Cuvânt înainte
Laicizate, degradate, camuflate, miturile și imaginile mitice se întâlnesc pretutindeni: nu ai decât să le recunoști.[1]
Într-un moment în care au apărut destule studii consacrate mitologiei românești, s-ar putea obiecta de ce mai este nevoie de încă unul. Dacă ne uităm mai atent însă la materialele pe această temă, care s-au scris la noi, constatăm că, de fapt, până în acest moment, nu avem o prezentare completă a mitologiei românești, a sistemului de gândire mitologic, tradițional, țărănesc. Și aceasta nu pentru că aceste credințe cu caracter mitologic au dispărut deja și nu mai interesează pe nimeni – povestiri pe această temă, credințe, explicarea mitologică a unor tradiții și obiceiuri mai pot fi găsite și azi în sate din România, chiar și în mediul urban. Cercetarea etnologică, dezvoltată mai întâi în cea de aspect antropologic, a lăsat din nou deoparte superstițiile și s-a apucat de abordări inovatoare, ultramoderne, ale realităților de pe teren. Dacă facem abstracție de perioada comunistă, când în mod oficial cercetările pe teme religioase, inclusiv de mitologie, nu prea erau agreate (din istoricul pe care îl puteți vedea în continuare ne dăm seama că totuși și atunci au apărut lucruri importante, unele cu caracter excepțional, dacă ne gândim numai la tipologia legendei mitologice și la sistematizarea materialului legendar făcute de către Tony Brill), vedem că acest domeniu a fost extrem de vitregit.
În toată istoria noastră culturală am avut două studii de mitologie – cel al lui Marcel Olinescu, din anul 1944, deloc original, fiind o compilație de amator a principalelor materiale mitologice, care oferă, paradoxal, cât de cât, o imagine coerentă a universului mitologic românesc, respectiv Mitologia românească a lui Romulus Vulcănescu, o lucrare care debordează de originalitate, extrem de stufoasă, la propriu și la figurat, care nu face decât să te îndepărteze de realitățile mitologice țărănești și să te poarte pe urmele unui demers subiectiv, exclusiv original, al unui cercetător preocupat mai degrabă de filosofare, decât de analiză etnologică. Și aș mai semnala un lucru, venind vorba de etnologie. Sursele primare de mitologie românească, mai mult decât onorante, ale lui Simion Florea Marian, Tudor Pamfile, Elena Niculiță-Voronca, de altfel extrem de folosite de către toată lumea, culegeri folclorice importante de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, nu i-au făcut pe mulți autori să se gândească la necesitatea realizării unei mitologii românești din perspectivă exclusiv folclorică, etnologică, mai toți fiind îmboldiți să identifice, înainte de a avea tabloul complet, „modul specific” de a gândi al țăranului român, subtilitățile sale filosofice. De asemenea, pe urmele lui Mircea Eliade și ale interpretării sale hermeneutice a istoriei religiei, și alți cercetători români au dorit să prezinte aspecte mitologice numai în conjunctură cu reprezentările culte ale altor sisteme mitologice (comparându-se, de multe ori, aspecte incomparabile), pentru a ne încadra astfel într-o companie selectă, aristocratică, nu în cea a mitologiilor țărănești, ci în seria majoră a marilor culturi. De comparatism în general lumea a cam fugit (în ultimii ani, dacă ne uităm la afirmațiile unor autori care au scris lucrări pe teme de mitologie sau magie, comparatismul apare drept ceva depășit, el impunându-se a fi înlocuit cu o interculturalitate, interdisciplinaritate de multe ori dubioasă). De aici numeroase afirmații hazardate de-a lungul timpului: nu putem avansa nicio trăsătură a sistemului nostru mitologic ca fiind originală, dacă nu știm foarte bine ce se întâmplă și în sistemele mitologice cu care am intrat în contact.
Pe de altă parte însă, nici nu știu dacă acest lucru trebuie realizat. Identificarea elementelor de originalitate, care pune adesea o presiune mare pentru stabilirea unor rădăcini mitologice extrem de precise într-un trecut istoric îndepărtat, greu de confirmat prin surse, mai ales din cauza tradiției orale din acest spațiu european în care ne aflăm, nu duce decât la niște concluzii hazardate, ca să nu spun mai mult. Este evident că substratul nostru mitologic este foarte vechi și foarte bogat, rodul unor dezvoltări și concrescențe de lungă durată, în care uneori am putea decela niște reprezentări care ar trimite la un sistem mitologic sau altul. Sublinierea cu orice preț a acestui lucru este la fel de prețioasă și ruptă de realitate ca atunci când se face apel la informații de teren din timpurile istorice, atunci când acestea nu există. Oricum, trebuie subliniat acest lucru: consumatorii de mitologie românească, cât sunt, sunt extrem de interesați de aspectele specificității ei. Avem niște mituri specific românești? Este o întrebare tipică, de care au fost interesați, de-a lungul timpului, mai mulți oameni de cultură – filosofi, filologi și artiști –, dar și mai mulți amatori. Este extrem de greu să vorbim de niște mituri specific românești, în condițiile în care și substratul, indo-european, cu nuanțe traco-geto-dace, aluviunile slave și din partea altor popoare migratoare, fondul creștin și paracreștin (am în vedere credințele bogomile ce pot fi decelate și la noi) au marcat mai multe popoare din arealul în care s-a format poporul român și în care trăim și azi. Mi se pare mult mai corect să spunem, cu bucurie, că, în ciuda imaginii de mitologie difuză, pe care o oferă, la o primă vedere, mitologia românească, ea se dovedește a fi extrem de bogată, coerentă, bine structurată. Putem identifica texte bogate în informații și despre cosmogonie, și despre felul în care a fost populat cu viață universul în care trăim, despre ciclurile vieților pământene și oamenii lor care au populat, conform credințelor noastre, pământul. Multe motive ale lor le putem regăsi și la alți vecini, creștini (mai ales) sau nu. Evident, ca bogăție a motivelor, a variantelor în care sunt înregistrate ele, putem spune că aceste aspecte mitologice sunt extrem de bine reprezentate la noi, atestate consistent din secolul al XIX-lea, lucru care nu se regăsește așa de evident în culegerile etnografice ale popoarelor din jur. Nuanțe particulare se găsesc mereu, dar specificul gândirii țărănești i-a făcut pe români, ruși, polonezi, bulgari etc. să spună că ei se află într-o relație deosebită cu divinitățile din spațiile în care locuiesc, că soarta lor, de aceea, e mult diferită și că, până la urmă, sunt superiori tuturor celorlalte popoare, prin geniul lor filosofic și creator!
Miturile precreștine constituie partea centrală, dominantă, a mitologiei românești. Creștinismul nu a făcut decât să încerce o „înghițire”, o „suprapunere” peste personaje mitologice importante, peste sărbători sacre, oferind cu generozitate mai degrabă numele decât esența lor. Așa este cazul celor doi creatori ai universului în mitologia românească, numiți generic Fârtatul și Nefârtatul. Se presupune că este vorba de doi frați, gemeni probabil, ca în multe mitologii, unul bun și unul rău. Nu știm deloc care erau numele lor genuine (tabuizarea, impusă de credința în sacralitatea deosebită a acestor personaje care se puteau supăra ușor pe oamenii ce le rosteau aiurea numele, în afara unui context sacralizat, funcționează în legătură cu toate personajele mitologice de la noi); mai târziu, influențe târzii, creștine, bogomile au făcut să vorbim de Dumnezeu și Diavolul. Pe de altă parte, Dumnezeu, care nu e deloc cel din panteonul creștin, făcea pe vremuri călătorii incognito pe pământ alături de tovarășul său de încredere, Sfântul Petru, care apare frecvent și el în postura de creator, instituind împreună tradiții care se păstrează până în zilele noastre. Ielele, de asemenea, sunt o categorie de personaje care se aseamănă cu surate ale lor din mitologiile vecine, dar nu se identifică în totalitate cu ele. Duhuri ale aerului, nopții, pădurii și apelor, toate la un loc, au impus o teamă extraordinară oamenilor care umblau pe afară noaptea, într-un timp nepermis, în perioada primăverii. Călușarii, care sunt cea mai redutabilă formă de luptă împotriva lor, se regăsesc, cu siguranță, mai degrabă doar în spațiul românesc (forme de manifestare asemănătoare, nu la fel de impresionante, întâlnim și în sudul Dunării, la bulgari și macedoneni). Ca să nu mai spunem de reprezentările noastre despre timp și spațiu sacru – momente temporale în care acționează demonii, în care se poate interacționa cu ei, în care se poate acționa împotriva lor în cadrul descântecelor sau al altor practici de dezvrăjire. Are o mare importanță spațiul – locul unde acționează demonii, unde oamenii nu au voie să calce sau să se afle, unde pot acționa ș.a.m.d. Întreaga structură a mitologiei noastre este una precreștină.
Pentru a reveni la cercetarea pe care o prezint, aș vrea să subliniez perspectiva amplă din care este realizată. Pentru a contura direcțiile mitologiei românești voi porni, în detaliu, pe mai multe planuri, pentru a arăta că avem de-a face cu un sistem coerent de gândire, multifațetat, care, din păcate, nu a mai fost niciodată discutat în amănunt. Nu vom avea doar aspecte clasice ale oricărei mitologii: cosmogonia, apariția oamenilor, personajele mitologice specifice. Voi acorda un spațiu extins reprezentărilor legate de spațiu și timp sacru, intrând în detalii extrem de importante, fără a le expedia ca fiind ceva arhicunoscut. De asemenea, când voi vorbi despre mitologizarea umanului, nu voi lăsa la o parte principiile magiei, și ele considerate uneori ca subînțelese, dar nepuse în context. Voi vorbi astfel despre practici magice într-un sistem coordonat, alături de reprezentările despre plante, animale și obiecte magice. Magia este un element important care stă la baza modului mitologic de reprezentare a lumii din illo tempore și din prezentul nostru, așa că o vom integra ori de câte ori este cazul în analizele noastre. Asta în condițiile în care și noua religie oficială folosea din plin principii ale magiei. Eve Levin, vorbind despre coexistența religiei vechi cu cea nouă, la ruși, spunea un lucru extrem de important: „Țăranii medievali, inclusiv clerul superior, recunoșteau și folosul magiei, adică faptul că oamenii, indiferent de calitățile lor morale, pot manipula mecanic forțele supranaturale prin intermediul unor cuvinte și acțiuni potrivite. Sfinții erau cinstiți în primul rând nu ca modele de viață creștină, care ajunseseră la slava veșnică, ci ca niște personaje celeste care puteau fi impulsionate să acționeze de partea oamenilor de pe pământ. Moaștele sfinților, aghiasma, tămâia, prescurile conțineau o forță mistică reală care rămânea activă, indiferent de starea spirituală a celor care apelau la ele. Interpretarea corectă a tradițiilor și a rostirii rugăciunilor era necesară pentru a obține de la ele rezultate favorabile”[1].
Am adus argumente pentru existența și viabilitatea unui mod aparte de gândire, care a generat, printre altele, și imagini deosebit de interesante referitoare la existența însăși a unui model al lumii, mai precis, a două universuri paralele, la baza cărora se află viziunea populară asupra noțiunii de sacru, realizată prin intermediul sistemelor de opoziții. Prin intermediul lor se pot interpreta, în general, toate reprezentările mitologice, în măsura în care ele se grupează în sisteme bine închegate. Cu toate acestea, până și credințe disparate, reprezentări izolate, atipice, își revendică, la rându‑le, apartenența la acest mod de gândire. Lumea lui homo religiosus, în cazul nostru, comportamentul mitic al omului societăților tradiționale, era marcată de prezența sacrului, nu atât ca hierofanie „apariție”, cât în ipostaza sa de însoțitor permanent al umanului. Și aici, ca și în definirea conceptului de sacru, apelăm la precizarea făcută de Mircea Eliade: sacrul există peste tot în lume. Uneori se realizează intruziunea lui, adesea brutală, în universul uman. Alteori el numai se descoperă, se dezvăluie abia simțit: ocultarea lui este anihilată de un întreg sistem de practici rituale cu caracter magic (în cazul întâlnirilor voluntare) sau prin pătrundere (de cele mai multe ori involuntară, întâmplătoare) într‑un spațiu și timp consacrat.
Așa cum spunea Marcel Mauss în prelegerile sale, „tânărul etnograf care pleacă pe teren trebuie să cunoască ceea ce deja știe pentru a scoate la suprafață ceea ce încă nu știe”[2]. Deși nu mai sunt o tânără etnografă, cam așa am procedat și eu. Știam lucrurile mari ce compuneau ideea de mitologie românească, dar abia reunirea materialului a permis surprinderea structurilor de adâncime a acestuia. Revenind la Mauss: „trebuie să știm cum gândesc indigenii”[3]. Vorbim deci de existența, în primul rând, a unui tip aparte de gândire, numită gândire mitologică / mitică, diferită de cea obișnuită, profană, promovată și menținută prin intermediul inițiaților, al cunoscătorilor, al celor care știu. Ei sunt, în acest fel, la curent cu existența unui domeniu predilect de manifestare a sacrului, lumea sacrului (lumea cealaltă, lumea personajelor mitologice etc.), construită în general după modelul lumii umanului, în care funcționează principii deosebite, adesea contrare logicii obișnuite. Cele mai frecvente reprezentări vorbesc de existența unui univers răsturnat, inversat, în care totul se petrece pe dos față de realitățile cotidiene. Accesul în această lume se face destul de frecvent, voluntar sau nu, în secvențe temporale propice (ajunul marilor sărbători, nopți cu lună, amiaza, eclipse etc.) sau printr‑un spațiu adecvat – adevărate porți ce te transportă instantaneu în cealaltă lume. O idee asemănătoare este susținută de Nathalie Davis, vorbind despre religia populară: „Noi cercetăm sfera relațiilor oamenilor cu sfințenia și supranaturalul, astfel încât să nu fărâmițăm acele tradiții, obiceiuri, simboluri, credințe și instituții care pentru locuitorii satelor sau orașelor constituie un întreg. Ne gândim la felul în care toate acestea pot da unor grupuri de oameni sau unor indivizi izolați o senzație de ordonare a lumii în care trăiesc, o explicație pentru evenimente de neînțeles sau pentru lucruri nedrepte și o noțiune despre cine sunt ei și unde se află. Ne întrebăm ce sentimente, stări de spirit și impulsuri sunt aprobate sau reprimate de ei. Încercăm să vedem de ce mijloace se folosesc oamenii pentru a trece prin diverse perioade din viață, pentru a se pregăti pentru viitor și a se descurca în fața suferinței sau a unei catastrofe…”[4]
Ajunși aici, trebuie să remarcăm o trăsătură caracteristică a acestui tip de sacralitate. Am arătat mai sus că este vorba de o ocultare a sacrului, de o mascare a acestuia. Într‑adevăr, ambivalența (însușire obișnuită în lumea sacrului) diverselor elemente se conturează ca un element obligatoriu. Orice obiect are o dublă valorizare: una profană, de zi cu zi (mai ales în regim diurn), așa cum apare ea conturată în activitățile cotidiene, și una sacră (adesea nocturnă sau în cadrul prescripțiilor rituale cerute de tradiție), prin care se poate accede la cealaltă lume. Astfel, același obiect, altminteri banal, poate servi drept recipient al sacrului, drept intermediar al acestuia. Și în acest caz vorbim de coincidența contrariilor: realitățile la care trimite obiectul sunt evident diferite (nu incompatibile), însă amândouă definind această realitate complexă care este sacrul. Întrucât accesul la sacru, la sacralitate, la putere, se realiza prin practici rituale specializate, se impunea ocultarea căilor de acces spre cealaltă realitate. În acest fel, numărul celor doritori să stăpânească forța se restrângea la un cerc de inițiați, de cunoscători ai modalităților de captare a energiilor sacre și de protejare împotriva prezenței excesive a acestora.
Reprezentările legate de sistemul elementelor sacrului presupun mai multe niveluri de realizare:
- a) lumea personajelor mitologice, ipostazele cele mai evidente, purtătoare per se ale sacrului;
- b) o zonă intermediară, în care pătrund ființe umane doritoare să dobândească anumite calități specifice doar personajelor mitologice. Acești muritori realizează, fie prin naștere, fie prin inițiere, trecerea dintr‑o lume în alta, pendulând între cele două realități. Ambivalența lor este subliniată și de caracterul acțiunilor – malefice sau benefice – pe care le întreprind (magicieni: fermecători, vrăjitori, solomonarietc);
- c) lumea umanului, care încearcă să delimiteze sfera de acțiune a maleficului. Din ea fac parte muritori sau personaje parțial sacralizate care apără de excesul de sacru, prin exorcisme sau prin procedee apotropaice(descântători, des‑făcători, contra‑solomonari).
Toate aceste practici presupun, în mod obligatoriu, inițierea în tainele lumii sacrului, cunoașterea acestora și dobândirea capacității de a executa diferitele practici. Recunoașterea personajelor mitologice, a spațiului și timpului sacru nu se putea face decât dacă respectivul om știa, dacă avea cunoștințele necesare decodării mesajului primit. La fel, în cazul manifestărilor voluntare – cuprinzând practici oraculare, cu caracter apotropaic sau propițiator –, pătrunderea în zona sacrului, conform unor reguli bine stabilite de comunitatea tradițională, se bazează pe același sistem de reprezentări.
Indiferent dacă este vorba de acțiuni, de semne caracteristice ale reprezentanților direcți (personaje mitologice) sau intermediari ai sacrului (oameni înzestrați cu puteri deosebite), toate credințele mitologice sau practicile magice trimit la un sistem coerent de reprezentări, întemeiate pe o relație structurală care, pornind de la cosmogonie, geneză etc., se amplifică la toate nivelurile de realizare a sacrului, constituind elementul de bază al sistemului de gândire tradițională.
Pornind de la premisa existenței a doi creatori (Fârtatul/Nefârtatul, Dumnezeu/ Diavolul, un cuplu de frați gemeni etc.), legendele cosmogonice și etiologice spun că, încă de la origine, lumea s‑a polarizat în două sisteme de reprezentări antagonice. Demiurgii au purces la popularea universului: ei au creat elemente în care marca originară a apartenenței la benefic sau malefic a dăinuit. În acest fel s‑au pus bazele celor două universuri aflate în opoziție, caracterizate prin dependența lor de principiile fundamentale (malefic/ benefic, sacru/ profan), ce reprezintă însăși esența divinităților supreme amintite. Accentuarea opoziției se face prin continuarea identificării elementelor sistemului, reconstituite prin opoziție cu obiectele, viețuitoarele, personajele etc. ce acționează în cealaltă lume. Este luată ca model de structurare lumea umanului, căreia i se contrapune lumea cealaltă, a sacrului, a personajelor mitologice caracterizate prin atribute de un cu totul alt ordin și purtătoare ale elementelor esențiale ale universului inversat. Tot în această categorie, în urma acțiunii principiului coincidentia oppositorum, includem dualismul propriu funcțiilor obiectelor din mediul domestic, de exemplu, obiecte marcate de apartenența lor atât la sacru, cât și la profan, deopotrivă încărcate de sacralitate (cu deosebire în situații de ruptură) și banale (în restul timpului). Astfel, sistemul reprezentărilor mitologice se dovedește a fi deosebit de bogat, aici intrând o serie de elemente – fiecare deosebit de complexe – unite printr‑o trăsătură comună, care este apartenența lor la sacru.
Universul răsturnat, întemeiat pe această opoziție fundamentală sacru/profan, poate fi reconstituit și prin cercetarea practicilor rituale, privite ca modalități de accedere la sacru, de stabilire a unui contact cu acesta. Iată de ce îndeplinirea unui ritual trebuia să se deosebească de tot ce era profan, comun, gesturile componente fiind, de regulă, manifestări insolite în lumea de zi cu zi (datul peste cap, îmbrăcarea pe dos a hainelor, întoarceri etc.), indiferent dacă se urmărea utilizarea sacrului în scopuri pozitive sau negative. Este important să precizăm astfel că, în gândirea tradițională, acest contact preconizat se putea realiza relativ ușor, fără multe preliminarii. Indispensabile erau, fără îndoială, cunoștințele de tip inițiatic, despre care am mai vorbit, și care serveau drept îndreptar pentru toate situațiile ce ar fi necesitat utilizarea lor, pentru protecție sau pentru influențarea sacrului. Ușurința cu care puteau fi ele descoperite explică de ce contactul involuntar cu realitatea sacră era un fenomen destul de răspândit, obiect al povestirilor cu caracter mitologic. Întâmplarea ca element generator de supranatural impune obligativitatea inițierii, a respectării tradiției și normelor cutumiale, care descifrau sacralitatea, făcând‑o accesibilă și neofiților. Datorită caracterului ezoteric al societăților inițiatice, cunoștințele vehiculate în cadrul acestora nu aveau cum să fie cunoscute de masa colectivității, care trebuia să se conformeze tabuului impus de sacerdoți. „Scăpări de informație” aveau loc, fără îndoială. Cu ajutorul acestora, neinițiații puteau reconstitui mitul esențial, explicându‑și astfel manifestările neobișnuite, hierofaniile, întâlnirile, directe sau indirecte, cu personaje mitologice, ca embleme ale universului răsturnat.
*
* *
În teoria mitului se observă în mod cert o mare confuzie în legătură cu ce reprezintă miturile, ce intră în această categorie și, până la urmă, ce înseamnă mitologie. Cred că putem pune foarte bine semn de egalitate între religie și mitologie, iar caracterul religios al narațiunilor care poartă numele de mit poate să difere de la o epocă la alta, în funcție de accentele care se puneau în societate în diversele momente ale evoluției sale. Definiția clasică a termenului de mitologie presupune, așa cum se vede din studierea marilor mitologii (greacă, romană, egipteană, sumero‑ babiloniană, aztecă etc.), un sistem de reprezentări legate, în principal, de marile zeități și de relații și personaje, un panteon. În secolul al XIX-lea începe să se relanseze studiul mitologiei. Teoreticienii „școlii mitologice” au subliniat, prin preocupările lor, înclinația spre ceea ce W. Mannhardt a numit mitologie superioară (teogonie, eroologie) sau mitologie propriu‑zisă, mai precis, ceea ce cunoșteam deja din antichitatea cultă.
La polul opus acesteia, au fost luate în vizor credințele în divinități considerate mărunte, în straie nu prea arătoase, nedemne de a fi incluse în sistemul mitologic oficial. Un fel de paraziți, adesea considerate reprezentări locale sau familiale, ele au fost desconsiderate până târziu. Mannhardt a numit mitologie inferioară sau demonologie domeniul care se ocupa și de aceste divinități mărunte. Ca domeniu de cercetare, se conturează două interpretări ale conceptului, care nu se exclud reciproc, deși există opinii care acordă exclusivitate uneia sau alteia dintre ele. Demonologia presupune, astfel, studiul demonilor, așa cum sunt ei văzuți de către mitologia creștină – ființe infernale, îngeri căzuți, existențe aflate la antipodul lumii divine. Dar tot sub această denumire (var. daimonologie < gr. daimon „geniu, spirit”) se înțelege studiul ființelor mitice, malefice sau benefice în raport cu omul, forțe supranaturale care sunt fie anterioare zeităților sau, după alte opinii, reminiscențe ale acestora, acționează ca intermediari între zei și oameni sau apar în postura de spirite patronale, genii tutelare, concentrări ale sacrului, ipostazieri ale acestuia, așa cum se prezintă lucrurile în mitologia populară.
În acest moment putem face câteva obiecții. Mitologia superioară, cea „autentică”, ce dispune de panteon și de „tot tacâmul”, era, de cele mai multe ori, mai mult o religie a liderilor, a conducătorilor, mai ales în perioadele de mare dezvoltare teritorială și de cucerire pe care o duceau membrii comunității, o religie oficială a lor, care le confirma poziția și care îndemna la respectarea de către toți membrii a anumitor ritualuri impuse de către putere prin intermediul marilor preoți. Ceea ce este autentic, adică un sistem de reprezentări împărtășite de majoritatea populațiilor din teritoriile respective, era mai degrabă ceea ce era cunoscut ca „mitologie inferioară” – sistemul de credințe de zi cu zi, transmise din generație în generație, păstrate cu strictețe pentru bunul mers al lucrurilor. Prin urmare, mitologia superioară nu este mitologia unui panteon – panteonul este numai o adunare selectivă făcută din rațiuni mai mult sau mai puțin ordonatoare – diverși zei importanți sunt venerați cu frecvență diferită în marile orașe-state, orașe-cetăți, precum și în momente diferite de timp, în funcțiile de nevoile sociale. Zeul-patron este chiar zeul suprem al religiei, în jurul căruia se desfășoară întreaga activitate a comunității respective și de a cărei bunăvoință depinde. Dar, este adevărat, în același timp comunitatea, nu în totalitatea ei, poate venera și alte divinități, în funcție de ocupațiile sau prioritățile membrilor ei. Mitologia inferioară, pe de altă parte, nu este o mitologie de rang inferior, un fel de rest (vezi teoria bunurilor decăzute) de la masa de sus, ajuns, cu mari distorsionări, și la oamenii de rând.
Una dintre deosebirile majore dintre cele două mitologii constă chiar în originea ființelor protectoare venerate: în marea mitologie, cea superioară: zeii sunt mai degrabă niște eroi, de cele mai multe ori tocmai imortalitatea fiind elementul definitoriu care îi separă de pământeni. În cazul mitologiei inferioare, demonii obscuri, care mai apoi, sub presiunea creștinismului, au căpătat un caracter mult mai înfricoșător și mai haotic, sunt de fapt patroni, oameni, strămoși ancestrali care au devenit protectori ai micilor sau marilor familii (avem în vedere clanurile, triburile). Mitologiile greacă și romană, dar și cea scandinavă, de exemplu, chiar sunt pline de aventuri ale unor făpturi umanoide, unele considerate zei, semizei sau chiar eroi (eventual, eroi supranaturali). Aceste reprezentări s-au format în timpul perioadei eroice, de cuceriri sau de consolidare a statutului de mare putere. Așa cum spunea J.P. Vernant, și mitologia superioară s-a transmis pe cale orală, mai ales prin intermediul cântăreților profesioniști, aezi, skalzi etc. care, prin deplasările lor de la o curte regală la alta, au contribuit destul de mult la propagarea acestei mitologii elitare și la consolidarea, prin repetarea anumitor fapte eroice necesare vremii, unui panteon posibil. Să reținem, măcar pentru mitologia nordică, faptul că, din panteonul destul de mare, numai doi dintre zei aveau o ocurență specială, Odin și Thor (mai degrabă Thor și Odin), după care erau destul de pomeniți Freyja și Freyr. Făcută după chipul și asemănarea luptătorului, mitologia superioară, a conducătorului, e gălăgioasă, amenințătoare, vindicativă și exclusivistă. Ca regulă, este împărtășită și de către vasalii conducătorului, dar și (mai ales) de către elitele din stat. Pe de altă parte, mitologia domestică, considerată inferioară, e folosită în șoaptă, în adăpostul căminului, cu rugăminți personale și ofrande discrete.
S-a spus adesea că mitologia românească nu dispune de un panteon sau, în cel mai rău caz, s-a făcut trimitere la panteonul roman sau la cel traco-dac pentru a completa locurile goale (în ciuda faptului că și această veche mitologie, dacă este studiată deficitar, din cauza lipsei informațiilor coerente; sau, cum spunea Antonian Nour, mitologia geto-dacă e o mitologie cu o singură divinitate, în vol. Cultul lui Zamolxis), că ea a păstrat, sporadic, nesistematizat, reprezentări ale unor zei sau eroi, păstrând în principal doar imagini legate de personaje demonice. Această restricție nu a dus la sărăcirea reprezentărilor mitologice ale popoarelor respective, sistemul credințelor mitologice fiind bogat reprezentat, prin cuprinderea unor personaje mitologice care acoperă multe aspecte ale acestei realități. Din cele ce vom vedea în continuare, dacă vom studia cu atenție materialele păstrate, vom vedea că mitologia românească are și ea panteonul ei, deloc rudimentar și bine documentat. Unii cercetători au afirmat, astfel: „Nucleul mitologiei românești îl compun nu divinitățile de prim rang, ci mulțimea ființelor demonice (a „duhurilor bune” și a „duhurilor rele”), asupra cărora planează întotdeauna umbra ambivalenței. Aceste spirite nu sunt nici malefice în întregime, nici benefice sută la sută. Coloana vertebrală a mitologiei și ritualității românești o constituie cinstirea strămoșilor”[5] (am văzut că, încă de la începuturile sale, oamenii au pus cultul strămoșilor pe prim plan).
„Ca o consecință a dezvoltării laturii „inferioare” a mitologiei, materialul informațional este cuprins în genuri nespecifice – este, de fapt, o caracteristică a oralității de care vorbeam, a pătrunderii târzii a scrisului, care nu a permis propagarea de texte mitologice ample (N.B. – asta dacă or fi existat; de multe ori se face referire la religia dacă, fiind una dintre cele care a interzis folosirea scrisului, dar și reprezentările vizuale, și, astfel, transmiterea de informații cu caracter mitologic). Un susținător împătimit al rămășițelor „autentic” dace în cultura românească actuală este Ion Ghinoiu, care găsește vestigii sigure cu orice preț: „Panteonul românesc, care, în ciuda oralității sale exclusive, consecință a interdicției religioase geto-dace de a consemna în scris și de a desena, picta sau sculpta chipurile divinităților adorate în piatră, a supraviețuit mileniilor ca realitate etnografică vie, cu zeci de figurine modelate din aluat la înmormântări (colacul ieșirii sufletului, colacul părerii de rău, colacul portarului, ciomagul, drumurile, Dumnezeu, foarfeca, luna, Maica Domnului, Maica Precista, mărturia, podul, porcul, porumbelul, puntea, pupăza, răscrucile, rățușca, scara, soarele, tâlhari, vameși, vămi ș.a.) și la diferite sărbători calendaristice (crăciunei, mucenici, sângiorz), cu reprezentări mitice de invocare a ploii modelate din lut (caloianul, mama ploii, tatăl soarelui) și cu măști ale zeilor confecționate din diferite materiale (turca, ursul, cerbul, cucul, porcul, călușul), spre deosebire de celebrul panteon greco-roman, devenit astăzi piese de muzeu, este de o mare ciudățenie (…). Din păcate, publicarea repetată în limba română a panteonului greco-roman, fără să existe o ediție critică și care să evidențieze asemănările și deosebirile dintre reprezentările mitice ale celor două civilizații, a indus opinia falsă că geto-dacii și urmașii acestora n-au avut sau au preluat panteonul de la greci și de la romani”[6]. Lucrurile nu stau deloc așa, se vede foarte bine când sunt parcurse studiile serioase de mitologie românească, cele de după perioada romantică, istorică, de interpretare a tradițiilor românești. Mitologia românească nu este o mitologie fără mituri, ci o mitologie în care lipsește înregistrarea acelor mituri.
