EȘUAT ÎN PAKISTAN. Viața mea în cea mai periculoasă țară din lume

ÎN FORTĂREAȚĂ - fragment

De ce pe aeroportul Benazir Bhutto erau doar bărbați? O masă de figuri în haine maro, gri, albe. Sute de oameni se înghesuiau spre ieșire și așteptau sorirea rudelor, a prietenilor, a bătrânilor satului. Aveam senzația că unii dintre ei erau acolo doar ca să-și omoare timpul. Bărbați cu bărbi lungi și căciuli de lână paștu, chiar dacă afară erau peste treizeci de grade. Unii mestecau paan, cu colțurile gurii roșii de salivă. Se uitau curioși, aveam impresia că se holbau la noi în mod special, bărbatul tuciuriu și femeia albă.

Un cuplu imposibil

În această dimineață înăbușitoare pe noi ne aștepta Sajid. Abia daca-i mai vedeam fața cu ochii minți, îl întâlnisem pe taximetrist cu un an înainte, în timpul unei vizite la Islamabad, la scurt timp după asasinarea lui Benazir Bhutto în orașul învecinat, Rawalpindi. Sajid, în vârstă de treizeci de ani, venea dintr-un sat din afara Islamabadului, nu părăsise nicio­dată Pakistanul și în timp ce ne arăta puținele obiective turis­tice ale capitalei, ne întreba curios despre Germania. Avea multe întrebări, dar ne povestea și despre el, despre viața grea din Pakistan, de frumusețea țării sale și de necesitățile și coercițiile societății din care provenea. Imediat ne-am plăcut reciproc.

Acum, că ne mutam în Islamabad, mi-am reamintit de el, i-am căutat numărul de telefon în carnețelele mele și l-am sunat din Germania, ca să-l rog să vină să ne ia de la aeroport.

 

El încă își amintea de noi. „Da, da, pakistanezul cu nevasta nemțoaică! Bineînțeles!” Îi puteai auzi uimirea prin telefon, că noi bogații din Occident, l-am sunat după un an pe el, un sărman taximetrist din provincia pakistaneză Punjab. Din Germania! Unde existau mii de taxiuri la aeroport. S-a bucurat și ne-a promis că va veni. Dar acum nu era nicăieri de văzut, acest bărbat de care-mi aminteam că era slab, cu jumătate de cap mai înalt decât mine și că purta barbă. L-am sunat și am aflat că ne aștepta deja de o oră, dar agenții de securitate nu lăsau să treacă taxiurile galbene și negre marca Suzuki, puteau trece doar taxiurile albe cu stație radio, de aceea parcase în fața aeroportului. „Dacă ai o Toyota Corolla albă, atunci ai lumea la picioare. Cu un Suzuki Mehran nu!”, mi-a spus el. „Veniți către ieșirea din aeroport, mă găsiți acolo!”.

Un bărbat în uniformă albastră îmi pune un fluturaș în mână. „Atenționare privitoare la răpiri și atacuri” scria în engleză în partea de sus și în urdu în partea de jos. Erai avertizat în propoziții scurte că în ultima vreme apăruseră taximetriști falși, care atrag nou-veniții neștiutori la ei în mașini, îi răpeau și le dădeau drumul abia după ce le luau totul din genți, valize și portofele. De asemenea, a existat o creștere a numărului de jafuri pe drumul de la aeroport înspre oraș, mai ales în intersecții, motiv pentru care trebuie încuiate ușile autoturismului.

Mi-am zis că asta începe bine. Am lăsat discret fițuica deoparte, ca soția mea să nu afle nimic.

„Taxi, domnule?”

„Domnule, un taxi?”

„Taxi?”

De multe ori am zis „Nu, mulțumesc”, după care am început pur și simplu să-i ignor.

„Un taxi foarte bun, foarte confortabil, domnule!”

„Un preț foarte bun pentru dumneavoastră, domnule.”

„Nu este scump.”

Am împins căruciorul de bagaje cu cele două valize mari, am trecut de cei care tot trăgeau de noi, am plonjat în agitație, pe trotuare accidentate, am trecut pe lângă gropi și ne-am îndreptat spre ieșire. Și ne-a luat ceva vreme, pentru că ba
ne-a rămas înțepenit căruciorul într-o groapă, ba mi s-a arun­cat un cerșetor infirm în față și trebuia să-l ocolim. Un polițist l-a lovit cu bastonul pe bietul om și i-a ordonat să dispară rapid din aeroport. Cerșetorul s-a târât în patru labe, cu mâi­ni­le și picioarele acoperite cu șlapi zdreliți, după noi spre ieșire.

Acolo stătea Sajid, care ne-a recunoscut și ne făcea cu mâna: „Bine ați venit în Pakistan!” Și a făcut o plecăciune în fața Jannei. Pe mine m-a îmbrățișat și apoi mi-a întins mâna, așa cum se salută bărbații în Pakistan.

A săltat valizele grele de pe căruciorul de bagaje pe acoperișul mașinuței lui, pe amândouă deodată. A scos o frânghie subțire și ațoasă din portbagaj, care era plin din cauza unui rezervor GPL, și a folosit-o ca să lege bagajele. M-am gândit: asta n-are cum să se termine cu bine. Containerul nostru încă era blocat în India, în portul Bombay. Vameșii indieni refuzau să-i dea drumul. Acum exista posibilitatea să pierdem și puținul care ne rămăsese. De câteva săptămâni ne tot amăgeam că e vorba doar de niște lucruri, că nu e așa de rău. Dar era aproape tot ce aveam.

Ca și cum mi-ar fi citit gândurile, Sajid a zâmbit și mi-a spus: „Nu vă faceți griji, domnule, știu ce fac. N-o să cadă nici o valiză, cu voia lui Allah.”

Islamabadul este un oraș artificial. Este încă un oraș nou, construit în anii ‘60 în stil Bauhaus, ca noua capitală a Pakistanului. Generalul Muhammed Ayub Khan, care în 1958, la unsprezece ani de la formarea statului, a pus mâna pe putere în urma unui puci, fondând astfel tradiția dictaturilor militare în Pakistan, a mutat în 1961 sediul guvernului de la Karachi la Rawalpindi, de teama unui atac din partea Indiei. De asemenea, a dorit să sprijine dezvoltarea economică a nordului sărac și a ordonat construirea unei noi capitale, limitrofe orașului Rawalpindi: Islamabad, un oraș în care islamul să fie acasă. În 1967 Islamabadul devenea noua capitală.

