În loc de introducere: Moscova, ce oraș frumos!
După cum știm, Moscova a devenit capitală a Rusiei sovietice în anul 1918, moment care a însemnat enorm pentru evoluția sa. Și în vechiul regim Moscova, deși vechea capitală, încă își mai păstrase măreția, fiind cel mai important centrul al țării. Odată cu mutarea aici a puterii politice a bolșevicilor, dezvoltarea orașului devenise de-acum o chestiune de orgoliu politic. Moscova nu mai era doar capitala unei țări, chiar a unui (viitor) imperiu, era chiar capitala socialistă/ comunistă a lumii! Oricum, la venirea lui Lenin și a alor lui la Moscova, în 1918, puțin probabil că se putea bănui evoluția următoare.
Pentru a înțelege mai bine evoluția pe care orașul, dar și statul, în ultimă instanță, a înregistrat-o, am făcut exercițiul studierii unor fotografii mai vechi ale orașului, din anii 20, 30, 40, 50… Imaginile zonelor centrale ne arată acele case încă frumoase, din secolul al XIX-lea, edificii solide, făcute să dureze, și de admirat și azi; spații întinse, piețe nesfârșite, aproape pustii, din cauza unui transport (și nu numai în comun) care multă vreme a lăsat de dorit.
Puțin mai departe de centru, dar nu foarte, case de lemn cu arhitectură destul de ciudată, un fel de barăci; printre locurile virane mai cresc de capul lor capre sau măgari. Populația avea, încă într-o mare majoritate, o înfățișare rurală, lucru perfect normal, dacă ne gândim că migrația de la sat la oraș, și mai ales către Moscova, cel mai important șantier al patriei și locul cu cele mai multe întreprinderi, a rămas neîntreruptă pe mai toată perioada existenței Uniunii Sovietice. Căruțe și sănii prin oraș, „taxi-uri” din lemn (trăsuri, căruțe sau tramvaie cu cai), surugii bărboși, rufe spălate în râul Moscova…
Moscova în anul 1930.
Râul Moscova a fost mereu un element central al vieții urbane din capitală. La sfârșitul anilor 20, a început consolidarea malurilor ei cu granit și formarea cheiurilor, pentru că încă era posibil, ca în aprilie 1926, să mai aibă loc inundații serioase (atunci au rămas fără locuințe 1.330 de persoane). În 1936 apa a început să fie curățată, iar bazinul a fost adâncit. În perioada interbelică apele ei au fost folosite masiv și pe timp de iarnă, când râul îngheța. Bucățile de gheață extrase de aici aprovizionau magazinele din oraș, pentru a ține alimentele proaspete[1].
Ce puteai găsi în Moscova la mijlocul anilor 20? Aici locuiau oameni de 47 de naționalități; existau 30.000 de bicicliști și 50.000 de tuberculoși, aici munceau cam 100.000 de meseriași și existau cam toți atâți câini vagabonzi; circulau 2.454 de autoturisme și 1.661 de camioane; existau 49 de cinematografe și 98 de cămine studențești, în orfelinate erau 1.600 de copii[2].
Anii 30 vin și ei cu cifrele lor, mult mai impresionante. În anul 1938 existau aici 132 de spitale, 1.000 de grădinițe, 11 sanatorii pentru copii, cca 3.000 de biblioteci, 58 de muzee, 250 de cluburi; în anul 1940 circulau 679 de troleibuze, 1.257 de autobuze și peste 4.000 de taxiuri[3]. Agitația aceasta nu se vede așa de clar în imagini, în care domină aceleași decoruri din deceniul precedent. Venirea la putere a lui Stalin atestă încă un oraș puternic acoperit de o patină provincială, departe de capitalele lumii cu care liderii voiau mereu s-o compare. Multe locuri virane, spații publice neamenajate, doar animația vehiculelor cu motor de pe străzi dă semnele unei schimbări importante.
Efervescența NEP-ului. 1928.
