Civilizația sovietică – o periodizare

Civilizația sovietică – o periodizare

Așa numita sferă a vieții private nu trebuie să ne scape, pentru că tocmai aici va fi atins obiectivul final al revoluției.

1. Lunacearski, 1927

Cele patru volume din Sovietland sunt o încercare de a cuprinde, cât se poate de complet, ceea ce reprezintă civilizația sovietică – modul de viață al oamenilor, surprins prin intermediul câtorva categorii sociale, realitățile de zi cu zi, cele politice și cele relativ private, care, în cele din urmă, au ajunsă să se diferențieze vizibil de cele din Europa Occidentală sau, mai bine zis, de cealaltă parte a Cortinei de Fier.

Când vorbim despre secolul al XX-lea, la prima vedere, avem impresia că lucrurile sunt aceleași peste tot. Și în Rusia, până la Revoluția din Octombrie, lucrurile au stat aproximativ la fel. Venirea la putere a bolșevicilor a avut ca obiect schimbarea nu numai a regimului politic, ci și o modificare din temelii a vieții sociale, a relațiilor dintre oameni și a legăturilor lor cu puterea, chiar a omului ca individ separat. Se construia o societate nouă ce avea la bază o nouă filosofie și, pentru ca totul să fie transpus în practică mai bine, era nevoie de o reformă permanentă, atât la nivelul mentalităților, cât și la cel al condițiilor de viață. Dacă la nivel ideologic, lucrurile mai puteau fi „înghițite” de oamenii de rând, neînregimentați, situația s-a schimbat radical odată cu punerea în practică a principiului prin care de dorea modelarea vieții private: oamenii nu trebuia să fie lăsați să trăiască, să se dezvolte în condițiile specifice epocilor burgheze anterioare. De acum înainte comunizarea era elementul dominant: cetățenii sovietici trebuia să trăiască la comun, să mănânce la comun, să participe la campanii economice și sociale la comun; până și cultura trebuia să se supună principiilor realismului socialist, nu trebuia să se desfășoare nimic în afara semenilor, animați de aceleași imbolduri socialiste. Nu se lăsa, practic, loc oamenilor de a gândi pe cont propriu și, mai ales, de a gândi ceva împotriva statului, de a se alia cu alți nemulțumiți pentru a desfășura mai apoi activități antisovietice…

Amenințați de spectrul îmburghezirii și al cosmopolitismului, liderii politici au dorit să o rupă imediat, necondiționat, cu vechile realități și concepții și să realizeze această reformă multilaterală în același timp. Lucrul a fost extrem de dificil și s-a resimțit din plin în viața oamenilor: era greu de acceptat noua ideologie, dar și mai greu să te adaptezi pe toate planurile la aceste realități noi care nu erau deloc clare. În fapt, nici conducătorii nu știau prea bine ce aveau de făcut, decât în linii mari. Acest sistem de reformă „din mers”, declanșat cu patos încă din primele zile de după revoluție, a fost aplicat până aproape de sfârșitul anilor 20, când economicul și-a spus definitiv cuvântul: riscul de a pierde susținerea populației și de a se declanșa manifestări de protest la scară mare era enorm, așa că Lenin a dat undă verde unei perioade de respiro, un metisaj între formele economice ale capitalismului și ideologia socialistă, cunoscut în istorie sub numele de Noua Politică Economică.

Odată cu consolidarea poziției lui Stalin la conducere, s-a trecut la o reformă concentrată pe obiective prioritare, și ele destinate a fi împlinite prin intermediul planurilor cincinale, pe o perioadă mai lungă de timp. Acum nu se mai punea problema supraviețuirii (decât fizice, dacă avem în vedere faptul că acum a avut loc și cea mai amplă campanie de represiuni din societatea sovietică, Marea Teroare), nici în țară, nici în afara ei. Cuvântul de ordine era acum grandoare, demonstrarea ideii că URSS este un stat deosebit, etalon, pe arena mondială și că dezvoltă deja elemente specifice atât la nivelul politicului, dar și la cel al culturii și civilizației. Toate reformele staliniste în acest sens confirmă existența unei noi epoci, cea care a și fost mai apoi asociată cu comunismul în general.

Perioada postbelică, marcată de destalinizare și de o mai mare orientare spre Vest, poate fi caracterizată, în linii mari, prin ideea de criză. La nivel politic, destalinizarea propusă de Hrușciov, fără a fi însă o încercare de reformă a sistemului, a dat totuși un ton (fals) de schimbare; la nivel economic, criza economică s-a acutizat prin campaniile din ce în ce mai susținute de militarizare, dezvoltate cu mare patimă la adăpostul noilor concepte geopolitice vehiculate pe atunci: Cortina de Fier și Războiul Rece. În sfârșit, deși la nivelul oamenilor de rând se putea observa un anumit progres în privința nivelului de trai, proiectele neduse până la capăt sau tarate de politica de reducere masivă a cheltuielilor, chiar și în domeniile care erau vizate explicit de propaganda de stat, au constituit o primă treaptă în îmbunătățirea condițiilor de trai, dar și ea poate fi considerată așa cu mari rezerve. Perioada lui Brejnev, considerată a fi de stagnare, a constituit totuși și ea, în anumite momente și în anumite domenii, mai ales economic, un factor de dezvoltare, mai ales dacă avem în vedere faptul că acum, în pofida propagandei susținute antioccidentale, începând cu primii ani de după război, se observă o întoarcere masivă a cetățenilor sovietici spre occident și spre modul de viață occidental. Perestroika lui Gorbaciov este chiar acordul final al acestei orientări, când inclusiv la nivel înalt, prin deschiderea față de Occident și politica reciprocă de demilitarizare, se încearcă o restructurare a regimului sovietic, însă fără folos.

