Capitolul I OCCIDENTUL ROMAN LA SFÂRȘITUL SECOLULUI AL V-LEA

În jurul anului 30 d. Hr. un negustor roman, numit Gargilius Secundus, cumpăra o vacă de la Stelus, un barbar ce locuia în apropierea orașului olandez de astăzi Franeker. Satul se află dincolo de Rin, care pe atunci forma granița dintre provincia roma­nă a Germaniei de Jos și ceea ce era cunoscut romanilor drept Germania liberă. Secundus se ocupa probabil cu apro­vi­zio­narea garnizoanei locale, care depindea de astfel de mici comercianți pentru carne proas­pă­tă și piei. Soldații romani erau bine hrăniți, iar carnea de vită era alimentul lor favorit. Mai mult, descoperirile arhe­o­lo­gice din alte puncte de-a lungul forti­fi­ca­țiilor romane din nordul Europei arată că tăbăcăriile ridicate în umbra forti­fi­cațiilor erau surse esențiale (dacă nu de o calitate deosebită) pentru încălțăminte, corturi, har­na­șamente, și altele, nu numai pentru soldați, ci de asemenea și pentru civilii care cons­ti­­­tuiau împreună cu ei avatarul Romei la acest capăt îndepărtat al lumii civilizate. La tranzacție, care l-a costat pe roman 115 nummi de argint sau cenți, au fost martori doi centu­rioni din legiunile a I-a și a V-a și a fost garantată de doi veterani romani, Lilus și Duerretus, care după în­che­ie­rea serviciului militar se așezaseră în apropierea vechilor lor unități militare.[1] Cum­pă­­rarea unui singur ani­mal era un schimb banal și minor, neîndoielnic repetat peste tot de-a lungul frontierei romane, sau limes, care înce­pea la Firth Clyde în Scoția de azi, traversa Marea Britanie și Canalul Mânecii, și începea din nou la câțiva kilometri vest de Franeker, la gura Rinului, urmând fluviul peste Euro­pa occidentală prin Olanda și Germania de azi și apoi prin Alpii elvețieni. De aici frontiera se întindea către răsărit pe Dunăre traversând Aus­tria și Câmpia Panonică, Ungaria și România de azi până la Marea Neagră – o distanță de peste 4800 de kilometri.

La un alt post de frontieră roman, aflat la o distanță de peste 1600 de kilometri și 400 de ani de această tran­zacție, un alt grup de comercianți romani căuta să facă negoț cu barbarii. Către sfârșitul secolului al V-lea, în vre­mea în care Romulus Augus­tu­lus, penultimul împă­rat din apus, era forțat să renunțe la tron de către comandantul militar Odoacru, comer­cianții de la Passau-Innstadt îl abor­dau pe Severinus, un om sfânt cu reputația de pro­tec­tor al ro­manilor și prieten al barba­rilor, cerându-i să-l roage pe Feletheus, regele tribului barbar învecinat al ru­gi­lor, să înființeze o piață în care romanii să poată face negoț cu ei. Răspunsul clarvăzător și direct al sfântului trebuie să fi deprimat obștea: „Vine vremea când acest oraș va rămâne în părăsire, la fel cum se află deja celelalte întărituri de pe râu în sus. La ce bun un loc de negoț acolo unde nu vor mai fi negustori”?[2] La sfârșitul secolului al V-lea legiunile plecaseră ori aveau să fie curând rechemate de la vechile fron­tiere, legăturile comerciale vechi de secole, care le ur­ma­seră, se dizolvau rapid, iar puterea politică și militară a im­­periului dispăruse din tot apusul cu excepția unei mici porțiuni.

Contrastul dintre cele două tranzacții ar putea fi văzut ca reprezentativ pentru declinul și căderea lumii clasice. Romanii civilizați din Passau erau pe punctul de a fi invadați de hoardele barbare ale lui Feletheus, două lumi străine aflate la un pas de o confruntare ce va pune capăt civilizației în apus pentru aproape un mileniu. De fapt, realitățile din spatele acestui contrast erau destul de diferite. La sfârșitul secolului al V-lea, 25 de generații de barbari și romani se influențaseră reciproc atât de profund încât lumea lui Severinus de Noricum ar fi fost de neînțeles lui Gargilius Secundus, la fel cum cea a lui Feletheus l-ar fi tulburat pe Stelus. Cele două lumi se contopiseră în mare măsură într-una singură, așa cum barbarizarea imperiului a transformat lumea romană în timp ce o romanizare con­co­mitentă a transformat pe barbari chiar înainte de a pă­trun­de dincolo de limes. Ar trebui să ne gândim că tatăl împă­ratului Romulus Augustulus (și foarte probabil Severinus) serviseră în suita hunului Attila și că atunci când rugii au încercat să atace regatul roman al Italiei au făcut-o la instigarea împăratului roman Zeno, pentru a înțelege că în lumea antichității târzii nu mai operau vechile categorii de civilizație și barbarie. În această confruntare finală, rugii „barbari” erau agenții puterii centrale im­periale, în timp ce stabilitatea imperială era amenințată de „romanii” rega­tu­lui italic conduși de patricianul Odoacru.

Pentru a înțelege cum a avut loc această trans­for­mare, prime­le două capitole ale cărții vor urmări pe pro­ta­go­niștii celor două tranzacții comerciale, mai întâi pe co­mer­cianții și solda­ții romani iar apoi pe păstorii barbari și vor examina lumi­le în care trăiau ei și succesorii lor din secolul I până la sfârșitul secolului V. Deoarece sunt pre­zen­tate două perspec­tive diferite, uneori relatările se vor suprapune și chiar contra­zice reciproc, pentru că „rea­li­tă­țile” vremii depind de percep­țiile celor care le-au trăit. Sco­pul nostru este de a schița contu­rurile generale ale pro­ce­selor sociale și culturale dina­mice, care au transfor­mat Europa între aceste secole. Numai ținând seama de acest fond putem să-i înțelegem pe franci și pe vecinii lor în lumea nouă ce a apărut între secolele VI și VIII.

Provinciile apusene

Oricât de banal, schimbul din apro­pi­e­rea gu­rii de vărsare a Rinului re­pre­zen­ta to­tuși un microcosmos al relațiilor dintre ro­ma­ni și barbari de-a lungul acestei frontiere imense, care servea nu atât pentru a separa două lumi, cât pentru a oferi o structură pentru in­te­rac­țiunea lor. Ostilitățile dintre ele, nu numai în secolul I, ci chiar și în tumultoasele secole IV și V, nu au fost niciodată cele mai frecvente forme ale acestei inte­rac­țiuni. Mult mai sem­ni­fi­ca­tive decât anii de războaie erau dece­niile și chiar secolele de pace, timp în care cele două lumi au ajuns să se asemene între ele mai mult decât fiecare dintre ele semăna cu propriul său trecut.

De partea romană a acestei frontiere, un proces de civilizare-romanizare se desfășura de mai bine de un secol, proces care va mai continua pentru încă trei veacuri. Aici, la marginea lumii, unde așa cum romanii obișnuiau să se plângă, locuitorii erau atât de primitivi încât nici măcar nu consumau vin, civilizarea avea puțin de-a face cu înalta cultură. În schimb agenții săi erau oameni obișnuiți, precum comercianții noștri de vite și soldații pe care îi aprovizionau. Pentru astfel de oameni, cu precădere țărani din zonele mai locuite ale apusu­lui, care sperau ca după lăsarea la vatră să devină agricultori pros­peri în zona unde își desfășurau serviciul militar, civilizația romană însemna o știință de carte superficială, destul de bună pentru activitățile militare, dar vag înrudită cu limba predată în școlile de retorică; însemna înființarea unor insta­lații pentru plăceri lumești, în scopul alinării iernilor cenu­șii din părțile septentrionale, precum băile, arenele, și altele asemenea; însemna și bucuria câștigurilor suplimen­tare oferite puterii, dis­po­ni­bile în aceste părți nu numai pentru cei bogați, ba chiar și pentru simplii soldați, negustori și veterani așezați în jurul castrelor de legiune.