Abia anii 40 sunt cei în care schimbarea devine vizibilă. John Steinbeck constata, în anul 1947, la un deceniu la vizita precedentă, lucruri uimitoare în tabloul moscovit:
Mai fusesem acolo /la Moscova/ în 1936, timp ce câteva zile. Schimbările erau impresionante. În primul rând, orașul era mult mai curat. Străzile erau spălate și pavate, nu cum le știam eu, pline de noroi și de murdărie. În intervalul de unsprezece ani se construise enorm. Sute de blocuri înalte, poduri noi peste râul Moscova, străzile fuseseră lărgite, statui fuseseră ridicate peste tot. Porțiuni întregi din cartierele insalubre și înghesuite ale vechii Moscove dispăruseră, fiind înlocuite de zone rezidențiale și de clădiri publice[4].
Modelul de civilizație a fost, până după perioada N.E.P.-ului, cel al vechii aristocrații ruse. În primele decenii ale puterii sovietice, pentru că era vorba de o perioadă de tranziție, se poate vorbi de un fel de kitsch în ceea ce privește îmbrăcămintea purtată, coafurile, modul de a vorbi și de a se comporta, pe care o populație urbanizată peste noapte (muncitori și țărani veniți la oraș, soldați acum liberi) încercau să și le însușească din dorința de a arăta tuturor că sunt noii stăpâni ai societății. Sunt interesante impresiile de călătorie ale actriței Mary Pickford, care a vizitat Moscova în anul 1926 (se referă la data de 19 iulie):
Moscova nu era frumoasă, pentru mine arăta ca un mare oraș temporar, cum sunt cele ale noastre, din regiunile de graniță. Poate că e frumoasă iarna… Acolo toate magazinele sunt mici și se vând în ele lucrurile cele mai simple. Totul este foarte scump… Circulația oamenilor pe stradă nu e deloc grăbită. Asta nu se referă la automobile. Acolo nu există niciun fel de reguli de circulație și mi-era o frică de moarte să călătoresc acolo cu mașina… Oamenii se îmbracă sărăcăcios și în culori închise. Arată curat și încearcă să facă din niște mărunțișuri niște toalete elegante… Cred că lipsa aceasta de culori trebuie să acționeze apăsător.[5]
Putem vorbi, pe de altă parte, de o populație extrem de pestriță, care amintea de lumea destul de colorată din vechea Rusie imperială. Iată niște imagini extrem de grăitoare în acest sens din Moscova anilor 20 și 30, așa cum ni le transmite G. Andreevski:
Cel mai devreme se trezeau bulevardele Strastnoi și Gogolevski. Pe ele la 8 dimineața, de pe străduțele Molocinîi, Hlebnîi, Skatertnîi și altele ieșeau să-și plimbe cățelușii bătrâne preistorice cu manteluțe și bonete negre pe părul cărunt, iar în urma loc, doici cu copii care puneau stăpânire pe gropile cu nisip. Treceau chinezi cu manuale de la Universitatea oamenilor muncii din China „Sun Iatsen”, iar mai apoi și fotografii. Unul dintre ei vindea fotografii ale lui Esenin cântând la acordeon. Pe bănci bătrâni și oameni fără serviciu jucau pasionați table și șah, iar la intersecții toată ziua se auzeau pâlniile negre ale difuzoarelor. Sub ele se adunau oameni pentru a asculta muzică, lecții, ultimele știri[6].
Trist este că asemenea „ființe preistorice”, oameni din vechiul regim, vom întâlni mai târziu, când se închide cercul, după căderea URSS. Un personaj al Svetlanei Aleksievici, vorbind de vremurile grele din anii 90, pomenește de oamenii anacronici ai vechiului regim, sovietic, de data aceasta: „În parcul nostru, în zilele libere, adepții lui Krișna veneau cu o bucătărie ambulantă și împărțeau supă și ceva simplu ca felul doi. Se forma o asemenea coadă de bătrânei foarte curați, că ți se punea un nod în gât. Unii dintr ei își ascundeau fața…”[7]
Conform recensământului din anul 1926, caracterul multietnic al orașului este extrem de evident. Aici locuiau peste 1.700.000 de ruși, cca 130.000 de evrei, 17.000 de tătari, 17.000 de polonezi, 10.000 de letoni, cca 8000 de germani, 6000 de armeni, cca 3000 de lituanieni[8].
