FILOSOFIA TATUAJELOR

Introducere

În februarie 2002, în nordul Cornwall-ului, era cât pe ce să-mi fac primul tatuaj. Îmi programasem o întâlnire și ajunsesem la timp – o plimbare de cinci kilometri prin întuneric până la Tywardreath și un tren matinal peste Bodmin Moor. Dacă asta sună îndrăzneț sau cel puțin incomod, demonstrează că artiștii tatuatori buni nu erau atât de ușor de găsit pe atunci. Chiar și așa, stând pe coasta Atlanticului din Newquay în ploaie, privind în susul scărilor spre studio, m-am simțit brusc ridicol. Cu săptămâni înainte, făcusem o listă de motive pentru a mă tatua versus motive pentru a nu mă tatua. Argumentul împotrivă („agonie”, „cheltuială”, „nebunie”, „mama”) pierduse ușor în fața setului acum derutant de motive pe care le inventasem pentru a face programarea („miracol”, „femei”, „scopul vieții”). Dar, în timp ce ezitam afară, toate motivele pentru care aveam să mă tatuez păreau a fi motive pentru a nu mă tatua. Astfel de aspirații mărețe – și speranța chinuitoare că un tatuaj mă va face să am parte de sex – păreau absurde pe vremea mohorâtă și familiară, chiar la capătul drumului dinspre un Tesco Express.

Tatuajele au fost întotdeauna atrăgătoare pentru mine, dar în acel moment, în Newquay, pregătit cu optzeci de lire sterline în numerar, goliciunea pielii mele părea irevocabilă. „Pur și simplu nu sunt genul de persoană care se tatuează”, mi-am spus, chiar dacă mă deranja și clișeul despre un anumit tip de persoană care se tatuează (marinar, motociclist bla bla bla). Ceea ce m-a împins să urc scările a fost o combinație de bun simț – până la urmă, mă așteptau – și un sentiment aprig de regret anticipat: nu regretul stereotip al oamenilor care își fac un tatuaj murdar după o nenorocire alimentată de alcool, ci total opus. Aveam aproape 30 de ani și, deși toată viața mi-am dorit să mă tatuez, nu avusesem niciodată curajul să fac ceva în privința asta. Dacă aș fi plecat, aș fi regretat pentru totdeauna.

Optsprezece ani mai târziu și cu un corp acoperit de tatuaje (datorită celor șapte artiști și peste o sută de ore sub ac), pot spune că a mă tatua a fost cel mai interesant lucru pe care l-am făcut. Este o realizare de care sunt extrem de mândru și de care sunt mereu surprins (încă am tatuaje în visele mele). Dacă m-aș trezi într-o dimineață și aș constata că tatuajele mele s-au lipit de cearșafuri, aș face totul de la capăt.

Mi-am început tatuarea corpului cu planul ca acesta să exprime profunzimi frumoase despre natură, creativitate, un prieten pe care l-am pierdut și o iubită care mi-a frânt inima (vă voi scuti de detalii). În zilele noastre, reprim în mare parte astfel de noțiuni exagerate. De-a lungul anilor, motivele pentru care mă tatuez s-au simplificat. Aștept cu nerăbdare fluxul tot mai mare al modelelor și camaraderia cu artistul meu. Uit în mare parte de dorințele existențiale care au început aventura mea cu tatuajele: este greu să-mi amintesc exact ce am vrut să spun prin „miracol” sau „scopul vieții”.

În general, poate părea că tatuarea a devenit mai superficială în primele decenii ale secolului al XXI-lea. În trecut, tatuajele erau rare și puternice; acum sunt peste tot, până la punctul de a părea banale. Dacă citești sau urmărești o mulțime de interviuri cu persoane tatuate, nu va dura mult până când vei da peste o întrebare despre ce înseamnă tatuajele lor. Și nu va dura mult până când vei da peste un răspuns care spune că nu înseamnă nimic (chiar dacă există, de asemenea, o mulțime de oameni ale căror tatuaje au semnificații clare și explicite pentru ei). Astăzi, misticismul antic al tatuajului se îndreaptă spre banalitate.

Cu toate acestea, sunt convins că experiența de a te tatua și de a fi tatuat poate fi profundă. Poate că nu pretind nicio semnificație simbolică directă pentru imaginile de pe pielea mea, dar nu sunt sigur că este treaba mea să decid. Cine știe ce înseamnă pielea mea? Nu aș spune că îmi aparțin tatuajele; ele sunt atât pe mine, cât și dincolo de mine, ca imagini cu istorii și conotații pe care corpul meu nu le poate defini în întregime. Mai mult, profunzimea tatuajelor nu are legătură doar cu funcția tatuajelor ca semne care transmit mesaje specifice. Pentru început, tatuajul este o ocazie distinctă. În caz că nu știați, doare îngrozitor. Dar durerea este strâns legată de semnificația experienței. Tatuajul este dureros, pentru că cerneala este sub piele, nu pe ea. Se simte ca și cum ar trebui să însemne ceva. Cel puțin, a fi tatuat îți schimbă relația cu lumea prin schimbarea a ceea ce văd oamenii când se uită la tine. Chiar dacă ai un tatuaj pe care nimeni nu l-a văzut vreodată, acesta schimbă ceea ce vezi când te privești sau ceea ce simți când te gândești la tine. Un tatuaj poate să nu însemne nimic, dar a te tatua și a fi tatuat înseamnă ceva.

Există un sentiment la mulți în lumea tatuajelor că „oamenii spun întotdeauna aceleași lucruri despre tatuaje”[1]. Cu siguranță, tatuajele oferă o mulțime de platitudini printre care trebuie să navighezi. Această scurtă carte își propune să facă mai mult decât să zgârie suprafața tatuajului: încearcă să privească dincolo de stereotipuri atunci când analizează originile și istoria tatuajului. Filosofia tatuajelor va aborda represiunea tatuajelor în multe părți ale lumii, apoi renașterea tradițiilor tatuajelor în secolul al XX-lea (atât în comunitățile indigene, cât și prin comodificarea tatuajelor în era noastră media voyeuristă). Va reflecta din nou la asocierea persistentă a tatuajelor cu devianța și la posibilitatea ca tatuajele să poată încă – poate împotriva șanselor – să conțină ceva magic.

Cărțile despre tatuaje încep adesea cu o mărturisire a unui tatuaj. Afli despre tatuajele autorului sau despre lipsa lor. Pentru a scrie despre tatuaje, ai nevoie de o ancoră. Samuel Steward, tatuator, academician și pornograf, și-a încheiat glorioasele și exuberantele memorii Bad Boys and Tough Tattoos insistând că „tatuarea este singurul subiect care – pentru a fi scris – necesită o cufundare în apă, nu un șezlong de plajă confortabil al unui observator la marginea oceanului”[2]. M-am cufundat – ați primit mărturisirea mea. Chiar în timp ce încerc să înțeleg și să apreciez cu respect alte culturi ale tatuajelor, nu pot aborda tatuarea decât din interiorul propriei mele pieli. Dacă există o poveste mai presus de toate pe care vreau să o spună această carte, este că lumea tatuată este mai mare, mai ciudată, mai veche și mai diversă decât aș putea vreodată să dovedesc.

[1] Vezi, de exemplu, Laurence Cawley, „People Always Say the Same Thing about Tattoos”, https://www.bbc.co.uk/news/ magazine-25330947, accesat la 21 mai 2020.

[2] Samuel M. Steward, Bad Boys and Tough Tattoos: A Social History of the Tattoo With Gangs, Sailors and Street-Corner Punks (Binghamton, NY: Haworth Press, 1990), p. 198.