Dincolo de aceste aspecte materiale ale vieții romane, elitele provinciale în vilele lor, retorii în școlile din Bordeaux, Lyon, Trier și alte orașe, ca și membrii  ad­mi­nis­trației romane continuau să cultive valorile tra­di­ționale romane. Aceste valori cuprindeau în primul rând justiția și dreptul. Ele mai cuprindeau o adeziune puternică la tradiționala pietas romană, sau subor­do­narea și dedicația față de familie, religie și datorie. Ele includeau și prețuirea literaturii latine (dacă nu eline), care era cultivată și sprijinită de elitele tihnite ale provinciilor atât ca o cale de participare la esența civi­lizației romane, cât și, din ce în ce mai mult, ca o cale de a se convinge că esența acestei civilizații nu va dispărea. Nici una din aceste valori nu va fi complet abandonată în provinciile apusene ale imperiului.

Cucerirea acestui teritoriu vast fusese întâm­plă­toare, iar granițele erau rezultate ale unor revi­ri­mente romane mai curând decât ale unor intenții. În Galia, împăr­țită administrativ în provinciile Gallia Narbonensis, con­tro­lată de senatul roman, și Gallia Lugdunensis, Aquitania, și Belgica, controlate de împă­rat, roma­nizarea a pornit din orașele administrative către zona rura­lă înconju­ră­toa­re, locuită de celți. Aceste orașe, cu termele, monu­­mentele și teatrele lor, ca și școlile și templele lor, furni­zau perso­na­lului adminis­trației romane confortul esențial al vieții civilizate, atrăgând populația indigenă celtică în orbita ro­ma­nă. Ca peste tot în lumea romană, aceste orașe aveau viața publică locală proprie, concen­trată în senatul local sau curia, compusă din oamenii de vază ai municipalității, dintre care erau aleși magistrații, numi­ți decuriones, pentru a ocupa func­țiile publice. Auto­ritatea muni­cipală era res­pon­sa­bilă de întreținerea drumurilor și podurilor, în timp ce curialii se ocupau de diferite servicii locale (munera precum co­lecta­rea impozitelor și taxelor, întreținerea animalelor pentru serviciul de poștă imperial, și găzduirea magistraților romani aflați în vizită).

În pofida prezenței în Galia a atelierelor tradițio­nale de produse metalurgice și textile, ca și a producției de cera­mică și sticlă imitând pe cele din Italia și din pro­vin­ciile răsăritene ale imperiului, introduse de curând, provinciile galice și germa­ni­ce erau majoritar agricole. Ridicările topo­gra­fice și hotărnicirile romane, ale căror semne sunt încă vizibile din aer în mare parte în sudul Franței, au format baza organizării regiunilor rurale. Principalul produs al Galiei erau cerealele, deși viti­cul­tura, introdusă de romani, s-a dezvoltat atât de puternic încât împăratul Domițian (81-96 A. D.) a încercat limitarea creșterii sale pentru a proteja pro­duc­ția de vinuri din Italia. În fond, Galia reprezenta o amenin­țare redusă de competiție economică pentru restul impe­riului. Se puteau aduna averi aici, însă aceasta era posibil prin producția destinată consumului local și, din ce în ce mai mult, pentru aprovizionarea trupelor romane situate pe granița germanică, care de la Marea Nordului până la Dunăre se bizuiau pe Galia pentru furnizarea de oameni și materiale.

Fiecare oraș era legat strâns de zona rurală înconju­ră­toare, unde cetățenii de vază dețineau în pro­prie­tate domenii sau vile. Aceste domenii, lucrate de sclavii aduși din zonele de graniță ca și de țăranii liberi celți, puteau acoperi mii de hectare și formau baza eco­no­mică pentru bogatele familii senatoriale, care domi­nau viața provincială. Aristocrația locală era com­pu­să din aceia ce câștigaseră avere și proeminență prin slujbe imperiale și din celți autohtoni care se ridicaseră prin slujbe civi­le și militare și care reușiseră să se căsă­torească în elita loca­lă romană. O asemenea mobilitate socială solicita adoptarea reli­giei romane și însușirea unei edu­cații clasice. Astfel societatea celtică era atrasă la ambele extremități ale spectrului în orbita romană – la extremitatea inferioară, țăranii din sate și cătu­ne erau integrați în sistemul agriculturii romane, iar la vârful său elitele celtice căutau să adopte cultura romană pentru fiii lor, ca mijloc de participare la viața aleasă oferită de lumea romană.

În această lume în curs de romanizare, prezența mi­litară romană era pretutindeni. După înfrângerea re­be­li­unii lui Vercingetorix în 52 î. Hr., provinciile galice au acceptat în mare măsură, ba chiar au îmbrățișat, încor­por­area lor în imperiu. Însă înspre nord și est, către Rin și Dunăre, in­flu­ența forturilor milita­re, sau castra, era mai mare în raport cu cea a orașelor civile și a vilelor. Spre deosebire de cele din Galia, provinciile Germania de Sus și Germania de Jos, erau administrate direct de coman­danții militari stațio­nați acolo, dovadă a amenin­țării continue la adresa Romanitas (un con­cept vast ce acoperă tot ceea ce se re­feră la Roma) repre­zen­tate de popoarele de dincolo de Rin. Aici, trupele erau omniprezente – nu este o întâmplare că cei doi martori ai cumpărării de vite menționați mai sus erau centu­rioni – iar această prezență depindea de regiunile mai colonizate ale Galiei pentru provizii, bunuri manu­fac­tu­riere, precum îm­bră­cămintea și armele, ce nu puteau fi pro­duse pe loc, pen­tru trupe. Legiunile și așezările vete­ra­ni­lor de pe Rin, ca și cele de pe Dunăre, îi protejau pe negustorii romani (precum Secundus) care făceau negoț cu barbarii și asi­gu­rau structura agricolă romană, în formă incipientă în zona de graniță, împotriva răscoalelor locale antiromane și a rai­durilor fulgeră­toare întreprinse de barbarii tineri, dornici de pradă și glorie. Mai important, prezența legiu­nilor servea la descurajarea amenințării rău preves­titoare a unor treceri de frontieră organizate și masive, care putea pune în pericol regiunile colonizate din Galia și provinciile dunărene.

În timpul prezenței romane de mai bine de cinci secole în Occident, regiunile Britania, Galia și Germania erau marginale pentru interesele romane. Imperiul era esenția­l­men­te mediteranean și așa a rămas în întreaga sa existență; astfel Italia, Spania și Africa de nord erau regiunile occidentale vitale pentru el. Cu toate acestea, centrele culturale, economice și de populație se aflau în marile orașe din răsărit: Alexandria, Antiohia, Efes, iar mai târziu Constantinopol. Occidentul se putea mândri cu un singur oraș mare –deși în mod evident, cel mai mare din ele – Roma. În primele secole ale existenței imperiului său, Roma și-a putut permite luxul de a păstra Romanitas aparținând Occidentului. Însă aceste regiuni, în timp ce furnizau legiunilor de pe limes sau de la granițe, oameni și arme și îi susțineau pe senatorii locali cu otium, ori existența tihnită necesară pentru a duce o viață literară civilizată, contri­bu­iau foarte puțin la viața economică sau culturală a impe­riului.

În Occident, frontiera șubredă a fost cea de nord, care urma firul Dunării. În timp ce în Britania erau staționate permanent numai trei legiuni, iar pentru supravegherea Rinului patru, pe Dunăre erau stațio­nate 11 legiuni, iar aceasta din motive serioase. Marea Câmpie Panonică, ce se prelungește din stepele Asiei Centrale până la Alpi este una din rutele marilor invazii spre Europa, iar Dunărea, care o traversează, nu a fost o graniță cât un pod de apă către Balcani și Italia. Astfel, provinciile ce se întind de la Alpi la Marea Neagră –Rhaetia, Noricum, Panonia Inferior și Superior, Dacia, și Moesia Inferior și Superior-reprezentau o linie de apărare vitală de-a lungul jumătății de nord a Imperiului. Deja în a doua jumătate a secolului al II-lea, prezența trupelor romane pe Rin și Dunăre descurajase astfel de mișcări din partea triburilor din „Germania liberă”, deși încercările sporadice de a trece granița în Germania de Sus și Rhaetia erau curmate ușor, ele prevesteau dezastre în cazul în care prezența romană ar fi fost redusă.