Imagini mai radioase nu aveam nici după război:
Oamenii de pe stradă păreau obosiți. Femeile nu se fardau aproape deloc, iar îmbrăcămintea, deși adecvată, nu atrăgea deloc privirea. Majoritatea bărbaților purta uniformă, dar nu erau în armată. Erau demobilizați, uniformele fiind singurele haine pe care le aveau. Uniformele nu aveau nici însemne, nici epoleți[9].
Pe străzi se aud foarte puține râsete și rareori vezi oameni care zâmbesc. Oamenii merg, sau mai degrabă aleargă, cu capul în pământ, și nu zâmbesc. Poate că asta se întâmplă fiindcă muncesc prea mult și fiindcă trebuie să străbată distanțe mari pe jos ca să ajungă la serviciu. Toți sunt foarte serioși atunci când merg pe stradă, dar poate că așa au fost dintotdeauna, cine știe[10].
Dar cum trebuia să arate Moscova, capitala mondială a comunismului? E semnificativă „viziunea” arhitectului academician Șciusev care, în mai 1934, scria în ziarul „Izvestia”:
Dacă stăm cu spatele spre Teatrul Mare și ne uităm în direcția Kitai-gorod, în locul zidului Kitai-gorod cu scuarul anemic de lângă el și siluetele caselor mici, vedem o scară uriașă care urcă la o înălțime de șase metri spre strada Nikolskaia de azi. Chiar în fața scării, pe axa cu Teatrul Mare, se vede clădirea gigantică a Comisariatului Poporului pentru Industria Grea. Este o clădire… cu înălțimea de douăzeci și patru de etaje. Lângă ea e Piața Roșie. GUM nu mai există, e distrus. Sunt fostele prăvălii comerciale. Moscova nu are nevoie de GUM. Piața Roșie, în care se află mausoleul lui Lenin, e mult prea înghesuită, trebuie să fie lărgită pe socoteala GUM-ului pentru a da posibilitatea să treacă prin ea demonstrațiile sociale și paradele din zilele solemne din octombrie și mai…[11]
Nu avem o reconstituire a imaginii vizionarului Șciusev, dar imaginile de mai sus credem că sunt extrem de grăitoare și, am putea spune, chiar caracteristice pentru felul în care era administrată țara. Pentru ochii străinilor, dar și ai propriilor cetățeni, proiectele megalomane, care înghițeau o grămadă de bani în detrimentul creșterii, treptate, evident, dar sensibile, a nivelului de trai al populației, se ițeau din mijlocul unor locuri virane sau erau înconjurate de căsuțe minuscule, majoritatea din lemn, care au constituit pentru ele o vecinătate nedorită timp de mulți ani. Dacă imaginea din stânga ne prezintă o fotografie luată pe șantierul uneia dintre minunile staliniste, în anul 1949, în imaginea din dreapta avem deja o construcție finalizată, în anul 1950. Și nici nu era o construcție oarecare – aici se mutase Ministerul de Externe. Așa cum am văzut în volumul precedent, clădirea era gigantică pentru instituția ca atare, care avea extrem de puțini funcționari pe atunci. Cum spunea Stalin: dacă vin și la noi străini, mai ales după victoria din Marele Război, noi nu le putem arăta niciun zgârie-nori? Ba da, chiar mai multe, dar aflate exact în mediul lor natural, într-un oraș în care cea mai mare parte a populației lui locuia în condiții de secol al XIX-lea…
Finalul perioadei staliniste și Dezghețul au contribuit mult la progresele efective care se observau în oraș. Nu era vorba de pași înainte față de starea de distrugere provocată de război, ci de continuarea politicii de industrializarea a țării și în principal a Moscovei, capitala, orașul-etalon, vitrina statului sovietic. Primul secretar al Comitetului Orășenesc de Partid Moscova, Ekaterina Furțeva, era indignată, de exemplu când, în condițiile unor autovechicule dotate cu tehnologii avansate, curățenia străzilor din oraș se făcea, în anii 1954-1957, în principal prin intermediul muncii fizice:
A fost introdusă mecanizarea, a crescut numărul mașinilor de salubritate, dar continuă să activeze același număr de oameni la curățenie. De ce? În anul 1940, la Moscova, erau 25.000 de oameni angajați la salubritate. Acum numărul lor a crescut chiar. Pentru curățenia orașului și salariile oamenilor cheltuim jumătate din banii pe chirii. Oare acest lucru este permis, tovarăși? Priviți, o mașină remarcabilă încarcă zăpada în autocamioane, dar aruncarea zăpezii pe carosabil se face manual (pe atunci zăpada era aruncată în râurile Moscova și Iauza – A.V.). Această activitate nu e mecanizată (…). Mașina de adunat zăpada nu se poate apropia de trotuar, în jurul mașinii se învârt aproape zece muncitori…[12]
Moscova în 1959.