Înainte acolo erau doar câteva sate, la poalele munților Himalaya. S-a încercat conservarea unuia, situat direct la poalele muntelui, care se mai poate vizita și astăzi în nordul Islamabadului – Saidpur Village. Dar asta a fost mai degrabă un eșec. Saidpur Village este un loc pentru vizitatori bogați, cu restaurante scumpe, despre care mulți suspectează că sunt în realitate paravane pentru spălarea banilor generalilor și politicienilor. În spatele acestei fațade de lux, trăiesc localnici săraci, printre care și mulți refugiați din Afganistan. În Pakistan petrecerile zgomotoase și sărăcia lucie se află de multe ori la câțiva metri distanță unele de celelalte.

Urbanistul grec Konstantinos Apostolos Doxiadis a proiectat Islamabadul pe planșa sa de desen. Drumuri perpendiculare nu poartă un nume, ci numere. Cartierele orașului sunt dispuse ca niște pătrățele pe tabla de șah, fiecare cu o dimensiune de aproximativ doi kilometri pătrați. Nici acestea nu poartă un nume, ci o denumire formată dintr-o literă și o cifră, exact ca pe tabla de șah. Fiecare pătrățică este împărțită în alte patru pătrățele, care împreună formează un cartier. De exemplu F-7 este format din F-7/1, F-7/2, F-7/3 și F-7/4. În fiecare cartier este câte o piațetă, deci un mic centru cu magazine, bănci, poate câteva restaurante și cafenele.

În nord, la poalele Margalla-Hills, primele vârfuri ale Himalayei, care au o înălțime de aproximativ o mie de metri, se află extrem de scumpul sector E, la sud de sectorul F și tot așa până la sectorul I.

Islamabadul nu are centru propriu-zis al orașului. Cartierul cu clădirile guvernamentale și ambasadele este situat la marginea estică a orașului. Cine vrea să meargă în­tr-acolo, trebuie să treacă prin mai multe puncte de control. Cartierul ambasadelor, Enclava Diplomatică are securitate suplimentară și este împrejmuită de ziduri înalte. De asemenea, fiecare ambasadă are propriile protocoale de securitate, unele au metereze din containere, altele, ziduri din saci de nisip. Sunt ca niște fortărețe în interiorul unei fortărețe. Majoritatea țărilor sunt reprezentate în enclavă. Doar ambasadele statelor sărace precum Libia și Turkmenistan, sau ale unor țări care nu au reușit să obțină la timp o parcelă în enclavă sunt împrăștiate în alte cartiere cu mai puțină securitate și mai puțin prestigioase. În mod ciudat, în cartierul ambasadelor există și locuințe. Cine vrea să ajungă în acest cartier are nevoie de o invitație sau de un permis, care poate fi obținut doar dacă ești diplomat sau rezident. Nu poți intra așa, pur și simplu.

Casele din cartierele considerate extrem de sigure F-6, F-7, F-8 și E-7, acolo unde locuiesc majoritatea străinilor – diplomații, lucrătorii umanitari, jurnaliștii, angajații serviciilor secrete, oameni de afaceri, personaje obscure – sunt foarte mari, adesea tencuite în alb strălucitor, majoritatea au grădini sau terase pe acoperiș și cu vedere la munți.

Orașul este verde, ordonat și curat, exact opusul Pakistanului. Aici sunt interzise ricșele cu motor, care în alte orașe sunt pe peste tot. Foarte rar pot fi văzute căruțe trase de măgar și aproape niciodată cămile pe stradă și nu se claxonează aproape deloc. Islamabadul este o realitate construită. Oficialii care vin să viziteze Islamabadul nu au ocazia să afle mare lucru despre Pakistan. Pakistan, după cum se spune în popor, este la o jumătate de oră de mers cu mașina de Islamabad. Pentru că la câțiva kilometri mai încolo se află haosul clocotit al Rawalpindiului. Cunosc străini cărora Islamabadul li se pare plictisitor, insuficient de oriental, prea artificial, prea lipsit de viață. Dar pe de altă parte aerul este curat și se trăiește bine aici. Noul oraș a moștenit vechii arbori, la umbra cărora probabil că se odihneau oamenii acum câteva sute de ani. Peste tot bougainvillee de toate culorile împodobesc zidurile și pereții caselor, a căror vopsea și tencuială este mai apoi desprinsă și scorojită de muson.

Rezervasem o cameră la o pensiune, în care urma să stăm până ne găseam o locuință permanentă. Sajid ne-a dus până în centru pe drumul expres Islamabad Express-Way și am trecut pe lângă cuvintele „Unitate, credință, disciplină”, înscrise pe un deal cu litere de câțiva metri, pentru ca orice nou venit să vadă lozinca statului Pakistan. Pare a fi un fel de dorință, o speranță, pentru că Pakistanul nu prea are de-a face nici cu unitatea, nici cu disciplina, iar credința este, ei bine, o parte a problemelor pe care le are țara. Am trecut pe lângă macheta unei rachete, care ne arăta drumul către fabrica de armament și pe lângă o structură care ar trebui să reprezinte muntele de pe care Pakistanul a detonat în 1998 cinci focoase nucleare, ca reacție la testele atomice ale Indiei. Pakistanezii sunt îngrozitor de mândri că sunt o putere nucleară.

Soția mea stătea mută în taxi lângă mine. Amândoi eram bucuroși, că în sfârșit se mișcau lucrurile. Toată așteptarea de luni de zile a acreditării mele în India, care s-a dovedit zadarnică, ne epuizase. Ne uitam tăcuți spre stradă, unde oamenii mergeau la muncă încă de la primele ore ale dimineții. Primii comercianți deja se apucaseră de făcut afaceri, oferind nuci de cocos, porumb și jucării.

Sajid a oprit în fața casei și a venit după mine la recepție.

Soția mea a rămas în mașină.

„Salamalec, am o rezervare pentru o cameră dublă”, îi spun eu în urdu bărbatului care stătea plictisit în spatele tejghelei și rodea un creion. Purta un shalwar kameez – tunică până la genunchi și șalvari – pătată pe burtă, iar mustața îi era încă acoperită cu bucăți de mâncare. A scos o carte groasă și gălbejită de sub un teanc de hârtii și, în timp ce încă răsfoia, prefăcându-se că-mi caută rezervarea, a spus: „Nu avem camere libere.”

„Poftim?”

„Nu avem camere libere.”

„Sigur aveți, pentru că am rezervat special. Uitați, am chiar și confirmarea rezervării.” Am scos dintr-un buzunar un
e-mail mototolit și i l-am întins bărbatului.

Nici măcar nu s-a sinchisit să se uite.

Sajid, care stătuse cu mine în tot acest timp, a preluat discuția cu bărbatul în pahari, dialectul local, care se vorbește în zona Islamabadului și în împrejurimi, în partea nordică a Punjabului. Cei doi au făcut un schimb de replici aprinse, după care Sajid m-a împins afară.