O astfel de micșorare a avut loc în anii 160, când atenția împăratului–filosof Marcus Aurelius (161-180) a fost atrasă către problemele militare din partea estică a Imperiului. Pentru a purta războiul cu parții, împăratul a mutat trupele de la Rhône și Dunăre în răsărit. Nu a luat multe – probabil numai trei legiuni, și din regiuni diferite-dar a fost suficient. În timpul războiului cu parții, diferite triburi barbare de dincolo de Dunăre, sub numele de marcomani, au început un proces de consolidare și pregătire militară care în curând va confrunta Imperiul.

În capitolul următor vom examina acest proces din perspectiva barbarilor. Din punctul de vedere al romanilor, schimbarea rapidă în lumea barbară a fost importantă mai ales pentru că a dat naștere războaielor marcomanice care au început în anul 166 d. Hr., când 6000 de barbari au traversat Dunărea și au început să devasteze bogata regiune interioară a Panoniei. Acest prim atac a fost respins, nu însă fără dificultate, atât din cauza puterii barbarilor cât și din pricina unei epidemii, probabil o formă de variolă, adusă de legiunile ce se întorceau din războaiele cu parții și care făcea ravagii în provinciile romane. După refacerea ordinii, Marcus Aurelius plănuia o ofensivă de proporții, care să îi respingă pe barbari de pe fluviu și să stabilească o frontieră mai ușor de apărat în munți, la nord, dar triburile germanice s-au mutat prea repede. În anul 170, o oaste enormă, formată din quazi și marcomani a trecut Dunărea și și-a croit drum prin forța armelor din Panonia, prin Noricum, până în Italia, jefuind orașele Aquileea și Oderzo, la nord de Veneția modernă. Barbarii ajunseseră în Italia și chiar dacă Marcus Aurelius, iar după el fiul său, Commodus, i-a înfrânt și i-a supus, Imperiul nu va mai fi niciodată același.

Imperiul între secolele III-VI

Istoria politică a Imperiului târ­ziu este bine cunoscută iar aici va fi numai schițată, astfel încât să ne putem referi la ea mai jos, când vom examina mai sistematic societatea occidentală din această perioadă. Presiunile barbarilor la Dunăre și ale parților în răsărit au accentuat instabilitatea internă inerentă a Imperiului și au inaugurat o perioadă de tul­bu­rări politice și economice ce a durat aproximativ 90 de ani (de la asasinarea lui Commodus în 192 până la ascensiunea lui Dioclețian în 284), care a fost numită „epoca tul­bu­ră­ri­lor” sau „criza secolului al III-lea”. În această perioadă, mi­li­tarii au ridicat și au distrus împărat după împărat în încercarea de a găsi un conducător capabil să îmbogă­țească armata și să îi ducă la victorie împotriva presiunilor reînnoite ale triburilor germanice și ale perșilor. Această perioadă de conflicte violente între pretendenții la tronul imperial și armatele lor, de inflație enormă, de insecuritate generală, a luat sfârșit odată cu reformele lui Dioclețian, un soldat din Dalmația, care s-a ridicat la ranguri până la comanda gărzii personale a împăratului pentru ca în sfârșit să poarte purpura.

Dioclețian (284-305) a pus capăt amenințărilor externe și interne prin expediții militare victorioase și printr-o diplomație abilă. Pentru a putea face față admi­nis­trării imperiului său vast, l-a numit pe locotenentul său, Maximian, conducător al apusului Imperiului acordându-i titlul de Augustus. În 292, el a mai adăugat doi asociați mai tineri, pe Galerius și Constantius, la această conducere colectivă, conferindu-le titlurile de Caesar și desemnându-i drept succesori ai lor. Această diviziune a Imperiului în Ră­să­rit și Apus și înființarea tetrarhiei nu a devenit per­ma­nentă, dar pe termen lung a indicat calea către divi­zare, care în secolele următoare s-a adâncit tot mai mult în politică, societate și cultură.

Lui Dioclețian i-a luat mai bine de un deceniu pentru a reface controlul militar asupra întregului Imperiu. El a mai căutat și să reorganizeze structurile sale economice și administrative. Aceasta s-a realizat prin reorganizarea Imperiului în câteva prefec­turi pentru Răsărit și Apus, împărțindu-l apoi în aproape 100 de provincii (aproximativ dublul numă­rului anterior), separând birocrațiile militară și civilă, și sporind pe cea de pe urmă pentru a face față volumului crescând al problemelor financiare și juridice. Ne vom ocupa de birocrație în mod amănunțit mai jos.

Eforturile lui Dioclețian de a reforma economia prin controlul prețurilor și al salariilor și reforma mone­dei a avut mai puțin succes decât măsurile sale admi­nistrative și militare. Pacea din timpul domniei sale a sporit pros­pe­ri­ta­tea, mai ales la orașe, însă creș­te­rea concomitentă a taxelor, necesară finanțării birocrației lărgite și armatei, a afectat grav resursele Imperiului.

Programul cel mai nereușit, însă cel mai notoriu, pus în practică de Dioclețian, a fost persecuția creștinilor. Probabil la instigarea cezarului Galerius, unul dintre conducători, el a pub­licat edictele din 303, care porun­ceau ca toate cărțile Scrip­tu­rii să fie predate și arse, iar locurile de rugăciune distruse. A interzis adunările crești­nilor, le-a retras cetă­țe­nia, și a ordonat arestarea tutu­ror episcopilor și clericilor. Marea persecuție, aplica­tă cu mai mare vigoare în Răsărit decât în Apus, s-a dovedit în cele din urmă fără efect, deși rezultatele sale au fost resimțite multă vreme în comunitățile creștine.

Secta creștină, originată într-o mișcare refor­ma­toare din sânul iudaismului, s-a răspândit în centrele urbane din întreg Imperiul către sfârșitul secolului al III-lea. Membrii săi, uniți sub autoritatea episcopilor, aveau ocupații și moduri de viață dife­rite, însă erau uniți de credințele și riturile lor religioase dife­rite și aproape secrete, care se deosebeau net de acelea ale veci­nilor lor. Mono­te­ismul lor radical și exclusiv, credința într-o viață eternă, fericită, după moarte pentru cei câțiva aleși și de tor­tură veșnică pentru restul omenirii, și insistența că numai prac­ticanții cultului lor puteau obține această mântuire, puteau să pricinuiască resentimentele restului societății. Totuși, fermi­ta­­tea credinței în Dumnezeul lor, impresia puternică a poves­ti­ri­­lor despre minunile înfăptuite de creștini și maniera con­vin­gă­­toare în care preoții lor legau astfel de mani­festări ale puterii de conținutul credințelor creș­ti­ne, au dus la răspândirea crești­nis­­mului în lumea urbană și au atras interesul celor care aveau ne­­voie de putere, noile elite ce s-au ridicat în timpul tul­bu­ră­ri­lor secolului al III-lea și care sperau să se ridice încă și mai sus.

În anul 305, Dioclețian și Maximian au abdicat succedându-le cezarii Galerius și Constantius. Totuși, prin­ci­piul succesiunii constituționale a fost disputat în întreg Imperiul de armatele care vedeau succesiunea ca pe un drept ereditar. În urma decesului lui Constantius, în 306, a izbucnit o nouă serie de răz­boaie care au durat până în 312 când, la bătălia din apro­pie­rea Podului Milvian, din su­bur­biile de nord ale Romei, Cons­­tan­tin l-a înfrânt și ucis pe Maxentius, fiul lui Maximian și riva­lul său în Occident. Mai târziu, Constantin a atribuit această vic­torie Dum­ne­ze­ului creștin și, în mai puțin de un an, el și omo­logul său din Răsărit, Licinius, au acordat crești­nismului tole­ranță deplină, ca și tuturor celorlalte religii.

Constantin nu era omul care să se mulțumească numai cu jumă­tate din Imperiu. În 324 el a invadat Răsăritul, iar la Chrysopolis l-a înfrânt pe Licinius și pe cezarul acestuia, pe care i-a executat. La puțin timp după aceasta el a decis să recons­truiască orașul Byzantium, aflat pe malul Bosforului, care controla strâmtorile dintre Marea Mediterană și Marea Neagră. A dat numele său orașului restaurat și îmbogățit în chip magnific și l-a consacrat în memoria victoriei finale a Dumnezeului creștin. Deși inițial a fost numai o reședință impe­­rială precum Trier sau Milano în Apus, ori Sardica sau Nicomedia în Răsărit, a devenit în scurt timp „Noua Romă” – orașul capitală al Imperiului creștin.