Critici asemănătoare erau făcute și în privința mașinilor de transport produse alimentare. Carnea încă era transportată, în anul 1955, în camioane deschise, uneori fără a fi acoperite măcar cu o pânză de cort. O observație asemănătoare o făcea, în anul 1812, guvernatorul Fiodor Rostopcin, care se plângea și el că nu e transportată carnea în căruțe acoperite, drept pentru care a luat măsuri în acest sens. Măsurile nu au durat decât doi ani, până la înlocuirea guvernatorului…[13]
Această realitate compozită descrisă mai sus poate fi considerată, credem, o caracteristică a întregii societăți sovietice. Oameni care au încă un nivel de viață scăzut, alături de cuceriri ale științei și tehnicii care-i fac invidioși și pe capitaliștii occidentali. Zgârie-nori și maghernițe, papornițe și basmale, ciorapi de nylon și mașini de curățat zăpada… Așa cum am spus, majoritatea populației era încă departe chiar de acel nivel de civilizație de mediu urban care existase în vechiul regim. Cred că acesta este lucrul pe care trebuie să-l avem mereu în minte când luăm la cunoștință de „realizările” puterii sovietice în edificarea noii civilizații. Pentru acei oameni din fotografiile anacronice tot ce oferea statul sovietic, în concurența sa perpetuă cu lumea capitalistă, era ceva nou, nemaivăzut și extrem de folositor. Sistemul de propagandă, care avea un rol uriaș și în reclama agresivă care se făcea noilor produse, de la cele alimentare la cele de uz casnic, de la marile întreprinderi și baraje, autobuze și rachete cosmice, era mereu pregătit să introducă în viața și conștiința cetățenilor elementele de nou care făceau parte din programul de comunizare.
[1] G.V. Andreevski, Povsednevnaia jizn’ Moskvî v stalinskuiu epohu. 1920-1930-e, Moscova, Molodaia gvardia, 2018, p.13, 14.
[2] Idem, pp.40-41.
[3] Ibidem, p.45.
[4] John Steinbeck, Jurnal rusesc, traducere din limba engleză de Petru Iamandi, RAO, 2010, p.24.
[5] Apud Andreevski, op.cit., p.21.
[6] Andreevski, op.cit., p.15.
[7] Svetlana Aleksievici, Vremuri second-hand, traducere din rusă și note de Luana Schidu, Humanitas, București, 2016, pp.23-24.
[8] Andreevski, op.cit., p.12.
[9] Steinbeck, op.cit., p.25.
[10] Idem, p.54.
[11] Andreevski, op.cit., p.46.
[12] Apud Aleksandr Vaskin, Povsednevnaia jizni sovetskoi stolițî pri Hrușciove i Brejneve, Molodaia gvardia, Moscova, 2018, pp.18-19.
[13] Vaskin, op.cit., p.19.
Câte ceva despre confort
Ascetismul bolșevic
Modelul ascetismului în viața bolșevicilor ar veni, la prima vedere, din cel al categoriei sociale predominante a membrilor lor, și anume al muncitorilor. Mai ales cei cu conștiință politică nu erau deloc interesați de un confort „burghez”, mulțumindu-se cu condiții de trai decente. Nu același lucru îl putem spune despre liderii lor. Chiar în perioada în care au fost prigoniți de Ohrana țaristă, fie că locuiau în străinătate sau în exil, prin Siberia, condițiile de trai, oarecum modeste, nu erau în niciun caz austere. În fapt, partidul, mai cu seamă din fondurile ilegale, le asigura nu numai minimum de supraviețuire, ci chiar un trai decent. E de înțeles că, imediat după preluarea puterii, s-a permanentizat și s-a oficializat această „întreținere” a liderilor și marilor funcționari de partid și de stat din bugetul de stat.