„Chiar nu au camere libere”, mi-a zis el.

„Și atunci de ce nu ne-au păstrat una?”

„Tocmai are loc o întrunire de partid în Islamabad și au venit mai mulți oameni decât era preconizat. Au ocupat toată pensiunea”. S-a uitat la mine cu milă. „Poate că politicienii au oferit ceva mai multe rupii decât dumneavoastră? Bun venit în Pakistan!”, mi-a zis și a început să râdă. „Găsim noi ceva!”

Am găsit în cele din urmă o cameră liberă, după mai multe încercări și un tur nedorit al Islamabadului. Na, măcar a început bine!

Despre căutarea unei locuințe și mutatul în ea

Cum se trăiește într-o țară, despre care întreaga lume crede că este o amenințare la adresa păcii globale? Cum te protejezi, cum te pregătești, ce măsuri de precauție trebuie să îți iei.

Cerul ni l-a trimis pe Irshad, un bărbat care nu doar că era agent imobiliar, ci agent de închirieri auto, intermedia meseriași și ajutoare pentru orice fel de situație urgentă. Acesta ne fusese recomandat de mai multe persoane. Alți doi agenți imobiliari nu au venit pur și simplu la întâlnirile stabilite și nici că am mai auzit de ei. Irshad era ultima noastră speranță.

Ne-a luat cu mașina și ne-a explicat că dorea să ne arate mai întâi trei, patru case și noi să-i spunem cum ni se păruseră. Astfel el putea să-și dea seama cam ce căutam. Ni
s-a părut o idee bună. La sfârșit vizionasem patruzeci de case în trei zile. Chiriile erau mult mai mari decât ne așteptasem. Un apartament cu trei camere într-unul din cartierele mai populare începea de la o mie de dolari, fără utilități. O casă costa cel puțin dublu, dacă nu chiar triplu. Evident că existau și alte locuințe, la periferie, pentru trei sute de dolari pe lună sau chiar mai puțin. Acolo locuiau cu precădere familiile de pakistanezi, adesea trei generații sub același acoperiș, care uneori adăpostea până la douăzeci de oameni în, poate, șaizeci de metri pătrați.

Spațiul de locuit este limitat. Se trăiește, se mănâncă și se doarme în aceeași încăpere, înghesuiți unii în ceilalți ca sardelele și asta nu este perceput ca ceva rău: așa arată familia. O viață ca a celor din Vest, să stai singur sau în doi într-o locuință mare, este din perspectiva pakistaneză o viață singuratică și tristă.

În cartierele centrale și mai bogate, multe case arată ca niște fortărețe. Grădinile din față sunt împrejmuite de ziduri, iar multe au cioburi de sticlă lipite în vârf, ca protecție împotriva hoților. Recunoști imediat casele în care locuiesc diplomați americani și angajați ai ONU. Întreaga proprietate este înconjurată de ziduri, care au în vârf sârmă ghimpată, în spatele zidului se află ridicat un mic post de observație, în care pe timpul zilei stă un bărbat înarmat și pe timpul nopții – doi, de la un serviciu de securitate privat pakistanez, care supraveghează ceea ce se întâmplă în afara zidurilor. Și, pe lângă asta, aceste case au gratii la ferestre și la uși. Ar putea foarte bine să pună o pancartă mare la intrare pe care să scrie: „Aici locuiește o potențială țintă.”

Irshad a povestit că diplomații americani – și erau mulți, inclusiv o mulțime de figuri dubioase, musculoase, rase în cap, despre care se zvonea că ar fi oameni din serviciile secrete și mercenari – nu aveau numai datoria de a locui în case individuale și de a nu împărți cu nimeni altcineva locuința, ci trebuiau să-și amenajeze o așa numită cameră de panică, adică o cameră care se încuia doar dinăuntru cu o ușă blindată, cu o linie telefonică, tuburi de oxigen și alimente care să ajungă câteva zile, pentru a se putea adăposti acolo în cazul unui atac și să aștepte până erau salvați.

O asemenea încăpere era destul de utilă, dacă chiar se întâmpla ceva. Dar de cele mai multe ori nu se întâmpla nimic, așa că asemenea reglementări păreau mai degrabă ridicole. Ne-am dat repede seama că era destul de dificil să găsești proporția potrivită de măsuri de securitate. Ni s-au arătat asemenea camere de panică în unele din casele destul de scumpe pe care le-am vizionat. Mi s-a părut foarte sinistru că poate într-o zi niște oameni vor aștepta acolo înfricoșați și cu speranță să fie salvați.

Spre deosebire de diplomați și lucrătorii umanitari, eu ca jurnalist nu eram obligat să respect aceste indicații. Editorii mei erau de aceeași părere, eram cel mai în măsură să evaluez situația, de ce să se amestece cineva din Hamburg. Soția mea și cu mine eram liberi să alegem unde vom locui, fără să trebuiască să obținem aprobarea cuiva. Am întâlnit mai mulți diplomați germani și voluntari care au fost nevoiți să caute din nou o locuință, după ce un ofițer de securitate de la ambasadă a inspectat apartamentul pe care îl aleseseră, deoarece cea aleasă se pare că nu îndeplinea cerințele de securitate.

La patru zile după sosirea noastră în Pakistan, am decis să închiriem ultimul etaj al unei case, la capătul unei alei închise, o locuință luminoasă cu cameră de oaspeți și o cameră în
care-mi puteam amenaja un birou. Și partea cea mai bună: locuința era mobilată, chiar dacă mobila nu era pe gustul nostru. Avea înflorituri, fast și mult lemn de culoare închisă. Containerul cu lucrurile noastre era blocat în India pe perioadă nedeterminată, dar nu eram încă pregătit să declar pierdută toată avuția noastră. Eram obosiți după odiseea de câteva luni.

Cu toate astea, m-am îngrijorat un pic din cauza con­tractului de închiriere. Acolo scria că „În cazul în care clădirea este distrusă parțial sau în totalitate în urma unui incen­diu, cutremur, furtuni, inundații, războiului, oricărei forme de violență militară sau a unui grup, contractul de închiriere încetează în termen de douăzeci de zile la cererea chiriașului”. Irshad a văzut fața mea când am citit paragraful. „Nu vă faceți griji, este un cartier sigur”, mi-a zis el. „Iar contractul este standard.”

Aveam o pădurice chiar lângă casă, pe care paznicii vecinilor o numeau „jungla”. Proprietatea era împrejmuită cu un gard. Nu avea nici sârmă ghimpată și nici post de observație. Proprietarul casei, un medic pakistanez, locuia cu un etaj mai jos, dar cum și el și familia sa stăteau la Londra, aveam toată casa numai pentru noi.