Pentru a vorbi de civilizația sovietică, trebuie mai întâi să decelăm câteva perioade de timp care sunt cu adevărat reprezentative în acest sens. În mod tradițional, discutăm de Rusia sovietică după preluarea puterii de către bolșevici, în anul 1917, după lovitura de stat din octombrie, punctul final al ei fiind marcat de anul 1991, când s-a prăbușit Uniunea Sovietică, fostul imperiu dezmembrându-se în mai multe state care păstrează în continuare, încă multă vreme, mărcile sovietismului.

În realitate, primele și ultimele decenii ale intervalului considerăm că trebuie să fie scoase din calcul. În primul deceniu puterea bolșevică începe, cu salturi de intensitate variată, să se consolideze. Să nu uităm, de asemenea, că, formal, URSS a apărut în 1922, dar abia după încheierea Războiului Civil și mai ales a urmărilor lui putem vorbi cu adevărat de trăsături specifice ale noii orânduiri care se observă nu numai la nivel politic și ideologic, cât la nivelului modului de viață al indivizilor din societate. Perioada care a urmat până la cel de-al Doilea Război Mondial poate fi considerată prim fază autentică de cristalizare a modului de viață autentic sovietic. Perioada celui de-al Doilea Război Mondial și scurta perioadă de revenire de la finalul acestuia trebuie să fie tratate special, întrucât acestea au marcat și, evident, au perturbat în mod clar elementele cotidiene ale modului de viață sovietic.

Așa cum se discută, de regulă, și când este vorba despre prezentarea sistemului politic, epocile marcate de anumite personalități sunt de remarcat și în cazul civilizației sovietice. Vorbim astfel de etapa stalinistă – cu perioada de formare, de apogeu, de suspendare (anii celui de-al Doilea Război Mondial) și de refacere –, apoi de epoca lui Hrușciov, a lui Brejnev și, în fine, a lui Gorbaciov.

Cu elemente constant păstrate de-a lungul acestor perioade sau cu cele specifice numai unora dintre ele, vom încerca să conturăm, în linii destul de mari, caracteristicile civilizației sovietice, constante și semnificative atât pentru cetățenii sovietici, cât și pentru cei din afara sistemului. În afara elementelor concrete de civilizație materială, vom aborda și aspecte spirituale, nu în ultimul rând și din domeniul imagologic, pentru că, și (mai ales) în domeniul sovietologiei, fără stereotipuri nu se poate! Vom încerca să prezentăm separat aceste stereotipuri ale modului de viață sovietic și ale cetățenilor statului așa cum au fost ele consolidate în exterior.

1. Revoluția și Războiul Civil.
Comunismul de război

Perioada revoluției din Octombrie și a Războiului Civil la prima vedere nu are anumite trăsături distinctive a ceva ce poate fi numit civilizație sovietică. Totul continua să se desfășoare, în virtutea inerției, după organizarea din vechiul regim: și transporturile, comerțul, activitatea oamenilor, educația, până și viața în armată (cu deosebire frontul, care și-a continuat luptele pe câmpurile Europei). Acum însă începe să se simtă din ce în ce mai mult criza economică, declanșată începând cu anul 1914, odată cu începerea Primului Război Mondial. În ciuda retoricii gălăgioase a bolșevicilor, și în opoziție, și când se aflau deja la putere, „proasta organizare” a aprovizionării, fie că era vorba de front sau de populație, nu a putut să fie deloc îndreptată; am putea spune, de altfel, că această situație de criză, mai ales în privința alimentelor, combustibilului, sistemului de transport, a locuințelor etc. (observăm că sunt domeniile cele mai importante, care afectează profund viața oamenilor) a rămas o constantă, la proporții diferite, a sistemului sovietic, de la începutul său și până la disoluție. Iată o mențiune, din decembrie 1919, despre viața din Petrograd:

Orașul are o înfățișare moartă: casele nu sunt renovate de la începutul războiului, din loc în loc caldarâmul s-a prăbușit, bucățile de pavaj din lemn sunt furate mereu de locuitori. Caldarâmul de piatră e invadat de iarbă până la brâu. și totuși sunt vreo 700.000 – 800.000 de locuitori. Oamenii sunt palizi, slăbiți, posaci, merg tăcuți prin mijlocul străzii (nu mai sunt birjari, tramvaiele aproape nu mai circulau, automobilele merg numai noaptea, sunt ale bolșevicilor). La fiecare pas vezi un om sau un cal de jur căzut. Nu se adună nimeni în jurul oamenilor, nu au cu ce să-i ajute, dar în jurul cailor imediat se adună femeile și câinii, care îl împart imediat…[1]

