru Basarabia, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 147.

[250] Ibidem.

[251] ANIC, fond PCM…, f. 279-280.

[252] A se vedea pe larg: Ion Şişcanu, Ocuparea Basarabiei, Herţei şi Nordului Bucovinei, în Revista de Istorie Militară, nr. 4 (10)/1991, p. 17-19.

[253] AMR, fond MStM, Secţia 3, dosar nr. 1.591, f. 335; dosar nr. 1.685, f. 27 şi 31-32 (vezi Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia – Culegere de documente, Chişinău, Editura Universitas, 1991, 124 p.).

[254] Al. Cretzianu, Ocazia pierdută, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 64.

[255] Este vorba despre Raportul din 28 iunie 1940 întocmit de Killinger pentru informarea demnitarilor de la Berlin, intitulat: Criza rusă şi întrevederile de la Bucureşti, identificat în ANIC, fond PCM – SSI, Politica externă a României, dosar nr. 2/1937, f. 279-288. Acest document a fost publicat în Documents on German Foreign Policy, 1918-1945, vol. X, doc. 67. Pasajul privind răspunsul dat de Killinger lui Moruzov a fost tradus şi reprodus de A. Simion astfel: „Eu nu i-am putut răspunde decât că noi nu putem avea nici o pretenţie de la ruşi, care în acest război ne-au protejat în spate; noi nu putem decât să ne exprimăm anumite dorinţe faţă de ei. Un ajutor direct împotriva Rusiei ar fi o prostie. Noi…nu dorim deloc să ne descoperim spatele şi să renunţăm la protecţie de dragul României” (A. Simion, Dictatul de la Viena, ediţia a II-a, Bucureşti, 1996, p. 147). Oricum, mesajul lui Killinger era foarte clar: Germania nu era dispusă să ajute România în cazul unei agresiuni sovietice.

[256] Ziarul Neamul românesc din 2 iulie 1940.

[257] „Eu i-am arătat lui Molotov că renunţarea de către Uniunea Sovietică la Bucovina, care nu a aparţinut niciodată, nici chiar Rusiei ţariste, ar facilita în mod substanţial o soluţionare paşnică. Molotov a răspuns că Bucovina constituie ultima parte care mai lipseşte dintr-o Ucraină unificată şi tocmai din această cauză, Guvernul sovietic trebuie să acorde importanţa cuvenită rezolvării acestei probleme, în mod simultan cu problema Basarabiei. Cu toate acestea, Molotov nu a exclus cu totul posibilitatea renunţării la Bucovina, în cursul negocierilor cu România”, telegrafia contele von der Schulenburg în cursul zilei de 26 iunie 1940, la orele 12.59 a.m. (Apud Stelian Neagoe, Bătălia pentru
Bucovina, Editura Helicon, Timişoara, 1992, p. 140).

[258] Pentru amănunte despre viaţa şi cariera sa, a se vedea: Theo Stănescu – Stanciu, Omul din spatele unei funcţii. Joachim von Ribbentrop, în Magazin istoric, Anul XLIII, serie nouă, nr. 1 (502), ianuarie 2009, p. 80 – 83.

[259] Mihai Pelin, Săptămâna patimilor (23-27 iunie 1940), partea I, în Antonescu, Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire, vol. II, Editura Nagard, Cannaregio, Veneţia, 1988, p. 32. În documentele germane capturate şi publicate, mai apoi, de către Aliaţii Occidentali, respectiv de către o editură engleză, care a reprodus documentele emise sau recepţionate pe Wilhelmstrasse, nu se regăseşte nici o directivă specială a Führer-ului, invocată de J. von Ribbentrop, prin care Hitler l-ar fi autorizat „să declare dezinteresul Germaniei faţă de teritoriul sud-estic al Europei, chiar până la Istanbul şi Strâmtori, dacă era necesar”.

[260] „Faptul că urma să fie ocupată Bucovina de Nord, străvechi pământ al Coroanei austriece, l-a zguduit pe Hitler. El a recepţionat acest pas al lui Stalin drept un indiciu al presiunii ruseşti către Vest”, mărturisea von Ribbentrop în memoriile sale (Apud Alexandru Ghişa, 1940 – România şi primele fisuri în aplicarea Pactului Ribbentrop – Molotov: Bucovina, Transilvania şi Chestiunea Dunării (I), în Istorie şi Civilizaţie, Anul III, nr. 26, noiembrie 2011, p. 22).

[261] AMR, fond 5.418, dosar nr. 1.833, f. 4.

[262] Ibidem, f. 1.

[263] Planul se referă la evacuarea executată prin transport pe calea ferată în perioada de tensiune politică. Planurile de transport erau marcate cu o bulină de culoare verde şi erau întocmite pe baza mersului trenurilor din timp de pace.

[264] Evacuarea se executa pe calea ferată în perioada de mobilizare iar planurile de transport erau marcate cu o bulină de culoare roşie. Mersul trenurilor din timp de război stătea la baza întocmirii acestor planuri.

[265] Mihai Pelin, Legendă şi adevăr, Editura Edart, Bucureşti, 1994, p. 25.

[266] Locotenent-colonel dr. Octavian Ungureanu, Evacuarea, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1999, p. 18.

[267] Ibidem.

[268] La 9 decembrie 1939, Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române a înaintat o adresă către Secţia a II-a Informaţii din Marele Stat-Major român, respectiv către Biroul Statistic Militar Iaşi, prin care informa că „în urma zvonurilor alarmiste care au circulat în Basarabia, cum că ruşii se pregătesc să invadeze această provincie şi în urma panicii ce se creiase din această cauză, în mai multe oraşe din Basarabia, intelectuali în majoritate evrei, suspecţi de multă vreme pentru sentimente comuniste, s-au grupat în comitete denumite «Comitetul de iniţiativă pentru protecţia teritoriului basarabean în timpul evacuării din partea românilor»“(Apud Academia Română/Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Documente SSI privind spaţiul sovietic…, p. 84). Inspectoratul de Poliţie al Ţinutului Nistru informa, la 20 noiembrie 1939, că asemenea comitete au intrat în acţiune numai într-un singur oraş „înainte de a se fi produs evenimentul scontat de membrii lor, trimiţând scrisori şi avertismente unor şefi de autorităţi prin care îi invitau ca: 1) evacuarea edificiilor publice să se facă fără stricăciuni şi absolut intacte; 2) populaţia să fie cruţată de cruzimi; 3) avuţiile sechestrate – zis rechiziţionate – să fie înapoiate; 4) să nu se opună rezistenţă în oraşe, spre a se evita bombardarea şi distrugerea lor, iar în caz de neexecutare se ameninţă că vor pune în mişcare batalioanele de execuţie înarmate” (Ibidem). Membrii organizaţiilor comuniste şi simpatizanţii lor urmau să poarte o insignă de matal, reprezentând steaua sovietică în cinci colţuri, care să servească la recunoaşterea între ei şi care trebuia să fie purtată vizibil de membrii batalioanelor de execuţie înarmate, în perioada evacuării teritoriului de către trupele române.

[269] Locotenent-colonel dr. Octavian Ungureanu, op. cit., p. 18.

[270] Mihai Pelin, Săptămâna patimilor…, p. 39-40.

[271] A se vedea: Prof. drd. Cornel Popescu, Concepţia Înaltului Comandament Român privind situaţia de la frontiera de Est (1919 -1939), în Statul Major General în arhitectura organismului militar românesc (1895 – 2009), Coordonatori: general de brigadă conf. univ. dr. Mihai Chiriţă, comandor dr. Marian Moşneagu, locotenent-colonel dr. Petrişor Florea, dr. Cornel Ţucă, Editura Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2009, p. 146 – 155.

[272] Mihai Pelin, Săptămâna patimilor…, p. 54.

[273] Ibidem, p. 55.

[274] Pamfil Şeicaru, op. cit., p. 31.

[275] Gheorghe Buzatu, Rolul factorului geopolitic în determinarea opţiunii României privind evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord în 1940, în Geopolitica, vol. I, Iaşi, 1995, p. 490.

[276] Ion Şişcanu, Ocuparea Basarabiei…, p. 18.

[277] Ibidem.

[278] În vara anului 1940, după ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, autorităţile române au obser­vat apariţia în presa de la Moscova a unor fotografii ale fortificaţiilor româneşti de pe Nistru. Deşi fotografiile nu erau semnate, oficialii de la Bucureşti ştiau că ele aparţin fotoreporterului Margaret Bourke-White de la revista americană ilustrată Life. Între 22 şi 29 decembrie 1939, Margaret Bourke-White (Life), Walter Graebner (Time) şi jurnalistul japonez Kusuyana Yoshitaro au întreprins o călătorie profesională, cu sprijinul autorităţilor militare şi civile române, în Basarabia, Bucovina de Nord şi Cadrilater. Echipa de jurnalişti avea să fotografieze, după 1 ianuarie 1940, terenurile petroliere din Valea Prahovei, moderna rafinărie Creditul Minier de la Brazi, precum şi portul Constanţa, în detalii, la 18 ianuarie 1940. O parte din clişeele fotografice ale Margaretei Bourke-White au fost reţinute de către autorităţile militare române deoarece ar fi putut afecta siguranţa statului. Margaret Bourke-White a fost prima femeie care l-a fotografiat pe Stalin altfel decât apărea acesta în fotografiile oficiale. Totodată, Margaret Bourke-White s-a aflat sub o observaţie atentă a FBI care o suspecta de colaborare cu serviciile secrete sovietice. În timpul raidului american de la 1 august 1943, efectuat asupra in­stalaţiilor petrolifere din Valea Prahovei, rafinăria Creditul Minier de la Brazi a fost extrem de bom­bardată (A se vedea: Mihai Pelin, Raidul escadrei trădate, Editura Elion, Bucureşti, 2005, p. 7 – 11).