Am vrut să închiriem o dubiță ca să ne ducem la apar­tament lucrurile pe care le cumpărasem deja – așter­nuturi, prosoape, câteva electrocasnice. Sajid ne-a dus la piețe și magazine. Ne-a întrebat „La ce vă trebuie dubă? Totul încape la mine în mașină. Și dacă nu, atunci facem două sau trei drumuri.” Iar a pus valizele pe plafon, a îndesat toate pungile și cutiile de carton pe scaunul din dreapta și între noi și așa ne-am mutat din micul Suzuki în noul nostru apartament.

Oricât de frumoasă părea casa noastră pe afară, vopsită în galben, cu coloane albe, și oricât de spațioasă ar fi fost, pe atât era de șubredă. Prietenii ne avertizaseră din timp că una din principalele modalități de a ne petrece timpul liber va fi cău­tarea de meșteri buni. Și ne-am dat repede seama că aveau dreptate. Se făcea o deschizătură cât degetul între fereastră și ramă, ori de câte ori lemnul de trandafir, complet nepotrivit pentru asta, se contracta. Dacă venea o furtună de nisip, atunci toată casa, de la așternuturi la cărți, era acoperită de un strat fin de praf. După care lemnul se dilata la loc și dintr-o dată se blocau ușile și ferestrele și nu le mai putea deschide sau închide. Cum casa nu era izolată, pe timpul verii temperatura creștea la peste patruzeci de grade și scădea la cinci grade iarna. Aerul condiționat funcționa doar din când în când, pentru că mereu se lua curentul. Generatorul ramolit abia producea destul curent pentru un sistem de aer condiționat și se strica mereu. Dacă încălzeam cu gaz, atunci era mai bine. În timp ce în alte cartiere se lua periodic gazul, noi nu aveam asemenea probleme. Cu toate astea, degeaba încălzeam toată ziua, căldura ieșea prin crăpăturile și porii locuinței noastre.

Ușile noastre trebuiau revopsite, pentru că se lua vopseaua de pe ele. L-am rugat pe Irshad să ne trimită un zugrav. Au apărut doi bărbați și un băiat, de poate paisprezece sau cincisprezece ani. Aveau cu ei vopsea, niște pensule și terebentină ca să șteargă vopseaua veche. L-am sunat pe Irshad și l-am întrebat, ca să fiu sigur, dacă zugravii fuseseră într-adevăr trimiși de el.

„Mai este și un băiat, mă rog un puștan”, i-am zis.

„Da, ei sunt zugravii”, mi-a răspuns Irshad.

Au început să răzuiască și să șlefuiască vopseaua veche și să vopsească imediat ușa pe alocuri. Au stropit toată casa cu vopsea albă, inclusiv plăcile de piatră proaspăt lustruite.

„Opriți-vă”, am strigat. „Curge vopsea pe podea. De ce nu puneți un ziar?”

Bărbații se uitau la mine întrebători. Le-am dat un teanc de hârtii vechi. Unul dintre bărbați a pus fix o pagină de ziar în fața ușii. După care a continuat. Iar se împroșca vopsea prin apartament. Pagina de ziar nu a văzut nici o pată de vopsea.

După care am văzut cum băiatul înmoaie un șomoiog de vată în cutia cu terebentină ca să șteargă ușa cu el.

„Stai un pic, mă duc să-ți aduc niște mănuși de protecție”, i-am zis. „Terebentina e toxică și destul de dăunătoare pentru piele.”

A scuturat din cap și m-a zis: „Mereu fac așa. De ani de zile. Nu mă deranjează. Uite!” Și mi-a întins mâna. Arăta ca mâna unui om bătrân. Cu toate astea, tot i-am adus mănușile, dar nu s-a atins de ele.

Nici eu și nici soția mea nu am mai zis nimic.

După ce zugravii au terminat după câteva ore și își strân­geam vopselele și pensulele, le-am spus: „Uitați-vă câtă vopsea e pe jos! De aceea e mai bine să pui ziare pe jos înainte.”

 

 

Unul dintre zugravi a luat o pagină de ziar, care mai era pe acolo, a mototolit-o și a șters cu ea de câteva ori pe jos. Acum petele de vopsea se împrăștiaseră și mai mult, dar zugravului i s-a părut că podeaua era destul de curată. Meșterii au plecat. Restul zilei ni l-am petrecut frecând podelele, ca să îndepărtăm vopseaua de pe gresie.

Și așa cum a fost cu zugravii, la fel a fost și cu ceilalți meșteri. Cabul TV pe care l-a pus electricianul era mult prea lung. În loc să-l scurteze, l-a rulat și l-a prins în cuie fără să mai stea pe gânduri. Stăteam stupefiat lângă el și l-am rugat a doua zi pe Irshad să trimită un alt electrician, care să poată face treaba cum trebuie. Din fericire a găsit pe cineva care
ne-a înțeles problema.

La un moment dat generatorul nostru a început să piardă ulei. Am chemat un mecanic, care a șurubărit jumătate de oră la aparat și ne-a anunțat cu mândrie: „Am rezolvat!” Dar nu a vrut să ne spună care era problema. A doua zi am găsit iar o baltă de ulei sub generator. Am sunat din nou mecanicul. Iar a șurubărit și ne-a explicat că acum s-a rezolvat problema. A treia zi iar curgea ulei din blestemăția de chestie. Nu știu de ce am sunat din nou la același mecanic, în loc să caut pe cineva mai competent, probabil că bănuiam că va fi greu să găsesc pe cineva.

De data asta mecanicul s-a pus în fața generatorului și a zis: „Nu curge ulei! Generatorul e în regulă.”

„Dar este ulei pe jos.”

„Ei, asta nu e nimic.”

„Dar asta e o baltă de ulei!”

„Nu e nici o problemă. Generatorul funcționează de minune. Așa să și rămână, cu voia lui Allah!”

A pornit generatorul. Acesta a început să hârâie și să cârâie, dar funcționa – și pierdea ulei. Se va strica la un moment dat, dacă nu se rezolva problema.

Mecanicul s-a comportat conform unui concept foarte răspândit în Pakistan: dacă nu pot vedea problema, înseamnă că ea nu există. În cele din urmă a înfundat o cârpă într-o țeavă: „Acum chiar nu o să mai scape ulei. Și dacă mai scăpa acum, s-a rezolvat!” După care a dispărut.

A doua zi s-a luat iar curentul pentru câteva ore și a trebuit să pornim generatorul, pentru ca măcar să putem da drumul la aerul condiționat. Jumătate de oră mai târziu, a explodat.