Dacă mitologia clasică era alcătuită dintr‑un sistem coerent de mituri, mitologiile tradiționale se caracterizau prin nesistematizarea materialului sau o sistematizare relativă. Sistematizarea relativă este caracteristică reprezentărilor cuprinse în legendele mitologice. Nesistematizarea presupune reconstituirea sistemului mitologic de reprezentări pe baza povestirilor superstițioase (memorate sau fabulate) sau a credințelor mitologice (reprezentări mitologice minimale). Aceste surse furnizează o informație de gradul I, reprezentând material mitologic propriu‑zis. Dar informație mitologică deosebit de valoroasă poate fi întâlnită și în alte specii folclorice (basme, alte tipuri de legende, povestiri, snoave, cântece epice, proverbe etc.), caracterizate însă de un grad mai mic de „autenticitate mitologică”, din cauza transformărilor suferite ca urmare, în principal, pierderii credinței, a desacralizării, a adaptării lor la o specie atipică. Numim informațiile respective ca fiind de gradul al II‑lea. Sau cum spunea Ion Șeuleanu (în cuvântul introductiv la antologia Mariei Ioniță, Cartea vâlvelor. Legende din Apuseni, unde face o pledoarie foarte frumoasă pentru mitologia românească): „Din miturile transmise pe cale orală, din motivele și mitemele insinuate în textele folclorice ar putea fi reconstituită în datele ei fundamentale. Imaginea ei ar fi grăitoare, sub aspect ontologic, pentru mentalitatea oamenilor din spațiul carpato-dunărean-pontic în fazele de început ale devenirii culturale, pentru viziunea asupra existenței pe care și-au format-o predecesorii noștri în perioadele aurorale ale istoriei”[7].
În felul acesta, pentru a surprinde întregul sistem de reprezentări, trebuie să facem puțină arheologie. M-a bucurat mult să găsesc afirmația lui Greimas, citată mai jos, care face o pledoarie pentru studiul etnologic al mitologiei, așa cum facem și noi, lăsând la o parte fabulațiile filosofice sau constructe culturale comune mai multor culturi: „Mitologia, înțeleasă într-o manieră atât de extensivă, se prezintă ca o metodă de analiză a culturilor diverselor societăți. În cazul în care caută să descrie culturile comunităților fără scriere, așa-zise arhaice, ea poate fi considerată ca unul dintre domeniile etnologiei. Dacă se interesează de descrierea vechilor culturi istorice și, în același timp, de reconstituirea lor, mitologia devine una dintre componentele esențiale ale istoriei culturii (…). În mitologia etnologică, un rol important îl joacă raporturile directe ale cercetătorului sau ale intermediarilor săi cu o comunitate vie, în timp ce mitologia istorică trebuie să se mulțumească cu un material deja existent, dar neverificabil, încercând să acopere lacunele pe care le prezintă sursele, prin ipoteze pe care ea le consideră coerente”[8]. Același Marcel Mauss, menționat mai sus, spunea că mitul este o istorie despre zeu. De aceea dorea identificarea aspectelor mitice ale aceluia, pentru a reconstitui imaginea generală: „«Ființele individuale» care alcătuiesc populația mitologiei se distribuie în spirite: există sufletul dublu, strigoiul aflat în omul viu, spiritul protector, sufletul glasului, întruchiparea dublului, sufletul ochilor. Când se va intra în posesia acestor repertorii de ființe individuale, completate în toate felurile posibile, «se va putea scrie mitologia fiecărui zeu»”[9].
Așa cum am spus, vom încerca, pe parcursul analizei noastre, să facem referire la situații similare din alte sisteme mitologice, pentru a sublinia unitatea de viziune, dar și specificul interpretărilor. O plastică ilustrare a metodologiei adoptate de noi am găsit la Ovidiu Papadima, în foarte cunoscutul său studiu
O viziune românească a lumii. El pledează pentru o „viziune românească a lumii”, spunând însă: „Nu este exclusiv a noastră, fiindcă se aseamănă în unele din liniile ei cu ale unora, în altele cu ale altora dintre popoarele care ne înconjoară. Întrucât aceste asemănări se datorăsc substratului străvechi și universal de mituri, sau substratului folcloric comun tracic, sau influențelor de vecinătăți directe, – e greu de stabilit în actualul stadiu al cercetărilor noastre de folclor”[10]. Din dorința firească de a sublinia particularitățile mitologiei noastre, nu trebuie să‑i atribuim doar ei însușiri prezente și în alte sisteme mitologice vecine și nu numai (cum a procedat, de exemplu, I. Mușlea, considerând Joimărița un personaj demonic tipic românesc). Mai târziu, Victor Kernbach, preluând viziunea lui Papadima (și nu numai pe a lui) asupra existenței unui creștinism popular, ca o caracteristică a mentalității țăranului român, explică acest lucru astfel: „După secolul al X-lea, strămoșii noștri sunt obligați a se converti a doua oară, de astă dată la creștinismul slavon, exprimat liturgic într‑o limbă inaccesibilă unui popor de esență daco‑latină și aplicat în forme teologice‑bigote, care mai mult respingeau pe credincioși decât îi captau (tradiționala iubire pentru Hristos – înlocuită în predica ortodoxiei slavone cu frica de Dumnezeu, ca de un autocrat asiatic), spre a nu mai vorbi de absența prețiosului vehicul cultural al limbii latine, ce ar fi însemnat accesul la filozofia și literatura Evului Mediu european, ca și la gândirea și arta Antichității. Din cauza acestei limbi de amvon și cancelarie, cum a devenit la noi slavona, românii nu mai frecventează cu interes bisericile (…); dimpotrivă, se refugiază într‑o religie populară, în acel creștinism popular care, aici, s‑a înrădăcinat mai mult decât la alte popoare creștine, întrucât creștinismul popular devine un soi de paracreștinism, pe schelet păgân, cu alură creștină, adesea convențională, nu o sinteză de împrumuturi păgâne reelaborate de creștinism”[11]. Criteriile prezentate drept pertinente pentru conturarea specificului spiritualității românești se pot aplica, în fapt, și altor popoare, chiar celor slave, pentru care limba liturgică nu era atât de diferită de limba vorbită de marea majoritate a populației. Toate popoarele creștinate au trecut, timp de câteva secole după ce creștinismul a fost instalat oficial, prin adevărate crize de credință, la care Biserica a reacționat cu mai mult sau mai puțin succes. Nu era vorba de limba liturgică, ci de constanta tentativă oficială de a-i îndepărta pe oameni de vechile reprezentări, de serbările și cultele aduse lor, performate atunci fie pe ascuns fie chiar fățiș. De asemenea, și în arealul balcanic, de exemplu, viziunea „creștină” a lumii este întâlnită la multe popoare (sârbi, bulgari etc.), așa cum se poate vedea din credințele lor mitologice. În ceea ce‑l privește pe Sfântul Petru, în ipostaza sa de patron al lupilor, reprezentarea românească nu este singulară (credințe asemănătoare fiind întâlnite la popoarele caucaziene, la ucraineni, bieloruși, popoare balcanice și, bineînțeles, în majoritatea arealelor mitologice caracterizate de existența unor astfel de „strămoși‑patroni”), și nu poate fi în niciun caz considerată un rezultat al viziunii tipic românești asupra „creștinismului popular”.
Interesul cercetătorilor pentru cultura populară este, în ultima vreme, remarcabil, nu atât în ceea ce privește întinderea ariei lor de preocupări, metodele variate de interpretare a uriașului volum de informații referitoare la viața spirituală a societăților tradiționale, cât, mai ales, datorită tendințelor de accedere la esență, de relevare a sistemelor de structurare a realității, așa cum erau acestea figurate de membrii comunităților în cauză. Se poate distinge astfel tendința de surprindere a filozofiei, a principiilor esențiale ce guvernează spiritualitatea satului (Ovidiu Papadima, O viziune românească asupra lumii, Ernest Bernea, Cadre ale gândirii populare românești, Romulus Vulcănescu, Fenomenul horal etc.) sau, în cadrul acesteia, mai marea atenție acordată laturii practice a lucrurilor, așa cum reiese din conținutul credințelor mitologice, riturilor și ritualurilor care însoțesc viața societăților tradiționale și care se dovedesc indispensabile în depășirea unor situații‑limită (Ștefania Cristescu‑Golopenția, Gospodăria în credințele și riturile magice ale femeilor din Drăguș, Ion Ghinoiu, Vârstele timpului, Vasile Avram, Liturghia cosmică. Constelația magicului. O viziune românească asupra misterului existențial etc.).
Această dublă abordare a fenomenelor este strâns legată de orientările majore din cercetarea mitologiei universale: fiind o mitologie „înaltă”, mitologia clasică face posibilă aplicarea cu precădere a principiilor primei direcții (v. M. Eliade, G. Dumézil, C.G. Jung ș.a.), în timp ce „mitologia inferioară” tratează aspecte ce țin de cotidian, de organizarea acestuia, de valențele demiurgice ale omului (de cele mai multe ori scoțându‑se în evidență doar latura malefică a performanțelor realizate – J.G. Frazer, W. Mannhardt, N.I. Tolstoi, V.N. Toporov etc.). De fapt, cele două domenii nu se exclud reciproc. Deosebirea metodologică ține doar de alegerea nivelului realității pe care dorește să‑l abordeze cercetătorul în întreprinderea sa. Chiar și în această situație, adică atunci când se face o restrângere a domeniului de cercetare, problemele puse de respectiva realitate sunt numeroase, necesitând informații din multe științe care studiază spiritualitatea umană: folclor, etnografie, antropologie, filosofie etc. Sincretismul ce caracterizează manifestările spirituale tradiționale se deduce din utilizarea aceluiași material de cercetare în fiecare dintre științele sus‑menționate. Aceeași informație poate fi interpretată în cheie folclorică, etnografică, sau, mai larg, ca rezultat al unor particularități general umane etc., în funcție de accentul pus de cercetător, de interesul său imediat.
În lucrarea mea (care cuprinde conceptele fundamentale pe care le‑am explicat și argumentat în cadrul tezei de doctorat susținute în 1995) am urmărit, de aceea, nu atât studierea unor creații folclorice (manifestări ale epicului în proză – în varianta legendelor mitologice, a povestirilor superstițioase) sau a unor datini și obiceiuri circumscrise temei mele (practici magice cu caracter oracular, propițiator sau apotropaic etc.), cât mai ales identificarea elementelor comune acestor domenii de cercetare, elemente care, în profunzime, trimit de fapt la o filosofie a omului societăților tradiționale, o filozofie cu caracter practic, așa cum s‑a conturat ea în diverse tipuri de societăți, aflate pe diferite trepte de dezvoltare, așa cum se profilează ea prin intermediul personajelor mitologice. Perspectiva antropologică pe care am ales‑o mi‑a facilitat descoperirea unor particularități ale spiritului uman, a unor identități în organizarea și structurarea acestuia și a realității înconjurătoare, așa cum se observă în materialele „clasice”, oferite de antichitatea sumeriană, egipteană, greacă și romană, sau moderne – mai ales în unele culegeri din secolele al XIX‑lea – al XX-lea. Tocmai acestei tendințe hotărâte și hotărâtoare spre pragmatism își datorează vitalitatea mitologia noastră. Căci ea, spre deosebire de mitologia clasică, orientată spre transcendent, spre spiritualitatea pură, spre relevarea înaltelor zeități, și‑a continuat și perfecționat practicile, strâns legate de un sistem de credințe deosebit de bogat, riguros structurat, care împletea transcendentul cu cotidianul, dând astfel impresia unei forțe tangibile, accesibile și muritorilor. Constatăm, în același timp, în legătură cu ea, o anume nesistematizare a informațiilor. Nesistematizarea nu trebuie înțeleasă ca un semn al degenerării, ci are, probabil, o origine străveche. Informația sacră, mitologică, este încorporată în diferite genuri, într‑o mai mare sau mai mică măsură, iar în funcție de gradul de sacralitate, ea este mai bogată sau mai săracă. Întrucât accesul la sacru, la sacralitate, la putere, se realiza prin practici rituale specializate, se impunea ocultarea căilor de acces spre cealaltă realitate. În acest fel, numărul celor doritori să stăpânească forța se restrângea la un cerc de inițiați, de sacerdoți, de cunoscători ai modalităților de captare a energiilor sacre și de protejare împotriva prezenței excesive a acestora.
*
* *
Volumul de față este o cercetare laborioasă și aș putea spune că e rodul unui efort de mai multe decenii. Când am debutat, în anul 1998, aveam în proiect să realizez, foarte repede, și o mitologie românească, ca fiind un studiu extrem de necesar, care, ca atâtea multe altele, încă lipseau. Am început cu teza de doctorat, Mitologie comparată (susținută în anul 1995, publicată în anul 1998, 352 p.), unde pot spune că mi-am jalonat principiile de analiză, de interpretare a fenomenelor mitologice, la școala lui Mircea Eliade și a celei structuralist-semiotice de la Moscova, a academicienilor, Viktor Mihailovici Gațak, Nikita Ilici Tolstoi și Svetlana Mihailovna Tolstaia. Așa am insistat să am, de fiecare dată, mai multe sau mai puține, și trimiteri comparate la vecinii noștri, pentru a ne plasa afirmațiile într-un context corect. Am dezvoltat atunci mai multe concepte care mi s-au confirmat pe parcurs, încă neteoretizate (deloc atinse, oricum, la vremea aceea), cum ar fi cel de ieșire din timp, de iluzionarea nocturnă ca principiu ordonator al memoratelor (capitolul Iluzionarea: personaje malefice spirite ale pădurilor, apei, nopții), respectiv studiul amplu consacrat torsului văzut ca un model mitic și magic care guvernează viața oamenilor de la naștere la moarte (Zilele nefaste – personaje malefice legate de un cult al torsului). Încă de atunci am încercat să fac o radiografie cât mai completă a lumii sacrului, așa cum se prezintă ea prin elementele sale: sistemul opozițiilor binar, personaje, plante magice, personaje mitologice, din care nu puteau lipsi, radiografiate, elemente esențiale ale spațiului și timpului sacru (capitolul Elemente ale sacrului. Sistemul opozițiilor în descrierea personajelor malefice). De profesorul Tolstoi am început până la urmă să mă delimitez. Studiind demonologia slavă, a ajuns la acea concluzie ca mai mulți dintre cercetătorii mitologiei românești, care afirmă că aceasta are o formă specifică, deși îi lipsește partea înaltă, oficială, de panteon (deși rușii totuși, ca și slavii, mai ales cei baltici și de apus, au totuși un sistem oficial destul de bine confirmat). N.I. Tolstoi spunea: „De fapt, mitologia slavă a fost și rămâne până astăzi un sistem de un tip cu totul nou decât mitologiile «clasice» – greacă și romană, reflectate în sculptură, arte plastice, în miturile și monumentele vechi ale scrisului. Mitologia slavilor se bazează pe divinizarea și însuflețirea forțelor naturii, pe cultul strămoșilor, cultul vetrei, pe sacralizarea ciclului anual al sărbătorilor și a ciclului vieții omului, a modificărilor și transformărilor funcțional-rituale familiale și de vârstă. Ea este reflectată în tradiții, credințe și obiceiuri, interdicții, superstiții, povestiri și altele, mai ales în texte în proză și texte folclorice mici, care nu sunt mitologice în sensul deplin al cuvântului (…).// Oare este mitologie ceea ce se observă în cultura populară slavă? Există oare o mitologie fără zei, fără «mitul fundamental», fără acea structură mitologică prezentă mitologiilor clasice?”[12]
Într-adevăr, mitologia românească nu este redarea unui text religios oficial, ci păstrătoarea unei religii de taină, domestice, performate în comunitățile mici, la periferie sau pe ascuns de religia oficială. Credințele mitologice, atestate în marea lor majoritate la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, sunt fragmentare, dar acoperă un mare areal tematic, oferind detalii numeroase pentru aspectele variate ale elementelor divinizate, pentru sărbătorile, practicile magice apotropaice, de propițiere și oraculare care le îndeplinesc. Conservatorismul culturii țărănești îngreunează însă procesul de datare a credințelor religioase. Tradițiile populare au păstrat reminiscențe dintr-un trecut istoric îndepărtat, uneori chiar din paleolitic, dar e greu să ne dăm seama când și-au pierdut aceste obiceiuri semnificația religioasă vie. În același timp, trebuie să recunoaștem că nu avem cum să dispunem de informații „mitologice” pure. Nu avem cum să ajungem la esență, la credințele primare. Am vorbit deja de numeroasele perioade care au adus aluviuni importante pe elementele străvechi. Și totuși, ne place să „recunoaștem” „arhaicul” și acolo unde nu este, să identificăm „originarul” într-un construct nou, potrivit cu mentalitatea țărănească și ea în continuă schimbare. Maureen Perrie spunea: „dacă folclorul reflectă mentalitatea țăranilor din secolul al XIX-lea, nu o poate reflecta concomitent și pe cea a țăranilor din secolele anterioare, când realitățile juridice, politice și economice erau altele”[13]. Tradițiile țărănești înregistrate în secolul al XIX-lea, în forma în care au fost fixate (și acestea sunt cele pe care noi le numim „clasice”, „tradiționale”), aveau și ele o răspândire locală, limitată la un sat sau o regiune (dacă ne uităm pe chestionarele lui B.P. Hasdeu, Nicolae Densușianu sau Ion Mușlea se vede foarte bine acest lucru). Informațiile care ne-au parvenit sunt fragmentare atât ca reprezentativitate, dar și ca informație. Și, cu toate acestea, „etnografii care au fixat un obicei popular au fost fermecați de componentele lui «păgâne» și au preferat niște explicații sofisticate păgâne ale obiceiurilor în detrimentul unor semnificații creștine pe care le-au pus acolo chiar țăranii”[14]. Nu putem și nu trebuie să scuturăm textele cu caracter mitologic de acele „adaosuri” pe care (credem) că le identificăm noi. Transmiterea folclorică presupune ca inevitabile tot felul de contaminări cu elemente „incorecte din punct de vedere etnologic”, dar perfect corecte pentru mentalitatea țăranilor care transmiteau informațiile respective.
Fiindcă vorbeam de reprezentări mitologice și, implicit, sărbători și tradiții la nivel domestic și mai larg, comunitar, chiar oficial, trebuie să spunem că celebrările sătești tradiționale nu erau cu nimic mai prejos decât cele descrise în vechile mitologii, în zilele în care, la templu, se aduceau ofrande divinității venerate și se cerea acesteia o recoltă bună, asigurarea unor rezultate bune în anul ce venea. Și acum, de data aceasta asociate unor sărbători aparent creștine, patronate de sfinți creștini importanți, se desfășoară aceste zile ale recoltelor pentru crescătorii de animale, agricultori, apicultori ș.a. Sub forma unor nedei sau hramuri comunitare, la nivelul comuniunii de neam sau profesionale, alteori doar în cadrul vecinătății sau în familia mică, ofrandele, de-acum mult mai simbolice, aduse unei divinități care nu mai este bine cunoscută, mulțumirile și rugăciunile pentru un viitor la fel de bun se fac neabătut. Spre deosebire de perioada precreștină, banchetele colective, efectuate la templu, mai rar în sat, nu mai sunt adevărate orgii cu mâncare și băutură din belșug pentru toți. Spre deosebire de vechile religii oficiale, perioada sărbătorii nu se întindea asupra tuturor locuitorilor și nu mai era un moment de acalmie în care încetau toate conflictele (măcar locale). Nu se mai făceau repuneri în drepturi și judecăți tribale sau religioase, dar, ca în cazul nedeilor, se puteau parafa angajamente maritale între membrii unor colectivități depărtate, ceea ce ne arată încă o dată vechimea lor mare, utilitatea lor și, de aici, continuitatea de tradiție până în zilele noastre, chiar dacă acum partea spectacular-turistică, chiar gastronomică este cea care contează.
*
* *
Revenind la lucrările mele, în 1998 am publicat două proiecte înrudite, fiecare consacrat unor aspecte diferite legate de același domeniu: Ipostaze ale maleficului în medicina magică (329 p.), despre reprezentările bolilor și realităților din descântece, la vremea aceea, printre puținele lucrări noi, pe baze științifice, de analiză structurală a descântecelor, respectiv Metamorfozele sacrului. Dicționar de mitologie populară (377 p.), consacrat conceptelor-cheie ale domeniului mitologic, am putea spune și despre el că era, la vremea aceea, un instrument unic, bazat pe principiile cercetării comparate și structuraliste, strict din domeniul mitologiei populare, nu și din cel al studiilor culturale în general (asemenea dicționare de „simboluri”, la care mai erau atașate reprezentări mitologice sau din domeniul magiei mai fuseseră realizate). După acest an încep să apară mai multe studii ample consacrate descântecului și bolilor, din perspective diferite, mai ales tinzând spre interpretarea lui antropologică, la fel ca și dicționare de gen consacrate obiceiurilor, sărbătorilor populare sau chiar unor personaje mitologice. Asupra proiectului de dicționar am revenit în anul 2004, cu Dicționar de mitologie. Demoni, duhuri, spirite (567 p.), în care sunt cuprinse exclusiv personaje mitologice demonice din diverse areale ale lumii.
În continuarea acestei direcții a venit și Școala de solomonie. Divinație și vrăjitorie în context comparat (1999, 616 p.), și ea prima lucrare de acest gen din spațiul științific românesc, care, ca și celelalte lucrări din domeniu, a fost extrem de bine primită. Remarcăm și aici, ca și la teză și la dicționar, perspectiva comparatistă, chiar de arheologie culturală, întrucât am încercat să realizez o trecere în revistă a fenomenului divinaței și a magiei în general, pentru a putea sublinia astfel o anumită filiație, dar și niște constante ale gândirii umane, indiferent de spațiul cultural pe îl accesăm.
Timpul sacru a avut parte de mai multe abordări. Pe de o parte, Calendarele poporului român (prima ediție, 2001, 744 p., ediția a doua, revăzută și mult adăugită, 2004, 592 p.), care oferă o imagine, exhaustivă am spune, asupra sacralității timpului în gândirea mitologică românească, așa cum rezultă pe baza credințelor ancorate în calendarele populare: bisericești, al sărbătorilor fixe, sărbătorilor mobile, calendarul lunar ș.a.; pe de altă parte, calendarele slave, cu o structură monografică, unde se prezintă, pe fundalul sărbătorilor specifice, și reprezentări ale celor mai importante personaje mitologice: Zile și demoni. Calendar și mitologie populară rusă (2008, 298 p.), Zile și demoni. Calendar și mitologie populară bulgară (2008, 248 p.). Calendarele românești sunt o încercare aproape exhaustivă de a îngloba toate reprezentările legate de timp la români, folosind, ori de câte ori a fost posibil, numeroase materiale inedite, de arhivă, repuse astfel în circuitul larg. Vastitatea informației cuprinse în acest volum face să fie folosit efectiv pentru documentare de specialitate, nu numai pentru marele public, înainte de abordarea unui subiect pe această temă.
Nu avea cum să scape preocupărilor noastre și sistemul reprezentărilor legate de spațiul sacru. Așa a apărut, în anul 2009, Reprezentări ale spațiului în credințele românești (348 p.), din nou o lucrare de mari proporții, care încearcă să și ea să articuleze elementele de bază ale universului mitologic românesc. Vorbim astfel de cosmogonie, de facerea lumii/lumilor, de lumea din illo tempore, de lumea noastră, a oamenilor, de lumea cealaltă – a demonilor, respectiv a morților. Am identificat, în legătură cu ultima reprezentare, un sistem dual de credințe: unul care păstrează numeroase elemente arhaice, conservate mai ales în cântecul ceremonial funerar Zorile, atestat în peste șapte sute de variante în regiuni din țara noastră, ceremonial care a fost încă activ până în primul deceniu al mileniului nostru, respectiv cel puternic marcat de elemente creștine, fără a fi o oglindire fidelă a lui, ci o interpretare creștină țărănească proprie.
Toată această experiență acumulată pe parcurs s-a adunat, evident, în sinteza sintezelor, Mitologia românească. A ieșit o lucrare de un volum impresionant, în care, evident (nici nu ne-am propus acest lucru), nu sunt prezentate exhaustiv credințele și reprezentările românești despre universul mitologic. Pentru spațiu și timp, universul magic chiar am făcut doar niște sinteze cu caracter explicativ, din moment ce, în lucrările mele anterioare, pentru cei interesați, există materiale mai întinse. Am vrut astfel acum să acord locul cuvenit tuturor principiilor care guvernează sistemul de gândire mitologic, unul extrem de coerent, în niciun caz difuz, după cum se poate vedea, din abundența de material ilustrativ de vechime diferită, care acoperă toate palierele mitologicului. Avem o cosmogonie foarte dezvoltată, dacă vom parcurge cu atenție sursele care o înregistrează, cu credințe extrem de variate referitoare la un anumit tip de panteon (evident, datorită oralității care ne caracterizează, nici nu aveam cum să avem un panteon ca în mitologiile Cărții, dar acest lucru nu este deloc mai prejos), la un sistem coerent de împărțire a universului, la personajele mitologice patronale care stăpânesc secțiuni ale lui, la mitologizarea umanului, extrem de bogată, încă puternică până în zilele noastre, care atrage după ea un sistem articulat de practici magice, obiecte, plante și animale cu marcaje sacralizate. Tocmai pentru a demonstra bogăția și varietatea credințelor, sistemul coerent de gândire a celor care le-au propagat vom prezenta în volum numeroase credințe magice, povestiri populare in extenso. Evident, puteam să-i dăm lucrării o formă mai flexibilă, mai sintetică, chiar eseistică, de ce nu?, fără prea multe trimiteri care să indice surse sau alte trimiteri comparatiste, dar am zis că acest subiect merită o abordare mult mai serioasă. Consider că și un cititor avizat, de specialitate, va găsi aici numeroase lucruri de folosit în cercetări viitoare, dar prezentarea materialului, cu vocile folclorice ale povestitorilor, va fi de asemenea o dovadă mai grăitoare despre un domeniu despre care nu se credea, cu siguranță, că este atât de bogat în reprezentări și atât de coerent.
Tocmai datorită acestei perspective științifice, studiul are, în partea de început, o foarte bogată secțiune consacrată istoricului cercetării. Pe de o parte, pentru a lămuri conceptele importante pe care le-am folosit și care diferențiază de la început caracterul acestei lucrări, am prezentat și un scurt istoric al perioadelor mitologice, pe lângă cel teoretic, extrem de amplu, al științelor culturale care s-au ocupat, din antichitate, de studiul mitului și care au oferit, de-a lungul timpului, abordări diferite asupra naturii miturilor și semnificației lor. Nu în ultimul rând, pentru a contura mai bine stadiul cercetărilor de la noi și pentru a ne plasa mai clar în contextul lor, am realizat un excurs în studiul cercetărilor consacrate mitologiei, subliniind, pe alocuri, punctele tari sau slabe ale lor. Oricum, perspectivele diferite pe care le-am folosit în analiză, încercând să reunesc credințe diferite, dar cu același tipar de gândire, mi-au permis să pun în lumină un spațiu mental extrem de coerent: „Analiza unui mit în totalitatea versiunilor sale sau a unui corpus de mituri diferite, centrate în jurul aceleiași teme trebuie să permită explorarea acestui spațiu mental. (…) Ea urmărește să scoată în evidență, din însăși compoziția povestirii, arhitectura conceptuală implicată, liniile majore ale clasificării, opțiunile în decuparea și codificarea realității, rețeaua de raporturi instituite de narațiune prin procedeele specifice ale acesteia, între diversele elemente intervenite în cursul țesăturii dramatice”…[15].
Imaginea aparent unitară care poate fi surprinsă din studiul de față trebuie privită, așa cum am mai spus, ca un act de arheologie culturală, ca o interpretare, și ea personală, a unor materiale înregistrate în perioade de timp diferite și în regiuni diferite, unele atestate recurent, având o viabilitate destul de mare, altele fiind atestate sporadic și uneori în contexte secundare. Oricum, mitologia românească nu este și nu poate fi unitară. Ca și în cazul reprezentărilor legate de timpul sacru, când am vorbit de calendarele poporului român am menționat că, deși aparent vorbim de o extindere generală a reprezentărilor comentate în lucrare, în realitate ele sunt atestate în mod diferit în diverse regiuni și chiar localități, fiecare reprezentare acoperind preponderent anumite areale în care poate fi numită dominantă. Probabil că acele credințe și reprezentări s-au găsit cândva pe o scară mai largă, dar realitatea ne arată că ele au fost fie uitate în totalitate, fie parțial, fie au fost înlocuite cu reprezentări mai generoase pentru interesele comunității respective. Să nu uităm, așa cum am tot menționat, și de prezența surselor de împrumut din afara arealului românesc actual (spațiul ucrainean, în nord-est, respectiv cel bulgar și sârb, în sud, sud-vest), care modelează și ele preferința și preponderența anumitor reprezentări mitologice regăsite și la popoarele vecine. În măsura în care este posibil, informațiile din chestionare vor fi prezentate pe regiunile în care au fost atestate[16]; monografiile zonale grăiesc de la sine despre populațiile care dispun de respectivele tradiții. Cum și poporul român, ca atare, nu s-a format decât destul de târziu, nu putem pretinde mitologiei, de la care ne așteptăm la atestări și mai vechi, să reflecte „coerent” un construct național șlefuit de-a lungul secolelor. Poate ar trebui să-i spunem mai degrabă mitologie a românilor (din diverse provincii), decât mitologie românească. Dar și aici este vorba tot de o convenție… Și nu numai răspândirea geografică pune probleme. Vorbim de asemenea de deosebiri semnificative la nivel economic și social. Numărul mare de participanți la un ceremonial, precum și numărul mare de reprezentări și credințe legate de partea mitologică, sacrală a lui depinde în primul rând de numărul de persoane căruia i se adresează ceremonia: apicultori, păstori, agricultori (colectivitatea în ansamblul ei nu este obligată să participe la toate manifestările rituale ale diverselor colective din sânul ei). De aceea credința în Ursitoare și în alți controlori ai destinului este poate cea mai răspândită, în toate teritoriile locuite de români, pentru că era un aspect care privea toate categoriile de populație. Duhurile apelor, cele ale pădurilor, ale câmpurilor, munților ș.a., de partea cealaltă, erau prezente cu preponderență în zonele geografice respective, fără a antrena totuși nici ele susținerea întregii populații din acele zone. În mod asemănător credințele în strigoi, vii și morți, sunt răspândite pretutindeni (dar cu o preponderență printre crescătorii de animale și agricultori, înspăimântați de posibilitatea furtului de mană), oamenii temându-se de funcțiile nefaste ale semenilor lor, vii sau morți. Lupii, de partea cealaltă, sunt de temut în anumite zone unde prezența lor era familiară, dar și unde tipul de activitate prestat de oameni putea presupune pagube importante în urma agresiunii carnasierului.