Tot acum începe scindarea socială încurajată de către guvernanți: se construiește de-acum o lume fără clase, dar în care categoriile sociale sunt ridicate la nivel de clasă. Cu încuviințarea lui Lenin, ia naștere clasa numită mai apoi a nomenclaturii – oamenii puterii care trebuia să se bucure de toate bunurile necesare imediat, fără a pierde timpul, cum o făceau ceilalți cetățeni, cu obținerea lor. Lozincile oficiale anunțau sus și tare că trebuia să fie protejate din punct de vedere social aceste persoane, politicienii și administratorii profesioniști, care-și petrec viața doar pentru binele comun și proiectând contururile noii societăți. De la asigurarea hranei în cantine speciale, mai apoi și printr-un sistem privilegiat de rații până la asigurarea de locuințe de serviciu, permanente sau pentru perioada vacanțelor, la bilete gratuite la sanatorii de recuperare ș.a.m.d., sistemul de privilegii s-a dezvoltat semnificativ de-a lungul timpului. În pofida criticii aparente, niciun conducător politic ulterior (cu excepția lui Malenkov) nu a renunțat niciodată la acest sistem, extrem de costisitor pentru stat și care a stârnit dintotdeauna nemulțumirea oamenilor muncii, considerați în mod explicit cetățeni de rangul al doilea.

La nivel vestimentar, și marea nomenclatură, și micii lideri se remarcă prin folosirea masivă a hainelor de piele; acestea au fost păstrate mai apoi, ca un indicator politic, în absența uniformelor, de către formațiunile de cekiști, însărcinate cu (supra)vegherea noilor cuceriri ale societății și cu vânarea dușmanilor lor. Categorii sociale diferite, la prima vedere egale, erau și cea a muncitorilor și a țăranilor; cu timpul cei din urmă au fost din ce în ce mai marginalizați și ostracizați; trebuie să spunem aici că nici muncitorii nu s-au bucurat decât în lozinci de drepturi deosebite (cu excepția poate a constructelor de propagandă ale stahanoviștilor și udarnicilor, fruntașii în producție de care țara avea nevoie în anumite momente).

Legat de acest aspect, apar primele forme de uniformizare și înregimentare politică a unor categorii de vârstă. Primele mlădițe vizibile ale omului nou erau oktiabriata, pionierii, comsomoliștii. La început mai timid, dar mai apoi extrem de consecvent, regulile de funcționare a respectivelor instituții încep să se perfecționeze, să se unifice, pentru a ajunge, în cele din urmă, la politizarea și chiar militarizarea sistemului de educație din Uniunea Sovietică. Modelarea ideologică a mentalului tinerilor sovietici era un element de prim rang, care trebuia să asigure supunerea totală din partea respectivelor instituții apartinice față de partidul unic și interesele lui.

Schimbarea structurii de clasă a societății sovietice (în procente)[3]

Acum a apărut pentru prima dată ideea de muncă voluntară, făcută benevol de către cetățenii sovietici, în timpul liber; de muncă forțată, pe care oamenii trebuia s-o presteze în sectoarele deficitare, prioritare ale economiei de stat, prin mutarea sau delegarea de la locurile de muncă în care activau în acele locuri unde patria avea nevoie de forță de muncă sporită.

Evident, categoria intelectualilor, deloc iubită și în vechiul regim, era considerată una ostilă, germene al nemulțumirilor și manifestărilor antisovietice, prin urmare a început să fie din ce în ce mai marginalizată. Cu toate acestea, trebuie să spunem că în timpul lui Lenin lumea artiștilor, a scriitorilor s-a bucurat încă de o mare bunăvoință, în măsura în care, evident, o parte dintre ei îmbrățișaseră noua ideologie și ajutau puterea în continuarea unei imagini cât mai potrivite. De asemenea, scriitorii de toate felurile încă mai puteau scrie ce doreau și chiar să-și publice materialele la edituri din străinătate, iar volumele erau aduse și difuzate în Rusia. Din punct de vedere cultural, contactul cu Occidentul era, la acest nivel, încă deschis.

Nesiguranța socială în care se edifica noua societate, dar mai ales principiile fundamentale ale construcției socialiste în viziunea marxist-leninistă (dictatura proletariatului) au dat tonul apelării, în masă și în forță, la politica de represiune. Violența îndreptată împotriva așa-zișilor dușmani ai poporului (în general, repre­zentanți ai claselor și categoriilor sociale neagreate de noua putere, a membrilor fostelor partide politice), împotriva propriilor militari din noua Armată Roșie, împotriva țăranilor și a altor persoane „nesupuse” ar putea părea, la prima vedere, o trăsătură temporară, impusă de politica comunismului de război. Faptele au arătat că această realitate va fi o constantă a regimului socialist, fără de care el nu se va putea menține la putere.

2. NEP

Așa cum îi spune numele, al doilea moment semnificativ, care are puternice implicații asupra modului de viață al cetățenilor sovietici, se referă la o revigorare economică. Pentru marxiști, economicul este fundamental și Lenin, care și-a dat seama că dacă acesta nu se va redresa, experimentul politic nu va mai putea avea loc. La cel de-al doilea congres panrus al departamentelor de educație politică, din octombrie 1921, Lenin a recunoscut: „prin încercarea de a ne îndrepta drept spre comunism am suferit până în primăvara anului 1921 o înfrângere economică mai serioasă decât oricare dintre cele venite din partea lui Kolceak, Denikin și Piłsudski”. Deși pentru mulți implementarea NEP „nu poate fi numită decât o înfrângere foarte severă și o retragere”[4], Lenin și-a convins tovarășii de necesitatea de a folosi, pentru o scurtă perioadă, mijloacele de administrare capitaliste, pentru a pune pe roate economia, atât cea de stat, cât și cea privată.