Sadjid a pus punctul pe i: „Noi pakistanezii nu știm să prețuim calitatea, indiferent despre ce vorba.” Dar n-a știut
să-mi zică de ce se întâmplă asta. Poate pentru că era o societate săracă? Am respins această idee, pentru că o calitate mai bună nu înseamnă neapărat costuri mai mari. Să fie oare din cauza educației precare? Dar chiar ai nevoie de educație ca să poți aprecia calitatea? Sau poate avea de-a face mai degrabă cu mentalitatea fatalistă, dominată de Islam, conform căreia această lume este oricum irelevantă și pe oameni îi așteaptă paradisul – sau în cel mai rău caz iadul – în viața de apoi?

Evident că acest lucru poate fi privit și printr-o lentilă pozitivă: pakistanezii sunt campioni mondiali la improvizat. Din când în când mai citeam articole sau cărți scrise de reporteri străini, care vizitaseră țara pentru câteva zile sau săptămâni, care erau încântați de capacitatea pakistanezilor de a se descurca cumva. Cu siguranță că ar vedea lucrurile altfel, dacă ar fi fost nevoiți să improvizeze toată viața, când de exemplu, după a treia reparație în termen de trei zile, ar exploda până la urmă generatorul.

Atentatul

Aveam la apartament o terasă pe acoperiș de pe care se vedeau poalele munților Himalaya. Stăteam acolo în timp ce citeam documentele. Era începutul lunii decembrie, eram deja de patru luni și jumătate în Pakistan. Pe timp de iarnă, soarele bătea atât de tare acolo, încât puteai să stai afară fără geacă. Doar în casă era foarte frig, de a trebuit să pornim încălzirea pe gaz.

La câteva sute de metri în linie dreaptă, un tânăr de vreo șaisprezece ani se apropia de intrarea în sediul central al marinei. Cartierul marinei este un cartier de sine stătător, sunt staționați pușcașii marini, dar aici locuiesc și ofițerii și subofițerii împreună cu familiile lor, o parte dintre ei în case luxoase, în funcție de grad.

Tânărul s-a apropiat de santinelă, ca și cum ar fi vrut să se legitimeze. Dar când un soldat i-a cerut să-și scoată geaca de pe el, băiatul a spus sus și tare: „Allahu Akbar!”,

„Dumnezeu este mare!”. După care și-a detonat vesta cu explozibili.

De pe terasă am auzit o bubuitură puternică. Geamurile ferestrelor din sufragerie s-au zguduit periculos. Nu erau acoperite cu folie de protecție împotriva exploziilor, o folie specială, care previne spargerea geamurilor în cazul unei explozii. În casele în care locuiesc diplomați, asemenea folii sunt obligatorii.

O jumătate de oră mai târziu, la știri s-a anunțat că talibanii au lovit din nou forțele armate și că un terorist a atacat cartierul general al marinei. Atentatorul sinucigaș a ucis și o santinelă. Atacatorul era un bărbat foarte tânăr, capul său a fost găsit la câțiva metri distanță și se estimează că era minor.

În octombrie talibanii din Pakistan anunțaseră o nouă ofensivă împotriva statului, dar încă din lunile precedente avuseseră loc atacuri neașteptate. Dar terorismul nu fusese niciodată atât de aproape de noi, ca acest atentator sinucigaș. Ne-am mutat în Pakistan, într-una dintre cele mai sângeroase perioade din istoria sa. În fiecare zi era câte un atentat.

Am relatat despre aceste evenimente și încă de la început eram foarte ocupat. Totodată îmi era limpede că fiecare articol pe care îl scriam stârnea teamă în rândul familiei și prietenilor mei din Germania. Și era greu să le explic că ne simțeam bine în siguranța relativă a locuinței noastre, a cartierului nostru, în cercul nostru de prieteni care se mărea și că, în același timp, ne întrebam ce căutăm noi aici în Pakistan? Chiar vrem să stăm aici?

Asta ne-a întrebat și Anwar Mansuri, un prieten din Islamabad. Anwar a lucrat mai mulți ani pentru Agenția DPA și a relatat din capitala pakistaneză. Acum era la pensie și încerca să-și trimită copiii adulți în străinătate. „Toată lumea vrea să plece, numai tu te întorci în Pakistan”, mi-a spus el sceptic și a râs. Și totodată mi-a fluturat și o atenționare. Lui Anwar i se părea o idee bună să rămâi în Pakistan, cât timp ai posibilitatea de a te muta în altă țară. Și această întrebare
mi-au pus-o mulți pakistanezi: de ce ai venit aici, de unde toți vor să plece? Nu înțelegeau că eu nu mă întorceam în Pakistan, pentru că nu am trăit niciodată aici, cu excepția unui episod din copilărie. Și în plus, nici eu și nici Janna nu aveam de gând să rămânem prea mult timp aici. Cam un an, așa. Și aveam mereu posibilitatea de a ne lua catrafusele și de a pleca oricând – dacă trebuia cu doar câteva valize. Oricum nu aveam mare lucru.

Anwar m-a avertizat să nu trimit în Pakistan containerul nostru, care era încă blocat în India: „Un container care vine din India? N-ai să poți! Vameșii pakistanezi nu-l vor lăsa să treacă. Sau dacă îl lasă, doar cu o șpagă foarte mare.” Relațiile dintre India și Pakistan erau din nou la pământ, după atentatele teroriste din Bombay. Orice mișcare a bunurilor, orice călătorie, orice relație interumană între aceste două țări era îngreunată de autoritățile ambelor țări.

M-am gândit la Republica Federală și RDG, la această construcție ciudată a unei Germanii divizate, la faptul că timp de decenii politicienii au decis ca familiile să fie separate. Oare nu ar trebui să le arătăm mai des politicienilor limitele lor?

Familia lui Anwar provenea din Luckow, la fel ca și cea a tatălui meu, și și el a emigrat împreună cu părinții și frații săi în 1947 în noul stat Pakistan. Tatăl meu a vizitat orașul Lucknow în 2007, la șaizeci de ani de la emigrare, ca să-și vadă rudele care încă mai locuiau în casa în care crescuse el. Pe de altă parte, Anwar nu fusese niciodată în Lucknow. Părea trist ori de câte ori vorbea despre locurile sale natale, despre orașul în care s-a născut. Prin împărțirea Indiei și Pakistanului și a graniței care era foarte greu de trecut, i se luase și lui la fel ca altor milioane de oameni o parte din viața sa. Anwar știa că nu va primi viză pentru India.