Dinastia fondată de Constantin a fost urmărită de rivalități fatale, și după moartea lui Iulian, în anul 363, dinastia fondată de Valentinian, un soldat din Panonia, s-a confruntat cu aceleași probleme. Valentinian s-a concentrat asupra jumătății apuse­ne a Imperiului amenințată atunci de alamani și franci, lăsând Răsăritul fratelui său Valens. Sosirea în regiunea Mării Negre a hunilor, în 373, a adus noi presiuni asupra Romei, iar împă­rații celor două părți au căzut sub controlul crescând al gene­ralilor lor, de obicei barbari care s-au ridicat în slujba Impe­riului. Mai mult, după înfrângerea și dispariția lui Valens în bătălia de la Adrianopol din 378 împotriva goților, un eveni­ment decisiv pe care îl vom analiza mai jos, succesorul său Teodosius, a încheiat un tratat cu goții, care le-a permis să se așeze în Imperiu – un precedent rău prevestitor. Deși în Răsărit s-a pus capăt tendinței de angajare a unor comandanți barbari și a suitelor lor printr-o reacție împotriva căpeteniilor militare barbare din jurul anului 400, criza militară pe termen lung și sără­cia tezaurului public în Apus au determinat o creștere con­ti­nuă a influenței acestor indivizi și a armatelor lor. Atunci când regele Odoacru, un ofițer scirian, l-a depus pe împăratul Romulus Augustulus, în 476, și a încetat să mai recu­noască pe pre­tendentul Nepos patru ani mai târziu, titlul de împărat își pier­duse de mult semnificația în Apus, întrucât era controlat aproape în întregime de regii barbari, ale căror poziții de facto erau întărite de titluri romane, acordate de împărații răsăriteni. Aseme­nea conducători barbari erau în ochii împăraților din Constan­tinopol mai legitimi decât „romani” precum Syagrius, care a fost răsturnat de franci în 486, sau contemporanii săi, semi-miticul Ambrosius Aurelianus, a cărui rezistență împotriva saxonilor în Britania a dat naștere legendei regelui Arthur.

Transformarea societății apusene

Barbarizarea Apusului nu a în­ce­put cu pătrun­derile ger­ma­nice de la sfârșitul secolului al IV-lea sau al V-lea, ori cu crizele din secolul III, și nici chiar cu războaiele marcomanice. Nici nu a fost exclusiv un pro­ces de implan­tare a popoarelor barbare și a obiceiuri­lor lor în Imperiu. Apusul a fost întotdeauna primordial ger­manic și celtic, iar între secolele III-V, tradițiile indigene s-au reafirmat în mod crescând în timp ce monopolul italic al politicii și culturii a intrat în declin. Procesul nu a fost unic Apusului. De fapt, a fost mult mai marcat în Răsărit, unde cultura latină era o implantare la fel de străină. Însă în timp ce în Răsărit renașterea tradițiilor „pre-romane” a însemnat revigorarea forme­lor vechi de înaltă cultură, cea mai remarcabilă fiind cea greacă, în Apus a însemnat reafirmarea tradiției celtice și germanice.

Barbarizarea a făcut parte din schimbările rapide în societatea, cultura și statul roman, care au avut loc în secolele III și IV. Silit parțial de probleme interne precum ciuma, scăderea natalității, instabilitatea constituțională, eșecul lumii romane de a se dezvolta de la un sistem de lucru intensiv bazat pe sclavie la un sistem mai eficient, mercantil sau proto-industrial, și parțial de presiunile externe la frontierele sale extrem de întinse, Imperiul trebuia să găsească un nou echi­libru. Rezultatul, care a apărut la sfârșitul secolului al III-lea și începutul celui de-al IV-lea, a fost o lume foarte diferită, dar plină de vitalitate.

Așa cum armata fusese agentul primar al ro­ma­ni­zării în întregul Imperiu, din secolul al III-lea ea a devenit agentul principal al barbarizării. Această trans­for­mare internă a armatei a fost legată strâns de milita­ri­zarea societății romane și a guvernării statului în general, astfel încât armata a devenit, din ce în ce mai mult, un element barbar în Imperiu, un agent omniprezent și model al organizării imperiale.

MILITARIZAREA

Legiunile romane de la frontiere fuseseră instru­mente eficiente ale romanizării din mai multe motive. În primul rând ele erau relativ permanente – adesea legiunile rămâneau în anumite amplasamente timp de gene­rații sau chiar secole întregi. În al doilea rând, întrucât activitățile militare propriu-zise erau foarte rare chiar și la frontieră, soldații, recrutați în mare parte în primele secole ale Imperiului din țărănimea italică, aveau timp și capital suficient pentru a se ocupa de agri­cul­tură și manufacturi. În sfârșit, în virtutea obiceiului de a dona pământ vete­ra­ni­lor și al ratei înalte a căsătoriilor între legionari și femeile locale, soldații activi și cei lăsați la vatră au început să domine viața locală.

Astfel, prezența soldaților romani a dus la o trans­for­mare fundamentală a economiei și societății regiunii. Nevoile de aprovizionare ale armatei și de înzestrare a vete­ra­nilor cu pământ au constituit agentul principal al orga­nizării regiunilor rurale. Fiecare legiune deținea suprafețe vaste care puteau fi lucrate de soldați-țărani, puteau fi donate veteranilor, sau vân­dute ori închiriate civililor. În apropierea castrelor au apărut așezările civile care însoțesc peste tot orice post militar. Acestea se numeau canabae, adică un fel de „cabarete” sau cârciumi, o indicație clară a destinației lor. Aceste așezări rudi­mentare ofereau soldaților băuturi, femei, și din ce în ce mai mult, ateliere, hanuri și alte servicii și distracții.

Câtă vreme legiunile primeau recruți obișnuiți din țărănimea provincială romanizată, reafirmarea roma­ni­tății acestei prezențe militare, oricât de modeste, era asigurată. Totuși, de la Hadrian (117-138) recruții erau repartizați legiunilor din provinciile lor de baștină. Această procedură poate să fi avut efectele scontate, de sporire a numărului recruților și a eficienței lor, întrucât soldații locali își apărau meleagurile proprii, însă ea a încurajat și dezvoltarea particularismului și localismu­lui în religie, artă, limbă și, tot mai mult, în identitatea politică. În secolul al IV-lea, la fel ca alte ocupații, serviciul militar devenise o obligație ereditară. În acest fel, legiunile și trupele auxiliare au devenit entități ce se regenerau. Soțiile veteranilor și soldaților (care, deși înainte de 197 erau împiedicați să se căsătorească cât timp erau activi, își întemeiaseră familii cu decenii mai devreme) proveneau majoritar din populația locală. Astfel, generații de soldați-țărani și notabilități locale de la limes au devenit tot mai legați de obiceiuri și tradiții neclasice. Totuși, înainte de secolul al III-lea impactul acestei transformări nu a fost larg simțit dincolo de regiunile de frontieră întrucât acești oameni jucau un rol mărunt în viața Imperiului.

În Imperiu puterea politică fusese de multă vreme un act de manipulare la care participau senatul, armata și desigur împăratul, însă până la moartea lui Commodus, în 192, toate trei instituțiile fuseseră preponderent italice. Mai mult de jumătate din senatori proveneau din Italia, iar restul erau, cu câteva excepții, din provinciile cele mai latinizate –Spania, Africa și Gallia Narbonensis. Mai mult, întrucât ei trebuiau să cheltuiască averi considerabile pe pământ italic, trebuiau să participe în mod regulat la întâlniri în Roma, aveau nevoie de permisiune pentru a călători în afara Italiei, aveau tendința de a încheia legături matrimoniale între ei, familiile senatoriale de origine provincială au devenit repede italice, așa cum la un nivel inferior al societății, familiile militare deveneau provinciale. Acest senat își datora importanța unor factori con­sti­tu­țio­nali, economici și sociali. Mai întâi tradiția constituțională obliga pe împărat să numească senatori la comanda tuturor legiunilor sale, cu excepția celei din Egipt, pentru a guverna provinciile de graniță mai mari și pentru a conduce armatele. Apoi, în timp ce senatul avea un nucleu ereditar puternic, cu fiecare generație era deschis unui anumit nu­măr de candidați care, alături de vechile familii senatoriale, controlau averi enorme, în principal funciare. Aceasta se întâmpla mai ales în Apus, unde chiar și în vremuri de criză sărăcia tezaurului imperial contrasta cu averea privată a senatorilor. În sfârșit, prin rețelele lor ce se sprijineau pe dependenți politici și proprietatea funciară în întreaga lume romană, influența senatorilor se întindea în orice colț al Imperiului. Când era provocat, senatul se putea dovedi un oponent formidabil chiar și celui mai ambițios împărat.