Deși noul regim nu încuraja proprietatea privată, liderii politici și-au dat seama că nu mai așa îi pot cointeresa pe oameni să lucreze nu numai pentru sine, ci și pentru stat; de fapt, pe seama activităților private „aprobate” în perioada NEP-ului cele mai multe dintre sectoarele aflate în criză au putut să se revitalizeze. În același an, 1921, Lenin îi îndemna pe bolșevicii nespecialiști în ale comerțului să învețe ceva de la noii capitaliști: „Întoarceți-vă la afaceri, toți. Capitaliștii o să fie în preajma voastră… Ei o să facă profit de sute de ori pe seama voastră. Toți o să profite în jurul vostru. Lăsați-i să facă avere, dar învățați de la ei cum să conduceți o afacere. Numai atunci o să puteți să construiți o republică comunistă”.

Din dorința de a recâștiga bunăvoința țăranilor, s-a renunțat la rechiziționarea grânelor, apelându-se la un sistem de schimb în natură, la un preț destul de scăzut totuși; comerțul privat trebuia limitat la un simplu schimb de bunuri pe piețe locale. În curând însă s-a văzut că nu putea fi stopat comerțul privat pe scară largă, dar, pentru a atinge obiectivele ulterioare, statul a închis ochii asupra lui. Pentru a pune pe picioare industria sovietică și pentru a urni astfel exportul, era nevoie de provizii suficiente de alimente pentru întreținerea mâinii de lucru proletare, provizii ce puteau fi adunate numai în urma acestei producții și a acestui comerț liber.

Pe lângă comerț, care s-a extins de la piețele locale la piețele mai ample, s-a permis deschiderea de ateliere și manufacturi, tipografii și edituri, instituții medicale, până și transportul pe cale ferată nu mai era monopol exclusiv al statului; mai mult, oamenii de afaceri particulari puteau obține credite. După 4 aprilie 1922 se putea deține valută, pietre prețioase, aur, argint, platină, în monede sau lingouri. Particulari și cooperative puteau închiria fabrici de la stat pentru a le dezvolta, conform unui ordin al Sovnarkom din 5 iulie 1921; mai mult, întreprinderilor de stat li se permitea să facă afaceri cu asemenea particulari, mai ales în ceea ce privește achiziționarea de materii prime. Lucrul cel mai important este că toate aceste decrete erau oglindite în noul Cod Civil al URSS din 1 ianuarie 1923, prin care se garanta dreptul proprietății și erau legalizate sferele de activitate comercială[5].

Modelul de civilizație a fost, până după perioada NEP-ului, cel al vechii aristocrații ruse. Putem vorbi astfel despre un fel de kitsch în ceea ce privește îmbrăcămintea purtată, coafurile, modul de a vorbi și de a se comporta, pe care o populație urbanizată peste noapte (muncitori și țărani veniți la oraș, soldați acum liberi) încerca să și le însușească din dorința de a arăta tuturor că sunt noii stăpâni ai societății. Boomul economic, nestânjenit în niciun fel, a dus la un salt extraordinar, dar și la un amestec eterogen de elemente în viața cetățenilor sovietici. Este semnificativă descrierea pe care o face F.I. Dan, membru al partidului menșevic, ieșit din închisoare în anul 1922:

Nu-și putea crede ochilor: ceea ce se întâmpla pe străzile din capitală îi aducea aminte de anii care precedaseră începutul Primului Război Mondial. A văzut noi îmbogățiți bine hrăniți, care-și expuneau fără rușine bunăstarea, în ciuda sărăciei în care era cufundată întreaga Rusie. În vitrinele magazinelor se lăfăiau dulciuri, fructe și tot felul de obiecte de lux. Teatrele și sălile de concert din Moscova își recăpătaseră strălucirea de odinioară, spectatorii erau îmbrăcați în blănuri și erau împodobiți cu diamante, negustorii care nu mai departe de acum doi ani erau vânați ca „speculanți” își demonstrau deschis bogăția. Dan își amintea că pe străzi puteai auzi din nou formula de adresare „boierule”…[6].

În viziunea lui Lenin, acest nou tip de economie trebuia să dureze între zece și douăzeci și cinci de ani, până la restabilirea deplină a industriei sovietice. În martie 1922 deja se grăbea în estimări, anunțând bătălia decisivă cu capitalismul în viitorul apropiat. Pentru mulți bolșevici, perioada NEP-ului, când au proliferat din plin speculanții, când s-a produs o revenire masivă a burgheziei, era văzută ca o Nouă Exploatare a Proletariatului. Aleksandr Barmin, bolșevic, spunea: „Ne simțeam de parcă  revoluția fusese trădată și era momentul să părăsim partidul. „Capitalismul se întoarce. Banii și vechile inechități împotriva cărora am luptat au revenit.”… Dacă vor apărea din nou banii, oare nu o să apară și oamenii bogați? Oare nu ne aflam pe o pantă alunecoasă care ne ducea înapoi în capitalism?”[7] Nu întâmplător a apărut, pentru bolșevici, imaginea odioasă a nepmen-ului, un speculant obraznic, profitor, avid de îmbogățire.