Așa că ne-am hotărât că, dacă vrem să recuperăm containerul, atunci va trebui să-l trimitem din India înapoi în Germania. Acolo va trebui să ne depozităm lucrurile. Mă supăra gândul că ne-am putea pierde acareturile și nu pentru că un dezastru natural ar fi scufundat containerul, ceea ce aș fi putut accepta, dar pentru că așa ar fi vrut un oficial indian. Cel mai tare mă tulbura gândul că mi-aș putea pierde cărțile. Tocmai țara căreia îi place să se numească „cea mai mare democrație din lume” mi-a refuzat intrarea. Și mie mi-a fost clar că acum, după ce ne-am decis să plecăm în Pakistan, ne va fi și mai dificilă intrarea, poate chiar imposibilă timp de ani de zile. Și ce aberații mai sunt și granițele!

Angajații

Și eu și Janna eram de acord că nu ne doream să angajăm pe cineva în casă. În Pakistan este normal să ai servitori în casă. Cei înstăriți îi angajează pe cei săraci, așa era pe vremea când India era colonie britanică, așa era și în 1947, când s-a fondat Pakistanul, așa e și acum.

Nouă ni se părea ciudat să avem pe cineva în casă care să stea după noi. Cineva care primește foarte puțini bani ca să gătească, să deretice după noi, să ne calce cămășile și să lucreze la grădină. Și să ne mai și zică „Madam” și „Sir”. Nu ne doream servitori.

Dar numai ce ne mutaserăm, că au și început să sune străini la ușă.

„Aveți un loc de muncă de dat?”, ne-a întrebat o femeie care ținea în mână o mătură de nuiele. Nici că am zis ceva, că s-a strecurat pe lângă mine în casă, a început să măture și
m-a întrebat prin norul de praf: „Și?”. Aștepta să o lăudăm și să o angajăm imediat.

Mi-am dat seama că începusem să derapez involuntar spre rolul de angajator. I-am spus diplomatic: „Vă contactăm noi.” Dar pentru că acum ne suna în mod regulat și ne întreba, dacă ne-am decis, am respins-o după câteva zile.

Auzisem de la prietenii occidentali că este foarte comod să ai un bucătar și o menajeră. Prietenii pakistanezi ne-au explicat că era de datoria noastră să creăm noi locuri de muncă.

Arshad, un tip puternic, șmecher, cu barbă și privire prietenoasă, ne fusese recomandat în mai multe locuri. Avea cam treizeci de ani, nici el nu știa prea bine. Nimănui din Pakistan nu-i pasă de învățământul obligatoriu, nu există nici pensie, deci de ce ar trebui să conteze vârsta? La interviu a venit îmbrăcat într-o pereche de pantaloni din stofă fină, asortați cu pantofi negri strălucitori și o cămașă cu mâneci călcate la dungă. Se vedea că se aranjase special. Acum stătea la noi pe canapea. Venise împreună cu prietenul său Javed, care lucra pentru Ambasada Germaniei și care vorbea engleză mai bine decât el. De aceea, Arshad l-a lăsat pe Javed să vorbească pentru el.

„Arshad a lucrat ca ajutor în bucătărie la Clubul Națiunilor Unite”, ne-a spus Javed. Clubul era un punct de întâlnire pentru diplomați și invitații lor, unde puteau mânca și consuma alcool în mod legal. „Știe și să facă curat și îi place să calce.”

Arshad stătea lângă el, dădea binevoitor din cap și tăcea din gură. A scos dintr-o pungă de plastic câteva hârtiuțe puse în folii de plastic. Erau recomandări de la foștii angajatori. În ele scria că este „foarte de încredere”, că „știe să gătească atât mâncăruri occidentale, cât și pakistaneze” și că „este dornic să învețe”.

L-am întrebat în urdu, dacă știe și engleză.

„Little little Sir” (Un picuț domnule), mi-a răspuns cu o voce răgușită și mi-a zâmbit.

„Și cât ai stat în închisoare?”

Bunicul meu, care de-a lungul vieții sale a avusese mulți angajați în casă, m-a învățat să nu întreb niciodată, dacă cineva a făcut deja închisoare, ci pentru cât timp.

Arshad a râs și a clătinat din cap.

Știam deja discuțiile dintre străinii bogați din America sau Europa despre oamenii lor din casă, din țări precum Pakistan sau India, despre cât de neserioși și obraznici sunt, despre faptul că nu vin la timp la muncă, sau nu apar deloc și că uneori chiar fură. Nouă ni se păreau mai degrabă niște bombăneli ale celor care o duceau bine, la adresa unora care nu aveau nimic. Și acum noi ne găseam în aceeași situație, nu voiam să angajăm pe nimeni, care ulterior să se dovedească că este neserios.

„De ce te-a dat afară ultimul angajator?”, l-a întrebat soția mea.

Arshad a oftat: „Națiunile Unite și-au închis clubul, doamnă. Din motive de securitate, pentru că sunt tot mai multe atentate.”

Le-am mulțumit că au venit și le-am spus lui Arshad și Javed că îi vom suna în curând.

„Chiar vrei să zici că o să angajăm pe cineva în casă?”, m-a întrebat Janna, după ce au plecat. „Și dacă da, atunci pe el?”

Ne-am gândit. „E o idee destul de ciudată”, i-am răspuns. „Dar hai să încercăm. Să ne punem mai întâi de acord asupra unei perioade de probă.”

Cum ar fi să ai mereu un străin în preajma ta și să nu te poți bucura de intimitatea cu care ești obișnuit în propria casă? Janna, care deja știa că voi fi mult pe drumuri și că va rămâne de multe ori singură, se gândise mai degrabă la o femeie ca ajutor în casă la curățenie și gătit și nu la un bărbat de vârstă cu mine. Știam amândoi că nu ne doream pe cineva care venea dintr-o regiune îndepărtată și care să locuiască cu noi. Arshad stătea într-un cartier apropiat, la doar zece minute de mers pe jos de noi. Ar fi venit la noi în fiecare dimineață și s-ar fi întors la familia sa după-masa. Ne povestise că are patru copii. Deci așa am da de lucru unui cap de familie.

L-am sunat după câteva zile de gândire și i-am zis să vină.

„Ok domnule, vin mâine dimineață la ora șapte!”, mi-a promis el.

A doua zi dimineață se auzea deja deranj de pe terasă. Cineva muta de colo colo mobila de grădină și mătura pe jos. Arshad venise mai devreme, ca să fie punctual. Voia să facă o impresie bună.