Apoi, din punctul de vedere strict al performării, există variante mai generoase sau mai puțin generoase, mai bogate în imagini și mai sărace ș.a.m.d. Și totul depinde numai de interpret/ informator și mai ales de contextul în care se face performarea, chiar și fixarea informației respective. Observațiile de mai jos se referă la ciclurile epice mari din tradițiile populare, dar, fără îndoială, s-ar putea aplica și la posibilele texte religioase/ mitologice de amploare, dacă ar fi existat, și din care acum nu există, în variate numeroase, decât fragmente de subiect. Lauri Honko pune accent pe contextualizare, atunci când vorbim de un interpret popular/rapsod care selectează ad-hoc variantele de tex/epos/povestire pe care dorește să le spună. Este un fel de puzzle în care acționează numeroase probabilități care ne fac pe noi, atunci când ne ducem să interogăm în teren, un performer, să obținem o variantă din multiplele pe care ar fi putut să ni le ofere, dacă contextul ar fi fost cu totul altul. Revenind la Honko, acesta spunea: „Dacă ne uităm la performarea eposului, vedem o multitudine de forme departe de monotonia unui text epic. Trebuie făcute două observații. Prima este că în tradiția orală există mai mult material decât poate intra într-un singur cântec și că volumul poveștii epice în mod clar transcende formatul unei singure performări, să spunem, într-o singură noapte. Eposul tinde să fie prezentat mai degrabă în episoade independente și preferințele ascultătorilor pot determina care dintre selecții este cântată sau narată mai des. Scenariul complet poate fi cunoscut numai de către specialiștii în tradiție”[17] (subl. noastră A.O.). Este exact ceea ce vrem să facem de fapt în acest demers de reconstruire a scenariilor mitologiei numite române sau, mai corect, cunoscute pe teritoriile locuite de români.
*
* *
Mai avem nevoie de mituri azi? Mai este necesară o mitologie românească? De ce avem nevoie de mituri în continuare? Dacă e vorba de miturile vechi, de continuitatea în credință, lucrurile sunt mai simple. Dar când vorbim de mituri noi, lucrurile se schimbă. Fie că sunt prezentate în cărți sau în filme (pentru că societatea contemporană are nevoie de utilizarea noilor media, mult mai grăitoare decât simplele cuvinte de odinioară din textele miturilor), miturile contemporane pot fi văzute în principal ca o sursă de exorcizare a fricilor și, în cele din urmă, acceptarea situației, coexistența alături de realități până atunci inadmisibile. Fără îndoială, s-a pierdut extrem de mult, cea mai mare parte a mitologiei românești. S-a păstrat mai degrabă nivelul practic, al magiei, cu toate conjuncturile ei filosofice, temporale, spațiale, de act practic, activ, pus în slujba omului și bazat pe puterile din univers, bine cunoscute de către specialiști. Nimeni nu mai știe azi cum s-a format lumea, duhurile câmpului, de exemplu, sunt dispărute de tot chiar de acum două secole; fantomele, stafiile sunt slab reprezentate, dar despre strigoi, morți vii, în anumite regiuni oamenii cred că există până astăzi. Se vorbește mai puțin despre înecați, Zburător, Joimărița, dar, în anumite regiuni, credințele în Iele, Fata-Pădurii, Omu-Nopții, solomonari și balauri, Vâlva-Băii etc. sunt încă puternice. În general s-au păstrat credințele legate de soartă, destin (despre Ursitoare, Moarte), despre norocul schimbător (Piaza-Bună/Piaza-Rea, Ceasul-Rău/Ceasul-Bun, Norocul/Sărăcia). Consemnarea etnologică s-a făcut începând din secolul al XIX-lea, pe toată durata secolului al XX-lea (cu deosebire în prima jumătate), sporadic și după aceea. A fost un moment bun, pentru că au fost adunate informații extrem de importante, care acum pot și trebuie să fie interpretate și puse cap la cap. Acum, dacă mergem prin sate, putem avea norocul să găsim câteva referințe, destul de vagi, sărăcite, dar recognoscibile și păstrând același model structural. Din spusele unei tinere, întrebată chiar în anul 2021 despre existența unor credințe din acest registru, mecanismul perpetuării lor, chiar dacă e mai scăzut, încă mai funcționează, pentru că oamenii încă au motive de a se teme, în ciuda faptului că multe mistere ale lumii din jur le sunt acum descoperite: „Încă se crede în Șinca în Iele. Oamenilor chiar le este frică… Nici nu prea vor să vorbească despre ele. De la bătrâni până la tineri, aproape toți cred. Și credem în asta, pentru că, o mică dovadă este… se spune din bătrâni că Ielele împletesc cozile cailor… Tata de multe ori, când lăsa caii la pășunat și mergea seara după ei, îi mai găsea cu cozile împletite. Și nu doar tata… Multora li s-a întâmplat. Și nu doar în Iele se crede…, și în Vârcolaci, Draci, vrăjitoare… Iar povești sunt multe, acum… poate sunt și inventate…, dar pe multe chiar le credem”[18].
O caracteristică a societății de azi poate fi văzută și în nevoia de mit. E adevărat, nu mai sunt miturile tradiționale, în majoritatea cazurilor căzute în uitare. Așa cum le spune și numele, vorbim de-acum de mituri urbane, sunt formații noi, apărute în mediul urban. Nu au nimic în comun cu mitologia tradițională. Ele apar datorită nevoii de mit pe care o simt încă oamenii, chiar dacă se îndepărtează de vechile tradiții. Se bazează pe schemele arhetipale care s-au întipărit în „ADN”-ul uman de la origini, fiind specifice și recognoscibile pentru umanitate în general. Ele se bazează foarte mult pe temele, motivele, imaginile zeilor și eroilor din mitologia clasică, fiind upgradate în funcție de nevoile oamenilor de azi. Helene Puiseux, cercetând apocalipsa nucleară și reprezentarea ei în cinematografie, are câteva observații extrem de interesante referitoare la miturile noi: „punctul de plecare al mitologiei filmice din epoca nucleară (dar nu numai – n.n. A.O.) este haosul, distrugerea totală și devastatoare. Însoțite de o tăcere la fel de totală asupra cauzelor și responsabilităților acestei apocalipse (…). În miturile moderne eroii nu mai sunt zeii antici, ci oameni deveniți deținători ai puterii de distrugere. Mitul adună fapte și le aranjează, dezvăluie ascunzând și are drept funcție legitimarea unei situații, făcând-o să fie acceptată de o vastă entitate socială; are deci puternice asemănări cu ideologia”[19]. Dincolo de anii 50 ai secolului al XX-lea, când a început angoasa atomică, moda monștrilor sau a mutanților a continuat cu mare succes (chiar dacă acum este vorba de alte surse de energie, mult mai spectaculoase – vezi Avengers, Age uf Ultron, Infinity War), fiind și ea un semn al acestei angoase și al dorinței oamenilor de a o exorciza. Ca să nu mai vorbim de faptul că aceste catastrofe nucleare au alimentat, pe de altă parte, distopiile care prezintă noile societăți deja capturate de stăpâni autoritari.
Pentru realitățile contemporane, când vorbim de noile mitologii, trebuie să remarcăm apropierea extrem de mare pe care acestea o au cu utopiile. Și utopiile, și miturile au ca principal obiectiv prezentarea imaginii lumii, structurarea acesteia și indicarea în ea a locului omului. În utopie, ca și în mit, sunt neapărat prezente motivele trecerii de la haos la ordine. Dintre miturile, mai mereu scientiste, prezente și la noi, sunt cele care vorbesc despre clonare și manipularea genetică (toți oamenii au visat să aibă calități selectate cu grijă de la eroi legendari) și despre noii eroi ai viitorului care vor apăra omenirea de pericole incredibile (de data aceasta mitul nu mai vorbește despre ceva care s-a petrecut în trecut, in illo tempore, ci în viitor), dar nu lipsesc nici cele de factură etnologică, în care personaje umanoide mai mult decât agreabile sunt în realitate ființe supranaturale, vampiri, vârcolaci, vrăjitoare, în luptă între ei sau aliați în fața unor pericole cosmice. Și într-un caz, și-n celălalt prezența gândirii mitologice devine o constantă a felului în care privesc lumea tinerii de azi: sunt încă interesați de basme cu eroi și sfârșit fericit, de prezența, printre noi, a elementelor supranaturale, dar au nevoie de o actualizare radicală a înfățișării și puterilor acestora.
Voi exemplifica mutațiile pe care le-au suferit vampirii în acest proces de rebranding pe care îl vedem în ciclurile de filme Jurnalele vampirilor și saga Amurg (Twilight). Vampirii prin excelență sug sângele ființelor vii (spre deosebire de strigoi, care pot produce și alte afecțiuni, nu desangvinarea și nu neapărat moartea); mai mult, au apetență numai pentru sângele de om, cel de animal slăbindu-le puterile. Au o înfățișare perfect normal atâta timp cât își respectă dieta de sânge, dar, în timpul atacului, le apar trăsături specifice, cum ar fi înroșirea ochilor, conturarea accelerată a venelor și apariția colților. Sunt nemuritori (trăsătură care nu apare în credințele populare), dar există totuși câteva ritualuri, ocultate, prin care pot fi făcuți praf și pulbere și vampirii nu mai pot reveni la viață (înfigerea în piept a unui țăruș/pumnal de lemn). Dacă au fost vampirizați mai târziu și erau bolnavi de cancer, boala are întâietate (mortalitatea nu e deci o trăsătură obligatorie). Decapitarea sau dezmembrarea lor duce de asemenea la moartea definitivă, permanentă, principiu care concordă cu cel al destrigoirii tradiționale. Alte modalități „clasice” de distrugere a unui vampir: incendierea (de aici și interdicția de a se expune îndelungat la razele soarelui, fapt ce justifică activitatea preponderent nocturnă), scoaterea inimii etc. În noile tradiții, vampirii originari sunt creați de vrăjitoare, descendenții lor apărând prin vampirizare succesivă. Un detaliu la care vechile tradiții nu făceau referire este despre sensibilitatea lor. Se crede că simțurile le sunt augmentate (în special auzul și vederea), au o viteză de deplasare fulgerătoare etc. Dintre remediile naturale care există împotriva lor amintim verbina; se mai folosește de asemenea veninul de vârcolac (mușcătura de vârcolac), și el fatal pentru un vampir. În orice caz, usturoiul nu mai este la modă, alături de variate artefacte religioase (cruci, apă sfințită ș.a.). Se păstrează capacitatea de constrângere/hipnotizare a victimei, ce ne apropie chiar de telepatie[20]. Și imaginea vârcolacilor, extrem de populari printre tinerii de azi, păstrează o sumă de trăsături tradiționale, dar dezvoltă elemente mai atractive, noi. Activizarea în timpul lunii noi se păstrează, dar există un remediu, piatra-lunii, care le poate tempera evoluția sau chiar întrerupe ciclul transformării; interesant este faptul că acum se spune sunt total neputincioși în timpul eclipselor solare. Vedem că nu mai este obligatorie transformarea totală în animal, fiind suficiente doar câteva trăsături distinctive – colții, culoarea animalică a ochilor, arzători, eventual zone cu o pilozitate sporită; chiar dacă apar ca lup, pot lua adesea poziția bipedă. Se apropie în mare măsură de vampiri, dispunând și ei de simțuri îmbunătățite (miros în special), o mare agilitate etc. În cazul rănilor, vindecarea este accelerată și, la nevoie, se poate face chiar transfer de durere (!) Miturile tradiționale erau categorice când era vorba de simpla sângerare, care ducea automat la pierderea puterilor pe care le avea respectivul om. Pentru vârcolacii înnăscuți putem discuta chiar de imortalitate, ca la vampiri; în cazul celor apăruți prin mușcarea unui alt vârcolac, prin vampirizare deci, procesul îmbătrânirii este păstrat. Cu toate acestea, există o plantă care le poate veni de hac, vâscul, care nu are nici ea nimic în comun cu remediile tradiționale. Există de asemenea niște semne distinctive suplimentare după care pot fi distinși vârcolacii cu înfățișare total umană: în fotografii sau înregistrări video strălucirea puternică a ochilor face aproape imposibilă fotografierea lor; datorită capacității de vindecare rapidă a afecțiunilor, nici nu se pot îmbăta[21] etc.
[1] Eve Levin, Dvoeverie i narodnaia relighia v istorii Rossii, Indrik, Moscova, 2004, p.33.
[2] Marcel Mauss, Manuel d’ethnographie, Paris, 1949, p.5.
[3] Ibidem, p.200.
[4] Nathalie Davis, Some tasks and themes in the study of popular religion, în vol. The pursuit of holiness in late medieval and Renaissance religion, Ed. Charles Trinkaus and Heiko A. Oberman, Leyda – E.J. Brill, 1974, p.312.
[5] Ivan Evseev, Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Ed. Amarcord, Timișoara, 1997, p.8.
[6] Ion Ghinoiu, Mitologia română. Dicționar, Ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2013, p.7.
[7] Maria Ioniță, Cartea vâlvelor. Legende din Apuseni,
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p.21.
[8] Algirdas Julien Greimas, Despre zei și despre oameni. Studii de mitologie lituaniană, Ed. Meridiane, București, 1997, p.18.
[9] Mauss, op.cit., p.202.
[10] Ovidiu Papadima, O viziune românească asupra lumii, Ed. Saeculum I.O., București, 1994, p.7.
[11] Victor Kernbach, Universul mitic al românilor,
Ed. Științifică, București, 1994, pp.149‑150.
[12] N.I. Tolstoi, Ocerki russkoi mifologhii. D.K. Zelenin i razvitie russkoi mifologhiceskoi nauki, în vol. D.K. Zelenin, Izbrannîe trudî. Ocerki russkoi mifologhii, Indrik, Moscova, 1995, p.11.
[13] Maureen Perrie, Folklore as Evidence of Peasant Mentalité: Social Attitudes and Values in Russian Popular Culture, „Russian review”, vol.48, nr.2/1989, pp.119-143.
[14] Levin, op.cit., p.22.
[15] Jean-Pierre Vernant, Mit și religie în Grecia antică,
Ed. Meridiane, București, 1995, p.33.
[16] Este vorba de chestionarele lui B.P. Hasdeu, Nicolae Densușianu, Theodor Speranția, Ion Mușlea și chestionarele pentru Atlasul Etnografic Român.
B.P. Hasdeu, concepând un plan de largă cuprindere a problemelor de etnografie și folclor, lansează cele două chestionare, cel juridic, din 1877, și cel lingvistic, din 1884. Primul era orientat asupra aspectelor economice și sociale ale satului tradițional, asupra obiceiurilor din ciclul familial și gospodăresc; cel de‑al doilea pune accent pe mitologia populară și pe ciclul calendaristic. Răspunsurile au sosit în 1885 și formează nouăsprezece volume de format mare, în total 17.000 de pagini, cuprinzând materiale din 773 de sate ale Vechiului Regat și ale Transilvaniei sudice (a se vedea Ion Mușlea, Ov. Bîrlea, Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Ed. Minerva, București, 1970). Nicolae Densușianu a lansat două chestionare cu același nume, Cestionariu despre tradițiunile istorice și anticitățile țerilor locuite de români, partea I, 1893, partea a II‑a, 1895. Evidențiind specificul culturii populare, foarte bogate, chiar dacă a pierdut multe dintre componentele sale principale, el acordă o mare atenție sărbătorilor populare: „Sub numele simplu al unor divinități și sărbători poporale, pe cari noi în mare parte azi nu le mai înțelegem, de asemenea în toate formele uzurilor religioase ale țăranilor români zace partea cea mai veche și mai însemnată din istoria poporului român” (partea a II‑a, Iași, p. 40). Răspunsurile, în număr de 1156, provenind din 930 de localități, sunt cuprinse în șaptesprezece volume de format mare, cuprinzând peste 15.000 de pagini (Adrian Fochi, Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului XIX. Din răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densușianu, Ed. Minerva, București, 1976). Un alt mare chestionar este cel al lui Th.D. Speranția, intitulat Chestionarul de sărbători păgânești, chestionar ce a fost lansat în 1905. Răspunsurile, în număr de 1344 (din tot atâtea localități), au venit în anii 1906‑1907. Ele sunt grupate în opt volume de format mare, însumând 5678 pagini. Chestionarele lui Ion Mușlea, aplicate în perioada 1930-1948 (cu o pauză destul de mare din cauza războiului), unsprezece la număr, sunt destul de inegale, extrem de laborioase pentru anumite regiuni și superficiale pentru altele. Chestionarul I. Calendarul poporului pe lunile ianuarie-februarie; Chestionarul II. Obiceiuri de vară; Chestionarul III. Animalele în credințele și literatura poporului nostru; Chestionarul IV. Obiceiuri de primăvară; Chestionarul V. Credințe și povestiri despre duhuri, ființe fantastice și vrăjitoare; Chestionarul VI. Nașterea, botezul și copilăria. Obiceiuri și credințe; Chestionarul VII. Calendarul poporului pe lunile octombrie-decembrie; Chestionarul VIII. Pământul, apa, cerul și fenomenele atmosferice după credințele și povestirile poporului; Chestionarul IX. Moartea și înmormântarea. Obiceiuri și credințe; Chestionarul X. Casa, gospodăria și viața de toate zilele; Chestionarul XI. Nunta. Obiceiuri și credințe; Chestionarul XII. Obiceiuri juridice; Chestionarul XIII. Prevestiri și semne. Obiceiuri și credințe; Chestionarul XIV. Crăciunul. Credințe, obiceiuri și povestiri. Din aceste chestionare nu am avut acces decât la acele referitoare la Moldova, Basarabia și Bucovina (Corpusul răspunsurilor la Chestionarele Ion Mușlea, I, Basarabia și Bucovina. Chestionarele II, IV, VII și șezătoarea, ediție critică de documente etnologice inedite, introducere, note și indici de Ion Cuceu, Maria Cuceu, Cosmina Timoce-Mocanu, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2015; Corpusul răspunsurilor la Chestionarele Ion Mușlea, II, Moldova și Bucovina. Chestionarele II, IV, VII, ediție critică de documente etnologice inedite, introducere, note și indici de Ion Cuceu, Maria Cuceu, Cosmina Timoce-Mocanu, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2017).
În sfârșit, ultimele chestionare consultate sunt cele ale Atlasului Etnografic Român, aplicate în perioada 1972-1983, pe un eșantion de 557 de sate (publicate preponderent în volumele cu titlul Sărbători și obiceiuri, pe care le vom folosi în continuare: Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român, vol. I, Oltenia, coord. Ion Ghinoiu, Ed. Enciclopedică, București, 2001; Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român, vol. II, Banat, Crișana, Maramureș, coord. Ion Ghinoiu, Ed. Enciclopedică, București, 2002; Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român, vol. III, Transilvania, coord. Ion Ghinoiu, Ed. Enciclopedică, București, 2003; Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român, vol. IV, Moldova, coord. Ion Ghinoiu, Ed. Enciclopedică, București, 2004; Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român, vol. V, Dobrogea, Muntenia, coord. Ion Ghinoiu, Ed. Enciclopedică, București, 2009; Sărbători și obiceiuri. Românii din Bulgaria, vol. I, Timoc, coord. Emil Țîrcomnicu, Ed. Etnologică, București, 2010; Sărbători și obiceiuri. Românii din Bulgaria, vol. II, Valea Dunării, coord. Emil Țîrcomnicu, Ed. Etnologică, București, 2011).
[17] Lauri Honko, The Kalevala and the Worldʼs Epics: An Introduction, în vol. Lauri Honko (ed.), Religion, Myth, and Folklore in the Worldʼs Epics. The „Kalevala” and ist Predecessors, Mouton de Gruyter, Berlin, New York, 1990, p.5.
[18] Culeasă de Sebastian Molendac de la Georgiana Mușina, 27 de ani, din comuna Șinca Nouă, jud. Brașov, 2021.
[19] Helene Puiseux, L’Apocalypse nucleaire et son cinema, col. „7e Art”. Cerf, Paris, 1988, apud Monique Segre, Mituri, rituri, simboluri în societatea contemporană, Ed. Amarcord, Timișoara, 2000, p.13.
[20]http://vampirediaries.wikia.com/wiki/Vampire?fbclid=IwAR3vpR4J2O0LrkMQ4a5xu7slB_1bw_ug5mnJI_3Ht1flouXm6r7nU0xoU30
[21]http://teenwolf.wikia.com/wiki/Werewolf?fbclid=IwAR1oyG37lFwByvHcmXQ3knsdpQaRXgzLCiUTdB8MQacFOQmpnC5F4kbKwS4
[1] Mircea Eliade, Mituri, vise și mistere, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998, p.27.
Cosmogonia - fragment
COSMOGONIA
Popoarele creștine nu sunt deplin botezate. Sub o pojghiță subțire de creștinism, ele au rămas ceea ce erau și străbunii lor,
niște barbari politeiști.
Facerea lumii
Nu avem prea multe episoade în care este descrisă facerea lumii ca la carte, și anume pe zile. Influența mitologiei creștine este mai mult decât evidentă. În majoritatea legendelor care vorbesc de episoade ale creației informația trebuie excerptată din povestiri mai ample: „Dumnezeu zidi lumea în șapte zile, adică: în ziua de întâi făcu cerul și pământul; în ziua a doua, soarele, luna și stelele; în ziua a treia, raiul; în ziua a patra, marea; în ziua a cincea, toate viețuitoarele de pe pământ, din apă și din văzduh; în ziua a șasea zidește Dumnezeu pe Adam și în ziua a șaptea-i dă suflet”[1].
Cel mai frecvent avem de-a face cu un model cosmogonic mult mai vechi, întâlnit și la noi, și la alte popoare, care a stârnit de-a lungul timpului interesul specialiștilor. Iată ce spunea Mircea Eliade, care s-a ocupat și el de acest subiect: „Mitul cosmogonic românesc își revelează trăsăturile sale specifice după ce descifrăm nu numai preistoria «dualismului» balcanic și central-asiatic, dar și sensul ascuns al «oboselii lui Dumnezeu», după ce a creat Pământul, expresie surprinzătoare a unui deus otiosus reinventat de creștinismul popular într-un efort disperat de a-l desolidariza pe Dumnezeu de imperfecțiunile lumii și de apariția răului”[2]. Dacă e să aruncăm o privire la mitologia slavă, vedem că și acolo primează modelul dualității creatorilor divin, care atrage după sine o dualitate a lumii create de ei (deci dualismul de care vorbim e cu siguranță mai vechi decât erezia bogomilă). Zeul cel mare, Sventovit sau Belogob (Zeul alb) există de la începutul lumii alături de Vels/ Veles sau Cernobog (Zeul negru), concurându-se la tot pasul și încercând fiecare să ia în posesie câte o bucățică din lumea edificată.
Fără să putem data asemenea reprezentări despre facerea lumii, trebuie să spun că ele au fost numeroase, perfect logice pentru mentalul popular, care a încercat mult timp să țină piept teoriilor pozitiviste care propuneau un alt model de apariție a vieți și universului. Povestirea de mai jos, inclusă în volumul de legende etiologice al lui Tony Brill, este grăitoare în acest sens. Pentru a intra mai bine în felul în care țăranii vedeau lumea, am preferat să redau integral această legendă, mai ales că ea este un rezumat perfect al celor mai importante momente din procesul cosmogonic:
Ce umbli să-mi spui tu mie, măi nepoate, că pământul îi rotund ca o hapuce și că se-nvârtește împrejurul soarelui? Să nu te iei după minciuni de aiestea, scorniti di prin cărți. Ascultă tu la mini, că-ți spun cum s-o făcut pământu; am auzit și eu mulți ș-am văzut mulți, că-s om bătrân amu, trecut di șaptizeci di ani. La începutul începutului era numa o apă pisti tăt, cât cuprindei cu ochii. Umbla Dumnezeu pi apă mai dihai dicât pi uscat și di dormit, tot pi apă dormea. Și nu era nici zi, nici noapti. Și vietățile tăti pi apă trăie. Uită-ti tu și bagî di samă că tăți știu a nota. Ei di undi știu? Din moș strămoș. Amu, di la o vreme, după ci o mai îmbătrânit și Dumnezeu, a sâmțit că i cam frig la spati când doarme. Și s-o gândit să facă pământ.
S-o băgat frumușel în apă, adică s-o scufundat, o scos o mână di lut, a făcut o turtiță ș-o întins-o așa, cât ar încăpe el pi dânsa. Pi urmă a vrut să-l mai mărească și di aceea a pus tăti vietățile să scoată pământ, să-l adăugească. Ș-o făcut mari di tăt, da netid ca-n palmă.
Amu să vezi, pi semni că avea di gând să facă șî oamini, pentru ca să nu-i vadă ce-s în împărăția lui din ceri, s-o gândit să facă pământului un acoperământ, așa, cam ca un ceaun. Ș-o făcut ceriul șă la ceri iar o pus tăti gietățile să-l lucreză. Din tăti, numa cârtița a lucrat la pământ, da la ceri n-o vrut să lucreză, di aceea o șă blagoslovit-o Dumnezeu să trăiască numa-n pământ și, când s-o uita la ceri, să moară. Amu, dac-o făcut ceriu, o vrut să-l așăză pi pământ, așa, bunioară, cum ai răsturna ceaunu pi-un fund; când colo, pământul era mai mari. Ci să facă? Întreabă din unii, din alții și găsește pi arici c-un sfat bun, îi dă ariciu: „Apăi, Doamne, n-o dicât să-l strângi în pălmi, că, una, îl faci mai mic, ș-a doile, s-or faci dealuri șă văi ș-a ave pi unde să scurgi apa!” Bun! Amu, când s-așează iar ceriu, bagă di samă că pământul îi prea mic, Fuga Dumnezeu iar la arici: „Ci ma-mveți să fac, ariciule, că, ioti, amu-i pre mic?” „Amu? Tragi pi di margini cu mâna, da așa, mai cu șințări, să nu-l greșăști iar!” După ce o făcut aista, hai să pui ceriul. Da amu altă dananai. Era cam greu, că lua pământu apă. Nu s-o mai dus la arici, că l-o ajuns sângur capu ci să facă. Digrabă s-o dus ș-a catat patru pești mari și i-o pus la tuspatru cornurile pământului, ca să-l ții în spati. Dispri asta n-are cum fi altfel, că doar sâmțâm noi că, dacă dau peștii din coadă, să hurducă pământu. Da să întâmplă asta numa când sâmțăsc peștii c-ar să fii grozăvii mari, o pedeapsă de la Dumnezeu pi oamini, cum o fost cu potopu cel mare, că atunci să vezi ci s-o întâmplat. Dumnezeu dădusă peștii în sama unuia Sănion. Când cu potopu, nu știu cum, s-o luat el cu zâua târgului ș-o uitat di pești, ș-așa s-a-necat unu. Dumnezeu o șî prins di vesti ș-o strâgat la dânsu: „Sânioani, Sânioani, ia veză, ci-i acolo?” El, când o zărit că peștii nu-i nicăiri, s-o buimăcit ș-o tăhuit di cap ș-o început a striga: „Stâlp, stâlp!” „Apăi, zice Dumnezeu, stâlp să fii și să ții în spati ceriu și pământu, pintru că n-ăi băgat di samă!” Șă stâlp o rămas, că doar di aceea-i zăci Sinion Stâlnicu, cari țini ceriu și pământu. Da nici Dumnezeu după aceea potop așa mari n-o mai dat. Când o văzut că-s ploili prea mari, o pus curcubăul să soarbă apa di pin iazuri. Iaca, să știi di la mini, că dacă ti duci în coati și-n genunchi până und soarbi apa curcubău, din băiet ti faci copiliță. Da di el aproapi nu ti poți aprochie, că soarbi tari. O vacă a surori-mea Catinca, o văzut oamenii cu ochii cum o soghit-o. Șă… iaca, era să-mi uit vorba. După ci-o așazat Dumnezeu ceriu pi pământ și pământul pi pești, o catat să sî vâri înăutru, să vadă cumu-i. Theea! Era un pui di-ntuneric, di-ț scotei ochii cu degitili. O văzut Dumnezeu așa, n-o stat mult la gânduri. Ave două inele în degit, unu di aur și unu di argint; le-o scos pi amândouă, le-o blagoslovit șă le-o azvârlit pi ceri. Și din inelul cial di aur s-o făcut un băitan frumos, cari-i Soarli, și din cial di argint, o fată bună. Șă li-o dat Dumnezeu lumină, să lumineze pământul. Și mergeu amândoi di mână cei doi frați și vorbeau di câti-s pi pământ. Amu, di undi pânî undi, îi vini Soarelui ciuca însurătorii. Răscolești el lumea tătă, doar o găsi o fată ca soră-sa di frumoasă. Ți-ai găsit să găsască! Dac-o văzut ș-o văzut că nu-i, își puni în gând să să cununi cu soră-sa. Da Dumnezeu, care li știe tăti demânânțălu, i-o oblicit gândurile șă îndată i-o dispărțit. Apâi, ci spuneai tu că soarili îi mai mari dicât pământu? Undi să pominești? Dacă-i di aur, tot îi greu. De aceea o dat Dumnezeu o teleagă di foc șă șasă părechi di ghiholi. Urcă cu celi șașă părechi până în crucea aniezi. Acolo dijugă șă după ci să hodinești oleacă, coboară la vali numai cu doi șă tot mai răpidi mergi dicât la deal. Amu, după ci-o făcut Dumnezeu soarili, s-o gândit că nu-i potrigit să fii diobști tot lumină. Hai să facă zi șă noapte. Și, ca să fii văstrată ziua cu noaptea, o luat un ghem de ață albă și unul cu neagră, să li răsucească șă să facă numa unu, șă dipi aciala să depini zăua șă noaptea. La treaba asta a luat tot pă arici, ca pi unu ci-l ave mai credincios. Taman când depănau ii acolo, iaca treci o nuntă. Ariciu, ca băitan, dă, îi sfârâia inima să joaci o țâră. Puni ghemili într-o coșarcă și fuga la nuntă. Di la o vremi, vedi Dumnezeu că vine numa un fir negru: „Măi, ci să fie?” Sî duci digrabă să vadă ci-i. Când colo, ghemurile încălciti șă ariciu asudat tăt, vine di la nuntă. Era să-i deie o chelfăneală, da s-o gândit Dumnezeu și i-o zis: „Pentru ce ne-ai făcut pozna aiasta, ti blagoslovesc să joci fără voia ta, oricând îi auzi cântând, că-i fi scărghit, că-i fi trudit, oricum îi fi!” Șă așa o rămas. După aceea, n-o lăsat Dumnezeu pământu așa, că-i era drag tari și di asta i-o tot împodoghit. O făcut atâtea steli pi ceri, câti sufliti îs pi pământ; când chică o stea, să știi c-o murit un om. Și hăt, mai pi urmă, când o văzut că lumea s-o înrăit pre tari ș-o văzut că nu-i poati primi în împărăția lui așa, șă nici lui Scaraoschi nu să îndura să îi lesă, că era hojma în coandră cu el, s-o gândit să facă nouă ceruri și nouă pământuri până să curăți de-i ghinelea di păcat șă mergi în împărăția lui Dumnezeu[3].