Dar oamenii nu trebuia să se îngrijoreze: statul veghea cu atenție la proiectul pe care îl avea în minte și se lucra, chiar dacă cu pași mici, dar se lucra la dezideratul comunizării. Acum încep să se dezvolte comunele – de la forme de lucru în comun al pământului, un fel de precursoare ale colhozurilor, până la locuințe în comun – un fel de sistem de garsoniere deservite de spații sociale la comun, în care oamenii să se întâlnească în timpul liber sau în timpul meselor. Apar și fabricile-bucătării, cantine de tip nou, destinate să deservească fabrici sau cartiere întregi: era vorba, până la urmă, nu numai de degrevarea de timp pentru femeile sovietice, care nu mai trebuia s-o facă pe gospodinele, putând să-și petreacă timpul mult mai util din punct de vedere social; oferind masa la comun, statul putea gestiona singur chestiunea alimentelor și oamenii nu mai puteau constata așa de ușor că au de-a face cu crize de producție pentru anumite alimente de bază…

3. Perioada stalinistă

Perioada stalinistă poate fi împărțită, convențional, în două mari perioade: aceea de declanșare a unor mari proiecte sociale ce trebuia să fie implementate cu ajutorul planurilor cincinale și prin folosirea masivă a terorii (foamete, deportări, execuții, trimiteri în Gulag), urmată de perioada „aristocratică”, de lux, în care Stalin dorea să demonstreze superioritatea și viabilitatea programului socialist, care putea oferi lumii întregi, dar și cetățenilor săi realități palpabile, care nici măcar nu puteau fi visate acum un deceniu (dezvoltarea economiei, mai ales a industriei grele, electrificarea, realizarea metroului și dezvoltarea masivă a transporturilor, realizarea zgârie-norilor și a blocurilor de mare confort, deschiderea de linii de producție uriașe pentru industria alimentară și cea a bunurilor de consum ș.a.).

Viața aristocratică, pe picior mare, intra cumva în conflict cu imaginea ascetismului bolșevic, impusă de-a lungul istoriei de reprezentările revoluționarilor ruși. Orice om sovietic își putea permite chiar o servitoare, plătită cu bani puțini, evident, o fată luată de la țară, fără ca acest lucru să contravină moralei comuniste (doar nu dispuneau de mai mulți angajați, ci de unul singur!).

Lupta cu dușmanii poporului a continuat cu și mai mare virulență. Cu această ocazie a fost declanșată, în mai multe reprize, o campanie de epurări ce au vizat toate categoriile sociale din Rusia Sovietică: poate că manifestarea ei cea mai spectaculoasă a avut loc la vârf, unde liderii incomozi ai partidului a trebuit să dea și ei socoteală, alături de membri de partid de mai mică importanță; țărănimea a fost decapitată și aneantizată, redusă la o forță conciliantă de muncă ce trebuia să pună în practică dezideratul suprem, colectivizarea – adică renunțarea în totalitate la formele, chiar și rudimentare, de proprietate privată pe teritoriul URSS. Intelectualitatea, politică și de creație, a fost și ea supusă, în timp ce muncitorii, care satisfăceau nevoile propagandistice ale statului, erau promovați mereu ca motorul ce asigura progresul statului (e semnificativ și faptul că Stalin și-a sabotat în mod conștient copilul favorit, colectivizarea, prin permiterea migrării de la sat la oraș, în sectoarele industriale mereu deficitare).

În această perioadă se poate vorbi și de o reorientare spre Europa și Statele Unite ale Americii, care trebuia să fie imitate, cu mijloace proprii, pentru a se demonstra că și cetățenii sovietici sunt în ton cu noutățile civilizației occidentale. Este perioada unor schimburi intense și achiziții de tehnologie de ultimă oră (industrie grea, construcția de electrocentrale, arhitectură, dezvoltarea industriei alimentare și a bunurilor de consum etc.).

Nu în ultimul rând, spre finalul anilor 30, industria militară are un reviriment extrem de puternic, pentru că Uniunea Sovietică chiar se pregătea de război (independent de tonul dat de Germania fascistă în anul 1939). Armata Roșie a fost creată în anul 1918 și, până în acest moment, a fost supusă mai multor restructurări ce vizau personalul selectat, mai ales cadrele de instrucție, uniformele și chiar armamentul din dotare. Cea mai semnificativă dintre reforme a avut loc chiar în preziua declanșării celui de-al Doilea Război Mondial, care ar fi dus, în viziunea mai multor istorici, chiar la acea indecizie, nesiguranță a URSS din primele săptămâni ale declanșării Operațiunii Barbarossa în Rusia.

În această perioadă clasică a socialismului în Rusia sunt puse și bazele sărbătorilor oficiale. Dacă 7 noiembrie, 1 mai, mai apoi 9 mai au fost celebrate din anii imediat următori ai evenimentelor respective, în timpul lui Stalin sărbătorile sunt unificate, uniformizate în ceea ce privește cadrul ritual și instituțional; tonul este dat de Centru care, după modelul performat, permite apoi și periferiei să reproducă la scară mică sărbătoarea începutului. Acum este „permisă”, tot la Kremlin, inițial, și o sărbătoare domestică, privată – serbarea Bradului (desfășurată inițial la Crăciun), dar devenită acum, în perioada sovietică, o zi a copiilor în preziua marii sărbători civile a Noului An.

4. Al Doilea Război Mondial și Războiul Rece

Din punct de vedere civilizațional, este evident că perioada celui de-al Doilea Război Mondial nu a putut reprezenta un pas înainte, întreaga societate fiind pregătită doar pentru apărare și subzistență, mai apoi pentru ofensiva declanșată spre Vest.