Înainte de secolul al III-lea, puterea militară, pe care se baza controlul imperial, consta încă din garda pretoriană, acel corp de elită format din aproximativ 10.000 de soldați, care îl serveau (și uneori chiar au ales sau eliminat) pe împărat și familia sa. Ei trebuiau să fie cetățeni romani, și precum senatorii, până la sfârșitul secolului al II-lea, erau recrutați cu precădere din Italia. Astfel, și ei mențineau caracterul latino-centrist al Imperiului. De aceea nu este surprinzător faptul că împărații înșiși proveneau din familii de rang sena­torial din Italia. Indiferent de neîn­țe­le­ge­rile apărute între împărat, senat și armată, conflictele – ade­sea crâncene, sângeroase și brutale – se purtau între părți ce împăr­tă­șeau valori culturale, politice și sociale majore.

Cu domnia lui Septimius Severus (193-211), co­man­dantul armatei de la Dunăre, proclamat împărat de trupele sale, în istoria romană a debutat o nouă fază. Apărătorii provin­ciilor, și mai ales cei din Apus, au arătat de ce erau capabili atunci când controlul Impe­riului a căzut în mâinile celor care îl salvaseră – armatele de frontieră și comandanții lor. Din perspec­tiva vechii aristocrații sena­toriale italice și a locuitorilor regiunilor mai populate și mai civilizate, aceasta a fost o perioadă de criză și dezastru. Adesea disprețuind senatul, o suită de comandanți militari provinciali au fost înălțați la purpură de armatele lor; ei se băteau între ei pentru hegemonie și de obicei sfârșeau asasinați pentru străda­niile lor, atunci când se dovedeau incapabili fie să obțină victorii împotriva dușmanilor interni și externi, fie să-și căpătuiască în chip îndes­tu­lător sus­ținătorii. Încercările senatului de a controla ale­gerea împă­ratului au fost împiedicate mereu de tendința armatelor provinciale de a vedea succesiunea în termenii eredității, mai ales atunci când noul împărat provenea din rândul soldaților. Totuși, din perspectiva celor de la frontieră și cu precădere din Panonia, a fost o epocă de aur. Legiunile din Apus își demonstraseră forța și vitalitatea, iar când Severii au căutat să-și consolideze poziția, ei au așteptat sprijin din partea personalului și modelelor armatelor lor de frontieră.

La început, Severus însuși era dornic să coopereze cu senatul al cărui membru fusese, însă opoziția senatorială l-a obligat să se bazeze pe armata de la frontieră, pe care el și succesorii săi au răsplătit-o cu creșteri considerabile de salarii, donații sau prime speciale, și cu dreptul de căsătorie. Cheltuielile supli­mentare ale acestei generozități față de militari au fost finanțate prin lichidarea vastei averi pe care o confiscase de la opoziția senatorială. Fiul său, cunoscut posterității prin porecla sa, Caracalla, a amplificat politica pro-militară a tatălui său sporind salariile sol­da­­ților cu 50 de procente. Pentru finanțarea acesteia el a recurs la două măsuri. Mai întâi, la fel ca tatăl său, a devalorizat dena­rul, moneda de argint utilizată pentru plata tru­pe­lor; în câteva decenii aceasta a dus la colapsul total al monedei imperiale. Apoi a dublat taxa pe moșteniri de cinci procente, plătită de toți cetățenii romani, și pentru a lărgi baza acestei taxe a acordat cetățenie tuturor locuitorilor liberi ai Imperiului. Această ultimă măsură a recunoscut o situație de facto, întrucât distincția dintre cetățean și străin nu mai avea semnificație reală. Totuși, ea a întărit poziția relativă a provincialilor în Imperiu, care de aici înainte, din Arabia până în Britania, s-au con­si­derat romani cu drepturi și posibilități egale cu ale ita­licilor. Aceste măsuri, precum cea a creșterii soldei militarilor, au tins către întărirea poziției acelor oameni de la periferia Imperiului pe seama celor din centrul său, iar de acestea au beneficiat cel mai mult veteranii și soldații.

Aceasta a condus la o militarizare crescândă a Im­pe­riului și mai ales a provinciilor unde administrația civilă fusese de multă vreme o pastișă de jurisdicții și poziții suprapuse. Pentru prima dată nu numai ofițerii, ci și simplii soldați aveau venituri suficiente pentru a îmbogăți canabae-le și comunitățile civile locale aflate
de-a lungul limes-ului. Regiuni precum Panonia, care abia începuse să se refacă de pe urma războaielor marco­manice, au cunoscut brusc un avânt extraordinar de construcții noi. De pildă la Aquincum, vechea canaba a primit statutul de colonia, sau oraș colonial, și potrivit noii sale demnități, vechile cocioabe de pământ și lemn au fost înlocuite de clădiri din piatră, amplasate regulat de-a lungul unei rețele de străzi pavate. Aceste noi locuințe dispuneau de sisteme de încălzire de tip hipocaust (cu aer cald), apă curentă furnizată de un întins sistem urban de alimentare, și de fresce elegante. Orașul a fost înconjurat cu un zid și s-a construit un forum nou, utilizat mai degrabă pentru etalare decât pentru afaceri curente, întrucât cel vechi fusese suficient. În Carnuntum, ridicat în chip similar la rangul de colonia, a avut loc o transformare asemănătoare, inclusiv cons­truirea unei băi publice mărețe cu o colonadă publică de 143 x 103 m și un zid de aproximativ 2 m înălțime.

Activitatea de construcție publică și privată a fost egalată de o creștere a producției de articole de lux și chiar de produse meșteșugărești locale, indicând că pentru prima dată regiunea era suficient de prosperă pentru a susține pe artizanii locali, chiar dacă rar calita­tea lucrărilor lor o egala pe cea a produselor galice, rhaetiene, syriene ori italice pe care le copiau. Toate aceste semne de prosperitate erau legate direct de statutul mai înalt și de averea militarilor.

Prin îmbunătățirea statutului economic al provin­ciilor de frontieră, militarii au ajuns să joace un rol central chiar și în aspectele civile ale vieții cotidiene. La nivel local, curiile provinciale au fost tot mai mult dominate de ofițeri și veterani, care se puteau pregăti pentru senatele locale pe baza primelor lor de pen­sio­nare. Separația fizică a cazărmilor militare de așezările civile a dispărut pe măsură ce ele s-au contopit ca urmare a slăbirii disciplinei și a necesității de apărare a acestor localități. Din ce în ce mai mult, pe măsură ce perioada de abundență a Severilor a degenerat în anarhia cazărmilor, țăranii, mânați de impozitele tot mai mari, au recurs la tâlhăriri armate și chiar rezis­tență organizată. Singurul mod de a face față acestor „briganzi” era de a folosi soldații care mențineau liniștea în provinciile lor prin distrugerea acestor bande de proscriși, care în secolul al III-lea păreau să răsară peste tot. Utilizarea sol­da­ților ca poliție a devenit regulă, în timp ce coman­danții militari au primit roluri importante în strângerea impo­zitelor și în adminis­tra­rea justiției într-o societate tot mai ostilă.

În mod ironic, aceste crize, care au dus la un rol și mai lărgit al militarilor, fuseseră provocate de ei. Întrucât Severii nu aveau încredere în senat pentru a primi sprijin, au fost siliți să găsească moduri de ocolire a rolului senatului în comanda armatei și să mărească perma­nent salariile soldaților pentru a le păstra bună­voința. Aceasta a fost finanțată prin confiscări mai inten­se de proprietăți senatoriale pentru comploturi reale sau imaginare, și prin devalorizări severe ale monedei de argint. În mod firesc, această politică a îndepărtat și mai mult senatul și a pricinuit probleme financiare enorme stabilității Imperiului. Acestea au fost duse la paroxism de faptul că armatele provinciale, prinzând gustul puterii lor de creatoare de împărați, s-au agățat de ea cu o vigoare sporită, asasinând și ridicând alți împărați, într-un ritm destul de alert. Între moartea lui Severus Alexander (235) și venirea pe tron a lui Dioclețian (284) au fost cel puțin 20 de împărați, mai mult sau mai puțin legitimi, și nenumărați pre­ten­denți, uzur­pa­tori și coregenți. Cea mai lungă domnie din această perioadă a fost cea de nouă ani a unui pretendent, Postumus, care
s-a intitulat condu­cător al Galiei, Britanniei, Spaniei, și uneori al părților de nord ale Italiei.