Apele cosmice.
Imersiunea
Toate variantele legendelor întâlnite la noi vorbesc de preexistența apelor cosmice și, deasupra lor, plutind cumva, a celor doi creatori. Indiferent dacă sunt doi sau numai unul, cum vedem în alte tradiții, dintr-odată unul dintre ei are o revelație, știe că sub ape există pământ și, fără vreun motiv exprimat, dorește să-l aducă la suprafață. Trăsăturile de deus otiosus apar mereu, chiar dacă, la prima vedere, creatorul pare destul de activ. Nu prea are chef de creația sa, nu știe de ce face anumite lucruri și, lucrul cel mai important, cum să le finalizeze, cum să le facă fără a greși. Când, în postura celui de-al doilea creator, se află dracul sau Nifărtache, geamănul malefic, acesta apare în poziția tricksterului, neliniștit, din a cărui agitație apar mereu lucruri noi, împingând creația divină spre lucruri total neașteptate. Cele mai multe legende cosmogonice se bazează, așa cum spuneam, pe motivul scoaterii/ieșirii pământului din apă (motivul, având ca protagonist pe diavol sau broască, este atestat în Muntenia și Oltenia, în chestionarele lui Hasdeu și Densușianu[4]):
Și zise Dumnezeu:
– Scoboară-te, Nifărtache, tocmai în fundul mării și ia de acolo pământ în numele meu, ca să avem de ce să facem lumea peste apă.
Diavolul se scufundă numaidecât în fundul apei, dar, din mândrie, nu luă pământ în numele lui Dumnezeu, ci în numele său. Cum luă pământul, începu să meargă către fața apei spre a-l duce la Dumnezeu, dar apele, bătându-l din toate părțile, țărâna i-a fugit din mână și, când a ajuns deasupra, nu mai avea nimic. De aceea Dumnezeu îi zise:
– Vezi? Aceasta s-a întâmplat pentru că n-ai luat lutul în numele meu.
Acum dracul era în apă până la genunchi. Dracul scoborî pentru a doua oară în fundul mării și zise:
– Iau pământ în numele meu, și nu într-al lui Dumnezeu.
Dar, până să iasă, a pățit ca și în întâia dată, mai ales că Dumnezeu îi făcuse și gheață deasupra, așa că, până s-o spargă diavolul, tot pământul i-a fost luat din mână de apă. Acum dracul era în valuri până în brâu. A treia oară Necuratul pătimi la fel, iar în apă se găsea până în gât.
– Vezi, îi zise Dumnezeu, nici de data asta n-ai făcut cum te-am îndemnat eu; bagă bine de seamă că ai să te îneci.
Dar Diavolul, pace să asculte! Se scoborî, luă pământ numai în numele său, dar, când să iasă, se izbi cu capul de gheață. Și, fiindu-i teamă lui Nifărtache ca să nu se înece, se lăsă la fund, luă pământ și în numele lui Dumnezeu și începu să se urce în sus. În unghii i-a rămas de data asta numai atât lut cât putu Dumnezeu să scociorască pe sub dânsele cu un pai. Din cele câteva firișoare a făcut Ziditorul o turtiță, a suflat-o, a păturit-o cu palmele și a mărit-o astfel, până când turta s-a făcut ca un pat.
– Iată, zise Dumnezeu, avem acuma pat pe care să stăm și să ne odihnim la noapte.
– Avem, Fărtache, îi răspunse dracul.
Vine apoi seara și noaptea pentru odihnă, când oamenii buni dorm, iar cei răi fac fel de fel de socoteli păgubitoare pentru alții. Dumnezeu, ostenit cum era, se culcă și adormi, iar Dracul își cloci în cap chipul cum să ucidă pe Dumnezeu și să rămână el singur stăpân peste pământul cel nou. Socotește el cât socotește și află cu cale că bine ar fi să rostogolească pe Dumnezeu în apă și să-l înece. Se apucă dar și-i făcu vânt în apă, dar, minune, în loc să înece pe Dumnezeu, văzu că pământul tot crește înjuru-i, astfel că de înecat nici vorbă nu era. Dracul s-a trudit închipul acesta toată noaptea, tot rostogolind pe Dumnezeu în toate părțile, așa că pământul nostru, din mărimea unui pat cât, era la început, a ajuns să fie atât de mare, cât îl vedem în zilele noastre[5].
Creatorii.
Dualismul cosmogonic
Dominant în ansamblul cosmogoniei populare românești[6] este mitul celor doi creatori, preexistenți. Așa cum vom vedea, încă de la început este conturată natura opusă a celor doi demiurgi (surprinsă până și de numele pe care le purtau – Fârtat/Nefârtat), fiecare fiind însărcinat astfel cu crearea și stăpânirea unui univers specific: „Înainte de facerea lumii, când nu era încă nici pământ, nici soare, nici lună, nici stele, ca acum, nu se vedea decât o apă nemărginit de mare pe care umblau încoace și încolo Dumnezeu și cu dracul. Și dracul îi zicea lui Dumnezeu, de câte ori vorbea cu dânsul, Fărtate, iar Dumnezeu îi zicea dracului Nefărtate”[7]. Mitul gemenilor este ilustrat foarte bine de natura celor doi frați‑creatori. Așa cum îi înfățișează multe mitologii, unul dintre cei doi frați are o natură demonică pregnantă (de aici împăcarea cu ideea morții unuia dintre ei, care trebuia să ia cu el în mormânt tot răul existenței lor duale, nefirești).
Întrebarea pe care ne‑am pus-o (și nu retoric!) este care din cei doi creatori este purtătorul demonismului? Creștinismul a tranșat în felul lui, foarte hotărât, această problemă, făcând din fratele cel bun, Fârtatul – Dumnezeu, creatorul prin excelență, întruparea binelui originar, în Diavol transformându‑se Nefârtatul, demiurgul ratat, așa cum se vede din legendele care prezintă eșuarea menirii lui creatoare. În rândurile următoare am dori să ilustrăm – dacă nu chiar inversarea raportului, cel puțin aducerea pe același plan a celor doi creatori (să nu uităm de miturile bogomilice în care cei doi frați gemeni nu erau creatorii prin excelență, ci fiii unui Dumnezeu unic). Oricum, trebuie să reținem un lucru: „diavolul este coetern lui Dumnezeu, deci nu depinde ontologic de el. Așa se și explică participarea lui la creație. Înfrângerea lui înseamnă trecerea stihiei sub ordine. Nu dispare însă, căci forța elementară se zbate mereu în strânsorile ordinii”[8].
Evident, rolul de trickster îi aparține, fără îndoială, diavolului, Nefârtatului. O definiție clasică a tricksterului spune că el tulbură starea de lucruri existentă, aduce elemente de haos în ordinea existentă, contribuie la transformarea unei lumi ideale într-una reală. Dacă ne uităm la imaginea Nefârtatului din legendele românești, vedem însă că de el depinde în mult mai mare măsură apariția ordinii într-un univers prestabilit. De aici și poziția lui. Latura de trickster a putut fi accentuată mai târziu, după edificarea universului și degradarea masivă a imaginii sale de creator: el dispune de o forță care este aproape exclusiv distructivă, care, prin inițiativele sale, modifică și degradează creația inițială (a se vedea, în acest sens, explicațiile care se dau originii decăzute a unor animale, plante ș.a.).
Pe de altă parte, nu trebuie să lăsăm nici ecourile mazdeiste. Cei doi vechi creatori ai iranienilor, Ahura Mazda și Ahriman, întrupează, la prima vedere, principii opuse, care au fost rapid identificate în creștinism și au primit echivalente „corecte” din punct vedere religios. Un text din zoroastrism spune un lucru extrem de important: „Ahura Mazda este cel ce dorește binele, niciodată nu face rău și nu-l încurajează. Ahriman este cel ce dorește răul, nu se gândește la bine și nu-l face. Ahura Mazda, dacă dorește, poate schimba creația lui Ahriman, iar Ahriman, dacă dorește, poate schimba creația lui Ahura Mazda”…[9] O concluzie asemănătoare poate fi trasă destul de ușor și din numeroasele legende cosmogonice care descriu apariția diverselor elemente în univers.
Astfel, se poate observa numărul destul de mare al legendelor în care imaginea lui Dumnezeu este total diferită de cea avansată de creștinism; el este de multe ori neajutorat, având unele idei (de multe ori dracul este mai inventiv), dar fiind incapabil, de cele mai multe ori, să găsească ieșire dintr‑o situație dată sau, cel puțin, să se descurce singur, așa că ajutorul pe care i‑l dă „neînsemnatul” drac este, de fapt, esențial: „Dumnezeu era mai cuminte ca Diavolul, dar nu avea așa putere ca Diavolul.// Odată Dumnezeu s‑a făcut bolnav. Și, venind diavolul, l‑a întrebat:// – Ce ți‑e, fârtate?// Dumnezeu a răspuns:// – Mi‑e rău, nefârtate, mor. Îmi trebuie pământ.// Atunci, Diavolul, ca să nu‑și piarză pre tovarășul său, au intrat în fundul mărilor și au umplut mâinile de noroi. Și, până au ieșit afară, au pierdut tot din mâini, rămânându‑i numai sub unghii. De aceea se vede și azi, la oameni, su’ unghii negru”.
Din mitul de mai sus remarcăm șiretenia Fârtatului. Conștient de limitarea puterii de care dispune, el profită de sprijinul nelimitat pe care i‑l oferă fratele, Nefârtatul, pentru a‑și definitiva proiectele. Pentru aceasta se preface bolnav, obligându‑l pe fratele mai puternic să facă singur scufundarea. În varianta de mai jos a mitului cosmogonic creatorii sunt în număr de trei, chiar patru – Dumnezeu, broasca, ariciul și albina –, întâlnind de fapt o amplificare a structurii primare ce cunoștea doi creatori: scufundarea o realizează Nefărtatul sau broasca; „urzirea”, extensia, modelarea pământului o face Nefărtatul sau ariciul (și aici este de remarcat invidia manifestată de acesta din urmă față de „atotputernicul” pretins unic creator, care nu se poate descurca singur în nici unul dintre momentele esențiale ale actului demiurgic). În plus, mai evidențiem un alt aspect pe care îl cunoaște demonismul: aceeași șiretenie, mai mult sau mai puțin vădită, ce‑i caracterizează de această dată pe mai mulți eroi ai legendei, și care ia forme variate. Dumnezeu, considerat a fi atotputernic și atotștiutor, nu se poate descurca fără ajutorul broaștei. El nu știe dacă pământul poate fi găsit sau nu, și pentru aceasta are nevoie de un instrument‑ajutor indispensabil.
Suprapunerea unor mituri diferite (păgân și creștin – porunca de a se retrage adresată apelor; utilizarea puterii instituitoare a cuvântului; imaginea atotputerniciei recunoscute a lui Dumnezeu – de sorginte creștină) creează impresia unei nesincronizări a activității creatorilor, care, în disperare de cauză, apelează la vicleșuguri. Astfel, așa cum am mai amintit, broasca e făcută să coboare în adâncuri pentru a verifica existența pământului; albina – cea mai șireată, care, la rândul ei, știa „că ariciul este șiret”, îl păcălește pe acesta, aflând care era metoda de a scăpa de surplusul de pământ, de care creatorul, cu tot talentul lui, nu se putea debarasa. Marele câștigător este Demiurgul, care, cu prețul „colaborării” indirecte cu alți „creatori” (și ei preexistenți, deoarece, în momentul respectiv, universul se afla încă sub apă, departe de a prinde conturul familiar) ținuți la distanță, într‑o poziție de subordonare, reușește să-și atingă obiectivul:
Mai înainte de a fi fost pământul, era numai apă. Dumnezeu a chemat pe broască și i‑a zis să se ducă în fundul apei și să vadă dacă este pământ. Broasca a ascultat ce a zis Dumnezeu și s‑a dus în fundul apei și a găsit acolo pământ, aducând și lui Dumnezeu în gură, spunându‑i că în fundul apei este mult. Dumnezeu a poruncit apelor să se retragă și să iasă pământul deasupra. Apele au ascultat porunca lui Dumnezeu și s‑au tras în lături și pământul stă deasupra apelor mereu până la vremea de apoi. După ce Dumnezeu a făcut pământul, i‑a mai rămas o țârișoară cu care nu știa ce să facă și a chemat pe albină pe care a trimis‑o la arici. Albina, plecând să întrebe pe arici, l‑a găsit într‑un bordei, căruia‑i spune ce i‑a zis Dumnezeu, dar ariciul a răspuns că nu știe nimic. Albina, știind că ariciul este șiret, n‑a plecat îndată, ci s‑a pitit după coșul bordeiului. Ariciul, crezând că albina a plecat, zice:
– Bine și cu Dumnezeu ăsta, el mai puternic decât mine și mă întreabă tot pe mine ce să facă cu pământul ce i‑a mai rămas. Ia, să facă și el munți și dealuri.
Albina, zbâr… de după coș și fuga la Dumnezeu, căruia‑i spune ce a zis ariciul. Dumnezeu îndată a făcut munți și dealuri[10].
Imaginea unui petic de pământ adus la suprafață din ape, pentru a oferi mai apoi adăpost, o regăsim și în mitologia greacă. Pentru a oferi un lăcaș amorezilor Achile și Elena, Thetis, mama iubitului, l-a rugat pe Neptun „să-i scoată din mare o insulă, unde ei să locuiască. Acesta însă, gândindu-se la întinderea mare a Pontului și că în acest Pont nu se găsește de locuit nicio insulă pe care să poată cineva acosta, a scos la lumină insula Leuce (…). Neptun, având stăpânire peste întregul element al apelor și având în vedere că fluviile Thermodont, Borysthene și Istru își varsă neîncetat valurile lor colosale în Pont, a hotărât ca tot nămolul ce ele îl duc în mare de la sciți să fie îngrămădit la un loc și astfel a format insula cât am arătat-o, fixând-o în fundul mării”[11]…
În alte mituri, imaginea Demiurgului atotputernic și atotștiutor este la fel de afectată, fiind pusă sub semnul unei duble erori: „Dumnezeu a greșit și a făcut pământul prea mare și, neștiind ce să facă, a trimis la arici să‑l întrebe”[12]. Un alt nivel la care se conturează caracterul activ al Nefârtatului și suficiența, automulțumirea lui Dumnezeu este cel al creării unor elemente esențiale ale universului cunoscut astăzi. La inițiativa dracului sunt făcute soarele și luna, casa, moara etc. (pentru a nu menționa decât câteva dintre creațiile începute de diavol): „Dumnezeu făcuse pământul și zâmbea mulțumit de isprava lui. Dracul însă tot bombănea nemulțumit și cârtea mereu. Peste întreaga lume plutea încă bezna întunericului și lumină încă nu era. Dumnezeu desigur putea să meargă unde vroia El, pentru că privirile lui străbăteau toate întunecimile, chiar și în sufletul diavolului. Dracul însă se tot plângea că orbecăie ca orbul prin smârcuri și viroage, împiedicându‑se la tot pasul.// – De ce nu faci, Doamne, lumină, să vedem și eu și toate vietățile pământului, pe unde călcăm și să putem deosebi și noi o zi de alta?”[13].
Conform mentalității creștine, Dumnezeu era necreatul și de aceea venirea pe lume a fratelui său, implicat mai apoi în creația universului, trebuia să fie generată de acesta. Primul creator nu știa în fapt ce vrea să facă și motivul care a stat la baza creației a fost, după cum se vede furia, supărarea (care se va regăsi, în forme diferite, și mai târziu): „Până nu a fost lumea și era numai o apă mare, s-a gândit Dumnezeu să facă lumea cât mai degrabă. Dar nu știa ce fel de lume și cum să o facă.// Și se mai supăra Dumnezeu că nu avea nici frați, nici prieteni.// De mânie, și-a aruncat baltagul în apa cea mare. Și, ce să vezi, din baltag crescu un arbore mare, iar sub arbore ședea dracul râzând și zicea:// – Bună ziua, frate dragă. Tu frați n-ai, tu prieteni n-ai; dar eu vreau să mă fac frate și prieten cu tine.// Dumnezeu s-a bucurat…”[14] Chiar și credințele care vorbesc de apariția spontană a lui Dumnezeu („Deodată s-a născut Dumnezeu-Sabaot, așa, din senin, pe o frunză de plămână”) ne arată în continuare că diavolul existase și el pe undeva în „necreat”: „La început, tot cât vedem astăzi pe pământ era numai apă.// De lumină nu se pomenea, Doamne ferește. Deodată s-a născut Dumnezeu-Sabaot, așa, din senin, pe o frunză de plămână, și atunci s-a născut și soarele deasupra apelor, pe cer.// Cerul tot acum s-a văzut. O fi fost înainte, n-o fi fost, nu se știe, că era întuneric.// Prin nașterea soarelui, lumina s-a răspândit pe fața pământului. Văzând această lumină, dracul ieși din fundul unei bălți, vechea lui moșie, și se duse pe uscat, se duse până dete de un copil pe o frunză de plămână, cu care începu a vorbi:// – Cine ești tu, măi băiete?// – Eu sunt Dumnezeu-Sabaot.// – Dar acela cine este? (arătând soarele).// – Acela este ajutorul meu, soarele”[15].
Sarcina pe care o aveau creatorii primari era de a aduce pământ la suprafața uriașei ape cosmice. Nu știm care a fost impulsul care i-a făcut pe cei doi frați să treacă la pasul următor – până atunci viața lor era o plutire continuă deasupra apelor: „Cică dintru început nu era pământ, soare, lună și stele, nici lumină, ca acuma, ci, oriîncotro te-ai fi întors și te-ai fi uitat, era numai o apă tulbure, care plutea ca un nor încolo și-ncoace. Iar pe valurile acestei ape nemărginit de mare și adâncă umbla Dumnezeu și dracul, unicele ființe de pe timpul acela”[16]. Chiar în acest moment trebuie să face o precizare extrem de importantă referindu-ne la numele creatorilor. Așa cum vom vedea din numeroasele legende înregistrate, certitudinile sunt puține. E vorba de doi frați, probabil chiar gemeni, dintre care unul a fost identificat în totalitate cu Dumnezeul creștin, iar celălalt a devenit Dracul sau chiar Diavolul, dacă, în cel mai bun caz, nu a căpătat o înfățișare zoomorfă, de creatură, și nu de creator (de broască, arici etc.). Unele variante conțin un set de nume interesante, Fârtatul/Nefârtatul, fără prea multe alte caracterizări. Numele celui de-al doilea indică ideea de opoziție, de structură/ făptură cu un comportament pe dos față de cel al fratelui său. Alte legende nici măcar nu-i consideră frați, ci niște străini totali: „Mai înainte era o apă fără de margini, pe care umbla Dumnezeu și Diavolul, fără ca să se cunoască între dânșii. Într-o zi se întâlnesc amândoi și se întreabă:// – Cum te cheamă te tine?, zice Dumnezeu Diavolului.// – Nifărtache mă cheamă, a răspuns dracul.// – Dar pe tine?// – Pe mine mă cheamă Fărtache.// Pe urmă au stat ei ce au stat, au mai vorbit ce-or mai fi vorbit și iată că se hotărâră ca să facă pământul…”[17].
Dumnezeu și broasca
De cele mai multe ori, când este cuprins de febra creației, creatorul apelează la sprijinul a diverse creaturi „necreate” (de aici și ideea că, de fapt, animalul respectiv nu era decât un cocreator pe care oamenii l-au uitat sau pe care chiar Unicul l-a degradat din funcția sa vitală: „Întâi, când nu era pământul făcut, era numai stei de apă și nu se vedea pământ pe nicăiri, doar numai apă și apă, și încolo nimic. Dumnezeu a chemat pe broască și i-a poruncit să se ducă în fundul mărilor, să vadă: nu cumva a fi niscaiva pământ pe acolo și să vină să-i spună. Broasca n-a avut încotro și s-a dat de-a scufundișul în adâncul mărilor și tocmai după multă vreme s-a întors îndărăt aducând o țâr de pământ în gură, spuind lui Dumnezeu că este mult pământ în fundul apelor. Dumnezeu a poruncit apelor să se tragă în lături, ca să lase să iasă pământul deasupra. Apele au ascultat de porunca lui Dumnezeu și s-au tras în lături, și tot așa o să stea până la vremea de apoi. De atunci Dumnezeu a blagoslovit pe broască; și ăl de omoară broaștele face un mare păcat și la moartea lui va fi plin de bube pe tot trupul, taman cum este broasca”[18] (motivul este întâlnit în Muntenia). Broasca e un tovarăș foarte supus: Dumnezeu a poruncit, broasca nu a avut ce face și pământul a fost adus la suprafață ca la carte. Cum nu era suficient pentru ce avea în plan, Dumnezeu apelează din nou la poruncă și apele se trag la o parte, expunând pământul.
Dumnezeu și ariciul
Prezența ariciului în miturile creației apare în mai multe variante (în Muntenia, Oltenia, la Hasdeu). În cazul celor care justifică lumea prin scoaterea pământului la suprafață și apoi prin întinderea acestuia, peste măsură, ca un aluat extrem de maleabil, el apare ca executant de gradul al doilea: întâi trebuie scos pământul din apă, apoi va avea loc modelarea lui. Dar ariciul, așa cum vom vedea, apare și în celelalte variante cosmogonice, când lumea era urzită de către Dumnezeu, iar ariciul (înțelegem, având inițial înfățișare antropomorfă) era singurul ajutor pe care l-a avut divinitatea. Iată episodul clasic din prima variantă: „Dumnezeu a făcut pământul ca o minge și apoi l-a întins cum ai întinde un aluat. Pământul a fost drept, neted ca pe palmă și, când te uitai, vedeai peste tot locul. Dar ce folos că pe pământ izvoare, apă, nu erau. Merge Dumnezeu la arici și-l întreabă:// – Ei, cum îți pare, am făcut frumos pământul?// – Dă, frumos, i-a răspuns ariciul, dar oameni pe dânsul, vite, să știi cu nu vor putea trăi, căci n-au apă!// – Apoi dară fă tu cum știi!, i-a zis Dumnezeu.// Ariciul a luat și s-a băgat pe sub pământ și-a ridicat munții, a făcut gârlele, a scos izvoarele și de la dânsul pământul e așa de deluros și râpos cum îl vedem…”[19]
Creatorul unic
Există însă și credințe, puternic marcate de creștinism, în care se vorbește explicit de un creator unic. „La început a fost apa, din care s-a născut Dumnezeu”; „La începutul începutului nimic nu era pe lume decât întuneric și o mare fără de margini. În mijlocul acestei mări s-a ridicat un vârtej de spumă, din care s-a născut Dumnezeu”[20]: „La începutul începutului era numa o apă pisti tăt, cât cuprindei cu ochii. Umbla Dumnezeu pi apă mai dihai dicât pi uscat și di dormit, tot pi apă dormea. Și nu era nici zi, nici noapti. Și vietățile tăti pi apă trăie. Uită-ti tu și bagî di samă că tăți știu a nota…”[21]. La un moment dat, nevoia de pământ devenea presantă: „Amu, di la o vreme, după ci o mai îmbătrânit și Dumnezeu, a sâmțit că i cam frig la spati când doarme. Și s-o gândit să facă pământ”[22]. Și Dumnezeu se poate descurca singur în continuare (vom vedea, pentru o vreme): „S-o băgat frumușel în apă, adică s-o scufundat, o scos o mână di lut, a făcut o turtiță ș-o întins-o așa, cât ar încăpe el pi dânsa. Pi urmă a vrut să-l mai mărească și di aceea a pus tăti vietățile să scoată pământ, să-l adăugească. Ș-o făcut mari di tăt, da netid ca-n palmă”[23]. În loc să fie vorba de o creație individuală, vedem că este una colectivă (a se vedea în acest sens legenda in extenso, prezentată la începutul acestui capitol).
Triada divină: Dumnezeu, Sf. Petru și Faraon
Extrem de rar avem și varianta unui grup de trei creatori. La granița dintre cele două modele, cel creștin și cel anterior lui, triada pare să apară tocmai din suprapunerea celor două cupluri posibile: odată, Dumnezeu și diavolul, cunoscut frecvent, în mediul popular, sub apelativul de Faraon, respectiv Dumnezeu și Sfântul Petru, un cuplu de făpturi antropomorfe existente de la origine, care au ordonat cu grijă universul cunoscut. „Înainte de a se zidi pământul, cât vedeai cu ochii nu era decât apă și iar apă. Atunci s-au prins frați de cruce Dumnezeu cu Sf. Petru și cu Faraon, Scaraoschi, mai marele dracilor, și au făcut un zapis drept chezășie că nu au să se despartă niciodată. Și umblau așa câteștrei prin apa aceea, neavând deloc unde să se așeze”[24]. Sf. Petru apare în multe variante ale legendelor cosmogonice ca ajutor al divinității, fiind în rolul albinei – intermediar pentru remedierea unei situații critice: „Ariciul, cum îl vede pe sfânt, îi și zise: «Bine, Petre, pe mine m-a găsit să mă întrebe Domnul, pe mine, pe o casă gheboasă? El nu poate să facă munți, dealuri, munți și văi?» Ariciul se credea prost, Dumnezeu însă găsi că părerea ariciului este cea mai bună. De îndată porunci ca pe pământ să fie dealuri, munți, văi și râpi. Și iacă așa ariciul a stârnit dealurile”[25]. Și din această ultimă variantă a legendei, precum și din texte redate mai sus vedem că, în primele zile ale creației, în timpul prelucrării pământului, există deja mai multe creaturi, în afara creatorilor recunoscuți, Fârtatul și Nefârtatul: ariciul ar intra și el în triadă, dar în alte variante, existența albinei (Muntenia), chiar a broaștei ne vorbește de o menajerie mult mai bogată sau de chipuri diferite pe care le poate lua tricksterul.
Urzirea pământului
Procesul de edificare a lumii continuă: „Se puse pe gând Dumnezeu, cum ar face munții, dealurile? Și făcu o furcă mare și un fus. Începu a toarce țărna din pământ. Și a tors trei ceasuri. Făcu la gheme. După ce sfârși, porniră de la miazănoapte spre miazăzi și turnă munții, dealurile și movilele. Unde sta la odihnă, lăsă câte un ghem. Aceia‑s mai nalți decât toate celelalte”[26]. Torsul vieților, al destinelor, al țărânei, al firelor zilelor și nopților este o activitate preferată de către divinitate. Evident, unele legende atestă, așa cum am văzut, și varianta mai simplă, a întinderii, prin presare, a boțului de pământ, care, dintr-o greșeală, este produs în cantitate mult mai mare. Credințele referitoare la faptul că Dumnezeu a făcut pământul marți, într-o zi nefastă, atrag după sine și caracterul inevitabil al greșelilor pe care le tot face. După alte credințe, tocmai faptul că Dumnezeu a folosit prima dată ziua de marți la urzire o face intangibilă oamenilor: „Iar ziua în care a urzit Dumnezeu pământul a fost marți, și de aceea e păcat să se înceapă vreun lucru în acea zi, pentru că ar imita pe Dumnezeu și l‑ar ispiti ambiția diavolească de a‑l întrece”[27].
La români, ariciul e asimilat unui pogonici, potrivit credinței că el ar fi urzit lumea prin măsurare. Relieful accidentat este explicat prin greșeli de ritual înfăptuite de arici: „Ariciu era voinic, cu barbă mare, când urzea Dumnezeu pământu și chemându‑l să ție de ghemuri, unu de urzeală și altu de bătătură, ariciu s‑a înfiorat de fața Domnului și a scăpat un ghem din mână”[28]. O altă legendă îi atribuie din nou ariciului eroarea cosmică (deși, așa cum știm, în majoritatea cazurilor el este cel care vine cu soluțiile cele mai bune de remediere a greșelilor de creație): „voind Dumnezeu să facă pământul, a început întâi să-l urzească pe sub cer, ca să fie deopotrivă de mari amândouă. Pentru aceasta și-a luat de ajutor pe arici. Dându-i un ghem de ață, l-a trimis să-l depene sau să-l desfășoare pe sub poalele cerului; ariciul însă, socotind în mintea lui că mai bine ar fi dacă ar fi pământ mai mult, a urzit o câtime mai mare decât i se poruncise. În chipul acesta s-a pomenit Dumnezeu că pământul era mai mare decât cerul și de aceea cerul nu-l putea acoperi în întregime”[29]. Legenda este interesantă și pentru faptul că menționează existența cerului, pe potriva căruia trebuia să fie modelat și pământul. Alte credințe îl înfățișează pe arici participant și la urzirea zilei și a nopții. Atunci el, atras de cântecele unei nunți, a încurcat cele două gheme și a fost osândit de Dumnezeu să joace mereu după muzică, inclusiv la chemările pe care le rosteau copiii: „Arici, pogonici,/ Vin de joacă/ Cum îți toacă!”[30].
Când a făcut Dumnezeu toate câte se văd pe pământ, s‑a apucat să răsucească și firul vremii. Acest fir era împletit din două: unul negru și altul alb. Firul alb era ziua, iar cel negru noaptea.
A căutat Dumnezeu un dobitoc care să‑l ajute la răsucitul firului, dar niciunul n‑a putut să‑l ajute, pentru că firul era nesfârșit de lung și munca era prea cu oboseală multă.
Dar iată că s‑a găsit ariciul care să dea ajutor lui Dumnezeu.