Într-adevăr, Arshad știa să facă atât mâncare occidentală, cât și din Asia de Sud-Est, așa cum scria și în recomandările sale. Nu mai purtasem niciodată cămăși atât de bine călcate, făcea curățenie în casă și era de mare ajutor ori de câte ori trebuia să angajăm meseriași inepți sau îndărătnici. Făcea niște clătite extraordinare la micul dejun și cel mai bun ceai cu lapte, cardamom și ghimbir proaspăt din lume.

„Arshad, te rog să nu-mi mai zici Sir.”

„Bine, Sir.”

Îi plăcea atât de mult denumirea de „Sir”, încât se apucase să-i spună și Jannei „Sir”, în loc de „Madam”. Dar nu fără să ceară mai întâi voie să facă asta.

Eu vorbeam la per tu cu el în urdu. El îmi vorbea cu dumneavoastră. Cunoșteam persoane care le-au cerut expres oamenilor din casă să-i tutuiască. Niciodată nu le-a ieșit. Oamenii angajați ori nu acceptau ideea ori mai târziu apăreau probleme de autoritate. Ideea de a te tutui nu se potrivește într-o societate în care ierarhia este strictă. Când i-am vorbit lui Arshad cu „dumneavoastră”, era vădit stânjenit. Credea că fac mișto de el.

A trebuit să ne obișnuim cu aceste ierarhii. Dar era bine când, la ora zece fix, Arshad bătea la ușa biroului meu și mă întreba: „Ceai, Sir?” Era foarte bine să nu trebuiască să gătești, să faci curat sau să speli vasele. De cât timp nu mai călcasem o cămașă? Grădina era mare și mereu bine îngrijită. Și dacă nu aveam timp de cumpărături, se rezolva și asta. Era o viață plăcută, și și Arshad se simțea bine. „Fac parte din familie”, ne-a spus deja după câteva săptămâni.

Loialitatea lui Arshad față de noi era incredibil de mare. Odată a venit mai târziu cu o jumătate de oră. A bătut la ușa dormitorului nostru, lucru care nu-l mai făcuse niciodată până atunci. Avea ochii roșii de la plâns. Venise doar să ne întrebe dacă poate să plece din nou acasă. „Azi noapte a murit mama.”

Chiar dacă mă asigurase că-i place la noi, ducea o viață tristă. Vedea viața ca pe o serie de îndatoriri care trebuie împlinite, la fel ca mulți alți oameni din Pakistan.

„E creștin, nu-i așa?”, mi-a întrebat Sajid la câteva zile după ce l-am angajat de Arshad și a început să lucreze la noi.

„Da, de unde știi?”

„Fața lui. Are față de creștin.”

Eram surprins, pentru că nu-l întrebasem niciodată pe Arshad ce religie avea și spre deosebire de pakistanezi, care-și selectează atent oamenii din casă în funcție de credința lor, nouă chiar nu ne păsa. De asemenea și numele său era unul obișnuit printre musulmanii majoritari din Pakistan.

„Nu știu. Nu am vorbit niciodată despre asta cu el.”

„Îți zic că sigur e creștin.”

„Și asta e cumva o problemă pentru tine?”

„Nu, vai. Doar fac o constatare.”

Mi-am propus să-l întreb pe Arshad de asta, când se va ivi ocazia. Dar într-o zi mi-a povestit din proprie inițiativă cât de dificilă era viața lui în Christian Colony (n.t. Colonia Creștină).

„Dar ce este Christian Colony?”

„Cartierul în care locuiesc.”

„Și acolo locuiesc doar creștini?”

„Da.”

„Și nici un musulman?”

„Nici un musulman nu și-ar dori să locuiască acolo.”

„De ce?”

„Pentru că este un cartier creștin.”

S-a uitat la mine iritat, era mirat că nu pricepeam ceva atât de simplu.

Următoarea dată când am trecut pe lângă cartier, m-am uitat mai atent. Și abia atunci mi-am dat seama, despre ce era vorba: o mahala într-o zonă bogată a orașului. Un ghetou creștin.

„Municipalitatea vrea să dispărem de aici”, mi-a povestit Arshad. „Vrea să vândă aceste terenuri bogaților, ca ei să-și poată construi vilele acolo. Ni se oferă despăgubiri ridicole și ni se promit apartamente noi, undeva la periferia orașului. Dar noi creștinii suntem de multe ori servitori pentru străini, cum să venim în fiecare zi de atât de departe?”

Și pe deasupra exista mereu teama atacurilor teroriste. În Pakistan avuseseră deja loc mai multe pogromuri împotriva creștinilor.

„Noi suntem o minoritate și când ceva nu merge bine în această țară, atunci imediat se dă vina pe noi.”

Cu toate astea, Arshad locuia cu familia, cu soția și cei patru copii ai săi, spre deosebire Chowkidar Nazir, adminis­tratorul clădirii angajat de proprietarul nostru, care stătea la parter într-o cameră a servitorilor, un soi de garaj. Era un musulman pios, cu barbă lungă, care provenea din Cașmir, își vedea cei șase copii o dată la câteva luni, dacă făcea drumul lung de șase ore cu autobuzul. Și asta pentru echivalentul a mai puțin de o sută de euro pe lună. Ce fel de viață era asta?

Arshad câștiga de două ori mai mult și astfel avea un salariu mult peste salariul minim, care este de șaptezeci de euro pe lună. Dar mulți nu primesc nici măcar atât, pentru că mulți angajatori rețin costurile pentru masă și cazare.

Evident că lucrurile se pot privi și altfel: acești oameni au un loc de muncă și câștigă un salariu decent pentru Pakistan, o țară în care, potrivit Băncii Mondiale, trăiesc peste o sută de milioane de oameni care trebuie să se descurce cu mai puțin de doi dolari pe zi. Adică fiecare al doilea locuitor. Au un loc de muncă, chiar dacă nu au nici un fel de pregătire standar­dizată. Arshad nu știa nici măcar să scrie și să citească. M-am oferit de multe ori să-i plătesc școlarizarea, dar nu voia. Nu puteam să-l oblig să învețe, era un bărbat în toată firea. „Mă descurc foarte bine în viață și fără litere, Sir”, mi-a zis el.

Nu există un contract de muncă, nu există un sistem de pensii, nici o protecție împotriva concedierii abuzive, nu există asigurări de sănătate. Statul a eșuat pe toate planurile. Iar societatea a eșuat pentru că nu cere o schimbare, ci acceptă această orânduire ca un dat de la Dumnezeu. Și de ce nu se revoltă nimeni?

Noi plăteam facturile atunci când Arshad sau cineva din familia sa trebuia să meargă la doctor. Dar ce se întâmplă dacă cineva se îmbolnăvește grav și are nevoie de trata­men­te care costă mii de euro? Pentru majoritatea oamenilor o boală precum cancerul este o condamnare sigură la moarte. Cine-și poate permite chimioterapia sau o operație?