Refacerea ordinii de către Dioclețian a consolidat rolul crescând al armatei. Deși i se atribuie separarea admi­nis­trației civile de cea militară, sub el și succesorii săi administrația civilă a fost reorganizată pe baza unor modele militare, o dezvoltare care nu este surprin­ză­toare, dat fiind că în timpul secolelor III-IV, calea către o funcție înaltă echivala de obicei cu serviciul militar. Astfel, mulți funcțio­nari civili fie au ajuns la o funcție prin intermediul serviciu­lui militar, fie au activat ca militari pentru o perioadă. La sfârșitul secolului al
IV-lea, structura și organi­zarea militară împreună cu valorile culturale și politice ale militarilor deveniseră principalul model pe baza căruia era organizată socie­tatea romană. Însă acești soldați nu mai erau țăranii italici ai epocii timpurii–ci erau tot mai mult chiar barbarii împotriva cărora italicii fuseseră înrolați.

BARBARIZAREA

Marcus Aurelius găsise deja necesară folosirea sclavilor și barbarilor pentru a lupta împotriva altor grupuri de barbari și înrolase în armata romană trupe de războinici germanici de pe limes. Desigur, el a făcut-o pe o scară remarcabilă, însă angajarea barbarilor în armată nu era o noutate. În timp ce serviciul militar în legiunile și cohortele pretoriene era permis numai cetățenilor, străinii fuseseră folosiți în unitățile auxiliare de multă vreme. Însă în secolele III-IV, în condițiile presiunii crescânde de la frontierele de nord și est și ale deselor tulburări interne, cererea de personal militar a crescut la cote pe care resursele Imperiului, micșorate de ciumă și de o rată a natalității scăzută, nu le puteau satisface. Astfel, barbarii au fost angajați tot mai mult.

Primele elemente barbare din armata romană au fost recrutate din rândul triburilor învecinate. Diplo­mația romană a căutat constant să influențeze condu­cerea triburilor de la graniță prin diverse forme de mită: acordarea cetățeniei, daruri, sprijin economic și militar, cu scopul de a menține pacea printre oamenii lor și a funcționa ca zone-tampon împotriva unor triburi mai agresive. Au fost încheiate tratate cu acești conducători oferind de obicei aur căpeteniilor și grâu populației. În schimb, aceste popoare asigurau Romei trupe. În a doua jumătate a secolului al III-lea, această practică s-a extins enorm, iar unitățile romane recrutate la fron­tie­rele Imperiului purtau numele acestor popoare. În răsărit aflăm unități de franci, saxoni, vandali, goți, sarmați, quazi, chamavi, iberi, asirieni și alții. De obicei acești barbari erau recrutați, serveau pentru o perioadă și apoi se întorceau la popoarele lor devenind forța de muncă migratoare a lumii antice. Pentru aceste popoare expe­riența militară era un prilej de a câștiga bogății și de a învăța direct despre lumea romană. Însă utilizarea de trupe străine pricinuia adesea tensiuni și tulburări; nu rareori presiunea pentru recruți a dat naștere unor rezistențe și revolte împotriva romanilor și a căpe­te­nii­lor marionetă din lumea barbară. Parțial pentru a evita astfel de rezistențe, percepute ca prove­nind din contaminarea surselor de recruți din contactul cu triburile ostile aflate în „Germania liberă”, în secolul III romanii au început colonizarea unor grupuri de barbari în Imperiu.

Primii barbari colonizați, numiți laeti, erau grupuri de refugiați sau prizonieri de război atribuiți fie unor prefecți romani, fie unor proprietari de pământ. Ei au fost așezați împreună cu familiile lor în regiuni depopu­late din Galia și din Italia. Acești oameni serveau un dublu scop: în primul rând ei cultivau tere­nu­rile aban­donate din pricina ciumei, a scăderii gene­rale a popula­ției și a depopulării prin fuga populației libere din calea impozitării. În al doilea rând, întrucât ei și fiii lor erau obligați la prestarea serviciului militar, comunitățile lor furnizau recruți pentru armată sub supravegherea atentă a Romei.

Între acești laeti și unitățile de barbari liberi sau foederati exista o mare diferență. De la sfârșitul secolului al IV-lea aceștia au dominat armata și mai ales unitățile mobile, numite comitatenses, care începând de la Constantin, în jurul anilor 300, erau staționate nu la fron­tiere, ci înăuntrul sau în apropierea orașelor provin­ciale ma­jore. Aceste trupe puteau fi desfășurate rapid pentru a confrunta pe invadatori în orice punct de la frontieră, ori în cazul în care pătrunseseră deja, le puteau împiedica înaintarea, fiind astfel o inovație strategică importantă. Însă apropierea strânsă de comunitățile romane, însărcinate cu hrănirea și echi­pa­rea lor, a grăbit procesul de asimilare a soldatului barbar și a civilului roman.

Unitățile de foederati se aflau sub comanda unor șefi proprii care, deși adesea erau membri ai unor familii ce serviseră Roma timp de generații, își datorau puterea oamenilor lor. Dovezile arheologice din diferite tipuri de așezări barbare din Imperiu sugerează că în timp ce așezările laeti-lor erau în mod intenționat izolate de zonele populației romane indigene și chiar mai mult de cele ale germanilor liberi, în Imperiu foederati se găseau nu numai în contact strâns cu populația locală, pe care tindeau să o domine prin rolurile lor militare, ci și-au păstrat chiar legăturile strânse și constante cu triburile de dincolo de Rin și Dunăre.

Căpeteniile acestor grupuri, numite de cerce­tători „germani imperiali”, s-au ridicat în secolele al IV-lea și al V-lea la cele mai înalte ranguri ale armatei romane. Nu este surprinzător dacă ne gândim la importanța generală a trupelor germanice și a tradiției îndelungate a pro­movării prin intermediul serviciului militar. În timpul domniei lui Constantin, auzim de un anume Bonitus, un franc ce a devenit general roman, iar în timpul secolului al IV-lea, căpeteniile france au furnizat o parte substanțială a conducerii armatei în vest, devenind stăpânii virtuali care puteau ridica și înlătura împărați după voia lor; Arbogast, Bauto și Richomer erau comandanți militari (magistri militum) sub Grațian și Valentinian II; ultimii doi au fost chiar consuli. Discursul oficial care îl lăuda pe Bauto, un franc păgân provenind de peste Rin, cu prilejul consulatului său din 385, a fost scris de nimeni altul decât cel ce va deveni Sfântul Augustin, pe atunci un tânăr retor în capitala imperială din Milano.

Astfel de comandanți germanico-romani erau orice, dar nu barbari analfabeți și necultivați. Ei se miș­cau în cercurile cele mai înalte și civilizate ale Imperiului, unii fiind foarte apropiați de episcopul Ambrozie al Milanului și corespondau cu retori precum Libanius. Este adevărat că erau păgâni, însă păgânismul lor nu avea nici o legătură cu acela al aristocrației senatoriale, exemplificat de legătura lui Richomer cu omul de litere Symmachus, ci mai degrabă cu cel al Germaniei libere. După ce l-a forțat pe Valentinian II să se sinucidă, în 392, Arbogast procla­mase împărat pe un retor, Eugenius, deoarece în parte cei doi împărtășeau valorile comune ale culturii romane păgâne. Arbogast și marioneta sa romană au fost înfrânți doi ani mai târziu de împăratul ortodox Theodosius, însă victoria ortodoxă se datora în mare măsură eforturilor încă unui grup de barbari, vizigoții arieni, și conducătorului lor, Alaric, care, fiind nemulțumit cu răsplata pentru ajutorul său, primită de la Theodosius, a jefuit Roma 16 ani mai târziu. La sfârșitul secolului al IV-lea, categorii precum barbar și roman, păgân și creștin, erau mult mai complexe decât se închipuie adesea.