Trebuie remarcată mobilizarea extraordinară din timpul războ­iului, atât la nivelul populației civile (principalele instituții și fabrici au fost evacuate în regiuni mai sigure, iar oamenii a trebuit să se împace cu condițiile modeste; asediul Leningradului; anduranța popu­lației civile din zone de ocupație fascistă sau în teritoriile unde aveau loc lupte de partizani; voluntariat efectuat pentru nevoile frontului ș.a.m.d.), cât și la cel al statului (economia Rusiei, în integra­litatea sa, lucra numai pentru front, pentru viața civilă asigurându-se, cu mare greutate, un minimum de subzistență). În această atmosferă tensionată militarizarea URSS a cunoscut forme extraordinare, fron­tului fiindu-i oferite cele mai competitive arme pentru a ține piept dușmanilor.

Un pas înapoi l-au marcat distrugerile semnificative, mai ales la nivel urban și industrial, suferite în timpul războiului, care au tras URSS cu mulți ani în urmă. Campania susținută, entuziastă, de refacere a Rusiei a atras după sine costuri mari, dar a fost binevenită din punctul de vedere arhitectonic, pentru că a permis astfel implementarea, în marile centre ale țării, a stilului arhitectural stalinist, masiv, măreț, impozant, pentru realizarea obiectivelor principale din așa-numitul centru civic (clădirea regionalei de partid, a primăriei, judecătoria, circumscripția militară etc.).

Asumarea intrării în Războiul Rece a făcut ca industria de apărare să fie în continuare, până la căderea Uniunii Sovietice, de fapt, prioritatea numărul unu, pentru militarizarea intensă, la nivel extrem de înalt, alocându-se sume consistente de bani, în detrimentul revenirii la un nivel de trai decent pentru populația din întreaga țară. Rusia trebuia să asigure și întreținerea armatelor de ocupație și să gestioneze programe sofisticate de producere a armelor atomice și de dezvoltare și implementare a campaniilor cosmice, în condițiile în care apăreau, cu consecințe variate, și războaie externe în care URSS își întreținea capacitățile militare. Tocmai această politică dezechilibrată a dus la o nouă accentuare a crizei alimentare și la soluții dintre cele mai fanteziste.

Pionierul în această perioadă a fost Nikita Hrușciov, care s-a remarcat printr-o campanie supermediatizată de obținere de pămân­turi desțelenite, ca un al doilea pas al agriculturii extensive (specialiștii afirmă că rezultatele obținute, impre­sionante la nivelul cifrelor, nu îndreptățesc costurile care au fost solicitate de acest proiect titanic); tot în acest sens menționăm și campania de sporire a teritoriilor cultivate cu porumb, total nefondată, din cauza condițiilor climatice din Rusia. Pentru „calmarea” populației s-a trecut la construcția de masă a locuințelor; dacă intenția este nobilă, rezultate obținute, din cauza unei zgârcenii dictate de cifre – nu se puteau mări în niciun caz suprafețele, fiecare jumătate de metru suplimentară atrăgea după sine zeci și mii de asemenea locuințe-cutii de chibrituri (hrușciovki).

5. Întoarcerea spre Occident.
De la Stagnare la Perestroika

Perioada Stagnării, în care nu se mai înregistrează succese notabile în cele mai multe direcții, este în ultimă instanță una a înăspririi măsurilor luate în urma așa-numitei democratizării din perioada Dezghețului lui Hrușciov. Nici lui Hrușciov nu i-au plăcut aceste forme de libertate prost înțeleasă de concetățeni, așa că Dezghețul pe care l-a inițiat, în interes personal, am putea spune, după moartea lui Stalin, a fost înghețat la loc chiar de el. Brejnev, ca și președinții minori ulteriori, puternic legați de KGB, nu au făcut decât să înăsprească disciplina, cenzura și să restrângă și puținele libertăți ale oamenilor. La cenzura puternică s-a răspuns cu o rezistență susținută, care a căpătat forme numeroase. Printre acestea remarcăm apariția și dezvoltarea sistemului de propagare a informației tipărite interzise, samizdat, dar și instituția disidenților – oameni de cultură care criticau puterea, însă, din cauza marii loc vizibilități în Occident, nu mai puteau fi executați așa ușor sau condamnați pe termene foarte mari la lagăr (chiar condițiile în care erau ținuți condamnații politici se schimbă în bine).

Este perioada de acces maxim la informație, prin radio, cinema­tograf, televiziune și publicații tipărite, interzise sau permise. Aceste forme de mass-media reușesc să omogenizeze oarecum, prin accesul la ele, nivelul de cultură și de trai al populației, pe măsură ce accesul la ele era și mai mare.

Criza alimentelor și a alimentelor de primă necesitate nu a lipsit nici acum, dar deja putem vorbi de un fel de resemnare din partea oamenilor, care nu au avut, în istoria lor sovietică, prea multe momente de abundență.