În cartierul nostru un copil a murit de apendicită. Părinții – ea menajeră și el șofer – tocmai își pierduseră locul de muncă și tocmai de aceea nu mai aveau bani de medic. Am aflat asta abia după moartea băiatului. Așa ceva nu este ușor de gestionat. Oamenii ziceau că „așa a vrut Dumnezeu”. Religia îi ajută pe unii să suporte insuportabilul.

Conștiința încărcată ne însoțea mereu. Sărăcia și salariile de mizerie se regăseau la tot pasul și se profita chiar de asta. Spre deosebire de Germania, unde faptul că telefoanele mobile, hai­nele, mobila sunt făcute de muncitori prost plătiți din China, Bangladesh, Thailanda era ușor de trecut cu vederea. Dacă toate țările ar avea un sistem de asigurări sociale precum cel german, atunci nu ne-am mai permite mare lucru. Dar lumea ar fi mult mai dreaptă. Noi, bogații, trăim pe seama săracilor.

Viața cu amenințarea teroristă

Nu am putut să ne obișnuim cu amenințarea constantă a atentatelor teroriste, poate și pentru că ne dădeam seama cât de reală era de fapt. Erau controale pe peste tot pe stradă: polițiști cu fețe posomorâte în locuri unde trebuia să faci slalom printre trei sau patru blocuri de beton. Lângă era o gheretă din saci de nisip și în spatele ei un polițist cu o mitralieră îndreptată spre noi, șoferii.

„Casa voastră nu e deloc sigură”, ne-a avertizat un prieten, care lucra la ambasada Germaniei. A arătat înspre pădure, o ascunzătoare perfectă pentru atacatori. „Ar trebui să vă gândiți să angajați un serviciu de securitate”, ne-a recomandat el. A arătat înspre casa vecină, în care stăteau diplomați americani. Clădirea, care altfel era foarte drăguță, arăta ca o închisoare în care se practică tortura, din cauza sârmei ghimpate și a ferestrelor întunecate și cu gratii. Hidos, dar sigur.

Nouă nu ne păsa. Nu vrei să trăiești ca un musafir într-o țară străină, ca și cum ai vrea să te izolezi sau cum ți-ar fi frică. Vii pentru că ești interesat de lucruri noi, pentru că vrei să fii deschis și aplecat spre nou, nu ca să fii nepoliticos și disprețuitor. Nu voiam să trăim într-o colivie, ci cât mai discret posibil. Ne-am decis să nu angajăm paznici. Credeam că doar așa putem trăi fără să fim cuprinși de nebunie, mai devreme sau mai târziu, fără să intrăm tot timpul în panică la cel mai mic zgomot necunoscut. Dacă eram imprudenți și vom regreta atitudinea noastră naivă, era un risc pe care ni l-am asumat.

Un alt prieten m-a sfătuit să-mi iau o armă, măcar un pistol. „Trebuie totuși să vă puteți apăra singuri!” Mi-am imaginat cum vin extremiștii înarmați peste noi și încep să scuture gardul și să ne ia casa cu asalt. Îmi iau arma, care stă încărcată și cu siguranța pusă lângă ușa din față și cum trag în atacatori. Îi alung în mod eroic sau chiar îi împușc. Ciudată imagine. Evident că nu voiam să avem o armă în casă!

Dar cu toate astea teama unui atentat era în continuare în suflet, în fiecare zi aveau loc atacuri, în fiecare zi erau morți, dar ceea ce ne afecta mai mult în viața de zi cu zi decât aceste evenimente, cu care mă confruntam în mod inevitabil, era puterea de autodistrugere, pe care o dezlănțuiau atacurile teroriste. Casele triste transformate în zone de înaltă securitate, zidurile înalte, punctele de control de pe străzi, controale ca la aeroport, în fața hotelurilor, spitalelor și băncilor, chiar și în fața singurului McDonald’s din Islamabad – asta îți răpeau foarte mult din confortul vieții. Nu conta de câte ori îți repetai că și într-un orășel german poți păți ceva, poate să dea o mașină peste tine sau se poate să te trăsnească. Ne confruntam cu o problemă, care copleșise deja și politica mare: cum gestionezi teroarea? Poate fi contracarată prin înarmare? Mai bine fugi? Sau încerci să o ignori, cât mai mult posibil?

Ambasadele și organizațiile internaționale angajau întregi departamente de securitate ca să analizeze situația. Acestea contribuie la sentimentul general de nesiguranță, trimițând constant avertizări prin SMS angajaților lor.

„Există indicii că un atacator sinucigaș este cu o Toyota Corolla albă”, scria în ele. Sau: „Risc crescut de atentate în piețe după rugăciunea de vineri!” Frânturi de informații, care erau partajate cu entuziasm printre expații din Islamabad. Nu se știa de unde proveneau aceste informații și cât de veridice erau și rămânea la latitudinea fiecăruia ce concluzii să tragă. Și ce ai fi putut să faci? Mi se părea că fiecare a treia mașină din Pakistan era o Toyota Corolla albă. Ar fi trebuit să mă încui în casă? Sau să părăsesc orașul sau chiar țara?

Există ambasade precum cea a Germaniei, care erau foarte reticente în a trimite asemenea avertizări. „Dar dacă se întâmplă ceva, atunci evident că toată lumea se va plânge, că de ce n-am trimis o avertizare?”, mi s-a plâns odată diplomatul responsabil cu securitatea. „E o dilemă: dacă trimitem un avertisment și nu se întâmplă nimic, atunci ni se reproșează că tulburăm oamenii degeaba. Dacă nu trimitem nici o avertizare și se întâmplă ceva, atunci suntem habarniști și am bagatelizat situația.”

Alte ambasade precum cea a Danemarcei, în fața căreia
Al-Qaida a detonat un autoturism capcană, ucigând șase oameni, în semn de răzbunare pentru caricaturile cu Mahomed apărute în ziarul danez Jyllands-Posten, preferau să trimită mai multe avertizări. Și celelalte țări scandinave procedau la fel, de teamă să nu fie băgați în aceeași oală cu danezii, la fel făceau și olandezii, care din cauza mai multor politicieni islamofobi se așteptau să apară probleme în mai multe țări precum Pakistanul. Americanii și englezii trăiesc atât de izolați în bastioanele lor fortificate, încât abia dacă îi simțeai prin preajmă. Lor le este interzis să meargă în piețe, restaurante și cartiere. Dacă vor să meargă în vizită la cineva sau doar la cumpărături, atunci trebuie să anunțe în prealabil personalul de securitate. Orice ar fi, trebuie să meargă doar în vehicule blindate.