[279] La 28 iunie 1940, Brigăzile Aeropurtate 201, 204 şi 214 sovietice au fost paraşutate, din cele 170 de avioane TB-3 ale celor 4 regimente de aviaţie grea de bombardament, în apropierea oraşelor Bolgrad, Cahul şi Ismail pe care le-au ocupat fără a întâmpina o rezistenţă din partea trupelor române aflate în retragere. Oraşul Bolgrad a fost ocupat în seara zilei de 29 iunie 1940 de către un batalion din Brigada 204 Aeropurtată sovietică. Batalionul I al Brigăzii 204 Aeropurtate a ocupat oraşul Cahul în cursul zilei de 30 iunie 1940, în timp ce Brigada 201 Aeropurtată a ocupat oraşul Ismail. În Raportul asupra acţiunilor trupelor Frontului de Sud la eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, iunie-iulie 1940, generalul de armată G. K. Jukov menţiona: „(…) Operaţiile de desant efectuate, în ciuda faptului că s-au desfăşurat cu aparate de modele vechi şi pe o adâncime de 500-600 de km, s-au justificat complemente [completamente – n.n.] şi au demonstrat toată eficienţa acestei forţe armate. Raza mare de acţiune, rapiditatea şi apariţia prin surprindere a desanţilor i-au zăpăcit pe românii în retragere; desantele au determinat trupele române să respecte cu stricteţe condiţiile prevăzute de acord pe timpul retragerii lor” (Apud Mircea Tănase, Eroi ai nimănui. Agenţi paraşutaţi în România în timpul şi după cel de-Al Doilea Război Mondial, Editura Militară, Bucureşti, 2010, p. 53).

[280] Ion Şişcanu, op. cit., p. 18.

[281] Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Complot împotriva României (1939-1947), Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1994, p. 14.

[282] Victor Suvorov, Sinuciderea. De ce a atacat Hitler Uniunea Sovietică?, Editura Polirom, Iași, 2012, p. 261.

[283] Mihai Pelin, Săptămâna patimilor…, p. 73.

[284] Ibidem, p. 75.

[285] Cristian Troncotă, Mihail Moruzov…, p. 463.

[286] Mihai Pelin, Săptămâna patimilor…, p. 109.

[287] Ibidem, p. 123.

[288] A se vedea: Alin Spânu, Retragerea din Basarabia şi Bucovina de Nord (1940). Studiu de caz: Legiunea de Jandarmi Cernăuţi, în Iluzii, teamă, trădare şi terorism internaţional=1940. Omagiu Profesorului Ioan Scurtu (coordonatori: Gh. Buzatu, Marusia Cîrstea, Horia Dumitrescu, Cristina Păiuşan-Nuică), vol. II, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2010, p. 25 – 31; Alexandru-Murad Mironov, Cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord în conştiinţa contemporanilor. Ziua în care s-a prăbuşit România Mare, în Istorie şi Civilizaţie, Anul II, nr. 11, august 2010, p. 5 – 9; Alin Spânu, O lecţie de comunism, în Magazin istoric, Anul XLII, serie nouă, nr. 6 (495), iunie 2008, p. 10 – 15 şi Colonel ® Gh. Enăchiuc, În convoiul calvarului, în Ibidem, p. 11 – 15.

[289] Mihai Pelin, Săptămâna patimilor…, p. 123.

[290] Ibidem, p. 130.

[291] A se vedea: Dan Falcan, Basarabia, pământ românesc, în Historia, Anul XIII, nr. 137, iunie 2013, p. 12 – 21; Constan Argetoianu, „Ultimatum…Mi s-au tăiat picioarele…”, în Idem, p. 22 – 23; Carol al II-lea, „O zi a ruşinei naţionale. Restul nopţii, cu Duduia, am plâns amarnic”, în Idem, p. 24 – 26; Gheorghe Buzatu, Au fost dezinformaţi membrii Consiliului de Coroană?, în Idem, p. 27 – 30; Manuel Stănescu, Retragerea armatei române din Basarabia, în Idem, p. 31 – 34; Grigore Gafencu, „Cum am pierdut Basarabia”, în Idem, p. 35 – 36; Preot Paul Mihail, „E vinerea Patimilor României Mari! Sfârşitu-s-a!…Încotro pleci şi cu ce mijloace?”, în Idem, p. 37 – 38; Călin Hentea, Dacă am fi luptat şi vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că…, în Idem, p. 39 – 41; Manuel Stănescu, Aspecte privind retragerea Armatei a 4-a la vest de Prut, în Document, Anul XII, nr. 2 (44), 2009, p. 83 – 85.

[292] Mihai Pelin, Săptămâna patimilor…, partea a II-a, în Antonescu, Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire, vol. III, Editura Nagard, Cannaregio, Veneţia, 1989, p. 543.

[293] Ibidem, p. 544.

[294] A se vedea: Costin Scurtu, Problema restituirii materialului militar românesc de către URSS în anul 1940, în Buletinul Muzeului Militar Naţional, serie nouă, nr. 1/2003, partea a II-a, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2003, p. 409 – 414.

[295] A se vedea: Dosarele Istoriei, Anul III, nr. 12 (28), 1998, p. 68. Document aflat în Arhivele Militare Române şi comunicat de istoricul Mircea Chiriţoiu.

[296] A se vedea: colonel drd. Dan Prisăcaru, Aspecte privind potenţialul militar al României în anii 1938 – 1940, în Document, Anul XV, nr. 1 (55)/2012, p. 51 – 60.

[297] AMR, fond 948, secţia 1, dosar nr. 1.604, f. 21.

[298] Gheorghe Buzatu, Rolul factorului geopolitic…, p. 488.

[299] Pentru detalii privind biografia generalului Florea Ţenescu, a se vedea: Constantin Ucrain, Viorel P. Ciobanu, Personalităţi militare din Teleorman, Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2002, p. 14 – 25.

[300] Osobîi Arhiv, Moscova – ŢGASA, fond 198, opis. 2, dosar 420, f. 340 (Cf. Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 41).

[301] A se vedea: Mihai-Daniel Gheorghe, 1940: Presa sovietică şi cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, în Istorie şi Civilizaţie, Anul III, nr. 20, mai 2011, p. 37 – 39.

[302] Vezi Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia. Culegere de documente, ediţie Valeriu Matei şi colaboratorii, Chişinău, 1991, p. 26 – 81.

[303] În Raportul asupra acţiunilor trupelor Frontului de Sud la eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, iunie-iulie 1940, generalul de armată G. K. Jukov, comandantul Regiunii Militare Kiev, menţiona: „Planul operaţiei, conform variantei nr. 1 şi nr. 2, atribuia o importanţă enormă desantului aerian: în cooperare cu forţele aeriene şi Gruparea de cavalerie mecanizată, desantul aerian trebuia să desăvârşească încercuirea operativă a inamicului şi să-i dezorganizeze serviciile. (…) Lansarea desantului aerian trebuia să fie precedată de un atac al aviaţiei de bombardament asupra nodurilor aeriene şi trupelor inamicului. Dat fiind că armata română s-a retras benevol peste râul Prut, operaţiile de desant au fost executate fără participarea aviaţiei de vânătoare şi bombardament. Operaţiile de desant efectuate, în ciuda faptului că s-au desfăşurat cu aparate de modele vechi şi pe o adâncime de 500-600 de km, s-au justificat complemente (completamente – n. n.) şi au demonstrat toată eficienţa acestei forţe armate. Raza mare de acţiune, rapiditatea şi apariţia prin surprindere a desanturilor i-au zăpăcit pe românii în retragere; desanturile au determinat trupele române să respecte cu stricteţe condiţiile prevăzute de acord pe timpul retragerii lor” (Apud Mircea Tănase, Trupele aeropurtate în cel de-al doilea război mondial, Editura Militară, Bucureşti, 2006, p. 33).

[304] Gheorghe Buzatu, Rolul factorului geopolitic…, p. 490.

493. 493. Generalul-maior V. Melikov a fost trimis în iulie 1940 să efectueze un studiu privind comportamentul Armatei Roşii în operaţia de ocupare a Basarabiei. În nota-raport înaintată, la 18 iulie 1940, în calitatea pe care o avea de profesor la Academia Marelui Stat Major sovietic, a conchis: „(…) Concentrarea şi desfăşurarea trupelor şi mijloacelor de luptă spre linia de plecare pe Nistru s-au efectuat, de asemenea, fără nici o mascare; (…). Trupele Armatei 9 au trecut Nistrul în cinci locuri şi e cazul să menţionăm că majoritatea unităţilor de pontonieri n-au fost suficient pregătite în vederea construirii podurilor. (…) Forţarea râului Nistru de către trupele Armatei 9 şi pregătirea în vederea unor asemenea operaţii au vădit organizarea extrem de slabă a statelor majore ale diviziilor şi corpurilor de armată, şefii statelor majore ale diviziilor şi corpurilor de armată sunt, în majoritatea lor, comandanţi cu puţină experienţă şi nepregătiţi. Procesul de concentrare şi desfăşurare a trupelor noastre pe Nistru, precum şi intrarea lor în Basarabia au demonstrat convingător că cea mai slabă verigă a noastră e aceea care trebuie să fie cea mai puternică – companiile şi batalioanele” (Apud Pactul Molotov-Ribbentrop…, p. 26-34).

[305] Ibidem, p. 494.

[306] Vezi: Ion Antonescu, Un ABC al anticomunismului românesc, vol. I, Iaşi, 1992, p. 98 (extras din cuvântarea lui Ion Antonescu la aniversarea Unirii din 1918 – Alba Iulia, 1 Decembrie 1940: „…Să nu uităm că istoria nu va uita pe cei vinovaţi; şi vinovaţi suntem cu toţii: unii pentru că au tăcut, alţii pentru că au greşit, cu toţii, pentru că am suportat. 20 de ani ne-am frânt puterea, ne-am slăbit cugetul şi ne-am sleit minţile în lupte fratricide pentru ideologii, în dezbinări stupide, în bârfeli odioase, în vrajbe dureroase şi în apucături neomenoase. Greşelile au venit la scadenţă. Teribilă scadenţă! Graniţele s-au prăbuşit rând pe rând, fără să încercăm să le apărăm, fiindcă România a fost surprinsă de furtună, total slăbită înăuntru şi fără nici un sprijin în afară. A fost pedepsită o naţiune, care va fi eternă, pentru păcatele unei generaţii, care este trecătoare”).