Și a stat ariciul un an, doi ani, trei, o sută, o mie, ba zece mii de ani și a ajutat pe Dumnezeu. Și Dumnezeu i‑a dat două gheme: unul alb și unul negru, să le învârtească mereu, ca să se deșire cele două fire deopotrivă. Iar Dumnezeu sta și răsucea firele și făcea din două deosebite unul pestriț și‑l depăna pe ghemul vremii. Și era menit ca, după ce se va isprăvi de depănat, Dumnezeu să facă oamenii și apoi să înceapă să desfacă firul vremii de pe ghem.
Și acu, se zice că, uitându‑se ariciul mereu la cele două gheme și învârtindu‑le mereu, a ațipit de oboseală; iar în vremea asta s‑a rupt firul cel alb și Dumnezeu depăna pe ghemul vremii un singur fir, în loc de două, numai pe cel negru.
Deșteptându‑se ariciul, a rămas fără suflare, de groază multă. Atât cât se depănase firul cel negru singur, atâta vreme trebuia să fie pe lume noapte, căci nu se amestecase cu firul care era ziua. Poate un an, poate doi, ori chiar o sută, ori o mie de ani, era să fie pe lume noapte. Și atunci s‑a speriat ariciul de ceea ce a făcut, încât toți perii de pe dânsul s‑au ridicat, cum se ridică în vârful capului părul omului de spaimă mare.
Și Dumnezeu, supărat de răul ce‑i făcuse ariciul, a zis într‑o mânie:
– Zbârlit să‑ți rămâie părul viața întreagă! Spaimă de moarte să duci câte zile vei trăi!
Dar, aducându‑și aminte de binele ce i‑l făcuse ariciul, a zis cu bunătate:
– Ghemele ce mi le‑ai ținut și ghem să te poți face, la vreme de primejdie și nimeni, nici un om, nici o fiară, să nu poată să se apropie de tine, că să‑ți facă rău, că mult bine mi‑ai făcut tu.
De atunci a rămas ariciul până‑n ziua de azi zburlit, cu țepi și plin de spaimă; dar se poate apăra de dușmani făcându‑se ghem, și nimeni nu‑i poate pricinui vreun rău[31].
Oricum ar fi, imaginea ariciului de creator sau ajutor la creația lumii este răspândită peste tot, fapt ce a dus la interdicția de a omorî acest animal.
Pământul
Modelarea pământului
Amorf la începuturi, pe când se afla sub ape, pământul a ajuns, în credințele românești, o ființă vie: „Pământul e viu și are sânge și vine de sânge ca și omul. Când a dat Dumnezeu oamenilor întâi plugul ca să are, au arat o brazdă, da înlăuntru sângele curgea puhoi. Oamenii s-au spăriat și au lăsat de arat. «De ce nu arați?», le-a zis Dumnezeu. «Dacă plugul nostru e tot plin de sânge!» «Duceți-vă acuma și arați!» Când au tras brazda a doua oară, sânge nu mai era; îl prefăcuse Dumnezeu să fie alb”[32] (var. „Apa este sângele pământului”[33]. În privința culorii lui, ea a fost diferită: „pământul a fost străveziu ca sticla, arătând astfel tuturor vederilor tot ce cuprindea într-însul. Pentru acest cuvânt, Cain, după ce a ucis pe Abel și l-a îngropat, ca să nu fie văzut, l-a acoperit cu tot soiul de crăci și frunze. Oricât s-a trudit însă, munca i-a fost zadarnică, deoarece trupul ucisului se vedea de subt oricine. Atunci Dumnezeu a întunecat pământul și urmele celui dintâi omor s-au pierdut în acest chip”[34]. Interesant este faptul că și primii oameni, făcuți, după cum știm, din pământ, aveau la început culoarea lui, neagră: „După unele credințe, pământul a fost negru la început; culoarea trupului omenesc s-a schimbat însă mai târziu, de la Cain și urmașii lui, din pricina groazei păcatului uciderii între frați”[35].
Ca ființă vie, pământul e văzut ca un fel de animal (în sensul anatomiei, ca formă, dar și din perspectiva sufletului pe care îl posedă). De aceea, „ființă vie fiind, pământul are cap, capul pământului, marginea lumii; are inimă, inima pământului, și coadă – coada pământului. Are sânge, cum are fiece vietate, dar sângele lui este apa pe care o vedem curgând pe deasupra, cum curge sângele în trupul unei vietăți, și pe care o întâlnim în trupul pământului, de îndată ce facem o săpătură”[36]. Tot la suprafața lui se află undeva și mijlocul pământului: „poartă numele de buric, buricul pământului, despre care se crede că este la Ierusalim, acolo unde, la începutul pământului, când pământul nu era mare, își făcuseră Dumnezeu și Diavolul pătișorul de odihnă”[37]. Nu este doar locul ce atestă centrul, jumătatea lui, mai ales pentru legendele care se suprapun cu miturile de influență creștină, ci și locul, poate, cel mai adânc din lume, o posibilă cale de trecere între lumea noastră, de sus, și lumea de jos, aflată sub noi: „Prin buricul pământului răsuflă pământul; când răsuflă, se cutremură. Pământul șade pe o piatră și piatra pe foc”[38]; „Depărtarea de la acest buric până la marginea pământului este neînchipuit de mare; până acolo unde n-a ajuns nici un om pământean, în afară de Alexandru Machedon”[39]; „Buricul pământului e un fel de deschizătură ce se află în mijlocul pământului și prin care trec vitejii din povești pe celălalt tărâm”[40]; „Tot la buricul pământului se spune că ar fi gaura prin care intră și ies dracii din iad. E ca o fântână părăsită și greu mirositoare”[41]. În adâncul pământului avem un amestec mai puțin convențional de apă și foc: „Inima sau miezul pământului e un amestec de apă și foc, cărora li s-a lăsat de Dumnezeu sarcina de a se înfrâna unul pe altul, căci, de n-ar fi foc care s-o mai fiarbă, s-o prefacă în abur, s-o mai usuce, s-o mai scadă și-ar fi numai apă, aceasta ar țâșni în sus și-ar îneca pământul; iar de-ar fi numai foc și n-ar fi apa care să-l mai potolească, aceasta ar aprinde și ar arde lumea”[42]. În privința gurii pământului, ea este mai degrabă o metaforă a morții, pentru toate făpturile vii: „Pământul e mumă la lumea întreagă. Dar pământul nu e mumă ca mumele alelalte, el ce naște, după ce îi crește, tot el îi mănâncă; că, ori om, ori dobitoc, ori copac, ori floare și toate, toate din lume din pământ sunt născute, din pământ cresc și tot în pământ intră. Pământul pe toate le mănâncă, d-aia și vorba românească: mânca-l-ar pământul; l-o mâncat pământul.// Pământul e și el tot o jiganie mare cu gură. Gura pământului sau gura pământului l-o înghițit, ori l-o soarbe Sorbul Mărilor, unde se adună toate apele din lume. Are inimă, inima pământului, asemenea și coadă, coada pământului”[43].
Sacralitatea pământului
Am văzut mai sus cum diverse credințe ne confirmă caracterul viu al pământului. Mai departe, unele ne spun că pământul e un om, uneori hermafrodit: „Pământul e jumătate femeie, jumătate bărbat, pentru că Dumnezeu din coasta lui Adam a făcut-o pe Eva”[44]. Conform mitologiei populare, pământul este extrem de important pentru oameni. Nu numai pentru că se trag din el, că asigură mâncarea oamenilor, apa necesară ș.a.m.d. De aceea el trebuie fie tratat ca un sfânt, cu mare respect: „Pământul, după credințele poporului nostru, este un sfânt”[45]; „Pământul e sfânt; la pământ să bați mătănii și să te închini, să-l săruți, că pământul ne hrănește și ne ține, din pământ avem hrana, din pământ avem apă, pământul ne încălzește, pământul e mama noastră”[46].
Pământul e sfânt, căci el s-a jertfit dând din trupul lui, pentru ca Dumnezeu să facă toate cele ce le-a făcut pe pământ. De aceea trebuie să ne închinăm și să batem mătănii, să-l sărutăm, că el ne dă toate roadele care ne hrănesc și ne poartă pe trupul lui. Nu e bine să-l vorbim de rău, să-l înjurăm sau să-i aruncăm vorbe urâte. Noi, oamenii, nu suntem altceva decât pământ schimbat prin suflul lui Dumnezeu. Din pământ deci ieșim și în pământ ne vom întoarce. E tot așa de mare păcat să bați pământul, după cum e mare păcat să-ți bați toți părinții trupești. Și să-l iubească mai mult și să se îngrijească de el, căci și așa e destul că-l bat balaurii cu piatră. Oamenii ar trebui să-l iubească mai mult și să se îngrijească de el și să-i dea tot ce-i trebuie, căci Pământul e viu și are și el trebuințele lui. Tot așa trebuie respectat la amiază și să nu fie săpat, căci atunci se odihnește și el. La fel și noaptea, să nu-l săpăm și să-l lăsăm să se odihnească, căci el e tare bătrân, căci aproape e deodată cu Dumnezeu. De multe ori pământul se supără pe noi și atunci se cutremură, trimite molime sau războaie și înghite multă lume. De aceea nu e bine să spui „mânca-te-ar” sau „înghiți-te-ar Pământul!”[47].
Cu toate acestea, oamenii nu îl respectă și-l chinuie zilnic, prin activitățile lor: „Pământul zice că se jeluiește lui Dumnezeu: «Doamne, zice el, mă zgârie, mă taie, nu mai pot!» «Rabdă, zice Dumnezeu, că acuma se îngrașă omul de pe tine, dar pe urmă te vei îngrășa tu de pe el!»”[48]. „Pământul trebuie să se odihnească ca și omul. De rodește câțiva ani de-a rândul, pe urmă trebuie să fie secetă, căci el atunci se odihnește”[49]; „Armindenul se serbează pentru odihna pământului”[50]. Dar o odihnă, pe care omul ar fi trebuit să o ia măcar pentru el, dacă nu pe pământ, se impune zilnic: „Când e soarele drept la amiazăzi, să nu sapi pământul, că plânge, pentru că pământul atunci se odihnește, ca și omul. Oamenii lasă lucrul și dimineața la prânz, lăsând să se odihnească pământul, și seara după toacă, când e soarele de a chindii”[51].
Stâlpii pământului
Pentru că pământul nu a avut o bază stabilă, fiind scos din ape și pus să plutească deasupra lor, creatorul a dorit să-i asigure o stabilitate mai mare: „Când a vrut bunul Dumnezeu să zidească lumea și să prăsească oameni, a făcut pământul și l-a întărit strașnic, așezându-l pe nouă stâlpi groși și tari, să nu poată nimeni să-l hâțâne din loc, oricât s-ar huțupi, chiar de-ar pune toată suflarea de pe pământ umărul”[52] (motivul stâlpilor, fie că sunt mai mulți, fie că este unul singur, apare prima dată în Chestionarul Densușianu, fiind atestat în Muntenia, Moldova, Oltenia și Dobrogea). O legendă descrie foarte bine starea de la începuturi și felul în care a apărut necesitatea: „Dintru început pământul nu era împănat cu tot felul de dealuri și munți ca-n ziua de azi, nici nu avea atâtea văi și văgăune câte are acuma, ci el era neted ca fața mesei, adică numai un șes, oriîncotro te înturnai și te uitai cu ochii. Și acest șes foarte întins plutea pe deasupra apei care se afla dedesubtul pământului, întocmai după cum plutește o scândură pe un lac. Iară apa plutea, după cum plutește ea și acuma, în văzduh, și văzduhul, la rândul lui, sta în puterea lui Dumnezeu, cum stă și-n timpul de față. Văzând însă Dumnezeu de la un timp că pământul e cu mult mai greu decât apa pe care plutește și că într-o bună dimineață foarte lesne ar putea să se prăbușească și să se scufunde în adâncurile acesteia, a făcut patru stâlpi sau furci de foc și cu stâlpii sau furcile acesta l-au sprijinit mai apoi pe dedesubt, ca să nu se prăbușească” (atestare comună în Muntenia și Oltenia, la Densușianu)[53].
Vedem că, aproape de fiecare dată, substanța din care sunt făcuți stâlpii de susținere e mai mult simbolică. Echilibrul cosmic este păstrat nu numai datorită stâlpilor de susținere, ci și păzitorilor animați din apropierea lor. E vorba și de un echilibru de putere, dar și de un joc al circumstanțelor care sunt mereu la dispoziția omului. Când avem de-a face cu patru stâlpi, vedem că nici nu poate fi vorba de echilibru: doi sunt păziți de îngeri, al treilea de Sfântul Ilie, iar în jurul celui din urmă se înghesuie diavolii. Și momentul de tulburare al echilibrului nu este dat nici măcar de conspirația diavolească: „La doi din stâlpii pământului stau de pază doi îngeri, la altul Sf. Ilie, iar la al patrulea stau înghesuiți Scaraoschi și diavolii lui. Când Sf. Ilie cheamă îngerii la slujbă, diavolii vor să-i oprească. Atunci Sf. Ilie se ia cu biciul după ei și, în zarva aceea, stâlpii rămânând nesprijiniți, pământul se clatină”[54]. Mai răspândită e varianta care spune că la baza stâlpilor pământului, în adâncuri, este închis diavolul cel mare, adversarul divin, care nu vrea decât să distrugă lumea astfel creată. Anual trece pe la toți stâlpii pe care încearcă să-i roadă, dar vestea venirii sărbătorii Paștelui îl tulbură de fiecare dată, prilej pentru stâlpi să se regenereze și pentru demon de a-și relua munca sisifică: „Pământul stă pe șase furci de ceară. Iuda roade mereu la ele, ca să se scufunde pământul și să se prăpădească lumea, dar, când isprăvește una de ros, dă fuga la alta și, pân’ s-o roază, cea roasă crește la loc. Și așa el roade de colo colo, făr’ de nici un folos. La Paști, când se vede ouă roșii la creștini, el și mai rău se prostește: își pierde tot cumpătul”[55]; „Scaraoschi, tatăl dracilor, trimite toți dracii lui mai mici să roadă furcile pământului. Aceasta se întâmplă pe când îngrijitorul furcilor doarme. Îndată însă ce vin dracii, el se deșteaptă și-i ia la goană, iar pământul rămâne neclintit”[56] (motivul, în care protagonistul este Iuda sau Satana, apare în Muntenia, Oltenia, Moldova, la Densușianu).
Alteori, susținătorii sunt niște făpturi cu puteri supraomenești, capabile să țină în spate întregul univers: „Cerul se reazimă pe pământ prin mijlocirea a patru stele; după altele, cel care susține cerul este Simion Stâlpnicul, iar, după altele, cel ce ține cerul este Samson cel tare, pe umere. Dar amu un picior al lui e în apă, numai cu un picior stă pe uscat”[57]; „Când cu potopul, Simion, care avea grija peștilor, a început să strige: «Stâlp! Stâlp!» Dumnezeu i-a spus să fie stâlp și să ție cerul și pământul în spate. De aceea i se spune și Simion Stâlpnicul”[58]; „Pământul îl țin patru urieși pe umere, câte unul la cele patru colțuri ale pământului; aceștia, cu picioarele se reazimă de fundul mării, iar apa le ajunge la brâu. De greutatea pământului cei patru urieși asudă și sudoarea aceasta a urieșilor e roua pământului”[59].
Mai ales după ce, în procesul de facere a lumii, au început să apară și animalele, Dumnezeu s-a gândit că pe unele ar putea să le pună drept sprijin al pământului. Apar astfel construcții extrem de sofisticate: „Pământul este așezat pe un picior și piciorul acesta este așezat în spinarea unei broaște mari cât toate zilele, iar broasca este pe apa unei mări fără margini, care este sub pământ”[60]; „Când a făcut Dumnezeu peștii în folosul oamenilor, a făcut și patru pești uriași, pe care i-a pus în formă de cruce să sprijine pământul”[61]. O dată cu imaginea creștină a peștilor (motivul e atestat în Moldova, la Densușianu) începe să apară și ideea de pedeapsă pentru oamenii care nu țin posturile, care se reflectă în distrugerea progresivă a stâlpilor susținuți: „Se află numai un pește pe care se razimă cei patru stâlpi, pentru care, ca să nu se surpe, oamenii sunt datori să postească cele patru posturi ale anului, dar amu un stâlp e mai mâncat, căci oamenii nu postesc”[62]. Motivul peștelui unic, rămas în urma unui accident, apare și în altă legendă: „Peștele cel mare se zice că a avut trei pui. Dumnezeu, când a săturat norodul cu doi pești și cinci pâini, a luat doi pui de la pește și unul i-a rămas. Dar să nu se fi săturat atunci cu cei doi pui și să-l fi luat și pe al treilea, s-ar fi prăpădit lumea, căci peștele ar fi dat din coadă și pământul cădea. Așa însă tot i-a rămas unul lângă el. Noi pentru peștele cel mare ne rugăm și postim. Din acest pește se trag toți peștii din lume”[63].
Cutremurele
Datorită echilibrului instabil care se menține în subteran, mai ales că uneori este vorba și de agresiunea unei făpturi demonice, suprafața pământului se clatină, mai puternic sau nu. Fenomenul cutremurelor este explicat diferit de mentalul popular: „Uneori pământul stă pe spatele unui bou, pe patru boi sau pe doi bivoli. Dacă sunt patru boi pe care se sprijină pământul, acesta se va cutremura când boii își vor mișca urechile”[64]; „Pământul se cutremură câteodată, fiindcă bivolul se scutură de greutate. Dacă bivolul va îmbătrâni și va muri, o să moară și pământul și cu el se va scufunda toată lumea și va fi sfârșitul lumii”[65]. Cea mai completă descriere a cutremurelor o avem însă într-o legendă ce explică mișcarea tectonică în urma oboselii peștilor; din fericire, criza nu-i cuprinde pe toți în același timp, astfel că nu avem de-a face cu o calamitate naturală:
Ținând peștii aceștia pământul necontenit în spate, foarte lesne poate orișicine să priceapă și să înțeleagă că, de la o vreme, trebuie să-i doară și pe dânșii spatele, măcar că-s așa de mari și de puternici. De aceea, când îi doare mai tare spatele, se mișcă și ei puțin, anume ca să vie greutatea pământului de pe o parte pe cealaltă parte a spatelui. La mișcarea aceasta însă se naște totdeauna cutremur de pământ. Și, cu cât mișcarea lor e mai mare, cu atâta și cutremurul e mai simțitor. Tot așa se cutremură pământul și atunci când unul sau altul din acești pești mișcă vreun ghimpe sau când se ating din nebăgare de seamă cu coada de vreunul dintre stâlpii pământului. Și, după cum se poartă peștele, adică după cât de tare se mișcă el sau se atinge de stâlpii pământului, așa de tare se cutremură și se clatină pământul. Dar nu tot pământul se cutremură deodată, ci numai pe unele locuri, pe altele însă nu. Și aceasta din cauză că nicicând nu se mișcă toți peștii deodată. Dacă s-ar întâmpla să se miște sau să se întoarcă tuspatru peștii deodată, atunci de bună seamă că și pământul nu numai că s-ar cutremura, ci s-ar și prăbuși în apă și toată lumea s-ar îneca și s-ar nimici. Aceasta însă nu se întâmplă nicicând. Se spune că unul din acești pești chiar să și fi pierit, și anume pe timpul potopului, fiind turtit de pământ, care era foarte apăsat de mulțimea apei ce plouase în decursul celor patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Alții însă cred și spun că unul dintre acești pești să fi pierit, nu se știe acuma când, din cauza că s-a mișcat prea tare și Dumnezeu l-a pedepsit pentru aceasta cu moartea, fiindcă nu l-a ascultat să steie mulcom, după cum i-a spus de la început. Când și-a dat peștele acesta sufletul, atunci s-a lăsat toată greutatea pământului pe spatele celorlalți inși care au mai rămas în viață și atunci a fost un nemaispus de mare cutremur de pământ[66].
Pământul se cutremură însă și ca o pedeapsă a lui Dumnezeu. Am văzut că el, în general, nu se implică prea mult în viața creaturilor, fiind convins că nu mai are nicio putere asupra lor. Și totuși, simpla privire a divinității, când nemulțumirea ei devine foarte mare, se resimte pe pământ sub forma unui cutremur: „se mai cutremură când se uită Dumnezeu pe pământ. Când se cutremură ușor și puțin, atunci Dumnezeu se uită cu un sfert de ochi la el; când se uită cu o jumătate de ochi, se cutremură mai tare și mai mult. Dacă s-ar uita cu un ochi, s-ar cutremura tare de tot, s-ar dărâma casele, ar prăpădi lumea. Dacă s-ar uita cu amândoi ochii, ar sări pământul de la locul lui, și-ar sări din țâțâni. Numai la vremea de apoi are să se uite Dumnezeu spre pământ cu amândoi ochii”[67].
Formele de relief
Munții
Toate legendele descriu facerea pământului ca o suprafață perfect netedă, ca o turtă, cu marginile care nu mai intrau în spațiul avut la îndemână. Apariția formelor de relief e legată de cel de-al doilea creator, cel ocultat, reprezentat adesea sub înfățișarea ariciului. Acesta nu numai că i-a dat indicații lui Dumnezeu despre cum să procedeze cu restul de pământ, dar chiar i-a și arătat cum se face: „La urzirea pământului, ariciul l-a învățat pe Dumnezeu să facă văi și munți, ca să nu fie neted pământul”[68]. „Dumnezeu a făcut pământul neted ca o masă. La început era ca un boț, apoi l-a turtit și l-a întins. A văzut că nu va putea sluji nici unei viețuitoare, pentru că nu avea nici verdeață, nici apă sau fântâni. Întrebă pe arici dacă-i place cum a făcut pământul. Ariciul a răspuns că, fără apă, nu vor putea trăi viețuitoarele. Supărat, Dumnezeu a declarat că atâta s-a priceput. A spus ariciului să facă el ce știe, dacă poate mai mult. Ariciul s-a băgat sub pământ și a ridicat munții și dealurile cu spinarea sa. A făcut apoi gârlele, pâraiele, lacurile, mările și fântânile, surpând în unele locuri pământul, de au ieșit apele prin văi și prin locurile mai joase. De atunci pământul nu mai este neted. Tot de atunci s-au ivit apele”[69]. Legenda tradițională care vorbește despre apariția munților și dealurilor îi are ca actanți pe Dumnezeu, albină și arici:
După ce a urzit Dumnezeu pământul, i-a rămas o țârișoară de pământ și nu mai știa ce să facă cu el, nu știa unde să-l mai puie. Atunci Dumnezeu a trimis pe albină la arici să-l întrebe, să vadă, nu l-o tăia pe el capu ce să facă cu pământul ăl de-i mai rămăsese.
Albina s-a dus și l-a găsit într-un bordei și l-a întrebat, da ariciu a zis că nici el nu știe. Da albina îl știa că este șiret și, în loc să plece, s-a pus pe coșul bordeiului să vadă nu cumva o mai zice ceva ariciul.
Când a socotit ariciul că albina s-a dus departe, a început a vorbi singur:
– Ce om și Dumnezeu ăsta! El, mai puternic decât mine, și mă întreabă tot el pe mine, un păcătos, ce să facă cu pământul ăl de i-a rămas; parcă el nu știe să facă și el munți și dealuri din el!
Albina, atâta i-a fost, și zbârn! după coș drept la Dumnezeu, dă-i spuse ce a auzit de la arici.
Dumnezeu atâta a așteptat și a făcut din tot pământu ce-i rămăsese tot munți și dealuri[70].
Alte tradiții vorbesc de un fel de cultură a pietrei. Creatorii nu se află în impas, au semințe de roci pe care le pun sau cărora le poruncesc să crească după cum doresc: „Piatra nu crește, pentru că Maica Domnului a blestemat-o. Creștea prea mult și munții ar fi crescut până în cer”[71]; „Dumnezeu a udat pământul și, unde l-a udat, au crescut munți, după cum crește o floare când o uzi”[72]. Alteori tot cel de-al doilea creator e nemulțumit de peisajul obținut. În legenda de mai jos Sf. Petru e cel ce decide să regleze peisajul, folosind un sac de bolovani pe care îl adusese din cer (asta dacă vom considera că cerul fusese edificat înainte de modelarea pământului!): „Dumnezeu făcuse pământul un șes și Sf. Petru nu-i plăcea. Odată Dumnezeu i-a dat voie să facă ce vrea. Sfântul a luat un sac mare cu bolovani, a coborât pe pământ și a început să-i împroaște, de au ieșit munții, dealurile, cheile și peșterile. Dumnezeu a orânduit ca sacul să fie greu. Când a ajuns Sfântul în Bosnia, l-a scăpat din mână și a umplut toată valea de bolovani”[73]. Tot din cer provin și pietrele mari aruncate de Dumnezeu, de data aceasta: nu știm dacă e vorba de intenție sau de un accident, dar suprafața pământului a fost mutilată extrem de tare: „Se mai spune că Dumnezeu a aruncat pietre mari din cer, care, căzând pe pământ, în unele locuri au spart pământul, în altele l-au crăpat, iar în unele locuri, neputându-se sfărma, piatra a intrat în coaja de la suprafața pământului și l-a ridicat în sus, formând munții”[74]. În sfârșit, tot în urma unei catastrofe se pare că s-a schimbat scoarța pământului și au apărut și apele de suprafață: „Într-o vreme, peștii pe care se reazimă pământul s-au înciudat foarte rău și, începând să se zvârcolească, au cutremurat pământul cu putere; din acest cutremur pământul s-a crăpat pe alocuri, s-a burdușit, ridicându-se coamele dealurilor și adăugându-se văile. Tot atunci se zice că s-ar fi deschis și izvoarele pământului, care hrănesc cu apă râurile care vin”[75]. Evident, trebuia să avem și atestarea că pietrele, locuri reci și pustii, provin de la creatorul demonic: „Piatra, munții pe care îi vedem, dracul i-a făcut; a suflat douăzeci și patru de ceasuri, că el a vrut să ajungă la Dumnezeu la cer, dar Dumnezeu a blagoslovit numai cât cu mâna și s-au stat de crescut, de au rămas atâta cât sunt astăzi”[76].
Văile și dealurile
„Văile și dealurile au rămas numai de la potop, și anume văile s-au croit pe acolo pe unde apele potopului au umflat și au ros pământul cel moale, iar dealurile pe acolo unde pământul a fost mai tare”[77]; „Dintâi a fost pământul neted ca o față de masă, dar, când a venit potopul, a spălat apa pe unde era mai moale, iar unde a fost piatră n-a putut să-i facă nimica și de atunci au rămas munții și văile de astăzi”[78]. Tot prin intermediul creației divine apare și solul: „Dumnezeu a luat o strachină și a pus în ea pământul; a despărțit apoi pământul din strachină în mai multe părți, binecuvântându-l și semănându-l pe pământ și îndată într-un loc s-a refăcut în pământ negru, în altul în lut, în nisip, în piatră etc.”[79].
Câmpul cu florile
„Au mai făcut o sesie. «Ce să facem, Doamne, a zis dracul, ca să fie frumos pe lume?» «Mergi iarăși și adă-mi din pământ, că vei găsi ceva mărunțel!». «Am găsit, numai nu știu pentru ce-i». «Adă-ncoace!» El a adus și Dumnezeu a aruncat cu mâna pe după casă. Când s-a uitat oamenii, a doua zi tot câmpul era o mândreață, plin de flori…”[80]. Ideea grădinii cerului sau chiar a raiului de pe pământ apare și în alte credințe. Primii oameni sunt cei care, la indicația divină, au edificat-o, dar ei se bucură numai de resturile ei, de roadele fructelor care cad jos din pomi: „/Dumnezeu/ crăpă pământul în două, scoase fier și făcu un plugușor de minune. Prinse patru boi, îi înturnă la jug și purcese la arat. Ară mulțime de pământ. Bărbatul ținea o grădină foarte strașnică, cu fel de fel de pomi. Ajungea vârvurele până la nori. Singure pica roadele la pământ și bărbatul și femeia le mânca.// Atunci omul ceru să-i dăruiască Dumnezeu acea grădină. Dumnezeu vrură. Cu o condițiune, ca niciodată să nu se suie în pomi spre a culege roadele, ci să ospăteze pe acele ce vor cădea pe pământ…”[81]
Pentru că Dumnezeu e iubitor de frumos, dracul trebuie să se gândească și la lucruri concrete, necesare oamenilor: „Dracul le-a făcut toate, și grâul, și păpușoiul, dar Dumnezeu le-a luat de la el”[82]. O tradiție, destul de elaborată, ne arată cum au apărut cerealele de sămânță, iar din prima lor recoltă s-au răspândit mai apoi în întreaga lume: „Dumnezeu, când a făcut pământul, a pus într-însul de toate semințele. Dracul a mers de le-a cules și le-a adus. Iar Dumnezeu a aruncat cu mâna în toate patru părți de lume și până în seară a fost crescut de toate, dar câte puțin, numai câteva fire. A doua zi păpușoii erau de prășit, a treia în spic, a patra aveau mătăși, a cincea erau în ținte și, până la săptămână, au fost copți. Iar păpușoiul și grâul aveau ciocalăul și spicul de la rădăcină și până la vârf, după oamenii ce erau. «Ian mergeți, zice Dumnezeu la sfinți, și strângeți pâinile cele, să avem de sămânță!» Apoi Dumnezeu a dat sămânță la toți oamenii și i-a învățat cum să lucreze și până la săptămână pâinea iar s-a copt. Dar mai pe urmă se cocea numai de două ori pe an. Dumnezeu și acuma ni-ar da semănătura în șepte zile, dar Dumnezeu vrea ca noi să lucrăm”[83].