Și ceea ce este curios, în pofida presiunii puternice puse de stat pe viața individului, încep să apară din ce în ce mai clar manifestări individualiste. Oamenii nu vor să stea la comun, ci în propriile apartamente, cât mai confortabile și mai bine dotate; transportul în comun o fi bun, dar fiecare năzuiește să aibă un autoturism personal. Poate că cel mai bine se vede rezistența oamenilor în două domenii fundamentale ale vieții private: cel vestimentar și al sărbătorilor de familiei. Deși industria ușoară sovietică, cel puțin demonstrativ, încerca să ofere consumatorilor produse realizate în pas cu moda occidentală (e adevărat, cu un decalaj sensibil de ani, care a marcat mereu înapoierea Rusiei față de direcțiile civilizaționale și culturale din Europa), încep să apară stiliaghi, tineri care violentau imaginea cenușie sovietică cu croieli, culori ciudate ale veșmintelor, hipsterești, le-am spune astăzi; cu coafuri ciudate și pantofi masivi, care ascultau jazz și dansau twist… La nivelul sărbătorilor vieții de familie, nu au prins rădăcini botezurile și căsătoriile „roșii”, în stil comunist; treptat s-a revenit, chiar dacă într-o mai mare măsură laice, la formele de odinioară…

Evident, atâtea decenii de viață sovietică nu pot fi epuizate în câteva pagini. În rândurile de mai sus am încercat să conturăm cumva câteva dintre trăsăturile specifice marilor perioade din istoria URSS, care s-au remarcat prin anumite caracteristici care sunt abordate mai apoi în cuprinsul analizei noastre. Mai ales anii 70 și 80, mai apropiați de lumea noastră, au încă mulți trăitori care-și amintesc cu bucurie despre acea perioadă, plină de privațiuni, dar care avea totuși un anumit farmec (este evident că vom discuta, în analiza noastră, și fenomenul nostalgiei, al nostalgizării după URSS, care este o realitate extrem de des întâlnită astăzi, la categorii diferite de populație). Pentru a sintetiza, într-un mod mai plastic, modul de viață sovietic dintr-o perioadă destul de luminoasă, vom cita in extenso un fragment din cartea de memorii nostalgice ale lui Vasile Ernu, Născut în URSS, consacrat celor născuți în anii 1970 în URSS, Cum vă dați seama dacă cineva este născut în anii 70 în URSS:

Acea perioadă a rămas cu numele de brejnevski zastoi (stagnarea brejnevistă), dar asta nu contează așa de mult. Salam aveam și îl puteam găsi la doar două ruble și douăzeci de copeici, lapte și kefir aveam, pâinea era ieftină, iar vodca la discreție. Eram în perioada în care rămăseserăm în competiție doar cu SUA și jucam marea finală. Mai aveam foarte puțin și depășeam și acest ultim bastion al răului. De sărbători beam șampanie „Sovetskoe”, mâncam portocale, iar producția de filme înflorea. Din când în când ne mai șicana câte o problemă mică, gen coadă la spray bulgăresc „Lavanda”, faptul că nu găseam întotdeauna locuri la restaurant, iar pentru mobilă părinții trebuia să se înscrie pe nu știu ce liste de așteptare (…).

Iar acum (…) o să vă dau câteva indicii după care vă puteți da seama dacă cineva e născut în anii 70 în URSS (cu siguranță, multe lucruri sunt valabile și pentru țările din lagărul socialist).