[307] A se vedea: Dr. Mariana Ţăranu, drd. Florin Stan, Consideraţii privind ocupaţia sovietică în Basarabia şi regimul aplicat intelectualităţii (1940 – 1941), în Anuarul Muzeului Marinei Române 2007, tom X, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa, 2008, p. 311 – 323; Igor Caşu, Un document inedit din arhiva fostului Comitet Central al Partidului Comunist al Moldovei. Justiţia comunistă primeşte ordin să condamne cât mai multe persoane, în Historia, Anul XI, nr. 110, februarie 2011, p. 29 – 31; Alexandru Moraru, Aşa a început sovietizarea, în Magazin istoric, Anul XL, serie nouă, nr. 6 (471), iunie 2006, p. 12 – 14; Pepe Georgescu, 1940 – 1941. Teroare şi speranţe la Cernăuţi, în Magazin istoric, Anul XLI, serie nouă, nr. 6 (483), iunie 2007, p. 5 – 9; Liliana Corobca, Odiseea bucovinenilor: „Învagonarea” (I), în Magazin istoric, Anul XLIII, serie nouă, nr. 1 (502), ianuarie 2009, p. 38 – 41 şi Idem (II), în Magazin istoric, Anul XLIII, nr. 2 (503), februarie 2009, p. 59 – 61.

[308] A se vedea: Dosarele Istoriei, Anul III, nr. 12 (28)…, p. 40.

[309] Mihai Antonescu (1904 – 1946) este numit, în 1926, asistent universitar de drept internaţional public la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale. În 1928 va obţine, „cu mari laude”, titlul de Doctor în Drept al Universităţii din Bucureşti. Titlul de docent, „după un strălucit examen”, va fi obţinut în 1931, fiind numit, mai apoi, conferenţiar de drept internaţional public la Facultatea de Drept din Bucureşti. Viitorul ministru de externe al României a fost membru al PNL Gh. Brătianu şi va ajunge chiar preşedinte al organizaţiei naţionale „Tineretul Liberal”. Nu a demisionat în mod formal din partid. Prin intermediul lui Gheorghe Brătianu va intra în contact cu oficiali ai Legaţiei Germaniei la Bucureşti. Mihai Antonescu era definit, într-un raport al SD, din 31 ianuarie 1941, ca fiind drept „mason şi susţinător fervent al politicii de alianţe promovată de francezi; acesta a fost multă vreme colaborator al ziarului evreiesc de limbă română «Jurnalul» şi, totodată, un adversar declarat al sistemului de guvernare totalitară”. SD aprecia în termeni negativi pamfletul împotriva lui Hitler şi-a concepţiei naţional-socialiste despre lume, publicat în ediţia din 1937 a cărţii Organizarea păcii şi Liga Naţiunilor, care „prin ostilitatea sa, nu poate fi depăşit nici măcar de un evreu” (Apud Vitalie Văratec, Gheorghe Buzatu, Cezar Ardeleanu, Dana Beldiman şi Radu-Dan Vlad/ed., Evenimentele din ianuarie 1941 în arhivele germane şi române, vol. I, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1998, p. 85).

[310] Mihai Antonescu, Trădarea Basarabiei, în Magazin istoric, Anul XXVIII, serie nouă, nr. 7 (328), iulie 1994, p. 18-20.

[311] A se vedea: Gheorghe Buzatu, Paradigme ale tragediei Basarabiei, Editura Babel&Vicovia, 2011, 358 p.

[312] Ion Gheorghe, Un dictator…, p. 122-123.

[313] A se vedea: Elena Cojocaru, Revizionismul maghiar (1938-1940). Starea de spirit a populaţiei minoritare maghiare în anii 1938-1940. Studiu de caz-oraşul Abrud, Casa de Editură Dokia, Cluj-Napoca, 2010, 215 p.

[314] În perioada 1 ianuarie – 1 septembrie 1940, grănicerii maghiari au împuşcat mortal 16 grăniceri români aflaţi în serviciul de pază, au rănit 21, au atacat 61 de pichete şi 13 elemente grănicereşti, au violat spaţiul aerian al României de 8 ori, iar la 6 iulie 1940, au minat foişorul românesc de la Vişeu pe care l-au deteriorat (Apud Sever Neagoe, Ilie Tender, Gheorghe Văduva, Istoria Grănicerilor şi a începutului Poliţiei de Frontieră, Editura Scaiul, Bucureşti, 2003, p. 254).

[315] Cornel Grad, Al doilea arbitraj de la Viena, Editura Institutului European, Iaşi, 1998, p. 65.

[316] Scriitorul Ion Negoiţescu nota, referitor la cedarea Ardealului, despre atmosfera de la Cluj din seara zilei de 30 august 1940: „Oricât de clare apăreau datele, confirmate de acceptarea de către Guvernul nostru a acestei hotărâri într-adevăr arbitrare – pentru noi, în acel moment, ca şi pentru cei mai mulţi români, o singură evidenţă se impunea: Armata română nu va admite ciuntirea uriaşă a frontierei, va lupta. Când însă primele trupe venind dinspre Vest au început să se scurgă în retragere pe străzile lui, Clujul a intrat într-o agitaţie nemaipomenită, de nebunie şi descompunere. Lumea strânsă pe străzi, multe femei cuprinse de furii şi bătrâni ieşiţi din minţi ameninţau cu pumnii şi scuipau soldaţii care nu ştiuseră să-şi facă datoria şi care, de altfel, îşi continuau impasibili, sub poruncă superioară, drumul. Câte unul, totuşi, mai plângea. În acelaşi timp, o mulţime adunată în faţa Primăriei oraşului însoţea cu deznădăjduite urlete de aprobare discursurile celor din balcon care chemau la luptă. (…) Degeaba însă, fiindcă lumea a început curând să împacheteze…” (Cf. Ion Negoiţescu, Straja dragonilor, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1994, p. 193-194). A se vedea: lect. univ. dr. Ilie Gherheş, „Aspecte asupra ocupării Clujului de către unguri”, în Istorie şi Civilizaţie, Anul III, nr. 20, mai 2011, p. 33 – 36.

[317] Florin Constantiniu, Am pierdut România Mare fiindcă n-am fost vrednici de ea, în Dosarele Istoriei, Anul III, nr. 12 (28), 1998, p. 76.

[318] Grigore Gafencu telegrafia, la 21 septembrie 1940, de la Moscova, către Mihail Sturdza, ministrul Afacerilor Străine de la Bucureşti: „Guvernul sovietic şi toate cercurile conducătoare ale partidului au fost adânc nemulţumite că s-au luat hotărâri cu privire la «noua rânduială» în Sud-Estul european fără participarea Sovietelor. (…) E o nemulţumire pentru forma întrebuinţată şi o nemulţumire pentru fondul hotărârilor luate. (…) În faţa visurilor sau a unor planuri mai precise sovietice, Germania ridică o barieră: mersul spre sud e oprit, petrolul e la dispoziţia germanilor, prin Constanţa germanii ajung la Marea Neagră, Dunărea e un fluviu german.E cea dintâi înfrângere diplomatică a tovarăşului Stalin, care s-a învăţat cu riscuri mici să aibă câştiguri mari; şi înfrângerea e cu atât mai dureroasă cu cât loveşte în visul care în toate vremurile a fost cel mai scump sufletului rusesc, visul spre miază-zi” (Cf. Grigore Gafencu, Misiune la Moscova – 1940/1941. Culegere de documente, ediţie îngrijită de Ion Calafeteanu, Nicolae Dinu, Nicolae Nicolescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, p. 70-72).

[319] Vasile Şandru, Conexiunea moscovită a problemei transilvane, în Magazin istoric, Anul XXXIV, serie nouă, nr. 8 (401), august 2000, p. 10.

[320] Mihail Manoilescu, op. cit., p. 251.

[321] A se vedea: Dr. Mircea Dogaru, Românii, „holocaustul” şi „genocidul” (3), în Lumea, anul XI, nr. 4 (120), 2003, p. 41 – 42.

[322] A se vedea: Tofik M. Islamov, Tatiana A. Pokivailova, Mărul discordiei (I), în Magazin istoric, Anul XLIV, serie nouă, nr. 12 (525), decembrie 2010, p. 10 – 14 şi Idem (II), în Magazin istoric, Anul XLV, serie nouă, nr. 1 (526), ianuarie 2011, p. 50 – 54.

[323] Mihai Pelin, Atitudinea Rusiei sovietice faţă de România de la Dictatul de la Viena până la 12 iunie 1941, în Antonescu, Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire, vol. IV, Editura Nagard, Cannaregio, Veneţia, 1986,
p. 354.

[324] Ibidem, p. 356.

[325] A se vedea: Alexandru Ghişa, 1940 – România şi primele fisuri în aplicarea Pactului Ribbentrop – Molotov: Bucovina, Transilvania şi Chestiunea Dunării (I), în Istorie şi Civilizaţie, Anul III, nr. 26, noiembrie 2011, p. 18 – 22 şi Idem (II), în Istorie şi Civilizaţie, Anul III, nr. 27, decembrie 2011, p. 25 – 29.

[326] Mihail Manoilescu, op. cit., p. 258.

[327] A se vedea: Elena Matei, România din perspectivă germană, în Document (Buletinul Arhivelor Militare Române), Anul I, nr. 4/1998, p. 30.

[328] A se vedea: Iluzii, teamă, trădare şi terorism internaţional=1940. Omagiu Profesorului Ioan Scurtu (coordonatori: Gh. Buzatu, Marusia Cîrstea, Horia Dumitrescu, Cristina Păiuşan-Nuică), Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2010, vol. I (534 p.) şi vol. II (598 p.).