Așa cum am mai văzut de câteva ori, nerecunoștința, necuviința oamenilor este cea care atrage după sine o stricare ca relațiilor cu divinitatea, implicit o înrăutățire a condițiilor de trai, o degradare de proporții cosmice (motivul spicelor mai mari îl regăsim în Moldova, în chestionarul Mușlea):
În vremea de demult, când încă Dumnezeu Sfântul umbla pe pământ și mai petrecea vremea printre oameni, vorbea cu ei și-i tot învăța felul traiului plăcut și cuviincios, spicele de grâu și de toate celelalte cereale erau așa de mari, de lungi și de încărcate cu boabe și grăunțe, cât ajunge paiul lor de la pământ până la vârf. Dară oamenii, cum îs și-n ziua de astăzi, au început tot mai rău, tot mai rău și mai grozav a se ticăloși, a păcătui, a comite fel de fel de fărădelegi și omoruri, prădăciuni, înșelăciuni, de-a făcut pământul negru de rușinea și grozăvia lor. Ba o femeie, chip de mamă, s-a obrăznicit și ticăloșit într-atâta, că a prins a șterge dosul copilului său c-o coajă de pâine. Atunci Dumnezeu, de mânie, a vrut să nimicească pe toți oamenii de pe pământ cu foamea. El a poruncit grâului și tuturor celorlalte bucate de pe fața pământului să nu mai rodească nimic și să nu mai facă spice ca până acuma. Atunci Maica Domnului, în nespusa ei durere pentru neamul omenesc și-n nempricinita ei milă pentru locuitorii pământului, a picat înaintea Domnului Dumnezeu în genunchi, a plâns cu amar și s-a rugat ca Domnul să nu-i nimicească încă pe oameni de istov, a cerut iertare de la El și L-a mai rugat, pentru ultima dată, ca să nu stârpească holdele și spicele cerealelor cu totului tot și, în marea ei spaimă și frică de mânia dumnezeiască, Maica Domnului a prins repede, cu mânuțele ei sfinte, vârfurile spicelor de grâu, ca să nu fie prăpădite cu totul. Mânia Domnului Ceresc s-a trecut ca o vijelie mare, cu zgomot și cutremur, toate paiele bucatelor au fost scuturate de boabele și grăunțele lor și, din fericire pentru noi, nemernicii pământului, puterea vârfurilor tuturor spicelor de bucate, câte au fost cuprinse de mânuțele Preacuratei Fecioare, au scăpat tefere și așa ele au rămas și rodesc până-n ziua de astăzi. Nu sunt lungi și încărcate ca mai înainte, dară tot sunt măcar atâta…[84]
Ca semn de mulțumire pentru recoltele obținute, mai toate popoarele obișnuiesc să lase pe câmp, la secerat, un snop de spice sau măcar boabe din recolta respectivă, ca jertfă, în semn de recunoștință pentru divinitate. În alte mitologii duhul câmpului, Vâlva-Bucatelor, era cea care le primea; în mitologia românească Dumnezeu este cel căruia i se oferă: „Erau spice lăsate pe ogor ca mulțumire pentru recolta obținută. Se numeau „Barba lui Dumnezeu” și erau împletite în formă de bărbați și de femei. Un om mai în vârstă dintre secerători lega cu un fir de iarbă un mănunchi de spice și le lăsa acolo, drept mulțumire pentru recoltă”[85]. Motivul este întâlnit mai ales în Moldova, când vorbim de „barba lui Dumnezeu”, sau chiar de o ofrandă adusă șoarecilor (chestionarul Mușlea, 1934), dar îl regăsim mai apoi menționat în chestionarele Atlasului și în Oltenia, Muntenia, Dobrogea, ca barbă a lui Dumnezeu (variante în Muntenia: barba grâului, barba moșului, barba lui Moș Ilie). Avem atestată de asemenea și întruparea spiritului vegetației, atât de drag lui Frazer, în Creanga de aur, prezent aici ca iepure: „Când secerătorul este aproape de capătul ogorului, un trecător îi zice: «Silește-te, că prinzi iepurele!» iar el îi răspunde: «Îndată, îndată…, dacă mi-a ajuta Dumnezeu!» De ce se zice așa? Pentru că iepurele se ascundea în grâu și, tot secerând, el are un loc tot mai mic unde să se poată ascunde, iar când se termină de secerat iepurele este nevoit să fugă, iar secerătorul se ia după el”[86].
Vâlva-Câmpului, Mama-Secarei,
Mama-Păpușoiului
În mitologia românească, Vâlva-Câmpului e un duh protector al câmpului, care apără semănăturile de grindină, furtuni și alte fenomene atmosferice. Aruncând de pe un hotar pe altul norii distrugători, fiecare vâlvă încerca să obțină vremea frumoasă pentru teritoriul pe care îl stăpânea. Nu era vorba de o creatură fantastică, fiind materializarea sufletului unui om cu puteri magice, menit de la naștere să apere câmpurile din localitatea unde trăia. Când cădeau la pământ, în încleștarea lor, se produceau vârtejuri sau volburi. Când omul respectiv trebuie să se ridice în atmosferă pe timp de furtună, este cuprins de somnolență, pentru ca sufletul să-i poată părăsi trupul. În aer acesta ia formă de nori, transformându-se în animale diferite.
Foarte multe populații cunoșteau tradiții bogate despre spiritele protectoare ale lanurilor de cereale. În spațiul românesc s-au păstrat numai informații reduse, ecouri ale unor tradiții cândva mai dezvoltate: „Secara are mamă. Este în secară un fir lung și negru; acela se cheamă Mama-Săcării; tot astfel este și în grâu, Mama-Grâului”[87]; „Păpușoiul are știmă. Știma Păpușoiului este păpușoieșul cel alb, cu frunza albă, ce câteodată răsare printre păpușoi. Pe acela, când îl vezi, să-l săruți, căci e semn de roadă. Mai apoi se face și el verde ca ceilalți”[88]. În Transilvania, Vâlva-Bucatelor sau Vâlva-Holdei este duh al câmpului crescut dintr‑un spic de grâu. Se spune că e blândă și bună, are păr de aur și, când zefirul atinge spicele, ea se leagănă pe valurile holdei. Cine e cu frica lui Dumnezeu o poate vedea în ziua secerișului, când se ridică cu alte zâne nevăzute și zboară în altă lume. Uneori este reprezentată ca un spic de aur.
Ape cosmice, ape terestre
Fiind primul element care exista în univers, apa rămâne mereu o mărturie a prezenței sale primare în această lume: „Dovadă de apa care se întinde dincolo de marginile pământului, firește, nu se poate da, deoarece nimeni n-a ajuns până la marginea pământului ca să vadă și să poată spună și altora; dar că pământul plutește pe apă este faptul că, de îndată ce face omul o săpătură mai adâncă, îndată dă de apă, care izvorăște cu atâta mai multă putere, cu cât săpătura se apropie de fundul pământului”[89]. Apa cosmică este și cea din care și în care răsare Soarele: „Soarele asfințește în marea cea fără de sfârșit, care înconjoară lumea de jur-împrejur. Pe această mare soarele plutește cu luntrea, mergând spre răsărit, de unde iar începe să urce bolta cerească”[90]. Este interesant, așa cum remarcă Lucian Blaga, că țăranul român nu și-a reprezentat marea în legendele sale cosmogonice, insistând în mod deosebit, cu numeroase variante ale legendelor, pe munți și văi: „Imaginația mitologică a poporului românesc a fost deosebit de insistent preocupată de obârșia munților și a văilor. Insistența aceasta este determinată desigur de orizontul spațial specific românesc. Marea, care nu impresionează mai mult decât muntele, nu este pentru poporul nostru un motiv de mitologie cosmogonică decât prin adopție: noianul de apă originar este un motiv biblic”[91].
Apa Sâmbetei
Mitologia mai notează existența unei ape importante, care face legătura dintre lumile cosmice, Apa Sâmbetei: „Apa ce ocolește de trei ori pământul ca un șarpe făcut de trei ori colac se numește Apa Sâmbetei; de acolo ea se bagă sub pământ și merge la iad”[92]. Este hotarul dintre lumea viilor și a morților, care nu poate fi trecut. De aceea, pentru doritori, sunt puse numeroase obstacole:
Apa Sâmbetei este matca tuturor apelor, fiindcă într-însa se varsă toate apele de pe pământ; ea fierbe necontenit, poate din pricina focului ce mistuie necontenit iadul păcătoșilor[93].
Apa Sâmbetei fierbe toată săptămâna, numai sâmbăta stă, atunci când jidanii nu pot merge, și duminica dimineața, la trei ceasuri, începe iar a fierbe. Așa a rămas de când l-au cercat jidanii pe Domnul Hristos. Ei au zis că ce tot se face Domnul Hristos mai mult decât dânșii, să le arate cu cât este mai mare. Domnul Hristos le-a zis ca să se suite cu el pe un deal. Domnul Hristos mergea pe deasupra frunzelor, florilor, nu călca pe pământ, da ei toți s-au scufundat în glod. „Poate că el e mai ușor decât noi”, au zis jidanii. „Haide dar și-om trece apa”, a zis Domnul Hristos. Domnul Hristos a rădicat straiul și, când a pus piciorul, s-a deschis apa de a trecut. Da când au vrut să treacă jidanii, apa a început a fierbe și a arunca piatră și foc, că ei n-au putut trece dincolo. Și de atunci apa ceea întotdeauna fierbe și se cheamă Apa Sâmbetei, că numai sâmbăta o pot trece oamenii, când au ei sărbători. De atunci ei nu mai pot merge de ceea parte[94],
Fiind apa care duce în lumea morților, ea poate fi folosită, prin intermediari, atât de către sufletele care se pregătesc să pornească spre locul cuvenit, cât și de oameni, care trimit pe ea ofrande pentru sufletele morților: „Așa e scris, ca sufletele păcătoșilor să se adune pe fața apelor, iar apele să le ducă spre Apa Sâmbetei. Și de aceea e bine să faci cruce și să sufli peste apă și râuri, când te scalzi, și să sufli peste apa din doniță și să verși puțin din ea, până nu bei, ca să fugă și să se scurgă sufletele păcătoșilor care s-au adunat pe suprafața apei”[95]. Cojile de ouă cu care se face Paștele să le dai pe vale (pe apă), ca să se ducă să deie de știre și Blajinilor că sosesc Paștile. Dar, dincolo de avertizare, cele mai importante erau ofrandele pentru sufletele morților: „Trimiterea bucatelor la morți, la Bobotează. Cei ce vor să trimită bucate morților se adună la un izvor, unde se aduce un ciubăr și, în fiecare dungă, se pune câte o lumânare subțire, iar în ciubăr bucatele, îmbrăcăminte, bani și băutură. După aceasta, ciubărul este umezit, pe urmă femeia, cu un polonic de fier, umple ciubărul, sărutând fiecare polonic cu apă. Câte lumânări ard în timp ce ciubărul se umple cu apă, atâția îngeri vor duce darurile la cei morți care vor răsplăti însutit celor vii. După ce ciubărul se umple, femeia face treisprezece pași înainte și aruncă apa din ciubăr. Totul se repetă de treisprezece ori, după care se întorc liniștiți acasă, în credința că ruda apropiată, fata sau feciorul, nu duc lipsă de nimica pe lumea de dincolo”[96].
Apele potabile
Credința generală, bazată pe observațiile din viața reală, spune că, atunci când s-a modelat relieful, prin jocul vale-deal au apărut și cursurile de apă terestre, scoase la lumină: „Ariciul a luat și s-a băgat pe sub pământ ș-a rădicat munții, a făcut gârlele, a scos izvoarele și de la dânsul pământul e așa deluros și râpos cum îl vedem”[97]. O altă variantă, care vorbește exclusiv despre gândirea și milostenia divină, arată apele dulci ca apărând prin simpla poruncă a divinității: „Dumnezeu, după ce a făcut cerul și pământul, marea și toate câte sunt în cer, pe pământ și-n mări, s-a gândit că oamenilor și tuturor vietăților pământului le trebuie, pentru ca să poatră trăi, și apă. Apă era, ce-i drept, pe pământ, însă numai în mări, care însă fiind departe și fiind apa lor sărată, nu era de folos și de priință pentru oameni și vietăți. De aceea se zice că Dumnezeu se hotărî să înzestreze toate unghiurile pământului cu apă dulce, bună de băut. Acea apă porunci Dumnezeu să se ivească prin văi, șesuri, dealuri și munți, și îndatori vietățile pământului ca să sape după izvoare, și chemă pe toate vietățile ca să ajute la acest lucru trebuincios pentru toți”[98].
Pentru fântână, apărută adesea prin intervenția umanului, tradiția a promovat modelul originar, care le permite să repete la nevoie creația divină: „Dumnezeu, când a făcut lumea, a poruncit să se facă și fântâni a căror apă să aibă puterea de a vindeca. Dumnezeu văzând că norodul e din ce în ce mai răutăcios, a strâns aceste fântâni, lăsând unde și unde câte una, pe care lumea nu o știe, afară de vrăjitoare”[99]. După alte tradiții, fântâna a apărut în urma unei necesități stringente a celor doi călători originari: „Dumnezeu și cu Sf. Petru călătoreau pe pământ. Seara poposiră la o casă. Stăpânul casei răbda grozav de sete, precum și dobitoacele lui. Dimineață Dumnezeu ceru un hârleț, îl înfipse în pământ și, binecuvântând săpătura, imediat ieși o fântână”[100].
Ca să încheiem în cheie mitică totuși, să nu uităm nici de apa vie: „mai sunt un fel de ape, care le zic ape vii, dar nu se știe unde or fi: unii cică ar fi la marginea pământului. Cică cine bea din apelea alea vii, nu mai îmbătrânește și nu mai moare niciodată. Din apă vie n-a băut nimenea, doar Ducipalu lui Alisandru Machidon, care trăiește ș-acuș, și-o trăi până la vremea de apoi, și trei slujnice, tot de-ale lui, care, cum au băut, s-au urcat sus în văzduh, și ele sunt Sfintele care pocesc lumea”[101]. Nu este doar o sursă de alimentare pentru personajele mitologice. Apa aceasta poate influența, în funcție de ursită, și viața oamenilor: „Sunt două buț. Una cu apă jie, alta cu apă morte. Au cepuri di unde să slobode câte on ptic. Unii ajung de să scaldă într‑o bute, aceia uări trăiesc până‑i lume, uări mor coptii. Bătrânii care să scaldă în butea cu apă jie să fac coptii”[102].
Ca să vedem cum apare imaginea generală a universului, conform mitologiei românești, vom reda, și după edificarea cerului, o legendă extrem de convingătoare: „Pământul este gogoniți (rotund): el stă pe apă, dar, ca să nu se scufunde în jos, are un picior în mijloc, care este înfipt în spinarea unui pește mare, pe fundul apei, și care se învârtește în loc, fără ca el să meargă-nainte sau înapoi, așa că, prin învârtirea peștelui, se învârtește și pământul. Și deasupra pământului, tot la mijloc, în capu piciorului ce pleacă din spinarea peștelui, se înalță un munte foarte mare, doar ceva mai oblic: din acest munte se înalță un alt picior până la cer, pe care este sprijinit cerul, ca să nu cadă pe pământ. Acest picior unește cerul cu pământul, cu peștele și cu apa și, prin mișcarea peștelui, se face și mișcarea pământului și a soarelui, dar, fiindcă pământul este mai aproape de pește, se învârtește și mai iute, așa că face să avem ziua și noaptea”[103]. Piciorul cosmic este un echivalent al arborelui cosmic din numeroase mitologii. Stâlp, toiag, furci sau cum s-ar numi, el asigură echilibrul tuturor lumilor și amenințarea lui este un semn clar al sfârșitului lumii. Uneori se mai vorbește și despre realizarea unui liant deosebit între piesele creației, ca ele să se țină la un loc pentru totdeauna: „Înainte de a face Dumnezeu soarele, luna, stelele și pământul, s-a gândit ca nu cumva să se risipească sau să se prăbușească creațiile lui. De aceea a amestecat țărână, apă și foc și între ele a pus pietre și stânci, ca să se sprijine întreaga plămădeală și s-o ție la un loc, cum țin oasele carnea omului. Se spune că pietrele sunt ciolanele pământului, fără de care acesta s-ar risipi”[104].
Sorbul Apelor
Tot în ape, la origini, locuia și o făptură mitologică, Sorbul Apelor (sau Sorbul Pământului, la Densușianu, în Moldova, Muntenia, Oltenia, Dobrogea). Ambiguu ca înfățișate și funcții, Sorbul/ sorbitorul apelor este de fapt un păzitor, cel care reglează nivelul apelor din lume, pentru a nu produce inundații periculoase: „Sorbul Mărilor e acela care sorbește marea, căci, din câte ape se varsă în mare, s-ar îneca lumea, dar Dumnezeu așa dă, că la câteva zile sorbul sorbește aburii din mare și se face mai mică”[105]; „Sorbul soarbe și apa din râuri. Aceasta o face câteodată așa de lacom, încât soarbe apa până la fund, cu broaște cu tot, care cad apoi pe pământ din nou, împreună cu ploaia”[106]. Cu toate acestea, ca orice vietate care locuiește în apă, i se atribuie și funcția de a omorî oameni prin înecare: „Sorbul este o vietate care trăiește în ape, poate că se aseamănă cu peștii, căci are solzi, și care soarbe, îneacă pe cei ce îi găsește pe malurile apei. Se povestește chiar că un astfel de sorb ar fi înecat o femeie și o copilă care spălau lână în coșarcă, lângă un iaz și, cum spălau, sorbul le‑a sorbit. Oamenii au dat drumul la iaz și le‑au găsit moarte, iar pe sorb l‑au împușcat oamenii cu canoanele. Zice că are solzi”[107].
Așa cum am spus, informațiile despre el sunt ambigue. Dacă vom lua în considerare faptul că locuiește în apă („Locuința lui este acolo unde se adună toate apele din lume”[108]), este de înțeles că e reprezentat ca un pește; sunt cazuri în care se consideră că el își are loc în cer, de unde coboară pe pământ și suge apa aflată în exces. Din această perspectivă poate fi inclus în categoria personajelor care funcționează în domeniul mitologiei meteorologice: „Este un sul negru din nori, când se scoboară să umple pământul cu apă”[109]; „Este un nor care soarbe apă din mări pentru ploaie; se zice că este un mare balaur”[110]; „Când Dumnezeu vrea să plouă, trimite un sorb și ia apă dintr-o gârlă sau din mare. El se lasă la râuri și bălți, se umple cu apă, se ridică în sus și dă apă norilor ca să ploaie”[111].
Pentru că viețuiește în apă, într-un punct în care toate apele pământului se adună la un loc și pătrund în lumea de jos, este asociat și cu lumea morților. Pe buza lui se adună sufletele morților, pentru a porni mai apoi pe Apa Sâmbetei, spre a-și afla locul de odihnă veșnică: „Toate apele de pe suprafața pământului se varsă într-o margine numită sorbul pământului. E locul unde se adună toate apele pământului, soarbe corăbiile cale de nouă zile, iarba și pomii de primprejur sunt aplecați spre acea gaură fără fund”[112]. „După șase săptămâni, când i se fac pomenile, sufletul lasă pământul și, dacă nu e duh rău, ursit să chinuiască lumea ca strigoi, se duce la sorbul pământului, unde se adună cu alte suflete într-o gloată mare, spre a purcede prin văzduh spre Apele Sâmbetei, până la Mărul lui Sf. Petru, unde stă Sf. Maria și arată cărările către rai și iad. Dacă e sortit să meargă la rai, el trebuie să treacă prin vămile văzduhului, singur sau purtat de îngeri, și să plătească cuvenitele biruri”[113].
Cerul și componentele sale
Cerul inițial era în apropierea pământului, de putea-i să pui mâna pe el, pentru că „atunci Dumnezeu vrea să aibă pe oameni aproape de el, ca să le dea tot ce vor avea nevoie și să nu ducă grijă de nimic”[114] (Muntenia, Oltenia, la Hasdeu). Prima variantă a creației vorbea de un cer destul de apropiat, la care se putea ajunge ușor; „Dumnezeu așezase cerul și scaunul său lângă pământ și avea o scară pe care se da jos. Umbla printre oameni și-i învăța cum să se poarte, iar seara se urca înapoi în cer”[115]. Aceeași distanță redusă este reprezentată cu metafora podului: „Cerul e ca un pod, având către margini niște uși pe unde vin și se duc îngerii lui Dumnezeu din cer pe pământ și de aici iarăși în cer, cu știrile de nevoie”[116]. Cert este că această cupolă, un capac deasupra pământului, a fost construită cu mare grijă de către divinitate, care trebuia să-i redea imaginea transparenței: „Pământu stă pe apă. Ceru e rotund și se lasă așa până la marginile lumii. Pământu e așa cât vezi cu ochii, dar ceru nu-l vezi tot; nici nu putem vedea până dincolo, că e prea multă lumină”[117].
Nu avem prea multe explicații de ce a dorit Dumnezeu să facă cerul și să se ridice în el: „Dumnezeu a făcut cerul pentru ca cei de pe pământ să nu vadă ce se petrece în împărăția lui”[118]. Cel mai frecvent vorbim însă de răutățile făcute de oameni, de care divinitatea se săturase: „Dumnezeu n-a mai putut răbda răutatea oamenilor și a dat un potop de a omorât multă lume (…). După asta a ridicat cerul sus, sus de tot, și l-a sprijinit de trei stâlpi de argint.// Acum Dumnezeu nu mai aude toate relele de pe pământ și poate să se odihnească și el mai în liniște de înjurăturile oamenilor”[119]. Să nu uităm însă că, după unele variante, încă de la început, omul a fost ridicat în ceruri, alături de divinitate: „După ce Dumnezeu a zidit pe om singur sau în tovărășie cu Diavolul, l-a așezat în rai, ca să trăiască în pace, fără supărare, fără nici o grijă, fără nici o trudă”[120]. Ridicarea cerului însă s-a făcut, conform majorității legendelor, numai din cauza oamenilor care nesocoteau întru totul ființele divine aflate în mijlocul lor: „Înainte vreme, cerul era aproape de pământ, de-l ajungeai cu mâna când te suiai p-un maidan, și Dumnezeu cu sfinții, când vreau, atunci se suiau și coborau, căci umblau des pe pământ. Dar într-o zi, nu știu pentru ce, se certă cu Dumnezeu o mătușă, fir-ar oarbă, și mătușa, nici una, nici două, aruncă cu scârnă în Dumnezeu. Atunci s-a supărat Dumnezeu foc pe oameni și s-a suit în cer cu toți sfinții și s-a înălțat cerul cum se vede azi, sus. Și de atunci nu s-a mai scoborât nici Dumnezeu, nici sfinții pe pământ”[121]. O altă tradiție ne arată că nesocotința omului chiar a avut urmări mai complicate: luna și-a pierdut lumina intensă, iar cerul și Dumnezeu s-au îndepărtat de oameni: „Dumnezeu a ridicat cerul din pricina unui cioban nesocotit. Acu, după ce a făcut Dumnezeu și pe oameni, cerul era aproape de pământ. Dai cu mâna de el. Tot pe vremea aia, luna lumina întocmai ca și soarele. Un cioban de la munte însă n-a avut de lucru? A luat o baligă și a zvârlit-o în lună, de a chiorât-o. Când a văzut asta, foc s-a făcut Dumnezeu. Drept pedeapsă neamului omenesc, a mărit cerul și l-a ridicat sus, sus, unde e azi, cu lună cu tot”[122]. Alte motive ar veni tocmai din apropierea prea mare de diavoli, alături de care divinitatea nu se mai simțea bine: „Ca să nu stea în beznă numai cu dracul, Dumnezeu a gândit să facă mulți slujitori puternici și frumoși. S-a pomenit înconjurat de milioane de îngeri, gata să îndeplinească orice poruncă. Bucuros, Dumnezeu a făcut cerul cu stelele pe care l-a dat lăcaș îngerilor, rânduindu-i în trei cete”[123].
Imaginea lui deus otiosus se conturează foarte bine în legenda de mai jos, care ne arată de ce Dumnezeu a întors spatele oamenilor, a fugit de ei, ba chiar și-a urcat mai sus cerul: „Demult era mai jos cerul, aproape de noi, și Dumnezeu se uita la oameni ca să vadă ce fac, și venea pe jos, umbla printre oameni, dar, de când s-a înmulțit lumea și pământul s-a spurcat, Dumnezeu a fugit cu cer cu tot în sus; și amu stă întors cu spatele la noi, nu vrea să ne vadă; și-a întors fața de la păcatele noastre”[124]. Putem presupune astfel că imaginea cerurilor suprapuse se poate referi tot la această înstrăinare, nu neapărat la o pluralitate a lumilor[125]: „Sunt nouă ceruri așezate unul peste altul și toate făcute numai și numai din piatră scumpă. Dumnezeu stă în al nouălea cer, dimpreună cu Sf. Nicolae, cu care se sfătuiește în treburile lumii. Și Sf. Treime tot acolo locuiește. În cerul dintâi locuiesc Sf. Soare, Sf. Luna și Sf. Ilie. În celelalte stau sfinții, după rang. În cerul al nouălea e o lumină mare și mese întinse se văd, când se deschid cerurile, pentru că acolo e raiul”[126]. Jocul fețelor și al dosurilor e prezent și în legenda următoare: „Cerul este ca și pământul nostru, căruia noi nu-i vedem decât fața lui albastră de dedesubt. Deasupra cerului – fața deasupra – este întocmai ca fața pământului nostru. Acolo lumea lui Dumnezeu ară, seamănă și culege, iar bunătățile pământului nostru, care cresc cu ajutorul ploilor, sunt prisosurile acelei lumi de deasupra, în care sălășluiește de altfel și raiul”[127].
O credință interesantă ne spune cum a fost sticla unul dintre elementele de bază ale creației cerului și aștrilor: „Se puse Dumnezeu să se hodinească pe un vârv de movilă naltă.// Dimineața zărește o bucată de steclă. O ia în mână și începe a se chiti: ce să facă cu ea? Se repezi în sus și-i turnă din acea stecluță un cer deasupra noastră, foarte mândru. La mijlocul cerului își dură o curte frumoasă, cât nu putea nimenea să se uite la ele.// Se apucă și-și făcu fel de fel de ferestre pe cer, pe care să-l videm noi, și el pe noi, ce se zic stele.// Dar unde șade Dumnezeu pe scaun, a lăsat două ferestre mari, foarte mari, care se zic de oameni soarele și luna”[128]. Sunt multe informații interesante transmise aici: sticla, pe de o parte, poate fi materialul de construcție sau un recipient magic din care se poate turna un material invizibil, necunoscut, numai bun pentru „revărsarea” cerului. Mai degrabă e vorba de un material transparent, „ca sticla”, pentru că în continuare apare ideea ferestrelor făcute de Dumnezeu pentru controlul de la distanță al creației sale. Apare și motivul urcării la cer a lui Dumnezeu, poate chiar înainte de apariția oamenilor pe pământ. Oricum, motivul sfințeniei cerului este bine atestat în Moldova, Muntenia, Oltenia și Dobrogea (la Hasdeu).
Bolta cerului
„Bolta cerului are și un mijloc sau o inimă, pe sub care se crede că nu-i bine să meargă omul, căci pe acel loc numai dracilor pe este sortit să umble”[129].
Torțile cerului
Mecanismul de fixare a cerului de pământ se realizează prin aceste torți (Moldova, Muntenia, la Hasdeu), care, după cum vom vedea, îndeplinesc funcții multiple. Cerul se fixează astfel de punctul de comandă al lui Dumnezeu sau, în cazul cerurilor multiple, se fixează unele de altele: „Cerul se ține de trei toarte legate de celălalt cer, care stă pe toiagul lui Dumnezeu[130]; „Cerul este prins de toarte de degetul cel mic al lui Dumnezeu”[131]. Poate cea mai grăitoare reprezentare este aceasta din Moldova, la Densușianu, care vorbește despre un mecanism extrem de complex: „Cerul e atârnat ca un ceaun cu mii de torți de picioarele lui Dumnezeu, iar pământul, cu cer cu tot, stă pe umerii lui Simion Stîlpnicul, care ține cerul și pământul”[132]. În același timp, torțile sunt indiciul spre poarta de acces în cer sau chiar în rai. Într-un subtil act de echilibristică, cu ajutorul acestor torți cei buni ajung în rai; în mod asemănător, și îngerii sunt văzuți ținându-se de ele, iar comportamentul lor neplăcut poate fi reglat foarte ușor de Dumnezeu, care îi aruncă pe pământ: „Torțile cerului sunt la poarta lui, care e la mijlocul cerului. Acolo stă Sf. Petru și primește sufletele”[133]; „Cerul are două torți, se prind de ele cei drepți ca să meargă la rai”[134]; „Cerul are toarte. Dumnezeu, când se supără, îl ia de toarte și-l scutură, și cad toți îngerii jos, pe pământ și se fac draci”[135].
Ca instrument de comandă pentru divinitate, aceste torți, strâns legate de cele ale pământului, este cel prin care se poate produce mișcarea conștientă a pământului, sub forma cutremurelor, sau chiar schimbarea mersului pământului, care este condus spre un nou anotimp: „Torțile cerului sunt prinse de ale pământului”; „Toartele cerului și pământului sunt niște urechi la extremitățile pământului și cerului. La aceste urechi, Dumnezeu trimite pe îngeri și-l apucă de acolo și-l învârtesc încotro vrea Dumnezeu. Când îl mișcă îngerii se fac cutremurele”; „Și pământul are torți, de care învârtește Dumnezeu să schimbe anotimpurile”[136].
Stâlpii cerului
Precum pământul se sprijină pe stâlpii săi aflați dedesubt, în oceanul primordial, așa și cerul are stâlpii săi: aproape plat (după unele tradiții, destul de curbat spre margini), „cerul stă deasupra pământului ca o piele, pe care merg soarele, luna și stelele, iar marginile sau poalele lui, dacă nu stau pe stâlpi, se sprijină pe marginile pământului”[137]. Vedem că uneori e o confuzie totală când e vorba de acești sprijinitori. Și pentru pământ, și pentru cer apare conectată imaginea stelelor sau a lui Simon Stâlpnicul: „Prin unele părți se crede că cerul se sprijină pe patru stâlpi, care sunt patru stele, iar prin altele se zice că e ținut de Simion Stâlpnicul, pentru care cuvânt acest sfânt e serbat cu nelucru, de unii, la 21 iulie, de alții, la 1 septembrie”[138]. Faptul că sprijinitorii sunt în principal stele sau îngeri face mai plauzibilă imaginea stâlpilor de aici: „Cerul se sprijinește pe pământ pe patru stâlpi care nu sunt altceva decât tot stele, foarte luminoase, pentru că sunt tăiate din pietre prețioase și de aceea lumina lor face ape luminoase ca diamantele”[139]; „Stâlpii cerului sunt în număr de trei, patru sau șapte, uneori de argint, pe care-i păzesc, când sunt șapte, șapte îngeri. Acest bine îl fac îngerii pentru omenire în schimbul celor patru posturi pe care și oamenii sunt datori să pe păzească”[140]. Dar avem și o variantă mai simplă de element de sprijin, probabil dacă ne gândim că, prin elementele sale și popularea redusă, bolta cerească nu este atât de grea precum pământul: „Poalele cerului se sprijină pe o apă, pe care plutește și pământul”[141].