În funcție de starea economică, aceste condiții au fluctuat de la unele relativ austere la altele de lux (bolșevic). Până în anii 30, de exemplu, „acești potentați duceau o viață simplă în palatele de la Kremlin, inspirați de misiunea lor revoluționară sinceră, cu obligatoria „modestie bolșevică”. Corupția și extravaganța nu erau încă larg răspândite: într-adevăr, soțiile membrilor Biroului Politic de-abia își permiteau să-și îmbrace copiii, și noile arhive ne arată că și Stalin rămânea uneori fără bani…”[1] În anul 1928, când a descoperit mobilă nouă în apartamentul său, a fost extrem de supărat: „Se pare că cineva din administrație sau GPU a adus niște mobilă… contrar ordinului meu, care am zis că mobila veche este foarte bună!”[2] E proverbială și mantaua lui Stalin (în fapt, întreg costumul militar pe care îl purta): deși uzată, a fost purtată cu îndârjire de Stalin, nepermițând niciodată să i se facă un rând nou de haine.
Nu este de mirare că acest cult al ascetismului era răspândit și la oamenii simpli. Mai ales că nici nu aveau posibilități, nici chiar speranțe ca modul lor de viață să se schimbe prea mult în bine. Plus că înțelegeau mult mai bine dificultățile prin care trecea țara și nu prea vedeau în curând progrese semnificative.
Idealiștii bolșevici ai anilor 20 au făcut un cult din modul de viață spartan. Ei au moștenit un element puternic de ascetism din perioada ilegalității, sursa valorilor lor și a principiilor în primii ani ai regimului sovietic. Respingerea proprietăților materiale era centrală în cultura și ideologia intellighenției socialiste ruse, care încerca să scape de orice semn de spirit domestic mic-burghez – bibelouri de pe șemineu, canari cântători, plantele, mobilierul tapițat, portretele de familie și alte obiecte banale ale vetrei familiei – orientându-se spre o existență din ce în ce mai severă. (…) În imaginația bolșevică, acest mod de viață simplu era o formă de eliberare de societatea burgheză în care oamenii fuseseră înrobiți de cultul proprietății. În Cimentul (1925), romanul extrem de influent al lui Fiodor Gladkov, un bărbat și o femeie, ambii activiști de partid, își sacrifică fericirea personală și-și părăsesc casa și fiica pentru a ajuta la reconstruirea unei fabrici de ciment distruse în timpul Războiului Civil. Când soțul ei Gleb începe să ducă dorul vechiului confort domestic al casei lor, soția lui îi reamintește repede scopul mai înalt al vieții lor: „Vrei niște flori frumoase să înflorească la fereastră și un pat plin cu perne? Nu, Gleb, iarna trăiesc într-o cameră neîncălzită și mănânc în bucătăria comună. Vezi tu, sunt, om, cetățean sovietic liber[3].
Un prim moment de criză a fost dezvoltarea economică impetuoasă din perioada NEP-ului, când firile mai slabe au cedat ispitei și partidul a fost cuprins, chiar la vârf, de frisoanele „îmburghezirii”. În pofida unor voci nemulțumite care sancționau asemenea comportamente, oamenii au continuat să se bucure de luxul burghez.
În rândul bolșevicilor exista o atitudine la fel de austeră referitor la înfățișarea personală – haine moderne, coafuri elaborate, bijuterii, parfumuri și cosmetice, toate erau denumite prin intermediul cuvântului vulgar bît. „Oamenii noi” ai avangardei partidului se îmbrăcau cu haine simple – de pseudo-proletari sau semi-militare – fără nici o urmă de podoabă. În timpul NEP-ului, când liderii bolșevici erau nemulțumiți că partidul poate fi corupt de confortul și tentațiile culturii „burgheze” care deodată devenise accesibilă pentru ei, aceste atitudini spartane erau promovate ca un simbol al purității ideologice[4].