[329] A se vedea: George Ungureanu, Chestiunea Cadrilaterului. Interese româneşti şi revizionismul bulgar (1938 – 1940), Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2005, 157 p.; Ion Giurcă, Ion Crînguş, Cadrilaterul în contextul evoluţiilor geopolitice şi geostrategice din perioada 1938 – 1940, în Iluzii, teamă, trădare…, vol. II, p. 72 -91 şi numărul dedicat acestui eveniment istoric de către revista Dosarele Istoriei, Anul VII, nr. 1 (65), 2002, 64 p.; Idem, Acţiuni ale Diviziei 9 infanterie pe timpul evacuării Cadrilaterului în septembrie 1940, în Anuarul Muzeului Marinei Române 2006, tom IX, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa, 2006, p. 359 – 368; Idem, Contribuţia navelor maritime şi fluviale la evacuarea bunurilor materiale şi populaţiei din Cadrilater în anul 1940, în Anuarul Muzeului Marinei Române 2005, tom VIII, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa, 2005, p. 285 – 294.

[330] Ştefan Mamulea, fost membru al Comisiei mixte româno-bulgare menite să pună în aplicare acordul privind schimbul de populaţie, relatează: „Eram la Periprava în Comisia de evaluare a bunurilor acelor bulgari care se strămutau în ţara baştinei lor. Între colegii mei se afla şi colonelul Jeleaskoff, din Statul Major de la Sofia, un ins cumsecade, comunicativ, pasionat de excursiile lungi cu barca, pe Vâlcov. Pe când se afla într-una din escapadele lui pe canal, a apărut la primărie, unde lucram, un individ care vorbea foarte prost româneşte şi părea destul de suspect. Ar fi dorit să înmâneze un plic lui Jeleaskoff, pasămite din partea Comisiei bulgare de la Constanţa. Şi colonelul fiind absent, l-a încredinţat primarului Peripravei. Apoi, ciudat, individul a dispărut cu o barcă cu motor înspre Dunăre (…) Era un mesaj ciudat, lipsit de orice formulă de adresare. «Încetiniţi evacuarea – suna traducerea lui în limba română. Sunt în curs noi tratative cu Hitler şi e foarte posibil să obţinem Dobrogea până la Cobadin. Restul îl veţi lua voi». Sub text, o ştampilă rotundă, oarecare, sovietică. Semnătura era indescifrabilă. (…) Traducerea acelui mesaj, care nu i-a parvenit niciodată, a ajuns la generalul Ion Antonescu” (Mihai Pelin, Atitudinea Rusiei sovietice…, p. 355).

[331] Referindu-se la actul abdicării regelui Carol al II-lea, Nicolae Petrescu Comnen scria, în octombrie 1941, într-un document aflat în prezent în Arhiva Institutului Hoover (SUA), următoarele: „Ion Antonescu îmi spunea (în octombrie 1940 – n.n.) lucru grav şi pe care puţini îl ştiu, că «această soluţie» (abdicarea lui Carol al II-lea – n.n.) fusese de mult concertată de el cu Goga (care se numea prietenul personal al Regelui), dar că o primă tentativă nu a izbutit, dată fiind «limbuţia unei femei», datorită căreia Regele prinse de veste şi putu zădărnici «operaţiunea». Femeia la care Antonescu făcea aluzie cred că era inspiratoarea lui de mai târziu, sinistra văduvă a lui Goga, Die Falsche Nonne („Călugăriţa ipocrită”– n.n.), cum au botezat-o proprii patroni, nemţii. Antonescu ar fi avut-o ca translatoare în conversaţiile cu germanii, care i-ar fi recomandat-o” (Apud Mircea Goga, Veturia Goga, „privighetoarea lui Hitler”, Editura RAO, Bucureşti, 2007, p. 152 ). Veturia Goga avea să depună la Bertechsgaden, în 1938, un Memoriu în care va face o prezentare generală a situaţiei din România şi va prezenta dovezile privind asasinarea lui Octavian Goga de către oamenii regelul Carol al II-lea la ordinul său. Dr. Goebbels a fost însărcinat să facă o anchetă privind cele reclamate de Veturia Goga. Ministrul nazist al Propagandei va face o riguroasă şi minuţioasă analiză a vieţii politice româneşti interbelice în urma căruia rezulta că generalul Ion Antonescu şi Corneliu Zelea Codreanu, şeful Mişcării Legionare, prezentau mult interes politic pentru oficialii de la Berlin. „Propulsarea lui Ion Antonescu în prim-planul politicii româneşti s-a datorat – scria politologul Adrian Pop -, în bună măsură lobby-ul susţinut a două femei influente. Cea dintâi (Anna – n.n.), soţia ministrului Germaniei la Bucureşti, Wilhelm Fabricius, era adevăratul creier al Legaţiei Germane din România. Cea de a doua, Veturia Goga, soţia poetului şi omului politic Octavian Goga, era cea mai apropiată prietenă româncă a celei dintâi şi o dedicată admiratoare a culturii germane. După moartea soţului ei, doamna Goga îl socotea doar pe Ion Antonescu capabil să preia conducerea destinelor dreptei în România. De aici insistenţele sale pe lângă doamna Fabricius ca soţul său să-l recomande pe Antonescu Berlinului. Ştiindu-l anglofil convins, Wilhelm Fabricius nu-l considera pe geenralul român «un om sigur». Cu toate acestea, a cedat intervenţiilor soţiei sale. Între timp, după evadarea de la Mănăstirea Bistriţa, Ion Antonescu a fost adăpostit în casa lui Mihai Antonescu, fostul său avocat din procesul de bigamie pe care i-l intentase Carol al II-lea” (Apud Adrian Pop, Propulsarea politică a lui Ion Antonescu, în Ziarul Financiar/Ziarul de Duminică, Anul VI, nr. 1.452, 3 septembrie 2004, p. 4). Referindu-se la momentul 6 septembrie 1940, Gheorghe Barbul mărturisea: „Dacă Wilhelm Fabricius a luat iniţiativa să-l propună, totuşi, pe Antonescu pentru a deveni interlocutorul eventual al Germaniei, a fost din cauza insistenţelor soţiei sale (Anna Fabricius – n.n.), adevăratul patron al Legaţiei, insistenţă consecutivă pledoariilor aproape cotidiene pe lângă dânsa ale celei mai apropiate prietene românce a ei, veturia Goga. Pentru aceasta, opţiunea era firească. (…) După moartea soţului ei, ea nu vedea dintre prietenii celui dispărut decât un singur succesor capabil să ia în mână destinele dreptei : Ion Antonescu. (…) Mi s-au cerut despre ei, pentru prima dată în Germania, informaţii de către Arnold von Schickedanz pe care l-am amintit deja. Circumstanţele erau următoarele: Regele şi şeful Gărzii de Fier vor dispărea probabil şi unul şi celălalt din viaţa politică. Cu ce se va putea umple golul? Prinţul moştenitor era lipsit de personalitate. Şefii partidelor politice importante, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu nu păreau recuperabili. Fabricius propune să se intre în legătură cu Generalul Antonescu, probabil în urma insistenţelor d-nei Goga – presupunea Schickedanz, care primise şi el din partea ei o lungă scrisoare” (Apud Gheorghe Barbul, Puncte de vedere, în Tragedia României. 1939 – 1947, Editura Pro Historia, Bucureşti, 2004, p. 104 – 105).

[332] Nunţiul papal la Bucureşti, Andrea Cassulo, care s-a întâlnit de multe ori cu generalul Antonescu în timpul războiului l-a descris, în octombrie 1940, la Sfântul Scaun astfel: „(…) un soldat în adevăratul înţeles al cuvântului. Simplu în comportament, maestru al conversaţiei, dar precis şi limpede. Are o fire sinceră, e un om just şi de onoare, şi se bucură de un bun renume printre toţi oamenii. Nu doreşte decât binele ţării sale şi face eforturi să insufle diverselor instituţii administrative de stat un adevărat simţ al datoriei, al sacrificiului, al justiţiei. Într-un cuvânt, doreşte reconstrucţia morală, civică şi politică a naţiunii devastate de evenimentele recente care au avut loc şi care au dus-o la o profundă depresiune. De ani de zile încearcă să-i trezească pe conducătorii ţării la realitatea situaţiei, dar nu a fost nici urmat, nici ascultat” (Apud Larry L. Watts, O Casandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă. 1918-1941, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993, p. 311).

[333] În şedinţa Consiliului de Miniştri din 21 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu afirma: „Însă toate problemele în legătură cu graniţele noastre, cu drepturile noastre, cu aspiraţiile poporului român trebuie tratate de presa noastră, şi nu abandonate. Toată presa noastră trebuie să vorbească despre drepturile românilor de peste tot – drepturi culturale, spirituale, libertăţi politice şi administrative. Toate acestea trebuie susţinute de presa românească, pentru românii care au rămas în afara graniţelor noastre actuale. Deci, aceasta priveşte atât pe românii din Basarabia şi Bucovina, cât şi pe cei din Transilvania. Noi nu specificăm, tratăm problema în ansamblul ei şi n-o tratăm într-un singur jurnal şi numai o singură zi, ci în toate jurnalele şi un timp mai îndelungat, însă fără violenţă şi fără ură” (Apud Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. I – septembrie – decembrie 1940, Ediţie de documente întocmită de Marcel-Dumitru Ciucă, Aurelian Teodorescu, Bogdan Florin Popovici, Bucureşti, 1997, p. 70).

[334] A se vedea: Dosarele Istoriei, Anul VII, nr. 6 (70), 2002, 64 p.

[335] La „procesul” său din 1946, chestionat pe tema formării guvernului cu participarea legionarilor, Mareşalul Ion Antonescu a precizat: „Am format guvernul cu oameni care mi s-au pus la dispoziţie şi militari. (…) Şi am dat legionarilor minimum posibil ce puteam să dăm. Au fost discuţiuni foarte violente…” (Apud Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vol. I, ediţie Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Editura Saeculum IO&Europa Nova, 1995, p. 189).