1. Și în ziua de azi te înfiorezi când treci pe lângă rafturile kilometrice de băuturi alcoolice.
2. Cunoști cu adevărat semnificațiile profunde ale cuvântului jvacika (guma de mestecat).
3. Ai văzut portretul lui Gorbaciovfără pata de pe cap.
4. Recunoaște că ai tresări dacă o persoană de lângă tine ar spune cu o voce pițigăiată: „Iar acum în eter e „Pionierskaia zorka” (emisiune radio).
5. La auzul cuvântului „fotbal” ți-l amintești în­totdeauna pe Oleg Blohin.
6. Ai noștri întotdeauna învingeau la hochei.
7. Îl mai ții încă mine pe Michael Jackson negru.
8. Ești convins că formația cea mai bună din Europa e Abba, iar din State, Boney M.
9. În continuare nu îți vine să crezi că ai 38 de canale TV care transmit 24 de ore din 24.
10. Tu încă n-ai uitat că, pentru a stinge televizorul, trebuia să cobori din pat. Of, of.
11. Se pare că, în afară de Sony și Panasonic, mai există și alte casetofoane de calitate.
12. Apariția ceasurilor electronice cu muzică te-au
    dat gata.
13. Două sute de sortimente de salam și o sută opt de brânză pur și simplu nu au sens și depășesc imaginația ta.
14. Mama ta mai păstrează până astăzi revistele de modă poloneze sau „Burda”.
15. Erai sigur că înghețata cea mai bună e „Plombir”, de 21 de copeici.
16. Ai citit pentru prima dată Bulgakov într-o copie xerox, iar Gumiliov în samizdat.
17. Cel mai interzis film e „Emanuelle”. Acolo se arată niște lucruri…
18. Karate e o chestiune cu adevărat șmecheră. Tu aveai un cunoscut a cărui cunoștință se știa cu un tip care cunoștea secretele luptelor marțiale și rupea zece cărămizi dintr-o lovitură iar, dintr-o altă lovitură, cădeau șapte persoane. Se pare că mai târziu a fost arestat.
19. Indiferent dacă este noapte sau zi și câtă vodcă ai consumat, poți enumera cel puțin cinci pionieri eroi: Volodia Dubinin, Marat Kazei, Valia Kotik, Zina Portnova, Lionea Golikov… Gata, ajunge.
20. Deviza detașamentului de pionieri „Pavlik Morozov” din care făceai parte era „Suntem născuți să facem faptă
    din basm”.
21. Și astăzi cred că cel mai bun kvas e cel din butoaiele galbene pe roți, de la colțul străzii. Halba mare costa șase copeici, iar cea mică, trei copeici.
22. Nu vei uita niciodată faptul că aparatele de apă gazoasă de trei copeici îți dau apă gazoasă cu sirop, iar la două copeici doar apă gazoasă.
23. Visul tău era ca, atunci când aveai să crești mare,
    să-ți faci cumpărăturile la „Beriozka” (shop).
24. Crezi că polonezii sunt speculanți.
25. Deodorantul înseamnă cele două flacoane de „Jasmin” bulgăresc pe care le-au cumpărat după două ore de stat la coadă.
26. Tu știi foarte bine că Namibia este țara ocupată de Republica Sud-Africană, unde există apartheid și Mandela.
27. Și astăzi, din când în când, îți mai răsună în minte: „El pueblo unido jamas sera vencido” sau „Jos mâinile de
    pe Nicaragua”.
28. Băuturile noastre sunt „Tarbun”, „Buratino”, Suc de mesteacăn, iar a lor e Coca Cola.
29. Și astăzi îți aduci aminte gustul pe care îl au sgușcionnoe moloko, prianiki, batonciki, ghematoghen.
30. De la străinii care se învârt în jurul hotelurilor Inturist n-ai voie să accepți bomboane sau gumă. Se spune că un copil din orașul vecin a acceptat și a murit.
31. Casetofonul tău înghițea banda. Aha, era „Elektronika 302”.
32. Recunoaște, ai fost la film la „Micuța Vera” de
    opt ori.
33. Cel puțin unul dintre colegii tăi de clasă era fie metalist, fie breaker.
34. Dacă un coleg cerea, la cofetărie, o prăjitură cu mac, tu remarcai, din spate: „Da tort cu heroină nu vrei?”
35. Îți amintești că Moscova este orașul de unde tatăl tău îți aducea iepurași de ciocolată și ceai „Bodrost”.
36. Și astăzi crezi că există trei tunsori: zero – zece copeici, kanadka – 40 de copeici, model’naia, o rublă și douăzeci de copeici.
37. Recunoaște că ai crezut că aparatul video este culmea tehnicii.
38. N-ai văzut niciodată pe viu fructe kiwi, avocado, mango, nuci de cocos, iar când le-ai văzut, mult mai târziu, te-au dezamăgit puțin.
39. Când tatăl tău te-a dus la Luna Park, tu ai vrut să rămâi pentru totdeauna acolo.
40. La auzul cuvântului „guvernator”, ai impresia că citești un roman istoric, iar la auzul cuvântului „senator”, că citești unul și mai istoric.
41. Poți imita foarte bine vocea traducerii sincron a filmelor care circulau în videoteci în anii 80.
42. La defilările de 1 și 9 mai îți luai ceva ascuțit pentru a sparge baloanele colegilor.
43. Ai participat de nenumărate ori la veșnica discuție: care-i cea mai bună bicicletă? „Minsk” sau „Ukraina”? Cunoști și astăzi argumentele pro și contra.
44. Ai avut cu siguranță o sticlă de șampanie în care strângeai monede de zece copeici.
45. Recunoaște că și campaniile de colectare a maculaturii aveau farmecul lor. Iar uneori reușeai să furi o carte care merita salvată.
46. Apropo, ai aflat că măslinele pot fi și negre abia în anii 90. În rest, ai mâncat doar măsline verzi, care, de altfel, se găseau la alimentară.
47. Știi foarte bine că unul dintre atributele casei era desfăcătorul de sticle care avea imaginea lupului din desenul animat „Nu, pogodi!”, însă el nu era folosit niciodată și stătea în vitrină.
48. În recreație vă întreceați cine face mai repede cubul lui Rubik. Prietenul meu deținea recordul: un minut și douăzeci de secunde.
49. Cuvântul „prezervativ” în continuare ți se pare nepoliticos și te simți stingher când trebuie să cumperi obiectul ori să-l folosești.
50. Îți este foarte cunoscut cuvântul „deficit”, care are sens nu doar în raport cu banii[8].

[1] Kornelia Icin, Petrograd v 1919 godu v vospominaniah Olghi Ivanovnî Vendrih, în vol. Piotr Bunjak (red.), Russkoe zarubejie i slavianskii mir, Belgrad, 2013, p.80.

[2] Meșteșugarii cooperatiști erau (împreună cu membrii familiilor lor), 0,5% în anul 1924, 1,2% în 1928, 2,3% în anul 1939, iar din 1959 au fost introduși în categoria muncitorilor și funcționarilor.

[3] Apud Mihail Voslenski, Nomenklatura. Gospodstvuiușcii klass Sovetskogo Soiuza, Sovetskaia Rossia – Oktiabri, Moscova, 1991, p.20.

[4] Alan M. Ball, Russia’s Last Capitalists. The Nepmen: 1921-1929, University of California Press, Berkeley – Los Angeles – Londra, 1987, pp.10-11.

[5] Idem, p.19, 23.

[6] M.I. Vostrîșev, Moskva stalinskaia. Bolșaia illiustrirovannaia letopis, Moscova, Ed. Algoritm-Eksmo, 2008.

[7] Ball, op.cit., p.16.

[8] Vasile Ernu, Născut în URSS, postfață de Sorin Antohi, Ed. Polirom, Iași, 2006, pp.33-38.