Și această viziune nu era neapărat legată de primii ani ai regimului sovietic sau de anumite perioade de criză. Simpatizanții regimului erau extrem de înțelegători atât în perioada de deficit, de probleme de tot felul, cât și în momentele de abundență, când erau destul de moderați, de prudenți față de tentațiile consumismului: „Eram oameni sovietici (sovki). Trăiam pentru convingerile noastre în fericirea viitoare a societății noastre, nu pentru satisfacerea nevoilor noastre”[5].
Mai târziu, în perioada de aur a epocii sovietice, chiar Stalin a dat semnalul permiterii luxului în viața cetățenilor sovietici, în măsura posibilului, mai ales a celor etalon, care meritau din plin un asemenea mod de viață.
Noua putere și lipsa confortului
La Petrograd, la numai doi ani de la revoluție, situația se degradase atât de mult, încât lipsa combustibilului, pentru încălzire sau prepararea hranei, atinsese cote impresionante, afectând nu traiul, ci chiar viața locuitorilor. Chiar bolșevicii recunoșteau în ziarul „Pravda” că va fi nevoie în continuare de sacrificii pentru instaurarea socialismului: nu trebuie să ne temem și să recunoaștem adevărul că oamenii trebuie să se pregătească de noi sacrificii; în aceste luni de iarnă, ianuarie și februarie, două treimi din populație vor muri probabil de foame și frig[6]. Încălzirea centrală nu mai funcționa din iarna anului 1918. Pentru pregătirea mesei apăruseră niște sobe mici, burjuiki, în care se putea băga orice pentru ars, dar puterea de preparare era mică (un fel de mâncare dura câteva ore) și erau neplăcute, pentru că fumegau groaznic. Apa nu ajunge decât până la etajul unu, mai apoi locatarii o duc până la apartamentele lor cu căldările. Și curentul electric era restricționat – nu exista este tot și, dacă da, funcționa numai două ore.
În primii cinci ani de la revoluție la Moscova nu a funcționat încălzirea centrală, fapt ce a dus la degradarea accentuată a multor case. O altă mare problemă o constituia apa, apa caldă și accesul la baie. Pentru că multe locuințe nu aveau baie privată și pentru că în apartamentele comune baia devenea și ea un lux, și în condițiile lipsei de combustibil pentru încălzire, cetățenii sovietici erau departe de a respecta normele de igienă personală. De aceea în anul 1920 a început să funcționeze Comisia Sanitară Extraordinară. Între
1 și 10 aprilie, ea a organizat „Săptămâna băii” și „Săptămâna tunsului și bărbieritului”. În această perioadă, moscoviții, pe baza unui permis pentru baie, aveau dreptul să facă baie în orice insituție de profil și să se tundă și radă în orice frizerie, gratuit[7].
Pe 3 februarie 1920, moscovitul Nikita Okunev nota în jurnalul său: „Încet, încet pierdem toate instituțiile civilizate pentru ducerea unui mod de viață sănătos: nu mai avem tramvai, încălzire centrală, parțial iluminatul electric și apa curentă (uneori zile întregi nu primim curent și apă). Iar azi s-a întâmplat ceva și cu canalizarea, așa că closetele (cel puțin în casa noastră de cinci etaje) sunt închise pentru orice locatar”[8]. Curentul electric și iluminatul cu gaz au fost reluate, după revoluție și Războiul Civil, abia la 1 septembrie 1924, dar nu peste tot. Oricum, la ora 12.30 noaptea, felinarele erau stinse de personal specializat. Felinarele cu gaz au dispărut abia la sfârșitul anilor 20[9].
În cheie umoristică, această perioadă de criză e surprinsă foarte bine în romanul Vițelul de aur: „În acele vremuri tulburi tot ce era făurit de mâna omenească făcea omului un serviciu mai prost decât înainte: casele nu te apărau de frig, mâncarea nu te sătura, lumina electrică se aprindea numai când se făcea câte o razie mare ca să fie prinși dezertorii și bandiții, apa ajungea numai până la parter, iar tramvaiele nu funcționau deloc…”[10]
Cu toate campaniile de propagandă, anii 30, glorioși în privința marii industrii, care era politica de stat, nu reușesc deloc să soluționeze elemente banale de confort. În multe localități (avem în vedere orașele, evident), drumurile nu erau asfaltate, iar iluminatul urban exista doar în centrul lor. În anul 1938 la Stalingrad nu exista sistem de canalizare. În Liuberțî, din regiunea Moscova, nu exista decât o singură baie pentru cei 65.000 de locuitori ai lui.