[336] A se vedea: Întâlnire secretă (Ion Antonescu – Ion Mihalache), în Magazin istoric, serie nouă, anul XXVII, nr. 10 (319), octombrie 1993, p. 15. „…În ziua de 15 august 1940, la ora 6 fără câteva minute, a apărut şi generalul Antonescu într-o motocicletă cu ataş. (…) După salutările de rigoare, Mihalache i-a spus următoarele, reproduse după vorbele mele: – Domnule general, aşa cum v-am informat prin omul nostru de legătură, noi, reprezentanţii PNŢ, PNL, PSD şi PL George Brătianu, am cerut regelui să formeze un guvern de uniune naţională, condus de un general şi în care să intre şefii partidelor ca miniştrii de stat fără portofolii. Nu i-am indicat numele dumneavoastră, rezervându-ne acest drept după ce regele îşi va însuşi formula, pentru că a rămas să reflecteze asupra ei. (…) Misiunea mea în întâlnirea de azi cu dumneavoastră este să vă înfăţişez programul de desfăşurare a măsurilor, după ce veţi forma guvernul de uniune naţională, în care vor intra toţi şefii celor patru partide, iar restul va fi discutat cu dumneavoastră. După depunerea jurământului, veţi cere o audienţă la rege în care-i veţi cere abdicarea, propunând succesiv la tron pe Mihai”. Referitor la preluarea puterii de către generalul Ion Antonescu, a se vedea pe larg articolul Destăinuiri sub anchetă, de Marcel-Dumitru Ciucă, în Magazin istoric, Anul XXXII, serie nouă, nr. 4/373, aprilie 1998, p. 18-23.

[337] O statistică întocmită, după 23 august 1944, de către Biroul 3 din Serviciul 1 al Direcţiei Generale a Siguranţei Statului releva faptul că „fosta Mişcare Legionară dispunea de 32.000 de membri identificaţi, din care 1.926 dispăruţi, 1.858 fugiţi în străinătate, 1.068 ascunşi şi 680 în închisori” (Apud Teodor Wexler, Oameni pentru vremuri noi, în Magazin istoric, Anul XXXVIII, serie nouă, nr. 1/442, ianuarie 2004, p. 24).

[338] Comandor dr. Jipa Rotaru, lt-col. dr. Octavian Burcin, maior Vladimir Zodian, Mareşalul Ion An­tonescu. Am făcut războiul sfânt împotriva bolşevismului, Editura Cogito, Oradea, 1994, p. 34.

[339] Vasile Arimia, Ştefan Lache, Ion Ardeleanu (ed.), Antonescu – Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite 1940-1944, vol. I, Bucureşti, Editura Cozia, 1991, p.78.

[340] Mareşal Ion Antonescu, Istoria mă va judeca, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1993, p. 17.

[341] Ibidem.

[342] Ibidem.

[343] Ibidem.

[344] Ibidem.

[345] A se vedea: lect. univ. dr. Florin Müller, Regimul dictaturii antonesciene (6 septembrie 1940 – 23 august 1944). Dimensiuni social-politice şi ideologice, în RIM, nr. 3 (77)/2003, p. 35-47.

[346] Larry L. Watts, O Casandră a României…, p. 295.

[347] Mareşal Ion Antonescu, Istoria…, p. 164 – 165.

[348] Larry L. Watts, op. cit., p. 328.

[349] A se vedea: colonel dr. Alesandru Duţu, Florica Dobre, Un război surd şi ciudat, în Magazin istoric, Anul XXXIII, serie nouă, nr. 9-10 (390-391), septembrie-octombrie 1999.

[350] Vitalie Văratec, Gheorghe Buzatu, Cezar Ardeleanu, Dana Beldiman şi Radu-Dan Vlad, (ed.), Evenimentele din ianuarie 1941…, p. 139.

[351] Ibidem, p. 9.

[352] Ibidem, p. 87. „…După cum este cunoscut, în primele zile ale lui ianuarie, directorul de atunci al Siguranţei, (Alexandru – n.n.) Ghica, a dispus percheziţionarea tuturor lojelor masonice, dizolvate în mod formal, dar cele mai multe activând în continuare, precum şi caselor masonilor de frunte. (…) Anturajul lui Antonescu a încercat deîndată să împiedice această acţiune şi a făcut presiuni asupra Generalului să-l destituie pe Ghica; acesta s-a opus cu succes şi nu a cedat nici cererii de a transmite materialul confiscat Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Un rol nevrednic l-a jucat în această afacere, după cum s-a dovedit ulterior, fostul plenipotenţiar al Germaniei, Fabricius. Acesta a intervenit, respectiv a protestat pe lângă Primul – Ministru împotriva continuării acestei acţiuni, ocazie cu care a declarat că modul în care s-a procedat poate duce la manifestări anarhice. (…) Există bănuieli că protestul acestuia are raţiuni nu numai de ordin politic, ci şi personal. După cum se ştie, se afla de mai multă vreme în relaţii de ordin monden cu românca Lilette Butculescu, socotită de-a dreptul o cunoştinţă a trimisului german. Ea se bucură de o foarte proastă reputaţie din partea germanilor. (…) Prin acţiunea pusă la cale împotriva masonilor, urma să fie compromisă şi o rudă de-a doamnei Butculescu”.

[353] Ibidem, p. 15-16.

[354] Ibidem.

[355] Ibidem, p. 17.

[356] Colonel dr. Petre Otu, Armata în Statul naţional – legionar: Preliminarii, în Magazin istoric, Anul XXXI, serie nouă, nr. 6 (363), iunie 1997, p. 38.

[357] Ibidem. „Ofiţerul – se putea citi în programul Mişcării Legionare – nu trebuie să mai fie o castă în mijlocul societăţii. El trebuie să se preocupe de toate problemele sociale, politice, economice, culturale, care frământă sufletul naţiunii. Armata trebuie să fie a poporului. Ofiţerul nu mai trebuie să fie un şef impus prin ordin şi regulamente. El trebuie să fie ales, sau să fie socotit ca ales de oştenii de sub comanda lui. Este ceasul împăcării ostaşului cu şeful… Este ceea ce va face statul legionar. Va avea ostaşi buni, dacă va avea legionari buni”.

[358] Ibidem, p. 41.

[359] Apud Evenimentele din ianuarie 1941…, vol. I, p. 86.

[360] A se vedea: Tiberiu Tănase, Structuri ale Mişcării Legionare implicate în asasinatele de la Jilava, Snagov şi Srejnicul, în Istorie şi Civilizaţie, Anul III, nr. 16, ianuarie 2011, p. 13 – 15.

[361] Dana Beldiman, Legionarii la putere, în Document (Buletinul Arhivelor Militare Române), Anul I, nr.
2-3/1998, p. 29.

[362] A se vedea: adresa Statului-Major al Diviziei 3 infanterie către Statul-Major al Comandamentului Militar al Capitalei (CMC), prin care se înaintează planul de acţiune al armatei pentru menţinerea ordinei interne în Capitală şi în comunele suburbane (Bucureşti, 23 decembrie 1940), în volumul Evenimentele din ianuarie 1941…, p. 41-47.

[363] A se vedea: Dr. Cezar Mâţă, Despre înarmarea legionarilor (septembrie 1940 – ianuarie 1941), în Stela Cheptea, Gh. Buzatu (coordonatori), Convergenţe istorice şi geopolitice. Omagiu profesorului Horia Dumitrescu, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2009, p. 205 – 226.

[364] Cristian Troncotă, Eugen Cristescu…, p. 62.

[365] A se vedea: Evenimentele din ianuarie 1941…, vol. I, p. 70-77.

[366] A se vedea: Ottmar Traşcă, Ianuarie 1941. Antonescu şi Legiunea, în Magazin istoric, Anul XLV, serie nouă, nr. 1 (526), ianuarie 2011, p. 59 – 63.

[367] A se vedea: Tiberiu Tănase, 21-23 ianuarie 1941. Agenţi ai serviciilor secrete sovietice, implicaţi în rebeliunea legionară?, în Historia, Anul XI, nr. 110, februarie 2011, p. 38 – 40.

[368] Cristian Troncotă, op. cit., p. 68 – 69. În raportul înaintat, de ambasadorul Germaniei în România, baronul Manfred von Killinger, la 6 martie 1941, ministrului de Externe al Reich-ului, Joachim von Ribbentrop, referitor la evenimentele petrecute în România (21-23 ianuarie 1941) se consemnează: „Influenţa comuniştilor şi a SSI este dovedită. Am studiat cu atenţie situaţia din rapoarte şi prin nenumărate convorbiri şi cred că nu m-am înşelat” (Apud Evenimentele din ianuarie 1941…, vol I, p. 143). A se vedea: Florin Şandru, Cominternul şi comuniştii români. O sinteză a Prefecturii Poliţiei Capitalei, 1941 (I), în Arhivele Totalitarismului, Anul XVIII, nr. 1-2 (66-67)/2010, p. 129-146; Idem (II), în Arhivele Totalitarismului, Anul XVIII, nr. 3-4 (68-69)/2010, p. 181-196 şi Idem (III), în Arhivele Totalitarismului, Anul XIX, nr. 1-2 (70-71)/2011, p. 158-174; Cristina Diac, O problemă controversată: Partidul Comunist şi rebeliunea legionară din ianuarie 1941, în Arhivele Totalitarismului, Anul XVIII, nr. 1-2 (66-67)/2010, p. 67-81.

[369] Gheorghe Barbul, Memorial Antonescu. Al treilea om al Axei, Institutul European, Iaşi, 1992, p. 53.

[370] Locotenent-colonel Klaus Schönherr, Divizia 13 instrucţie şi puciul legionar din România (II), în RIM, nr. 6 (28)/1994, p. 28.

[371] A se vedea: Alina Tudor, Rebeliune sau lovitură de stat?, în Dosarele Istoriei, Anul IV, nr. 1 (29), 1999, p. 28 – 31; Florin N. Şinca, Din Istoria Poliţiei Române. Între onoare şi obedienţă, vol. I, Editura RCR Print, Bucureşti, 2006, p. 119 – 125.