Deschiderea cerului
Din informațiile de mai sus, aflăm că bolta cerească (podeaua ei!) poate o fi o cupolă (dar imaginea e mai puțin frecventă), sau un fel de oblon făcut din două bucăți care se pot trage, pentru a se lăsa să se întrevadă, pentru câteva momente, ce se află în cerurile în care s-a retras Dumnezeu: „Prin unele părți se crede că cerul este alcătuit din două bucăți care, la anumite zile mari, se dau sau se trag în lături, atunci când se deschide cerul”[142]; „Calea Laptelui arată tocmai locul pe unde se face îmbinarea”[143] (Moldova, Muntenia, Dobrogea, la Densușianu). Deschiderea cerului nu este un motiv de divertisment: este momentul când Dumnezeu poate acționa asupra dezvoltării creației sale de pe pământ: „Cerul se deschide în noaptea de Sf. Gheorghe, când dă putere tuturor pomilor ca să înflorească”[144]; „Legendele spun că Sf. Ioan vedea adesea cum se deschidea cerul și pe Dumnezeu ținând în mână tunul (tunetul), așa, ca un bici împodobit cu flori. Cu pușca aceea, Dumnezeu, în tot anul spre Anul Nou, blagoslovește lumea, și ce picură din pușcă, aceea avem. El scrie, notează în care țară are să fie recolte, în care nu, care om va muri, cine se va naște, ce are să se întâmple etc.”[145]
Se înțelege, în ajunul Sf. Vasile, al Anului Nou, când tot omul petrece, același lucru îl fac și cei de sus: „Cea mai minunată deschidere a cerurilor se întâmplă în noaptea spre Sf. Vasile. Atunci cerul se deschide de trei ori, una după alta, repede, abia lăsând vreme puțină unei lumini foarte mari ca să se vadă; în mijlocul luminii, Dumnezeu, stând la masă cu sfinții, privește la noi”[146]; „Spre Anul Nou se deschide cerul de trei ori, repede, una după alta, iar înăuntru se vede o lumină foarte mare și Dumnezeu stând la o masă cu sfinții și uitându‑se la noi. Alții zic că se văd mese cu lumânări și sfinți stând împrejur. Alții iarăși zic că numai Dumnezeu cu Sf. Neculai stă la masă. Cerul deschizându‑se îl vede numai acela care e tare bun la Dumnezeu. Mulți spun că ei au văzut pe când erau copii de șapte ani. În ziua de astăzi nu se mai deschide cerul, căci sunt oamenii păcătoși și se pun toți să se uite, și Dumnezeu nu vrea, dar de demult, pe când erau oamenii buni, cerul se deschidea de trei ori pe an: de Sf. Vasile, de Bobotează și de Paști”[147].
Și, pentru că ne aflam la înnoitul timpului, exista și tradiția ca oamenii să-și pună o dorință când se întâmpla acest lucru: „Pe alocuri se crede că, înainte de deschidere, se vede întâi o dungă albastră, după care urmează alta roșie, care-ți ia ochii; atunci începe să bată toaca în cer, iar cocoșii pornesc să cânte. În clipa aceasta este deschis cerul. Lumea trează, când se aud cocoșii, își face cruce și cere de la Dumnezeu un lucru, numai unul, pentru lumea aceasta, pe care îl și capătă, dacă este drept credincios. Dar, spun oamenii, cum rar se întâmplă oameni drepți și fără păcate, cel mai nimerit lucru este ca omul să ceară binele pentru lumea cealaltă, căci mai ușor i se dă”[148]. O șansă extraordinară o au și cei care mor în preajma unei asemenea sărbători: „Cine moare în această zi, când se deschid cerurile, sufletul aceluia merge de-a dreptul în cer, care stă toată ziua deschis, spre aducerea-aminte despre prezența spiritului sfânt la Botezul Domnului”[149]. În legătură cu această credință apar povestiri care vorbesc despre dorințele meschine ale oamenilor mici: „Povestesc oamenii că un om avea capul foarte mititel și s-a pus de a păzit toată noaptea și, când a văzut că se deschide cerul, a zis: «Dă-mi, Doamne, un cap mare!» Și, cum ședea el cu capul scos afară pe fereastră, printre drugii ferestrei, odată i s-a făcut capul cât o baniță și a șezut acolo până la celălalt an, când s-a rugat să-i facă capul mai mititel, de l-a putut scoate înapoi”[150]. „Spun că un țigan, aflând și el de una ca aceasta, a privegheat și el. Când s‑a deschis cerul, țiganul a băgat capul pe fereastră și a zis: «Doamne, dă‑mi și mie un cap mare!» El credea, biet, că numai atunci poate fi și el știutor ori să ajungă om cu vază în lume, când ar avea cap mare. Dumnezeu i‑a ascultat cererea și a făcut capul țiganului cât o baniță de mare. Când să‑și tragă capul înăuntru, hâț în sus, hâț în jos, nu‑i mai încăpea capul. Atunci și‑a venit în fire țiganul și a cerut de la Dumnezeu să‑i micșoreze capul iarăși cum a fost. Noroc că nu se închisese cerul și Dumnezeu i‑a ascultat cererea și de astă dată; căci, de mai întârzia și apuca să se închidă cerurile, țiganul rămânea cu capul cum a avut nesocotința să ceară la început”[151]. Faptul că azi nu mai putem vedea acest lucru este explicat, în aceeași cheie tradițională, în păcatele oamenilor, care nu mai merită să beneficieze de această minune: „Unii spun că tocmai din pricina înmulțirii peste măsură a păcătoșilor pe lume, cerurile astăzi nu se mai deschid decât la șapte ani o dată”[152].
Soarele
Credințele care explică venirea Soarelui pe lume sunt diferite. A fost făcut înainte sau după crearea cerului, înainte sau după facerea omului sau chiar de la începuturile lumii: „La început, tot cât vedem astăzi pe pământ era numai apă. De lumină nu se pomenea, Doamne ferește. Deodată s-a născut Dumnezeu Sabaot, așa, din senin, pe o frunză de plămână, și tot atunci s-a născut și soarele deasupra apelor, pe cer. Cerul tot atunci s-a văzut. O fi fost înainte, n-o fi fost, nu se știe, că era întuneric. Prin nașterea soarelui lumina s-a răspândit pe fața pământului”[153]. Cel mai adesea se vorbește despre cei doi aștri-frați ca fiind niște creaturi, realizate de Dumnezeu prin mijloace variate. Importanța luminii lor și culoarea au dus la imaginea că ar fi fost produse din niște pietre scumpe: „Văzând Dumnezeu că este întuneric, a aruncat două inele, unul de aur și unul de argint, și au ieșit soarele și luna”[154]; „După ce s-au culcat, Dumnezeu a început să facă soarele. A scăpărat o dată cu cremenea în piatra cea scumpă, dar n-a putut face, a ieșit o sabie. A scăpărat a doua oară și s-a făcut o grămăjoară, ca o jemnă mică, rotundă. Dumnezeu a suflat duh sfânt și s-a făcut soarele mare și luminos, mai mare decât pământul nostru, și l-a dat degrabă sub pământ. Când a socotit Dumnezeu, a sculat oamenii; acuma era mai multă lumină. Se uită toți cu mirare în toate părțile: zorile roșau cerul, întunericul din ce în ce mai tare se ștergea și ziua albă acoperea pământul întreg. Oamenii se uitau plini de bucurie unii la alții, dar erau așa de zgâriați și de loviți!”[155]. Anumite credințe pun apariția cerului tocmai la solicitarea Soarelui și a Lunii, pentru a li se ușura misiunea. Dumnezeu este cel care dă aprobarea: ideea de a face cerul, de a aduce materialul de construcție și de a-i asigura paza li se datorează sfinților apostoli: „După ce lumea s-a înmulțit, chiar și luna și soarele, neavând cer, umblau pe pământ. Odată însă, fie din pricina drumurilor grele, fie că ardeau pe oameni fiind aproape, fie soarele și luna, fie oamenii s-au rugat lui Dumnezeu ca să le facă cer de umblat. Când sfinții au auzit această rugăminte, s-au bucurat: au sărit șapte dintr-înșii, cei șapte apostoli, și-au făgăduit oamenilor că ei vor face cerul dacă lumea îi va ajuta și-i va cinsti. Oamenii au făgăduit, Dumnezeu a dat aripi îngerilor – a făcut îngeri prin ariparea sfinților –, și aceștia au zburat la rohmani, o lume care se află sub lumea noastră. De acolo au adus îngerii piatră scumpă, din care mai întâi s-a făcut cerul ca o nesfârșită pânză de sticlă și apoi, din ceea ce a rămas, i s-au durat șapte stâlpi care-l sprijină. Cei șapte sfinți păzesc la cei șapte stâlpi ai cerului, în schimbul cărei slujbe lumea îi cinstește prin prăznuirea celor patru posturi de peste an. În cer, astfel făcut, s-au urcat apoi soarele și luna și, după dânșii, Dumnezeu, cu toate cetele sale”[156]. S-a dovedit astfel că inițiativa a avut foarte multe avantaje: asta pentru că, asemeni celorlalte creații realizate, nu era deloc perfectă și nu prea era în concordanță nici cu viața pământului, nici cu cea a oamenilor: „Când a fost gata, s-a suit soarele și luna în cer și tare s-au bucurat, că acum aveau și ei pe ce călca, atunci când mergeau să-și facă munca lor. Și carele lor de foc acum aveau drum tare sub roțile lor și puteau fugi mai bine și mai drept”[157]. „Căci drumul lor e acum tare, de piatră scumpă, dar noi tot așa îl vedem, ca prin fereastră. De atunci nici soarele nu mai frige așa tare, ca mai înainte, când nu era cer și pământul era ca un deșert, pentru că soarele era așa de arzător, încât tot pârlea pe unde trecea. Așa că oamenilor, pe de o parte, le părea bine că aveau lumină, dar, pe de altă parte, se necăjeau că totul li se usca. De aceea bucuros au ținut ei posturile ce orânduise Dumnezeu, numai să isprăvească cerul”[158] .
Soarele e un tânăr foarte frumos, a cărui față e atât de strălucitoare, încât luminează tot pământul[159]. Descrierile legate despre viața Soarelui, în cer, sunt de-a dreptul de poveste. Ca un erou antic, Soarele are un car de aur și cai legendari care mănâncă jeratic. Are și un palat minunat, unde se odihnește după ziua lungă: „Soarele locuiește într-un palat de cristal în cerul dintâi. Așa mândrețe de palat nici nu este, nici nu se-nchipuie. Doar palatele lui Dumnezeu îs mai frumoase ca ale lui. Acolo își ține carul cel de aur și foc și caii năzdrăvani care mănâncă jăratic și care trag carul în fiecare zi, de la răsărit spre apus, pe drumurile nevăzute ale cerului”[160]. Soarele, fiind considerat extrem de prețios, este integrat alaiului divin și, alături de Dumnezeu, dimineața, înainte de a răsări, se crede că se preumblă cu acesta prin rai: „Înainte de a răsări, soarele umblă prin rai, alături cu Dumnezeu și cu toate cetele îngerești și, când este să răsară, poarta raiului se deschide în lături”[161]. Antropomorfismul său este confirmat în mod clar și de următoarea credință: „Sfântul Soare e om. Acolo, în mare, are o soție. Soarele e cu aripi de foc. Aripile lui sunt așa, rotunde, că vin laolaltă, de se pare rotund, dar în mijloc e un om cu crucea-n spate. Cine se uită bine la soare îl vede, drept în mijloc…”[162] Ideea sfințeniei Soarelui e întâlnită în Moldova, Muntenia, Oltenia, Dobrogea (la Hasdeu).
Ca o făptură aleasă, singulară, este văzut trăind singur, fiind ajutat și protejat, când este acasă, doar de mama sa: „De palatele lui grijește mama lui, care, după mulți oameni, ar fi chiar Fecioara Maria. Ea îi pregătește demâncarea pe care o ia înainte de a pleca la drum și merindea pe care o ia cu sine pentru cele două prânzuri, cel mic, de la 10, și cel mare, de la amiază. Tot ea îi pregătește baia de rouă pe care o ia ca să se întărească, înainte de a pleca la drum”[163]. În această cheie este creată și ideea iubirii imposibile dintre Soare și Lună, frate și soră sau pur și simplu iubiți cărora nu le e sortit să fie împreună. Soarele, în călătoria sa zilnică, are parte de o călătorie diurnă și de una nocturnă. Cea nocturnă este făcută în vis, cu ajutorul unor animale fantastice – este vorba, în fond, despre o călătorie prin afundul mării, în care soarele intră atunci când apune: „După asta își urmează înapoi călătoria pe tărâmul celălalt, pe dedesubt, unde sosește dimineața și-și reia calea din ajun. Drumul acesta îl face soarele în somn, tras de niște monștri marini. Dacă balaurii aceștia au lăsat pe soare să se odihnească bine în timpul somnului, atunci soarele răsare frumos și strălucitor, arătând lumii că este vesel, iar, dacă n-a fost lăsat să se odihnească, atunci soarele răsare posac și înnegurat ori își ascunde complet fața în nori. Astfel, soarele nu stă decât tare puțin acasă la el”[164]. În ceea ce privește călătoria diurnă, nu e condusă mereu de către Soare, el fiind tras de tot felul de animale cu un mers diferit, așa cum își explică oamenii deplasarea diferită ca viteză a Soarelui pe bolta cerească: „Soarele e tras la deal de doisprezece boi, până la amiază, când îl lasă și se întorc îndărăt. De aici încolo va fi dus de șapte iepuri”[165]; „Unii cred că de la amiază și până seară soarele merge pe un leu împiedicat, căci, venind calea la vale, de-ar fi leul cu picioarele slobode, ar merge prea repede și astfel ziua s-ar încheia mai curând”[166]; „ Se zice că soarele, în mersul lui, e tras până la prânz de doi bivoli; până la amiază, de un bou; până de amiază îndeseară de o căprioară, iar până la asfințit de un iepure șchiop, apoi trece pe lumea cealaltă”[167].
Înțelegem că slujba lui e una plină de răspundere, cu un consum mare de timp. Soarele nu prea are timp liber, chiar pentru mâncare are la dispoziție numai câteva momente: „La amiaz și la sfințit, stă soarele de mănâncă un corn de prescură și bea un pahar de vin. De aceea nu e bine să mănânce cineva în sfințitul soarelui”[168]; „Seara, când apune, oamenii se opresc din lucru cu un sfert de oră: «Să ne odihnim nițel, pân-o cina Sf. Soare, că toată ziulica umblă pe cer, de ne luminează și ne încălzește»”[169]. Ideea de odihnă, de regenerare, dar și de ciclul zilnic încheiat de soare pe bolta lui: „Soarele, dimineața când se scoală, e copil de șapte ani și cât îmblă toată ziua și vede răutățile ce se fac pe lume, până sara capătă o barbă altă până-la brâu. Mă-sa îl scaldă în lapte dulce și el iar se face copil”[170]. E importantă totuși și puterea căldurii pe care soarele o trimite oamenilor: evident, depășește puterea umană de suportabilitate, și de aceea în calitate de ajutoare ale soarelui pot apărea chiar dracii: „Seara, cum asfințește, intră în mare de pe sub pământ și se scaldă vreo câteva ceasuri. De acolo merge drept sub pământ, în mare, în casa lui, de stă două ceasuri pe loc și doarme. Pe urmă se scoală și se scaldă în mare și din scăldătoare îl ridică dracii în sus. În fiecare zi trebuie șaptezeci și șapte de draci ca să-l ridice. Cât e în mare, ei pun mâna pe dânsul, nu-i frige, iar cum îl scot afară, toți cad arși și a doua zi vin alții în loc. De aceea, pentru că se scaldă soarele, nu ne arde pe noi, dar, dacă nu s-ar răcori, ne-ar omorî”[171].
Pusă într-o legătură deosebită cu Soarele este ziua de 24 iunie, miezul verii, în apropierea solstițiului de vară. Unii spun că în acea zi s-ar fi logodit Soarele cu Luna, în tentativa lor de a-și legaliza iubirea: „În acea zi s-au logodit Soarele cu Luna”[172]. Cum ar fi, e vorba de un motiv de bucurie din partea soarelui: „Soarele joacă de trei ori în loc, la prânz, la amiază și la chindie”[173]; „Soarele joacă pe cer sau stă în loc la amiază; vara se întoarce spre iarnă. Cine‑l vede, toată vara îl doare capul. Nu trebuie să se uite la soare în acea zi. Cine a văzut soarele jucând de trei ori era să orbească”[174]; „În această zi, dis‑de‑dimineață, soarele se spală pe față în timpul răsăritului; cine se uită la el cu atenție vede curgând apă jos, pe poala răsăritului, sub înfățișarea unor lungi raze luminoase”[175]. Iată o credință mai amplă din Hotin, Basarabia, datată 1931:
Această zi este privită de țărani ca o sărbătoare mare a Soarelui și chiar a oamenilor. În această zi se scaldă Soarele cu multă frumusețe și se observă foarte bine dimineața, când răsare. El se mișcă în sus și în jos și în părți, fiind foarte strălucitor și vesel, parcă râde, fiind așa până se ridică sus de tot. În această zi răsare mai dimineață și e mai vesel decât în tot timpul anului. Țăranii cred și spun că e păcat să ne uităm și să spunem altora, atunci când el răsare și se scaldă, fiindcă se întristează Soarele. Ei spun că Soarele ne vede toate păcatele și relele, toate faptele rele, și nu ne spune la nimeni niciodată. El însă numai o zi are de veselie și noi nu-i dăm pace, ci spunem la toți și ne uităm cu mirare la el…[176]
Dar lucrul poate cel mai chinuitor pentru Soare, cu care se confruntă zi de zi, este nerecunoștința oamenilor. Cunoaștem legenda care spune că aștri au fost ridicați în cer tocmai pentru că oamenii erau necuviincioși. În plus, Soarele, în timpul zilei, este martor la toate lucrurile rele, nelegiuite, pe care aceștia le fac și el are tendința de a deveni otiosus, dar Dumnezeu, pentru a preveni tentativele de evadare din slujba zilnică, a pus păzitori pe lângă acesta:
Soarele e pus de Dumnezeu să lumineze pământul, dar el, îngrozit de răutățile câte le vede pe pământ, și sătul de același drum veșnic, întruna vrea să fugă și să scape de vederea pământului. De aceea Dumnezeu a pus străjer la miazănoapte pe Sf. Nicolae și la miazăzi pe Sf. Toader, ca să ție calea Soarelui și să‑l abată din cale. Primăvara ajunge Soarele în fuga lui pe Sân‑Toader și atunci ia cu el nouă babe rele și aduce ploi și ninsori și prăpădenie de vreme rea, că doară‑doară va scăpa nevăzut de Sân‑Toader pe‑o vreme ca aceea. Și mai‑mai să‑l scape Sân‑Toader, căci Soarele apucă să fugă înainte; dar Sân‑Toader cu nouă cai ai săi se ia după Soare și‑l fugărește, și aleargă să‑l prindă. Și are Soarele nouă cai la teleaga lui, și atunci ia nouă babe rele și încalecă pe fiecare cal câte o babă, ca să bată caii și să‑i gonească până să le iasă sufletul, ca astfel să scape cu fuga de Sân‑Toader. Dar Sân‑Toader aleargă după Soare și, ca să‑l prindă, își ia și el nouă cai și încalecă pe fiecare cal câte un moș, care a îmbătrânit mânând caii și știe rânduiala frânelor. Și tot pământul și toată firea stă amorțită opt zile de la plecarea lui Sân‑Toader, că opt cai cu opt moși nu pot da de veste încotro a apucat Soarele. Dar Alexă, moșul cel de‑al nouălea, apucă tocmai pe drumul pe care a apucat Soarele și‑l zărește. Și acum toți moșii fug împreună după Soare. Și în ziua aceasta se dezmorțește firea și ies toate gângăniile pământului la iveală, și șerpii, și broaștele, și tot ce‑a dormit peste iarnă. Și fuge după soare treisprezece săptămâni, și abia‑l ajunge colo departe‑departe spre miazăzi. Și, cum îl ajunge, îl și întoarce de la miazăzi spre răsărit. Și se întoarce Soarele și merge‑merge către răsărit, dar când ajunge la locul lui cel orânduit de Dumnezeu nu se astâmpără, ci fuge înainte spre miazănoapte, că doară va putea fugi pe cealaltă parte. Și atunci îi iese în cale Sân‑Nicoară și‑l prinde și‑l trimite îndărăt. Dar odată și odată tot o să scape el de păzitorii lui; dacă nu de Sân‑Toader, dar de Sân‑Nicoară tot o să scape, că Sân‑Toader e tânăr și are cai, dar Sân‑Nicoară n‑are cai și e bătrân[177].
Într-un fel de formulă a imposibilului, sfârșitul pământului va fi când soarele va răsări la asfințit și va asfinți la răsărit[178]. Întoarcerea pe dos a lumii, anunțată de tot felul de lucruri nemaiauzite, se reflectă și în plan cosmic.
Luna
Ca astru al nopții, Luna s-a bucurat de la început de o aură demonică. Este soarele morților, al demonilor, luminează atunci când oamenii nu au nevoie de lumina ei, atunci când aceștia trebuie să stea în case și să doarmă. De aceea unele tradiții îi atribuie tocmai dracului creația ei:
Soarele a luminat singur lumea vreo șapte ani. Luna încă nu era, așa că noaptea era tare întuneric. Dracul se dăduse acuma la bine și vroia să aibă și noaptea lumină.
– Hai, Doamne, zise Diavolul, și-om face să vadă oamenii și noaptea.
– Hai, zise Domnul. Mergi în pământ și adă-mi de unde ai mai adus piatră de cea scumpă, cremene și argint.
Dumnezeu a scăpărat o dată din cremene cu piatra prețioasă și a țâșnit luna, o fecioară. I-a făcut Dumnezeu un drumușor de argint pe amândouă părțile cu flori și i-a zis să se ducă.
– Du-te pe cărăruia asta până ce-i ajunge la casa soarelui, căci tu ești sora lui. Dar să potrivești așa, ca să fii tot în urma lui cu atâta și-atâta și să-ncepi să luminezi când se va-ntoarce el acasă și se va odihni.
Luna a venit și a bătut la ușa soarelui și a venit maică-sa și i-a deschis. Și a primit-o tare bine. Iar după ce s-a odihnit bine, a pornit să-și facă lucrul orânduit ei (…).
S-a îmbrăcat în haina ei de argint și, suindu-se în carul ei tras de șapte cai albi, o porni în urma soarelui. Se-nserase pe pământ și toată lumea plecase la culcare, doar ici, colo câte un întârziat mai robotea prin jurul casei. Deodată a apărut în văzduh carul lunii. Oamenii nu știau ce e lumina asta albă ce se revărsare pe neașteptate pe pământ și intrase și în casele oamenilor. Au ieșit cu toții afară și, când au zărit fața albă a lunii noi, s-au bucurat, că de-acuma vor avea și noaptea lumină și au preamărit pe Dumnezeu. Dar mai mult s-a bucurat Dracul:
– De-acu au să poată lucra oamenii și noaptea și o să-mi isprăvească mai repede lucrurile mele.
– Ba n-a fi chiar așa, îi zise Dumnezeu, că numai o jumătate de lună se va vedea luna noaptea, iar în cealaltă jumătate nu se va mai vede[179].
Despre vrajba dintre Soare și Lună aflăm puține lucruri. Din câte vedem, creația divină a făcut în așa fel încât ei să nu se poată vedea și, evident, să nu fie nicio relație între ei. De aceea apare imaginea frecventă a faptului că cei doi aștri principali sunt frate și soră. Pentru a fi și mai convingătoare, tradiția vorbește chiar de invidia Soarelui față de Lună, care a dus la acutizarea conflictului: „Soarele și Luna erau frați și luminau amândoi, cu rândul: Soarele ziua și Luna noaptea. Când obosea Soarele, lumina Luna, iar când obosea Luna, lumina Soarele”[180]; „Luna e o fecioară de toată frumusețea și-a fost numită Ileana Cosânzeana, dar e mândră și rece, după ce a avut o dragoste nenorocită pentru soarele, fratele ei. E îmbrăcată toată în alb. Aripile îi sunt de piatră scumpă și sunt făurite numai în argint curat. Carul ei încă e de argint și e tras de șapte cai albi. Unii cred că șapte draci trag carul ei și-s bucuroși să se înhame, pentru că luna, fiind rece, se mai răcoresc și ei de dogoarea iadului”[181]; „Soarele și Luna erau frați de cruce. Luna însă era mai respectată. Soarele, supărat, a aruncat humă în fața Lunei și a chiorât-o. De atunci Luna este numai o jumătate de lumină și între ea și Soare este mare vrăjmășie și nu se întâlnesc niciodată”[182]; „Soarele și Luna aveau la început aceeași lumină. Luna însă se lăuda că este mai frumoasă decât fratele ei. Soarele a aruncat o balegă în fața lunii. De atunci a rămas Luna cu lumina mai slabă decât a Soarelui. Un cioban a curățat-o cu mâna, cerul fiind foarte aproape de pământ. De atunci se vede în Lună chipul ciobanului cu câinii lui”[183].
Fazele lunii, foarte vizibile, au primit și ele explicații variate, din care se subliniază natura umană – Luna este un om care crește, de la faza de copil la cea de adult; de asemenea, creșterea aceasta este supravegheată cu atenție de către divinitate. Interesant este că nu se vorbește de moartea lunii, ci, după o scurtă pauză, de renașterea ei: „Luna e om: la început e mică, subțirică, așa cum e și copilul, și pe cer se vede ca o unghie, apoi crește, tot crește, aripile i se-ntind împrejur cum e coada curcanului sau a păunului, când și-o rotește, și vin dese-mpreună ca lumina ochiului și e rotundă ca un ban. Acum e ca omul în floarea vieții. Dar de aici începe să îmbătrânească și se face tot mai mică, aripile i se taie, până ce rămâne ca unghia de la deget. Și apoi iar se naște din nou”[184]; „Dumnezeu în fiecare lună înnoiește luna prin puterea lui, ca să arate la oameni că din mic poate face mare și din mare poate face mic”[185].
Petele din lună nu au scăpat nici ele explicației oamenilor. Peste tot e vorba de doi frați care s-au luat la bătaie sau la ceartă, în urma căruia unul și-a dat viața. Evident, apare frecvent referirea la mitul biblic al lui Cain și Abel, dar frații din lună pot fi extrem de diferiți: „În lună sunt doi frați; unul stă pe pământ și dă fân în car celuilalt și vorbesc[186]; „În lună sunt doi frați, se bat cu coromâsla[187]; „Luna e făcută din sângele a doi frați ce s-au tăiat cu cuțitele unul pe altul și, cum stăteau cuprinși, cu capetele plecate, așa se văd. Când e lună nouă, se vede numai unul, când e plină, amândoi. Să te uiți prin inel de cununie sau prin o basma de mătase, că-i vezi”; „În lună sunt doi frați, Ștefan și Pavel, și țin un ciubăr cu sânge. În ciubărul cela se toarnă sângele de la toți ce mor, când li se ia sufletul”[188]; „Tot Dumnezeu, ca să dea o pildă celor care ar mai păcătui ucigând pe frații lor, a pus pe fața lui pe Cain și Abel, care se văd atunci foarte bine când e lună plină. Abel e mort și e așezat în partea stângă a lunii; Cain, în partea dreaptă, ține un vas din care curge mereu sânge”[189]; „Bucățica de nor care se vede pe ea este capul lui Moise”[190].
Stelele
Și credințele despre stele sunt extrem de variate, fiecare dintre explicații fiind o completare bună a unor legende cunoscute. Pare mai mult decât ciudată credința care spune că totuși a avut loc unirea dintre cei doi aștri-frați: „Soarele și luna au fost frați care s-au căsătorit, iar stelele sunt copiii lor”[191]. În completarea mitului despre fețele variate ale destinului, stelele sunt îngeri sau chiar candele; e adevărat, nu toate au legătură cu destinele umane, dar rolul multiplu pe care îl pot juca nu constituie nicio problemă: „Pe măsură ce se năștea un om, Dumnezeu punea la fiecare o stea pe cer, de aceea sunt multe stele și se înmulțesc mereu”[192]. Astfel, „bolta cerească e luminată noaptea, afară de lună, care nu e întotdeauna pe cer, de niște lumânări cerești numite stele, pe care îngerii le aprind în fiecare seară, ca să lumineze pământul noaptea, și le țin aprinse până dimineața”; „Candelele acestea sunt aprinse în fiecare seară de îngeri, ca să lumineze întunericul nopții, iar dimineață, după ultimul cântat al cocoșului, încep să le stingă”[193]. Tot în completarea imaginii îngerilor, a oastei divine, sunt credințe care vorbesc despre stele ca despre ostașii cerului, care aleargă dintr-un capăt în altul al lui, chiar și pe pământ, vânând necurățeniile diavolești: „Stelele sunt ostașii cerului; Dumnezeu le-a pus să adune toate balele ce cad din gurile dracilor, ca să nu cază pe pământ, să se îmbolnăvească lumea. Și ele când văd că un diavol a slobozit vreo bală din gură, se repede după ea de o prind și n-o lasă să cază pe pământ. Și de aceea le vedem noi umblând noaptea pe cer. Dar unele bale ori nu le văd stelele, ori nu le pot prinde și acelea cad pe pământ și aduc multe boale. Dar de n-ar fi stelele să le prindă și, de ar cădea toate, apoi mai toată lumea ar fi schilodită și bolnavă din pricina balelor drăcești. De aceea e bine să nu bea cineva apă din fântâni, pâraie după sfințitul soarelui până-n răsărit, că se poate să se brodească vreo bală drăcească”[194].
Stelele căzătoare, „călătoare” sau mișcătoare sunt asociate mereu cu lumea demonicului. Goana unor dâre luminoase pe bolta cerească reprezintă tocmai vânarea acestor elemente, despre care se dorește să fie ținute cât mai departe de universul oamenilor: „Afară de aceste stele, mai sunt pe cer și așa-numitele stele călătoare. Acestea nu sunt candele, ci zmei și balauri pe care Dumnezeu i-a pedepsit să rătăcească pe sus, departe, prin locuri pustii, dar ei nu ascultă și caută să se apropie de pământ, ca să vrăjească pe oameni. Pentru că ei varsă foc pe nări, când trec prin apropierea pământului, ei lasă dâre luminoase care brăzdează cerul. Uneori se lovesc între ei sau crapă de ciudă că nu le-a reușit vraja. Se aude atunci un pocnet și, dacă se duce cineva acolo, găsește bucăți din corpul sau sângele lor, sub forma unor pietre negre. Acelea-s bune de leac și mai ales de vrăji; ferește pe copii de sperietură și, puse pe jar, se afumă cu ele casele ca să se îndepărteze duhurile rele”[195].