Ultima, cea mai importantă și cea mai greșit înțeleasă fază a prezenței barbare în Imperiu a fost pătrun­derea unor întregi popoare, gentes, proces ce debutase cu poporul condus de Alaric. Factorul declan­șator a fost sosirea hunilor care au distrus confederația relativ stabilă a popoarelor barbare ce trăiau sub dominație gotică în jurul Mării Negre. Acești goți, despre care vom afla mai multe în capitolul următor, trăiau în simbioză cu Imperiul de mai bine de un secol, servind sau luptând împotriva armatei imperiale în mod alternativ. Regatul greuthungilor (sau, mai târziu, ostrogoți) a fost distrus, iar regele lor Ermanaric s-a sacrificat zeului său printr-o sinucidere rituală. Popoarele sale eterogene au fost absorbite în confe­­-derația hunică. Tervingii (numiți mai târziu vizigoți), confruntați cu distrugerea regatului lor și cu înfometarea iminentă, l-au aban­donat pe regele lor Athanaric și, sub conducerea generalilor pro-romani Fritigern și Alavivus, au cerut împăratului să îi primească în Imperiu în schimbul serviciu­lui militar. Valens a încuviințat cu gândul că își va rezolva problemele de personal militar, promițându-le că îi va coloniza în zone depopulate din Tracia.

Efectele încorporării unui popor întreg în Imperiu au fost dezastruoase atât pe termen scurt cât și pe termen lung. Inițial, goții au fost împărțiți, unii fiind trimiși imediat să întărească frontiera răsăriteană, alții fiind staționați la Adrianopol pe timpul iernii, în timp ce majo­ritatea au fost colonizați în Tracia, unde auto­ri­tățile romane locale au căutat să se îmbogățească pe seama condiției lor disperate, obligându-i să-și vândă proprii oameni pentru carne de câine (prețul era un câine pentru un got). Conflictele care izbucneau în mod natural au fost exacerbate de sosirea ostrogoților, goții nemulțumiți de la Adrianopol și alții ce fuseseră vânduți ca sclavi. Conflictul s-a transformat într-o rebe­liune generală și când Valens a încercat să-i reprime, pe 9 august 378, spre surprinderea tuturor (inclusiv, se pare, a goților), armata sa a fost distrusă, iar împăratul și comandanții superiori uciși.

Goții, cărora li s-au alăturat alte bande de barbari, s-au deplasat către Constantinopol, unde vizau alimen­tele mai degrabă decât prada, și în orice caz ei nu puteau să cucerească un oraș puternic fortificat. Dife­ritele grupuri au ajuns să se lupte între ele și, în 382, împăratul Theodosius a încheiat un tratat cu vizigoții, colonizându-i în Tracia, la Dunăre, unde li s-a permis să fie conduși de propriile lor căpetenii și să lupte sub comanda lor ca foederati. Această așezare nu a durat mult și la scurt timp după înfrângerea lui Arbogast, vizigoții, conduși de Alaric, se aflau din nou în mișcare jefuind Roma în 410, înainte ca, în sfârșit, să fie colonizați în Galia de sud-vest în 418.

Această colonizare a unui popor întreg –unele estimări vorbesc de peste 200.000-a constituit un model pentru viitoarea absorbire de popoare barbare, care fie scăpaseră dincolo de Dunăre sau Rin, fie invadaseră și fuseseră respinși, dacă nu chiar înfrânți. Aceste popoare au fost ostrogoții, vandalii, burgunzii, suevii (suebii), și, mai târziu, lombarzii (sau longobarzii). În mod tradițional reașezarea însemna acordarea în chip nemijlocit a unor proprietăți nelocuite sau confiscate barbarilor. Procesul prin care vizigoții, burgunzii și ostro­goții au fost colonizați a fost văzut de obicei ca o prelun­gire a hospitalitas, adică sistemul prin care soldații erau încartiruiți la populația civilă, primind o treime din proprietățile pe care erau așezați. O proce­dură de asemenea factură sugerează o dislocare de proporții a structurii economice și sociale a regiunilor în care au fost colonizați barbarii. De curând s-a sugerat că în loc să primească proprietăți, barbarilor li s-au acordat cote-părți din veniturile rezultate din impozite lăsând astfel pe proprietari în posesia netulburată a pământului lor.[3] Realitatea era probabil undeva între cele două extreme și se deosebea substanțial de la o regiune la alta. Autorii contemporani vorbesc destul de clar despre alocarea de pământ goților și altora, iar încer­cările sistematice de a citi aceste relatări ca hiperbole ori licențe retorice sunt forțate. Pe de altă parte, judecând după dovezile arheologice,  se pare că războinicii barbari s-au așezat în regiuni nelocuite în Gallia și Italia și de obicei nu au ocupat fizic teritoriile care le-au fost acordate. Ei erau înclinați să rămână în orașe și în puncte strategice de-a lungul frontierei, strângând chiriile sau taxele din terenurile alocate, la fel cum procedau mulți aristocrați romani. Ofițerii romani, dornici să păstreze măcar iluzia sistemului imperial, ar fi putut uneori să vadă asemenea aranjamente ca taxe: a treia taxă, de obicei colectată pentru administrația centrală ar fi putut să fie predată barbarilor federați. Nu este limpede dacă barbarii care le primeau și romanii care le plăteau făceau o astfel de distincție între taxe și chirii. Totuși, este clar că în secolele IV-V sistemul de taxare în Imperiu a suferit schimbări radicale, care au afectat direct capacitatea sa de a sprijini apărarea și de a menține structura socială.

IMPOZITAREA

Întreținerea armatei cerea cheltuieli enorme, care puteau fi acoperite prin transformarea mijloacelor prin care statul colecta venitul său. Imperiul roman, în ciuda bogăției sale, nu a dezvoltat niciodată un sistem de împrumut garantat cu veni­tu­rile viitoare prin ceva asemănător obli­gațiunilor – aceasta fiind o invenție medievală. În schimb, împărații au încercat să facă față cererilor finan­ciare enorme prin revizuirea radicală a sistemului de taxe – o trans­for­mare care a avut impli­cații vaste nu numai asupra struc­turilor econo­mice, ci și a celor sociale și politice.

În mod tradițional veniturile anuale ale condu­cerii impe­riale, colectate din provincii, erau diversele tipuri de tributum, în aparență, forme de taxe directe sau „contribuții” pentru care administrația centrală autoriza curia locale să le impună, pentru a îndeplini obliga­țiile lor comune. Modul de strângere a impozitelor pare să fi fost lăsat la discreția autorităților locale, numai sumele totale fiind fixate de provincie. Din pricina prestigiului ce putea fi câștigat prin demonstrarea calității civice, în vremurile bune aceste impozite erau adesea plătite aproape în întregime de cei bogați, ca parte a rolului lor de cetățeni de frunte, curiales ori decurioni, care erau membri ai unei curia locală. În același mod, multe din serviciile publice ale Imperiului se bazau pe contribuțiile voluntare ale celor bogați, aflați în funcții publice, și pe munca celor săraci, lucrând la drumuri sau alte lucrări similare. Acest sistem era avantajos pentru magnații locali, întrucât el plasa centrul atenției publice către comunitatea locală în care ei jucau un rol de frunte. Era benefic și pentru conducerea imperială pentru că econo­misea bani și forță de muncă prin utilizarea serviciilor celor bogați și ale magistraților locali. Era totuși viciat de posibi­litatea ca, prin proeminența lor, acești indivizi să influențeze conducerea imperială în vederea micșorării temporare a impozitelor solicitate. Când aceasta s-a întâmplat, așa cum a fost în timpul domniei lui Marcus Aurelius, întrucât împăratul nu putea să facă împru­mu­turi pe seama veni­tu­rilor viitoare, a fost silit să deva­lorizeze moneda pentru a face față scăderii încasărilor. Cu toate acestea, într-o perioadă de nevoi crescânde și de inflație accelerată, impo­zi­tele fixate nu au fost suficiente pentru a acoperi nece­sitățile armatei imperiale. Deși în secolul al IV-lea sala­riul real al militarilor și al funcționarilor civili fusese redus prin devalorizare la o jumătate din ceea ce primiseră la sfârșitul secolului al II-lea, numărul sporit de militari și per­sonal administrativ civil, inega­litățile în strângerea taxelor, pierderile de populație și devastările pricinuite de jafuri și războaie au adus finanțele imperiale într-o criză serioasă.