[372] Dana Beldiman, Legionarii la putere…, p. 30-31.

[373] A se vedea: Vasile Ionescu, Istoria trece, cuvântul rămâne… Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2008, p. 83 – 92.

[374] Apud Evenimentele din ianuarie 1941…, p. 156 – 157.

[375] Pentru amănunte referitoare la raporturile dintre Conducătorul Statului şi reprezentanţii Wehrmacht-ului în România, nu întotdeuna dintre cele mai bune, a se vedea amintirile colonelului Radu-Ştefan Gallin, interpretul de limbă germană al generalului Antonescu în acele zile din ianuarie 1941, în articolul prof. univ. dr. Ion Calafeteanu, Rebeliunea legionară văzută din cabinetul lui Antonescu, în Historia, Anul VI, nr. 55, iulie 2006, p. 6 – 13.

[376] Apud Evenimentele din ianuarie 1941…, p. 12.

[377] Elizabeth Barker, British Policy in South East Europe in the Second World War, Macmillan, Londra, 1976, p. 41.

[378] Ibidem.

[379] A se vedea: Romulus Căplescu, Ofiţerul SS Otto von Bolschwing, omul care l-a scăpat pe Horia Sima de furia lui Antonescu, în Historia, Anul XI, nr. 109, ianuarie 2011, p. 36 – 41.

[380] AIBA, fondul X, dosar nr. 9 G, f. 47.

[381] Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. II (ianuarie-martie 1941), Bucureşti, 1998, p. VI; ediţie de documente întocmită de Marcel-Dumitru Ciucă, Aurelian Teodorescu şi Bogdan Florin Popovici.

[382] Cristian Troncotă, Uniunea Sovietică şi rebeliunea legionară. Documente din arhiva SSI, în Arhivele Totalitarismului, Anul II, nr. 1-2/1994, p. 181.

[383] Ibidem, p. 187.

[384] Ibidem, p. 194.

[385] Victor Suvorov, Spărgătorul de gheaţă, Editura Polirom, Iaşi, 1995, p. 24.

[386] A se vedea: Voenno Istoriceskii Jurnal (VIJ), nr. 1/1993, p. 24-29.

[387] „Provocarea din partea ruşilor ar consta din: 1. atitudinea agresivă la frontiere, manifestată prin atacuri prin surprindere asupra unor posturi, folosind pentru aceasta forţe superioare, pentru ca apoi să susţină că ei au fost atacaţi, prin cauzarea unor incidente foarte diverse; 2. concentrarea de material de traversare în diferite locuri de pe malul Prutului; 3. amplasarea a numeroase aerodromuri, în special în sudul Basarabiei” (Cf. raportului generalului-locotenent Kurt von Tippelskirsch cu privire la întâlnirea cu generalul Ion Antonescu, la 15 septembrie 1940, de la Bucureşti/Apud Alexandru Oşca, 1940. Drumul României spre Berlin, în RIM, nr. 4/50, 1998, p. 43).

[388] Ibidem, p. 40.

[389] Referitor la personalitatea ataşatului militar german la Bucureşti, a se vedea: Ion Calafeteanu, Serviiciile secrete româneşti…(V), în Istorie şi Civilizaţie, Anul II, nr. 18, martie 2011,  p. 30 – 31.

[390] Alexandru Oşca, 1940. Drumul României…, p. 40.

[391] Andreas Hillgruber, op. cit., p. 134-135.

[392] Alexandru Oşca, op. cit., p. 40.

[393] A se vedea: Drd. Alin Spânu, Accidentele pe Dunăre analizate de Serviciul Special de Informaţii (1942), în Anuarul Muzeului Marinei Române 2006, tom IX, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa, 2006, p. 443 – 448.

[394] Alexandru Oşca, op. cit., p. 42.

[395] Comandor (r) dr. Aurel Pentelescu, Misiunea militară aeriană germană în România (1940-1941) – opţiuni şi realităţi, în Istoriografia în tranziţie, Editura Institutului Naţional de Informaţii, Bucureşti, 1996, p. 124.

[396] Mihai Pelin, Atitudinea Rusiei sovietice faţă de România…, p. 363.

[397] Mihai Pelin, Italieni, vă ordon, treceţi Prutul!, Editura Elion, Bucureşti, 2003, p. 10.

[398] A se vedea: Elena Matei, Octombrie 1940. Sosirea Misiunii Militare Germane în România (I), în Magazin istoric, Anul XXXVIII, serie nouă, nr. 4 (445), aprilie 2004, p. 23 – 27.

[399] A se vedea: locotenent-colonel Klaus Schönherr, Divizia 13 instrucţie şi puciul legionar din România (I-II), în RIM, nr. 5 (27) – 6 (28)/1994; despre implicarea acestor trupe în politica internă a României a se vedea Klaus Schönherr, Influenţa Wehrmacht-ului asupra politicii interne a României în ianuarie 1941, în Document (Buletinul Arhivelor Militare Române), Anul IV, nr. 2-4 (14-16)/2001, p. 46 – 53.

[400] Misiunea Militară Germană în România era reprezentată de 890 de ofiţeri, 3.639 de subofiţeri, 17.901 trupă, adică un total de 21.540 de oameni, la care se adăugau 4.855 de autovehicule, 1.705 motociclete, 49 de cai, 64 de avioane etc. Misiunea Militară Aeriană Germană avea să dobândească noi atribute, rezultate din dinamica acţiunilor militare de după 22 iunie 1941, printre care: „a) lărgirea reţelei de apărare antiaeriană şi conducerea acestei reţele, care se întindea până în spatele flancului sudic al frontului germano-sovietic, în Crimeea şi Caucaz; b) conducerea serviciilor la sol ale forţelor aeriene germane din România, întrunind obligaţiile de aprovizionare şi reparaţii specifice bazelor operative; c) conducerea serviciilor la sol a forţelor aeriene germane din zonele sudice ale Ucrainei, ocupate de germani; d) reorganizarea Aeronauticii Române în prima parte a anului 1943 şi constituirea Corpului 1 Aerian Român pe frontul de la Stalingrad, cu material german şi subordonat operativ Flotei 4 Aeriene Germane ş.a”. (Apud Aurel Pentelescu, Misiunea militară aeriană…, p. 127).

[401] Elena Matei, Valeriu Popescu, Organizarea şi angajarea armatei române de la sosirea Misiunii Militare Germane în România (până la sfârşitul anului 1941), în Restituiri, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2003, p. 91.

[402] În urma insistenţelor ministrului Pellegrino Ghigi, la ordinul lui Mussolini, şi-a discuţiilor purtate la Roma, generalul Ion Antonescu a acceptat sosirea în România a unui rudiment de Misiune Militară Italiană, respectiv o companie de vânători alpini şi un grup simbolic de marinari la Brăila.

[403] A se vedea: Dr. Valeriu Florin Dobrinescu, Gheorghe Nicolescu, Relaţiile româno-italiene în toamna anului 1940 (I-II), în RIM, nr. 4 (50)-5 (51)/1998.

[404] La 14 noiembrie 1940, Grigore Gafencu telegrafia, de la Moscova, către Ministerul Afacerilor Străine de la Bucureşti: „Ambasada Germaniei a dat, prin mijlocirea biroului ei de presă, legaţiilor prietene unele lămuriri cu privire la călătoria lui Molotov, care cuprind, între altele, următoarele fraze semnificative: «Se vor atinge toate problemele care interesează cele două state. Se vor cerceta problemele europene şi problemele mondiale. Întinderea schimbului de idei nu este cu nimic îngrădită. Un an de colaborare încrezătoare între cele două state tinere şi revoluţionare s-a încheiat. Un mare viitor se deschide în faţa noastră». (…) Din convorbirea avută cu însărcinatul cu afaceri german a reieşit foarte limpede că, dată fiind grija d-lui Stalin de a-şi apăra regimul, de a feri URSS de război şi de a dezlega problemele de organizare socială şi economică, metoda germană de a înşira 50 de divizii la graniţă şi de a face în acelaşi timp propuneri precise politice şi economice a fost hotărâtoare pentru a aduce pe dl. Molotov la Berlin” (Apud Grigore Gafencu, Misiune la Moscova…, p. 104).

[405] Într-o sinteză intitulată Atitudinea URSS în Balcani, din septembrie 1940, ca rezultat al unui tur de orizont prin paginile presei emigraţiei ruseşti, se putea citi: „Dezvăluirile ultimului congres al deputaţilor sovietici – aprecia săptămânalul «Naţiunea», editat de emigraţia rusă din Harbin – pune în relief eforturile Kominternului de a croi drumul sudic spre Europa, prin Mediterana. Puternica filială din Istanbul şi încercările din Spania au fost etape ale acestui drum. Ceea ce pentru Rusia imperială fusese scopul final, nu este decât un început pentru Rusia sovietică, care râvneşte la transformarea Europei în stat comunist…Guvernul sovietic a renunţat la incendierea Europei prin revoluţia socială. Ea scoate din arhive vechea politică balcanică şi chiar pe cea panslavistă, pentru a induce omenirea în eroare şi pentru a stimula poporul rus. După textele cuvântărilor rostite la congres, acelaşi scop şi-a schimbat mijlocul” (Apud Mihai Pelin, Atitudinea Rusiei…, p. 361).

[406] Referitor la pretenţiile sovietice asupra Balcanilor şi a litoralului bulgar al Mării Negre, a se vedea: Tatiana V. Volokitina, Miza – Balcanii, eventual Mediterana, în Magazin istoric, Anul XXXVIII, serie nouă, nr. 12 (453), decembrie 2004, p. 28 – 32.

[407] Andreas Hillgruber, op. cit., p. 140.

[408] Mihai Pelin, Atitudinea…, p. 376.