Contaminările cu mitologia creștină au adus multe informații interesante și în privința apariției stelelor. Conform lor, nu au fost create de cineva anume, ci au apărut ca un fel de memento, o parte componentă a legendei pe care trebuia s-o rețină oamenii, o dovadă mai mult decât vizibilă a evenimentului de demult: „Până la răstignirea lui Iisus nu erau stele pe cer. După ce a fost răstignit și îngropat, apostolii au făcut a treia zi un praznic de pomenire. Cocoșul fiert de pe masa lor a înviat. Bătând din aripi, a stropit cerul cu zeama din blid și au apărut stelele”[196]; „Stelele sunt ca niște gologani, căci altele-s gologanii sau arginții ce i-a azvârlit Iuda, când a văzut că a săvârșit vânzarea Învățătorului său. Acești gologani au fost strânși de jidani și dați cu dobândă. S-au înmulțit așa de tare, că azi nu-i mai poți număra. Dumnezeu are o greblă cu care le adună și le dă drumul pe cer numai câte într-o seară, ca să vadă și creștinii cât e de mare numărul lor, de la moartea Iudei și până astăzi”[197]. Foarte frumoasă și imaginea greblării stelelor, din când în când, pe care o face Dumnezeu, pentru realizarea unui inventar ad-hoc: „Stelele s-au înmulțit așa de mult, de nu se mai pot număra. Dumnezeu are o greblă cu care le adună și le dă drumul pe cer uneori. Vrea să vadă cât de mult a crescut numărul lor de la moartea lui Iuda până astăzi”[198].
Calea Lactee sau Drumul Robilor
Multe grupări de stele au primit și ele explicații din partea oamenilor, când era vorba de apariția și mai ales de forma lor. Calea Lactee a fost asociată în principal cu Calea Robilor, care trimite adesea la episoade din istoria recentă: „Dumnezeu, în bunătatea lui, s-a gândit să ajute pe oamenii pe care i-a prins noaptea călătorind pe drumuri grele și necunoscute, punând pe cer anumite stele care să le arate încotro să apuce. Așa e Calea Laptelui sau a Robilor, pe care Dumnezeu a așezat-o sus pe cer, ca să știe românii pe unde să apuce, când se întorceau din robia tătărească”[199]. Sunt și explicații mai prozaice: „Drumul ce e pe cer, Calea Robilor, este dâra de paie care a curs din sarcina de paie furată de țigan”[200]. Țiganul, și el un fel de trickster, echivalent al dracului, apare adesea făcând gafe din care mai apoi sunt generate pe pământ noi realități.
Sfârșitul lumii
Că lumea în care trăim, ca și lumile care au existat, are un sfârșit, nu e un lucru de minune. Schimbarea repetată a planurilor, întoarcerea pe dos a pământurilor este firească: „Toate încep undeva, că-i mai departe sau e colea. Lumea are un început și un sfârșit, că altfel ce-ar mai fi?”[201]; „Nici lumea aceasta nu poate să nu aibă nicicând sfârșit, ci, dupre cum fiecare vietate și lucru are un sfârșit, așa trebuie să aibă și ea odată un capăt”[202]; „Lumea asta încă are să mai fie o sută de ani și apoi i se sfârșește veleatul, căci cum are omul timp hotărât de trăit, așa și lumea”[203].
Cel mai frecvent întâlnim motivul arderii pământului, al suprafeței pe care o populează oamenii, după care urmează întoarcerea pe dos: „Prin Bucovina se spune că, după ardere, pământul se va înturna cu partea cea de dedesubt în sus, adică cu partea cea curată, iar Domnul Hristos se va pogorî pe el și va face doi oameni care vor porni lumea cea nouă, cum a fost odată cu Adam și Eva. Alții cred că, întorcându-se pământul cu fața cea curată în sus, vor veni pe lume rohmanii”[204]; „Atunci are să deie Dumnezeu ploaie cu foc, de are să ardă pământul ca să fie curat și după ce va arde pământul are să se răstoarne și se va înturna cu partea cea de sub noi deasupra, cu partea cea curată, și atunci Domnul Hristos iar va veni pe pământ, dacă va fi curat, și va face oameni, tot așa doi, ca dintâi, să se înmulțească și să fie lume”[205]. Ordalia e elementul dominant:
La sfârșitul lumii are să ardă pământul de nouă stânjeni, până ce va da de curat. Atunci pământul va merge la Dumnezeu și va zice: „Doamne, nu mai pot răbda, sunt destul de curat!” „Da cât ești de curat?”, îl va întreba Dumnezeu. „Ca o franzolă”. „Nu ești destul de curat, că în franzolă poate să fie un pai; mergi și te mai curăță”. După ce va mai arde va merge iar, și Dumnezeu îl va întreba iar cât e de curat. Atunci pământul va răspunde: „Ca Iisus Hristos”. „Ia, amu ești curat!” Focul atunci se va stinge și cele douăsprezece vânturi vor sufla să facă din cenușă o movilă și toate sufletele oamenilor vor ieși din movilă în chip de oi și de capre. Oile le-a despărți Dumnezeu ș-or fi ale lui Dumnezeu și le va lua la dânsul în rai, iar caprele ale celui necurat, le va lua și le va duce la el, în iad. Aceasta are să se întâmple la Ierusalim, pe valea lui Safat. La judecată s-a cumpăni inima omului într-o cumpănă și dracul în alta și, dacă va cumpăni dreptatea pe dracul, se vor prinde de el toți dracii din iad și tot n-or putea-o cumpăni. Dintre păcătoși, va alege mai întâi Dumnezeu, pe urmă Domnul Hristos, după el Maica Domnului, apoi Sf. Niculai și tocmai la urmă pe cei bețivi Sf. Petru, pentru că și el a fost beat când a căzut sub lătoc la velniță. Maica Domnului și cu toți sfinții vor scăpa atâtea suflete câte vor putea cuprinde cu mâna dreaptă, apoi se vor preface iarăși toate sufletele în oameni și cei drepți vor merge la rai, iar cei păcătoși cu diavolul, la iad, și vor munci zi și noapte la ridicat bolovani, la făcut ziduri și la fel de fel de lucru, după păcate și muncă. Unii spun că nici așa nu va fi, căci, când va umbla diavolul printre oameni și ei vor iscăli cu o picătură de sânge din degetul cel mic, pe hârtie albă, că sunt ai lui, diavolul hârtia o va strânge sub o piatră în mare, iar Domnul Hristos va da foc, să ardă totul, și va arde și hârtia și tot nu s-or pierde sufletele, vor fi ale lui Dumnezeu[206].
Distrugerea pământului, a acestui univers pentru păcatele pe care le fac oamenii este un motiv firesc; chiar legendele cosmogonice atestă caracterul păcătos al oamenilor chiar din primele momente ale viețuirii lor pe pământ; așa că este de așteptat ca răbdarea divină să se termine la un moment dat: „Dumnezeu în tot anul ține sesie la masă cu îngerii săi și vra să prăpădească lumea pentru faptele rele ce le fac oamenii pe pământ. Îngerii lui Dumnezeu sunt cele douăzeci și patru de stele, cum e Găinușa și altele care umblă pe cer, ele nu lasă să ne prăpădească și se roagă lui Dumnezeu să ne mai lase un an, ca să ne ieie seama de e cu adevărat că suntem așa de răi, și atunci ele vor spune lui Dumnezeu și ne vor prăpădi”[207]. Ideea de ciclicitate este subliniată de tradițiile de influență creștină. Lupta dintre Dumnezeu și adversarul lui, declanșată chiar la începutul creației, va sfârși într-o încleștare cosmică la finalul ei. Finalul acestei lupte nu este cunoscut, dar, dată fiind natura păcătoasă a oamenilor, sunt slabe speranțe ca ei să poată înclina balanța în favoarea elementului fast al lumii: „După ce se va face judecata Dumnezeu și cu diavolul au să aibă luptă, întocmai așa cum au avut la începutul lumei diavolii cu fiii lui Adam. Se vor prinde de curcubeu, drept la mijlocul lumei, diavolul cu toți dracii lui și cu sufletele cele păcătoase, de o parte, și Dumnezeu cu îngerii săi și cu sufletele cele bune de alta – ei zic că curcubeul e șfară, anume făcut de la începutul lumei prin mijlocul cerului, ca să fie odată hotar – și atunci care pe care va dovedi, aceluia vor rămâne toți ceilalți. Dacă vor ține oamenii legea, atunci pe partea lui Dumnezeu vor fi mai mulți și Dumnezeu va dovedi pe diavol și vor fi toate sufletele ale lui Dumnezeu. Atunci și diavolii se vor face buni și-i va lua Dumnezeu în rai, dimpreună cu ai săi, dar mai întâi vor trebui să-și ispășească păcatul prin un canon”[208].
Semne premonitorii
La sfârșitul lumii toate elementele care au fost așezate la temelia ei vor pieri sau, dacă avem motivul răului întemnițat, acesta va scăpa din închisoarea subterană și va zgudui cosmosul: „Iar capătul lumii va fi atuncea când vor pieri toți peștii care țin pământul în spate. Când va pieri al doilea pește, atunci va fi un semn că sfârșitul lumii nu e departe, ci aproape. Iar când vor pieri ceilalți doi din urmă, atunci va pieri și lumea, căci, nemaiavând cine să ție pământul în spate și-ncărcat fiind de păcatele oamenilor, va trebui numaidecât să se prăbușească și să se cufunde în apă”[209]. Apoi semnele pot apărea chiar în lumea oamenilor, în urma acțiunilor pe care aceștia le-au făcut: „Mai întâi are să fie bătălie așa mare, că s-or împuțina oamenii, pe urmă vor mânca vârcolacii soarele, că nu s-a mai vedea pe lume nici defel și atunci au să iasă paserile cele cu clonțul de fier de au să mănânce pe oameni. Oamenii s-or ascunde în pământ, în pivnițe, dar de dânsele nu se poate nimeni ascunde, că ele și sub pământ vor umbla”[210]. „Când va fi să se sfârșească lumea, ploaie nu va fi trei ani și pământul va fi ca fierul. Atunci diavolul va umbla cu leșia ce se face vinerea și va adăpa oamenii și-i va însemna cu pecete roșă pe degetul cel mezin și are să steie treizeci și doi de ani. Da Sf. Ilie până atunci are să ucidă pe toți dracii care sunt pe lume și atunci se va coborî pe pământ cu Samson cel tare, ce ține cerul pe umere și încă cu unul, și diavolul îl va omorî cu sabia lui. Pământul s-o aprinde și, după ce va fi curat, vor face judecata. La cei răi Dumnezeu le va zice: «Voi duceți-vă în iadul de veci; da voi, cei buni, veniți la odihna raiului!»”[211].
[1] Tony Brill, Legendele românilor, I, Legendele cosmosului, Ed. Grai și suflet – Cultura națională, București, 1994, p.36.
[2] Mircea Eliade, Cuvânt înainte, în vol. De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980, p.18. Pentru a arăta cât de greu este să „urmărim” drumul pe care îl parcurge un motiv din sfera culturală, vom cita opinia lui Nicolae Cartojan în legătură cu aspectul pe care îl are la români motivul cosmogonic: „Motivul acesta oceanic din India a emigrat în Iran, unde s-a întrețesut cu motivul dualist. El a fost apoi, în această formă, împrumutat de către sectele eretice ale creștinismului, care furnicau pe pământul Asiei-Mici în primele veacuri ale creștinismului (gnostici, mandei, manihei). Aceste secte au preluat legenda indo-iranică, dându-i forma creștină, și au transmis-o mai departe bogomililor…” (N. Cartojan, Cărțile populare în literatura românească, I, Epoca influenței sud-slave, Ed. Enciclopedică Română, București, 1974, p.56).
[3] Brill, op.cit., I, pp.130-133.
[4] Legat de acest aspect, aș vrea să mai fac un comentariu. Fără îndoială, aceste chestionare sunt un valoros instrument de lucru, atestând materialele cele mai vechi de folclor așezate pe arealele lor de viețuire. Din păcate însă (și acest lucru este valabil numai pentru chestionarele lu Hasdeu și Densușianu, ci și pentru următoarele), întrebările puse nu au fost identice, de aceea și răspunsurile nu se pot completa de fiecare dată; și culegătorii, la rândul lor, au putut avea preferințe în a înregistra sau a-și rememora detalii care poate nu intrau explicit în sfera de acțiune a întrebării respective.
[5] Tudor Pamfile, Povestea lumii de demult după credințele poporului român. Pământul după credințele poporului român, Sfârșitul lumii după credințele poporului român, ediție îngrijită de Antoaneta Olteanu, Ed. Paideia, București, 2002, p.54.
[6] Prin aceasta nu vreau să spun că este vorba de o trăsătură caracteristică a mitologiei române. Despre mitologia slavă am vorbit mai sus; și la ruși avem motivul creatorilor multipli, unul dintre ei fiind Dumnezeu, celălalt fiind dracul, frate al lui Dumnezeu, sau chiar o rață (cf. O.V. Belova (red.), „Narodnaia Biblia”: vostocinoslavianskie etiologhiceskie leghendî, Ed. Indrik, Moscova, 2004, pp.44-57); de asemenea, în mitologia maghiară, lumea a fost creată de Dumnezeu împreună cu dracul.
[7] I.A. Candrea, Iarba-fiarelor. Studii de folclor. Din datinile și credințele poporului român, Fundația națională pentru știință și artă, Academia Română, Institutul de istorie și teorie literară „G. Călinescu”, București, 2001, p.38. La estoni, partenerul creației poartă numele de Celălalt (vezi Mircea Eliade, Satana și bunul Dumnezeu. Preistoria cosmogoniei populare românești, în vol. De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980, p.93).
[8] Gheorghe Vlăduțescu, Filosofia legendelor cosmogonice românești, Ed. Paideia, București, 1998, p.136.
[9] Sujdenia Duha razuma, în Zoroastriiskie tekstî, Vostocinaia literatura RAN, Moscova, 1997.
[10] Adrian Fochi, Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului XIX. Din răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densușianu, Ed. Minerva, București, 1976, p.79.
[11] Cum spune Flavius Philostratus, sec. I d.H., în Heroica, 32, Apud G. Popa-Lisseanu, Dacia în autorii clasici. I. Autorii latini clasici și postclasici. II. Autorii greci și bizantini, ediție îngrijită și prefață de I. Oprișan, Ed. Vestala, București, 2006, p.225.
[12] Ibidem, pp.79‑80.
[13] Marcel Olinescu, Mitologie românească, Ed. Saeculum I.O., București, 2001, p.47.
[14] Brill, op.cit., I, p.6.
[15] Ibidem, p.8.
[16] Ibidem, p.143.
[17] Pamfile, op.cit., p.54.
[18] Ibidem, p.65.
[19] Brill, op.cit., I, pp.165-166. Ariciul este întâlnit în legendele cosmogonice și la bulgari, letoni, v. Eliade, Satana…, p.95.
[20] Pamfile, op.cit., p.48.
[21] Brill, op.cit., I, p.130.
[22] Ibidem.
[23] Ibidem.
[24] Pamfile, op.cit., p.49.
[25] Ibidem, p.80.
[26] B.P. Hasdeu, Omul de flori. Basme și legende populare românești, Ed. Saeculum I.O. și Ed. Vestala, București, 1997, p.167 .
[27] Brill, op.cit., I, p.141; Olinescu, op.cit., p.50.
[28] Brill, op.cit., I, p.176.
[29] Pamfile, op.cit., p.63.
[30] Narcisa Știucă, Relații între repertoriul folcloric al copiilor și cel al adulților, în vol. Studii și comunicări. Etnologie, tom VII, Sibiu, 1993, p.70.
[31] Brill, op.cit., III, pp.111‑112.
[32] Ibidem, I, pp.157-158.
[33] Olinescu, op.cit., p.44.
[34] Pamfile, op.cit., p.217.
[35] Ibidem.
[36] Ibidem, p.221.
[37] Ibidem, p.234.
[38] Fochi, op.cit., p.82.
[39] Pamfile, op.cit., p.234.
[40] Fochi, op.cit., p.82.
[41] Pamfile, op.cit., p.234.
[42] Ibidem, p.235.
[43] Iuliu A. Zanne, Enciclopedia culturii populare românești, ediție realizată de Antoaneta Olteanu, Ed. Paideia, București, 2018, pp.170-171.
[44] Elena Niculiță-Voronca, Datinile și credințele poporului român, Ed. Saeculum I.O., București, 2008, I, p.123.
[45] Gh.F. Ciaușanu, Superstițiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi și noi, Ed. Saeculum I.O., București, 2001, p.20.
[46] Niculiță-Voronca, op.cit., I, p.123.
[47] Olinescu, op.cit., pp.43-44.
[48] Niculiță-Voronca, op.cit., I, p.123.
[49] Ibidem, p.124.
[50] Th.D. Speranția, Răspunsuri la chestionarul de sărbători păgânești, B.A.R., 1907, VIII, f. 321 v.
[51] Niculiță-Voronca, op.cit., I, p.124.
[52] Brill, op.cit., I, p.36.
[53] Ibidem, p.225. O variantă mai puțin întâlnită amintește de toiagul lui Dumnezeu, cu care a adunat pământul din apă și în care sprijină până în ziua de azi creația: „Stâlpul pământului este toiagul lui Dumnezeu. Pe când era numai apă, diavolul a adus niște raci lui Dumnezeu. Observând în ghearele lor puțin pământ, Dumnezeu a întins o basma pe ciomagul lui, l-a pus pe apă și a uns basmaua cu pământul de pe raci. Astfel s-a făcut pământul, care stă și azi pe ciomagul lui Dumnezeu” (Ibidem, p.126).
[54] Brill, op.cit., I, pp.224-225.
[55] Pamfile, op.cit., p.240.
[56] Brill, op.cit., I, p.223.
[57] Pamfile, op.cit., p.233.
[58] Brill, op.cit., I, p.123.
[59] Ibidem, p.188.
[60] Ibidem, p.222.
[61] Ibidem, p.131. Motivul pământului sprijinit pe niște pești mari apare și în mitologia slavilor (cf. Belova, op.cit.,
pp.109-115).
[62] Pamfile, op.cit., p.241. Ideea păcatului omenesc care stă la baza surpării stâlpilor și, în viitorul apropiat, la un sfârșit al lumii, este destul de răspândită. Legenda de mai jos îi transpune pe peștii-susținători în postura de distrugători, ei fiind cei ce vatămă stâlpii: „Peștii sunt cei care rod stâlpii pământului. Ei au ros unul dintre stâlpi; de aceea zic oamenii că pământul nu stă pe patru, ci numai pe trei stâlpi. Când a picat stâlpul acela, atunci s-a prăbușit o bucată de pământ în apă și de atunci s-a făcut în partea aceea o mare foarte mare, care stă și astăzi… Când mănâncă oamenii de frupt în zile de post, atunci peștii pământului se supără pe dânșii și de aceea se apucă ei și-n timpul de față de ros stâlpii pământului, dându-le prin aceasta de cunoscut că posturile sunt rânduite de la Dumnezeu ca ei să le postească, nu însă să se înfrupte sau chiar să mănânce de frupt în decursul lor. Iar când prind peștii a roade la stâlpii pământului, atunci pământul se cutremură și se mișcă. Însă el nu se mișcă, nici nu-i zdruncină pretutindeni, ci numai în acea parte unde stă pe stâlpi, adică la munți. O seamă de oameni însă cred și spun că, fiind lumea de un timp încoace foarte stricată și păcătoasă, mâncând de frupt nu numai miercurea și vinerea de peste an, ci mai peste tot anul, de aceea și peștii pământului au mai ros încă doi stâlpi, și acum stă pământul numai pe un stâlp, pentru că cei mai mulți oameni postesc numai Postul cel Mare. Iar când nu vor mai posti nici acest post, atunci are să se piardă lumea”. (Ibidem, pp.242-243).
[63] Ibidem, p.241.
[64] Ibidem, p.239, 245.
[65] Brill, op.cit., I, p.229.
[66] Ibidem, pp.152-153. Motivul e întâlnit și la slavi.
[67] Legende populare. Cutremurile de pământ, „Șezătoarea”, vol. III, nr.5-6, 1894-1895, p.99.
[68] Brill, op.cit., I, p.142.
[69] Ibidem, p.135.
[70] Zanne, op.cit., p.16.
[71] Brill, op.cit., I, p.144.
[72] Dimitrie Balan, Pământul. Creațiunea și distrucțiunea, „Șezătoarea”, vol. XVIII, an XXX, nr.1, 2/1922, p.21.
[73] Brill, op.cit., I, p.134.
[74] Balan, op.cit., p.21.
[75] Pamfile, op.cit., p.231.
[76] Niculiță-Voronca, op.cit., I, p.27.
[77] Pamfile, op.cit., p.231.
[78] Niculiță-Voronca, op.cit., I, p.28.
[79] A.G., Chestionar de folklor, „Șezătoarea”, vol. XVIII, nr.1/ 1922, p.21.
[80] Niculiță-Voronca, op.cit., I, p.37.
[81] Hasdeu, op.cit., pp.164-165.
[82] Niculiță-Voronca, op.cit., I, p.138.
[83] Ibidem, p.37.
[84] Credință din Bucovina, 1931, în Corpusul răspunsurilor la Chestionarele Ion Mușlea, II, Moldova și Bucovina. Chestionarele II, IV, VII, ediție critică de documente etnologice inedite, introducere, note și indici de Ion Cuceu, Maria Cuceu, Cosmina Timoce-Mocanu, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2017, pp.181-182.
[85] Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român, vol. I, Oltenia, coord. I. Ghinoiu, Ed. Enciclopedică, București, 2001, pp.277-278. vezi și: „Se lăsa, după terminarea seceratului, cam un metru pătrat, în mijlocul căruia se lega un smoc cu flori. Aceasta se numea Barba lui Dumnezeu. Se lăsa pentru rodul pământului și hrana păsărilor cerului” (Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român, vol. V, Dobrogea, Muntenia, coord. I. Ghinoiu, Ed. Enciclopedică, București, 2009, p.327).
[86] Corpusul răspunsurilor…, II, p.260.
[87] Niculiță-Voronca, op.cit., I, p.140.
[88] Ibidem.
[89] Pamfile, op.cit., p.236.
[90] Tudor Pamfile, Văzduhul după credințele poporului român, ediție îngrijită de Antoaneta Olteanu, Ed. Paideia, București, 2001, p.41.
[91] Lucian Blaga, Trilogia valorilor, II, Gândire magică și religie, Humanitas, București, 1996, p.92.
[92] Artur Gorovei, Credinți și superstiții ale poporului român, Ed. Grai și suflet – Cultura națională, București, 1995, p. 181.
[93] Pamfile, Povestea…, p.237.
[94] Niculiță-Voronca, op.cit. II, p.306.
[95] Pamfile, Povestea…, p.233.
[96] Kádár József, Folclor românesc din nordul Transilvaniei, Ed. Saeculum I.O., București, 2005, p.109.
[97] Brill, op.cit., I, p.166.
[98] Pamfile, Povestea…, pp.225-226.
[99] Balan, op.cit., p.34.
[100] Ibidem, pp.33-34.
[101] Legende populare. Apa, „Șezătoarea”, vol. III, nr.5-6, 1894-1895, p.103.
[102] Maria Chita-Pop, Muntele miresii, antologie de *, Ed. Dacia, Cluj‑Napoca, 1991, p.245.
[103] Brill, op.cit., I, pp.154-155.
[104] Ibidem, pp.143-144.
[105] Niculiță-Voronca, op.cit., II, p.307.
[106] Tudor Pamfile, Mitologie românească, Ed. Grai și suflet – Cultura națională, București, 2000, p.225.
[107] Niculiță-Voronca, op.cit., II, p.307.
[108] Pamfile, Mitologie… p.225.
[109] Fochi, op.cit., p.80.
[110] Ibidem.
[111] Ibidem.
[112] Ibidem, p.80, 81.
[113] Olinescu, op.cit., p.359.
[114] Brill, op.cit.,, p.57.
[115] Ibidem, p.100.
[116] Pamfile, Văzduhul…, p.13.
[117] Ernest Bernea, Cadre ale gândirii populare românești, Humanitas, București, 1997, p.78.
[118] Brill, op.cit., I, p.123.
[119] Ibidem, p.57. Motivul ridicării cerului, în urma păcatelor oamenilor, dar și al deschiderii lui, însă în timp de furtună, se regăsește și la slavi (Belova, op.cit., pp.120-122).
[120] Pamfile, Povestea…, p.119.
[121] Pamfile, Văzduhul…, p.12.
[122] Ibidem, p.11.
[123] Tony Brill, Tipologia legendei populare românești. 1. Legenda etiologică, Ed. Saeculum I.O., București, 2005, p.99.
[124] Pamfile, Văzduhul…, p.13.
[125] Așa cum ne spune o credință notată de Ion Otescu: „La fiecare dintre aceste ceruri trebuie să mai fie câte un pământ, luminat fiecare de alt soare, aceste ceruri fiind așezate fiecare pe pământul său, ca și cel pe care-l vedem deasupra noastră, pe pământul nostru” (I. Otescu, Credințele țăranului român despre cer și stele, în vol. „Analele Academiei Române”, seria a II‑a, tom XXIX, 1906‑1907, Memoriile secției literare, București, 1907, p.60).
[126] Olinescu, op.cit., pp.57-58.
[127] Pamfile, Văzduhul…, p.13.
[128] Hasdeu, op.cit., p.164.
[129] Pamfile, Văzduhul…, p.11.
[130] Fochi, op.cit., p.72.
[131] Ibidem.
[132] Ibidem, p.78.
[133] Ibidem, p.72.
[134] Ibidem.
[135] Brill, Legendele…, I, p.72.
[136] Fochi, op.cit., p.72.
[137] Pamfile, Văzduhul…, p.13.
[138] Ibidem, p.11.
[139] Olinescu, op.cit., p.62.
[140] Pamfile, Povestea…, p.233.
[141] Pamfile, Văzduhul…, p.13.
[142] Ibidem.
[143] Otescu, op.cit., p.59.
[144] Pamfile, Văzduhul…, p.15.
[145] Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Ed. Saeculum I.O., București, 1997, p.62.
[146] Pamfile, Văzduhul…, p.15.
[147] Niculiță‑Voronca, op.cit., I, p. 96.
[148] Pamfile, Văzduhul…, p.16.
[149] Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, I, București, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1994, p.144.
[150] Brill, Legendele…, I, p.62.
[151] Petre Ispirescu, Obiceiuri și datini la sărbători, după lunile anului, din ianuarie până în decembrie, în mahalaua Tichileștilor, din București și din alte părți, B.A.R., mss 5102, 1875, ff. 10‑11.
[152] Pamfile, Văzduhul…, p.16.
[153] Pamfile, Povestea…, p.49.
[154] Brill, Legendele…, I, p.123.
[155] Niculiță-Voronca, op.cit., I, p.36.
[156] Pamfile, Văzduhul…, p.10.
[157] După alte credințe, chiar nevoia unui drum bun pe care să meargă o avea chiar Dumnezeu, și de aici ideea realizării cerului („Ca să poată merge mai bine pe drumurile cerului, Dumnezeu a făcut din globul acela un car, punându-i roți și osie și înhămând la el șapte cai năzdrăvani. Iar carul acesta îl conduse soarele, care e un arhanghel frumos și veșnic tânăr, cu față atât de strălucitoare, încât nu-l poți privi în față”, Olinescu, op.cit., p.48).
[158] Olinescu, op.cit., p.57.
[159] Otescu, op.cit., p.65.
[160] Olinescu, op.cit., p.49.
[161] Pamfile, Văzduhul…, p.31.
[162] Brill, Legendele…, I, p.111.
[163] Olinescu, op.cit., p.50.
[164] Ibidem, pp.49-50.
[165] Pamfile, Văzduhul…, p.36.
[166] Ibidem, p.36.
[167] Gorovei, op.cit., p. 215.
[168] Ion Mușlea, Ov. Bîrlea, Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Ed. Minerva, București, 1970, p.117.
[169] Ibidem, p.120.
[170] Niculiță-Voronca, op.cit., p.5.
[171] Pamfile, Văzduhul…, p.42.
[172] Brill, Legendele…, II, p.268.
[173] Ibidem, p.268.
[174] Speranția, op.cit., I, f. 310; II, f. 45 v; V, f. 4
[175] Pamfile, Sărbătorile…, p.65.
[176] Corpusul răspunsurilor la Chestionarele Ion Mușlea, I, Basarabia și Bucovina. Chestionarele II, IV, VII și șezătoarea, ediție critică de documente etnologice inedite, introducere, note și indici de Ion Cuceu, Maria Cuceu, Cosmina Timoce-Mocanu, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2015, p.37.
[177] Marian, op.cit., pp. 239‑240.
[178] Brill, Legendele…, I, p.162.
[179] Olinescu, op.cit., pp.50-51.
[180] Brill, Legendele…, I, p.110.
[181] Olinescu, op.cit., p.52.
[182] Brill, Legendele…., I, pp.108-109.
[183] Ibidem, p.109.
[184] Olinescu, op.cit., p.52.
[185] Otescu, op.cit., p.71.
[186] Niculiță-Voronca, op.cit., II, p.28.
[187] Cu cobilița.
[188] Niculiță-Voronca, op.cit., II, p.28.
[189] Olinescu, op.cit., p.55.
[190] Mușlea, Bîrlea, op.cit., p.121.
[191] Brill, Legendele…, I, p.108.
[192] Ibidem, p.116.
[193] Olinescu, op.cit., pp.60-61.
[194] Pamfile, Sărbătorile…, p.115.
[195] Olinescu, op.cit., pp.61-62.
[196] Brill, Legendele…, I, p.115.
[197] Pamfile, Văzduhul…, pp.150-151.
[198] Brill, Legendele…, I, p.115.
[199] Olinescu, op.cit., p.62.
[200] Pamfile, Văzduhul…, p.94.
[201] Bernea, op.cit., p.65.
[202] Brill, Legendele…, I, p.153.
[203] Niculiță-Voronca, op.cit., p.502.
[204] Pamfile, Povestea…, p.311.
[205] Niculiță-Voronca, op.cit., II, p.502.
[206] Ibidem, p.505.
[207] Ibidem, I, p.122.
[208] Ibidem.
[209] Brill, Legendele…, I, p.153.
[210] Niculiță-Voronca, op.cit., II, p.502.
[211] Ibidem, p.503.
Freud