Reminiscențe capitaliste în NEP
Interesant este faptul că detensionarea adusă de NEP a readus la viață obiceiuri și năravuri proaste din vechiul regim. Un asemenea obicei îl constiuiau jocurile de noroc.
În articolul Petrogradul vesel, apărut în ziarul „Poslednie novosti” de la Paris din 7 iunie 1922, se vorbește despre reanimarea caselor de jocuri de noroc, un fel de cazinouri de mai mică amploare, acceptate de stat pentru că aduceau venituri considerabile la buget: „Pe Nevski există «Monte Carlo», unde în folosul statului se duc 25% dintre sumele «rulate». Pentru a se colecta acest «impozit», au fost numiți comisari speciali. Câștigul ajunge la 100 de miliarde. Ele sunt imediat schimbate în valută străină, pentru care există mereu la îndemână speculanți servili”[11]. O problemă importantă o constituia, de pildă, patima pentru jocurile de noroc, în care erau folosiți banii statului. Era vorba de bani obținuți adesea în urma mitei și a artificiilor financiare, care rămâneau adesea nepedepsite. După cum spuneau agenții CeKa, jucătorii erau frecvent escroci, dar și angajați sovietici „cheltuitori”.
Tot din sursele agenților, fonduri de stat, chiar și din cele alocate salariilor, erau cheltuite pe banchete, chefuri și achiziția de obiecte de lux care apăruseră din nou în vânzare[12]. De multe ori se ajungea la anchetele oficiale în urma plângerilor făcute în timpul adunărilor de către muncitori, care nu aveau nicio părere bună despre conducerea întreprinderilor.
Am văzut că la vârf nu era numai ascetism. Unul dintre cei mai democrați lideri, așa de iubit de populație, era Serghei Kirov. Era răsfățatul Partidului, așa că era normal ca și apartamentul lui de cinci-șase camere, care depășea, evident, restricțiile locative, să fie mobilat cum se cuvine. Kirov avea un frigider american uriaș, „General Motors”, de ultimă generație (în URSS se aflau numai zece asemenea exemplare); apoi, ca mare iubitor de muzică, dispunea de numeroasă aparatură de profil: o radiolă, un patefon, un gramofon cu difuzor și unul fără difuzor, un radio cu lămpi[13].
Paradoxal, deși este vorba de un apanaj al realităților din vechiul regim, munca servitoarelor a fost multă vreme permisă în URSS. Asta și pentru că era destul de greu să câștige ceva pentru subzistență femeile din mediul rural. Inițial femeile erau angajate prin telefon, dar, pe măsură ce pretențiile angajatorilor creșteau, s-a apelat la bursa muncii. Astfel, bursa muncii recunoștea meseria de servitoare, care se bucura și de un sindicat propriu. Angajatorii erau obligați să le plătească un salariu minimal de 5 ruble, să le acopere asigurarea socială; trebuia să le dea concediu, haine speciale, un registru pentru evidențele salariale, iar la plecarea din slujbă, un ajutor. În condițile crizei locative, este evident că servitoarea nu avea cum să beneficieze de camera proprie; de un pat, da. Acesta era amplasat pe hol, în antreu sau în bucătărie. Din anul 1929, dacă angajatorul trăia într-un apartament comunal, pentru patul servitoarei trebuia să aibă acceptul vecinilor de apartament[14]. Condiția de bază pentru a putea dispune de o servitoare era ca și femeia din familia respectivă să aibă un loc de muncă: „Am avut o servitoare, chiar două, când fiica mea era micuță. Erau ieftine, însă greu de găsit. Mergeam la colhoz și alegeam o fată – orice fată își dorește să fugă de viața grea de acolo și să lucreze la oraș – și apoi trebuia să vorbesc cu șeful de colhoz. Lui, firește, îi displăcea să piardă o lucrătoare, dar dacă aveai pile, făceai rost de servitoare…”[15] În cazul de mai sus, soția câștiga 300 de ruble pe lună, din care îi plătea servitoarei 18 ruble lunar, la care se adăugau masa și cazarea (de regulă, în bucătărie). Servitoarele au fost o prezență obișnuită în societatea sovietică până în anii 60.