[409] „Este absolut evident că Sovietele intenționau să direcționeze evoluția evenimentelor în Balcani, în direcția de care au nevoie, și în acest fel să transforme Balcanii în cap de pod, pe deplin favorabil pentru atacarea noastră și a celorlalte țări ale Europei. Făcând totul pentru realizarea acestui scop, au declarat în același timp că sunt gata să încheie acorduri comerciale în condiții, pare-se, dintre cele mai favorabile pentru noi, pentru ca, imediat ce pregătirile de atac decisiv vor fi încheiate, să ne separe de sursele petroliere. În vara anului 1941 ei intenționau să zdrobească România, căci aceasta era singura țară, în afară de Rusia, care ne livra petrol”, avea să mărturisească Hitler la 27 iulie 1942 (Apud Victor Suvorov, Sinuciderea…, p. 262).

[410] „Având în vedere strânsa afinitate ideologică dintre cele două regimuri, vor fi aplicate la relaţiile economice aceleaşi principii fundamentale care sunt în vigoare în economia internă, adică măsuri pe termene lungi şi stabilitatea preţurilor. Germania ia în considerare încheierea unor tratate comerciale pe termene lungi cu România pe o perioadă de 10 până la 20 de ani, în cadrul cărora surplusul global al producţiei României va fi preluat la preţuri fixe pentru anii următori. Germania însăşi ar putea, în cadrul economiei sale de mari dimensiuni, să ajungă cu uşurinţă la o balanţă între surprusurile de export mari şi cele mici, variind, potrivit condiţiilor de recoltă ale diverşilor ani. După cum a fost menţionat, preţurile vor rămâne întotdeauna stabile. În felul acesta, dezavantajele sistemului liberalist vor fi înlăturate pentru producători” (Apud Vasile Arimia, Ştefan Lache şi Ion Ardeleanu, Antonescu – Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite 1940-1944, vol. I, Bucureşti, Editura Cozia, 1991, p. 42).

[411] A se vedea: Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan, Căutând dreptate prin arhive, în Magazin istoric, Anul XLV, serie nouă, nr. 8 (533), august 2011, p. 53 – 56.

[412] A se vedea: Andreas Hillgruber, op. cit., p. 353 (nota 18).

[413] Mihai Pelin, Atitudinea…, p. 377.

[414] Ibidem, p. 378.

[415] Ibidem.

[416] Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte, Editura Publiferom, Bucureşti, 1999, p. 99.

[417] Ion Antonescu, Un ABC al anticomunismului românesc, vol. I, p. 237.

[418] Jipa Rotaru, Ioan Damaschin, Glorie şi dramă, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 2000, p. 31.

[419] ASRI, fond „d”, dosar nr. 6.531, f. 3-5.

[420] Ibidem. Istoricul rus M. Narinski în studiul intitulat Kremlinul şi Kominternul în anii 1939-1941, publicat în revista Svobodnaia mîsl teoreticeskii i politiceskii jurnal (Gândirea liberă. Revistă teoretică şi politică) nr. 2/1992, reproduce Proiectul de directive, redactat de Molotov, în legătură cu problemele care urmau a fi discutate cu ocazia vizitei acestuia în Germania din 12-13 noiembrie 1940: „a) Aflarea intenţiilor reale ale Germaniei şi ale tuturor participanţilor la Pactul Tripartit (Germania, Italia, Japonia) în realizarea planului de creare a «Noii Europe» şi a «Marelui Spaţiu al Asiei de Est…»; b) Pregătirea schiţei iniţiale a sferei de interese a URSS în Europa, precum şi în Asia Apropiată şi Mijlocie, sondând posibilitatea unui acord în această privinţă cu Germania (şi apoi cu Italia)…”. „În cursul tratativelor să se obţină ca în sfera de interese a URSS să fie inclusă: a) Finlanda, pe baza acordului corespunzător din ’39; b) Dunărea, în porţiunea Dunării maritime; c) Bulgaria – principala problemă a negocierilor trebuie să fie ca, în înţelegere cu Germania şi cu Italia, să fie inclusă în sfera de interese a URSS şi, pe aceeaşi bază, o garanţie dată Bulgariei din partea URSS (Era avută în vedere o garanţie dată Bulgariei din partea URSS, în condiţiile analoage garanţiilor de inviolabilitate a teritoriului României din partea Germaniei şi Italiei – nota M. Narinski); d) Problema Turciei şi a soartei sale nu poate fi soluţionată fără participarea noastră…; e) Problema soartei ulterioare a României şi Ungariei, ca limitrofe ale URSS ne interesează foarte mult; f) Problema Iranului nu poate fi soluţionată fără participarea URSS, deoarece acolo avem interese serioase. Să nu se vorbească despre asta dacă nu este necesar; g) Relativ la Grecia şi Iugoslavia ,am dori să ştim ce intenţionează Axa să întreprindă?” (Apud Florin Constantiniu, V. M. Molotov la Berlin – noiembrie 1940, în Curierul Naţional Magazin/în continuare CNM, nr. 214/9-15 octombrie 1995, p.7).

[421] Gh. Buzatu, Mareşalul Antonescu în faţa istoriei, vol. I, Iaşi, 1990, p. 155.

[422] Ion Antonescu, Un ABC…, p. 238.

[423] La 4 decembrie 1940, generalul Antonescu a evocat în Consiliul de Miniştri asigurările primite din partea lui Hitler că, în cazul unui atac sovietic, era necesar ca Armata Română să reziste 14 zile, „doar pentru ca armata germană să aibă putinţa de a se afla în punctele strategice” (Apud Gh. Buzatu, Mareşalul Antonescu…, vol. I, p. 171).

[424] Grigore Gafencu, Misiune la Moscova…, p. 131-133.

[425] A se vedea: ANIC, fond PCM, Cabinet Ion Antonescu, dosar nr. 131/1940, f. 29-30.

[426] AMR, fond 949, dosar nr. 3, f. 46.

[427] Andreas Hillgruber, op. cit., p. 127.

[428] ASRI, fond „d”, dosar nr. 6.665, f. 13.

[429] ANIC, fond PCM – SSI, Situaţia internă, dosar nr. 9/1945, f. 174.

[430] Ibidem.

[431] Andreas Hillgruber, op. cit., p. 155.

[432] A se vedea pe larg: Antonescu – Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite, vol I, p. 71-73.

[433] ASRI, fond „d”, dosar nr. 6.531, f. 14.

[434] Andreas Hillgruber, op. cit., p. 165.

[435] Franz Halder, Jurnal…, p. 284.

[436] Andreas Hillgruber, op. cit., p. 166.

[437] Mihai Pelin, Atitudinea…, p. 399.

[438] Ibidem, p. 398.

[439] Ibidem, p. 399.

[440] Andreas Hillgruber, op. cit., p. 167.

[441] Ibidem.

[442] A se vedea: Gheorghe Zbuchea, Belgrad: Lovitura de stat din martie 1941, în Dosarele istoriei, Anul IV, nr. 1 (29), 1999, p. 21 – 23.

[443] A se vedea: Petre Opriş, Măsuri întreprinse de Marele Stat-Major român pentru apărarea frontierei de sud-vest a României în primăvara anului 1941, în Securitatea naţională, politică de apărare şi istorie militară în România la sfârşit de mileniu (ed. Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară şi Fundaţia Iniţiativa de Dialog Euro-Atlantic), Bucureşti, 2000, p. 299 – 303.

[444] Franz Halder, op. cit., p. 312.

[445] Grigore Gafencu, Misiune la Moscova…, p. 172-174. Pe acest document generalul Ion Antonescu a pus următoarea rezoluţie: „9 aprilie 1941. Este a treia încercare de a ne face să facem greşeli politice. Domnii Collas şi Avakumović au încercat să ne momească spunând, după conversaţiile cu Lavrentiev (ministrul URSS la Bucureşti – n.n.) că ar fi momentul cel mai prielnic pentru o ameliorare a raporturilor cu URSS. Momentul corespunde cu lovitura de stat de la Belgrad. Nu ne pretăm acestor intrigi. Prietenia mielului cu ursul va duce la jupuirea mielului. Deci urmăm drumul nostru calmi şi fermi. Ne întărim şi ne pregătim şi aşteptăm. Totuşi, ar fi bine ca să mergem pe firul care a început să se toarcă la Berlin, ca să vedem ce aflăm «mai interesant». Instrucţiuni în acest sens domnului Bossy”.

[446] Ion Antonescu, Un ABC.., vol. I, p. 242.

[447] ASRI, fond „d”, dosar 6.531, f. 29-30.

[448] Mihai Pelin, Atitudinea…, p. 407.

[449] Ibidem.

[450] AMR, fond 1.200, dosar 355, f. 85-87.

[451] Ibidem, f. 406.

[452] Ibidem.

[453] Apud Cristian Troncotă, Evoluţia structurilor organizatorice şi activitatea Serviciului Secret (Special) de Informaţii în perioada premergătoare şi în timpul celui de-al doilea război mondial, Teză de doctorat, Academia de Înalte Studii Militare, 1997, p. 150.

[454] Mihai Pelin, Italieni, vă ordon…, p. 13.

[455] Voenno Istoriceskii Jurnal, 1992, nr. 3. p. 40-41 ( Apud Florin Şperlea, Pregătirile Armatei Române pentru eliberarea Basarabiei în rapoartele informative primite de Stalin, în RIM, nr. 4-5/32-33, 1995, p. 51).

[456] Ibidem.

[457] Andreas Hillgruber, op. cit., p. 169.

[458] A se vedea: Alexandru Armă, Organizarea Zilei Aviaţiei în timpul războiului (în anii 1943 şi 1944), în Document, Anul XIII, nr. 3 (49)/2010, p. 8-11 şi dr. Valeriu Avram, Onoarea de a fi aviator român, în Magazin istoric, Anul XLVII, serie nouă, nr. 1 (550), ianuarie 2013, p. 46 – 49.

[459] Pentru amănunte despre modul în care aviatorii români percepeau aeronautica germană, a se vedea: Sorin Turturică, Cruciaţi ai înălţimilor. Grupul 7 Vânătoare de la Prut la Odessa (iunie – octombrie 1941), Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 61 – 83.