În timpul crizei din secolul al III-lea, colapsul monedei și presiunile imense puse asupra tezaurului, pentru a acoperi necesitățile armatei, au silit la trans­for­marea sistemului de impozitare. Prima, instituită sub Dioclețian, a fost introdu­cerea unei taxe, annona, în principal pe producția agricolă, care era colectată prin intermediul autorităților locale. Pentru a asigura o repartizare echitabilă a acestei taxe, în secolul al IV-lea, a fost realizat un nou sistem, bazat pe impozitul personal mai degrabă decât pe cel comunal. Toți cetă­țenii aveau o obligație la impozit, indicând capacitatea lor de a contribui la annona. Această obligație a fost calculată pe baza unei măsuri numite iugum, care se baza pe cantitatea de pământ arabil, și pe capitatio, care după unii cercetători era o taxă pe cap de locuitor, alții o interpretează în sens general ca fiind „obligația de a plăti impozit” a unui individ ori a unei bucăți de proprietate. Deși inițial acest impozit se întemeia pe bogăția personală a cetățenilor individuali, pe la sfârșitul secolului al IV-lea întregul sistem se baza pe cote părți ale valorii pămân­tului.[4] În cele din urmă, scopul sistemului de impozitare roman era acela de a scoate plățile de la cei bogați sub formă de aur. țăranii liberi, numiți coloni, fiindcă nu erau proprietari de pământ, erau obligați să cultive anumite terenuri pentru a-și achita obligațiile lor de impozit. Treptat, stă­pânul a fost pus în poziția de strângător de impozite, pri­mind astfel o putere consi­derabilă asupra persoa­ne­lor pentru a se asigura că vor genera venitul necesar din teren.

La început acest impozit era adus la zi în mod periodic, iar strângerea se făcea ca și înainte, de către ma­gistrații curiali locali. Cu toate acestea, scăzând popu­lația și produc­tivitatea agricolă, și pe măsură ce unii indivizi au obținut scutiri de părțile lor personale de impozit, și sporind tot mai mult necesitățile Imperiului de finanțare a armatei, în sistem au apărut inegalități serioase și extrem de împovărătoare. În același timp, impozitarea a ajuns să fie considerată în termenii unor unități abstracte de profituri potențiale din taxe, care puteau fi transferate de pe o listă de impozite pe alta.

Efectele acestui sistem de impozitare, în secolele IV-V, au condus la o transformare a rolului elitelor locale în cadrul guvernării imperiale. Acei curiales, respon­sabili cu achitarea impozitului anual, erau amenințați cu ruina, chiar și atunci când acesta nu putuse fi strâns la nivel local. Astfel prestigiul și importanța serviciului public, în mod tradi­țional voluntar, a intrat în declin. În timp ce unii indivizi bogați au reușit prin diverse mijloace legale și ilegale să scape de impozite și să-și ușureze poverile lor individuale, sarcina celor respon­sabili pentru întreaga comunitate a sporit neîncetat. Efectul firesc a constat din distrugerea impor­tanței curiei locale ca centru al vieții publice și a tradiției servi­ciului public, ca semn al presti­giului. Poverile asupra curialilor erau de asemenea natură încât indi­vizii erau obligați să accepte aceste funcții, inter­zicându-li-se evitarea îndatoririlor prin mutarea în alte orașe. Acei inși dornici să participe la strângerea impozi­telor (și au fost întotdeauna câțiva) sperau să folosească puterea lor în scopul de a stoarce bani de la populație pentru profitul personal. Pe măsură ce importanța acestei comunități locale a decăzut, administrația provincială s-a implicat mai direct în strângerea annonei, iar brațul lung al agenților venitului imperial s-a întins pentru prima dată până la cetățenii individuali, prea slabi pentru a obține privilegiile speciale care îi protejau pe cei puternici. Declinul ser­vi­ciu­lui public voluntar, rezultat direct al poverii impo­zi­telor, a condus la sporirea birocrației imperiale, care a dus la creșterea și mai mare a cererii de venituri din taxe.

Învingătorii:
O aristocrație de proprietari de pământ

Primii beneficiari ai acestei trans­for­mări au fost marii proprietari fun­ciari din clasa senatorială în Apus, care în virtutea legăturilor lor imperiale și a mijloacelor mili­tare private erau de fapt imuni față de povara crescândă a impozitelor. Astfel, Apusul se confrunta cu paradoxul unor indivizi extrem de bogați și al unui tezaur extrem de sărac. S-a estimat că veniturile anuale totale ale jumătății răsăritene a Imperiului se ridicau la aproxi­mativ 123.000 kg aur, din care aproximativ 20.000 kg erau destinate armatei. În același timp bugetul anual al Apusului era de apro­xi­mativ 9.000 kg aur –o cifră aproape nesemnificativă dacă ne gândim că un senator italian bogat putea avea ușor un venit anual de 2.800 kg aur. Pentru indivizii din această categorie, credința față de Romanitas însemna în primul rând fidelitate față de tradiția unei elite culturale și păstrarea imunităților și privilegiilor clasei lor. Asemenea preo­cupări treceau înaintea problemei păstrării con­tro­lului imperial, care dacă însemna ceva, atunci era o ame­nin­țare la adresa autonomiei lor. Dacă barbarii _reprezentau mijloacele prin care Constantinopolul făcea pe puținii bogați să dea socoteală, atunci trebuia să li se reziste; dacă barbarii și regii lor puteau să păstreze privilegiile aristocrației senatoriale, atunci erau bineveniți. Astfel, nu este nici o mirare că, la mijlocul secolului al V-lea, un aristocrat galo-roman de la curtea regelui burgund putea să-l persi­fleze pe un sfânt creștin, care prezisese ruina Imperiului, întrebându-l de ce nu s-au împlinit prezi­ce­rile sale. Într-adevăr, Imperiul, ca realitate politică, dis­pă­ruse în Burgundia, dar pentru că poziția aristocratului nu suferise vreo schimbare negativă, el nici măcar nu observase decesul![5]

Romanul care nu știa că nu mai trăiește în Imperiul roman era reprezentantul unei aristocrații relativ noi, ale cărei origini nu coborau mai devreme de domnia lui Constantin. Secolul al IV-lea fusese deosebit de prosper pentru cei din Apus, care se bucurau de favoarea imperială. La început, aceștia erau aristocrații romani și barbari de la curtea din Trier. Acest oraș, care fusese reședință imperială și loc al prefectului Galliei până în anii 390, putea fi descris în mod alegoric, la mijlocul secolului, ca egal Romei și Constantinopolului. Orașul, cântat de Ausonius și alți poeți latini, servea ca un centru vital pentru interacțiunea și asimi­larea elitelor romane și germanice. Aici, multe căpetenii france și alamane au intrat în serviciul Romei, și de aici „germanii imperiali” erau puși la conducerea popoa­re­lor lor, pentru a asigura colaborarea acestora cu Roma. În ciuda bogăției și importanței sale, semnificația Trierului se baza în întregime pe rolul său de centru administrativ. Orașul a început să decadă după ce împăratul Honorius a mutat reședința sa la Milano, și apoi la Ravenna, în ultimii ani ai secolului al IV-lea. În jurul anului 395, comandantul militar Stilicho a hotărât să mute prefectura la Arles. Familiile care ajunseseră la putere, prin favoarea de la curte, l-au urmat pe împărat și pe prefect la sud și în răsărit. Declinul a fost accelerat de jefuirea (dar nu distrugerea, se pare) orașului de către barbari nu mai puțin de patru ori, între 410-435.

… fragment

[1] P. C. J. A. Boesles, Friesland tot de elfde eeuw, S’Gravenhage, Martinus Nijhoff, 1951, p. 130, planșa 16.

[2] Eugipius, Vita Severini 21, Monumenta Germaniae Historica (citat de aici înainte MGH) Auctores Antiquissimi (de aici înainte AA) vol. I posterior, p. 19.

[3] Walter Goffart, Barbarians and Romans A. D. 418-584: The Techniques of Accomodation (Princeton: Princeton University Press: 1980).

[4] Walter Goffart, Caput and Colonate: Towards a History of Late Roman Taxation (Toronto: University of Toronto Press: 1974).

[5] Vita patrum Iurensium Romani, Lupicini, Eugendi, II, 10, MGH Scriptores rerum Merovingicarum (citat de aici înainte SSRM) 3 p. 149.