[460] Marile unităţi române aveau, însă, o capacitate de luptă cu mult inferioară celor germane (A se vedea: Petre Otu, „Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul!”,  în  Dosarele Istoriei, Anul IV, nr. 7/35, 1999, p. 19).

[461] A se vedea. Florica Dobre, dr. Dumitru Dobre, Preocupări ale factorilor militari de decizie pe linia înzestrării cu tancuri a armatei române în perioada 1919 – 1944, în Statul Major General în arhitectura…, p. 156 – 171.

[462] General Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei Sovietice (22 iunie 1941 – 23 august 1944), Editura Fides, Iaşi, 1997, p. 80.

[463] Ibidem.

[464] Referitor la eforturile făcute în perioada interbelică pentru întărirea forţelor navale române, a se vedea: comandor (r) dr. Ion Ionescu, Chestiunea achiziţionării submarinului „O’Byrne”, în Anuarul Muzeului Marinei Române 2001, tom IV, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa, 2002, p. 217 – 219; Mihaela Orjanu, Marina Română în căutarea unei doctrine (Serviciul de Informaţii al Marinei Române 1925 – 1945), în Anuarul Muzeului Marinei…, p. 221 – 224.

[465] A se vedea: Dr. Dana Beldiman, Impactul transformărilor politice asupra marinei militare în perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, în Anuarul Muzeului Marinei Române 2002, tom V, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa, 2003, p. 353 – 358; Dr. Carmen Atanasiu, Marinegruppenkommando Süd şi navele Serviciului Maritim Român, în Ibidem, p. 363 – 368.

[466] A se vedea: maior drd. Didi Miler, Fortificaţiile militare de pe teatrul de operaţii din Dobrogea în al doi­lea război mondial. Soluţii de fortificaţii, în Anuarul Muzeului Marinei Române 2002…, p. 359 – 362.

[467] A se vedea: Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei (22 iunie-26 iulie 1941), volum coordonat de colonel dr. Alesandru Duţu şi prof. univ. dr. Mihai Retegan, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999, 374 p.

[468] Elena Matei, Valeriu Popescu, Organizarea şi angajarea armatei române de la sosirea Misiunii Militare Germane în România (până la sfârşitul anului 1941), în Restituiri, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2003, p. 92.

[469] Misiunile acestor ofiţeri erau: să informeze comandamentele germane despre evenimentele din sectoarele de luptă române  şi măsurile de executare a ordinelor superioare; să transmită comandamentelor române situaţia trupelor germane vecine şi intenţiile lor operative; să se ţină la curent cu executarea ordinelor; Să înlăture, prin conlucrare şi încredere, fricţiunile inevitabile războiului de coaliţie; să dea sfaturi pentru instrucţie, conducere şi aprovizionare. Pentru o realizare mai bună a acestor misiuni, se indica cunoaşterea aliatului şi, în special, a mentalităţii şi capacităţii lui, precum şi o conlucrare de încredere, fără idei preconcepute, între detaşamentele de legătură şi comandamentele române. Eventualele tensiuni urmau să fie lămurite într-o formă corectă şi sinceră, prin discuţii personale. Ofiţerii germani erau obligaţi să nu-i bârfească pe colegii români. Se cerea tact, în special la criticile eventuale, ţinând seama de sensibilitatea aliatului român. Se mai cerea: sobrietate şi purtare militară exemplară a tuturor membrilor din detaşamentele de legătură; reţinere în chestiunile politice şi în special tot ce-ar atinge hotărârea de la Viena şi pe germanii din România. Ofiţerii germani trebuiau să-i lămurească pe noii aliaţi de faptul că sensul acestui război este pentru libertate şi pentru o nouă organizare a Europei. Misiunea Militară Germană cerea să nu se ajungă la critici mărunte iar detaşamentele de legătură germane trebuiau să informeze comandamentele germane asupra mentalităţii şi capacităţii aliatului, în măsura în care este posibil, şi să susţină interesele aliatului – pe cât le este cu putinţă – faţă de comandamentele germane. De o deosebită importanţă este ca atât comandamentele române, cât şi detaşamentele germane să ştie în orice moment unde se găsesc trupele în subordine. Pentru informaţii privind numele acestor ofiţeri de legătură şi raporturile stabilite cu comandamentele militare române se va vedea: Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 36 – 44.

[470] La jumătatea lui iunie 1941, ziaristul italian Lino Pellegrini, sosit la Bucureşti, la 25 aprilie 1941, în calitate de corespondent de război al cotidianului Popolo d’Italia, a fost invitat la masă de către vechiul lui prieten de la
Moscova, colonelul Corrado Valfrè Di Bonzo. Chestionat asupra perspectivelor unui posibil război în răsărit, ataşatul militar italian a replicat „cu un aer uşor absent, ca atunci când avem în vedere fapte de tot evidente” că „Germanii vor ataca peste nouă zile…” (Apud Mihai Pelin, Italieni, vă ordon…, p. 15). La 14 iunie 1941, ataşatul francez al Aerului la Bucureşti comunica către Secretariatul de Stat al Aviaţiei de la Vichy: „Sursă cea mai sigură şi amicală îmi comunică astăzi că războiul (contra URSS – n.n.) este aproape sigur. Data – apropiată de 20 iunie (1941 – n.n.), imediat după aceea, fără îndoială” (Apud Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă…, p. 43).

[471] „La o remarcă a Führerului, că el se întreabă dacă România ar urma chiar începând din primele zile să colaboreze la acțiunea împotriva Rusiei sau dacă o rămânere a României în afara conflictului n-ar determina pe ruși la o anumită reținere față de frontul românesc, Antonescu a răspuns că el însuși dorește să lupte alături de [Germania] din prima zi. Rușii vor bombarda zonele petrolifere și în cazul unei neagresiuni inițiate din partea României, iar România «nu i-ar ierta lui Antonescu niciodată dacă ar lăsa armata română cu arma la picior, în timp ce trupele germane ar fi în marș prin România împotriva rușilor». De aceea, el este de părere că România din prima zi trebuie să participe activ la luptă. La sfârșit s-a mai abordat problema Comandamentului suprem din România. Führerul i-a explicat lui Antonescu că el (Führerul) intenționează să-l lase să apară în fața poporului român drept comandant suprem al acestui spațiu. (…) Antonescu a răspuns vizibil bucuros că el, ca soldat, acceptă cu plăcere această propunere de a fi comandat suprem, nu de dragul faimei, ci că promite să facă totul pentru a îndeplini cu succes misiunile ce îi revin” (Apud Gheorghe Buzatu, Paradigme ale tragediei…, p. 123).

[472] „Foarte mulţi generali, ofiţeri şi diplomaţi nemţi mi-au spus, după 22 iunie 1941, că pentru ei a fost o surpriză cu totul neaşteptată şi agreabilă că armata română a înţeles să-şi verse sângele, fără economie, pe câmpiile Rusiei pentru cauza germană”, mărturisea Radu Lecca (Apud Eu i-am salvat…, p.166). La peste 60 de ani de la declanşarea operaţiunii, „Barbarossa”, istoriografia rusă continuă aprecierile negative şi lipsite de obiectivitate istorică la adresa deciziei României din iunie 1941 (A se vedea: Margarita D. Ereşcenko, Agonie la două capete, în Magazin istoric, Anul XXXIV, serie nouă, nr. 6/411, iunie 2001, p. 12-14).

[473] Apud Cristian Troncotă, Evoluţia Structurilor organizatorice…; Generalul Antonescu primise, la 5 martie 1941, din partea mareşalului Göring, invitaţia de-a trimite 20 de divizii într-o acţiune antisovietică, ceea ce explică de ce Conducătorul Statului nu a fost surprins de destăinuirilor lui Hitler, de la 12 iunie 1941, de la München. Având în vedere personalitatea şi experienţa politico-militară ale Mareşalului Ion Antonescu, este greu de crezut că a fost surprins de cererea lui Göring.Toate analizele informative privind dispunerea ofensivă a Armatei Roşii lăsau să se întrevadă că în scurt timp urma să aibă loc un eveniment extrem care va modifica raporturile de forţe existent în relaţiile internaţionale. Informaţia despre întâlnirea din 5 martie 1941 a fost furnizată de istoricul Cristian Scarlat (Apud Florin Constantiniu, Carnet de Istoric, în CNM, nr. 223, 11-17 decembrie 1995, p.7).

[474] A se vedea: Manuel Stănescu, Hitler: „Cu românii nu se poate face nimic”, în Historia, Anul XI, nr. 115, iulie 2011, p. 32 – 34.

[475] „Am fost acuzat că am făcut un război de agresiune în 1941 și, deci, România trebuia să sufere consecințele agresorului și eu am fost pus în categoria criminalilor. (…) Adaug că, pe când Rusia a ținut în lungul noii linii circa 35 divizii, eu demobilizasem toată armata și nu lăsasem în Moldova decât 4 divizii de infanterie, cu efective sporite, 3 divizii cavalerie și 2 [de] vânători de munte nemobilizate (valoare 1,5 divizii). Am fost pus la curent cu hotărârea de a se ataca Rusia numai în mai 1941 și de data atacului la 10 iunie 1941. dovada că nu am avut intenția să particip la operațiuni, decât până la limita revendicărilor și drepturilor noastre, o face faptul că nu am mobilizat decât o treime din forțe și nu am exercitat comanda decât până la Nistru. Nu pot fi socotit agresor, fiindcă România era în stare de război cu Rusia din 1940 iunie, când Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decât o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om, când este surprins fără sprijin și nu este în măsură de a se apăra. Din iulie 1940 până în aprilie 1941, actele izolate de agresiune parțiale ruse au continuat. (…) Deci, în iunie 1941 am atacat în cadrul unui război început în 1940 și, cum orice atac este un act de agresiune, nu pot fi considerat agresor decât numai în acest sens și, deci, nu pot fi încadrat în pactul [Briand – ]Kellogg”, scria Mareșalul Ion Antonescu în Memoriul înaintat Tribunalului Poporului la 15-16 mai 1946 (Apud Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 131).