Și viața continua să uimească:
La Moscova apăruseră în acea vreme automobile noi, cu faruri de cristal, și circulau pe străzi proaspeți parveniți care purtau tichiuțe de lutru și paltoane căptușite cu biber. Începuseră să fie la modă botinele gotice cu vârful ascuțit și servietele cu curele și mânere ca geamantanele. Cuvântul „cetățean” începuse să înlăture obișnuitul „tovarăș” și niște tineri care sesizaseră repede în ce constă bucuria vieții s-au lansat prin restaurante în dansuri ca one step „Dixi” și chiar fox-trot-ul „Floarea soarelui”. Tot orașul răsuna de strigătele birjarilor de lux, iar în clădirea mare a Comisariatului Poporului pentru Afacerile Externe croitorul Jurkevici cosea zi și noapte fracuri pentru diplomații sovietici care plecau peste hotare…[16]
În perioad NEP-ului, un loc bun la teatru costă 100 de milioane; amenda locatarilor pentru neducerea gunoiului din casă este de 600 de milioane, iar o călătorie cu birjarul costă câteva zeci de milioane.
Noutăți incredibile
Perioada NEP-ului a adus pentru moscoviți tot felul de lucruri minunate, dar probabil că printre acestea cea mai incredibilă ofertă era aceea de a merge la casa de vacanță cu aeroplanul. Pentru a populariza transportul aerian se făceau numeroase campanii care ofereau astfel zboruri de plăcere, plimbări aeriene[17].
La sfârșitul anilor 20, la Biroul de informații din Moscova puteai primi informații gratuite despre adresele și telefoanele tuturor instituțiilor din Moscova și despre funcțiile celor care lucrau acolo. Se puteau afla de asemenea informații despre traseele tramvaielor sau ale autobuzelor, despre mersul trenurilor, avioanelor și vapoarelor, despre locurile libere din hoteluri, despre tarifele de la poștă, telegraf și vamă, despre impozite, repertoriul teatrelor și al cinematografelor, noțiuni juridice legate de locuințe, pământ, impozite, procese ș.a. Pentru 20 de copeici puteai afla adresa unui locuitor al Moscovei sau informații despre stadiul unui proces. Tot la același preț puteai afla prețurile de la piețele din oraș și cursul valutar (încă din timpul NEP-ului se deschiseseră case de schimb valutar)[18].
La sfârșitul anilor 30, unele străzi ale orașului, în centru, erau curățate cu ajutorul tehnicii. În anul 1938 funcționau 189 de mașini de măturat și 89 de dispozitive de stropit și spălat. Iarna, pentru curățarea zăpezii, erau folosite 219 mașini pentru adunatul zăpezii, 58 de camioane mari pentru transportul ei și 14 mașini de împrăștiat nisip[19]. Dar Moscova era un oraș etalon. În numeroase orașe mai mici (Voronej, Stalingrad, Novosibirsk, Dnepropetrovsk etc.) nu exista sistem de canalizare și, multe dintre ele, deși aflate în preajma unor hidrocentrale puternice, nici curent electric până la sfârșitul anilor 30[20]. Imaginea orășelului Leninsk din Siberia, care poartă un nume de rezonanță mare, este semnificativă:
Cu o populație de peste 80.000 de locuitori (…), Leninsk-Kuznețk este extrem de înapoiat la capitolele cultură și facilități (…). Din cei 80 de km de străzi, numai o stradă este pavată, și nici aceea în totalitate. Din pricină că nu avem drumuri, treceri de pietoni, trotuare etc. corespunzătoare, noroaiele sunt așa de adânci primăvara și toamna, că muncitorii întâmpină dificultăți când merg la muncă sau se întorc acasă, iar școlile se închid. Și iluminatul stradal este necorespunzător. Doar centrul este iluminat, pe o distanță de 3 km, restul orașului, ca să nu mai vorbim de periferie, fiind cufundat în întuneric[21].
În anii 30, un președinte de colhoz dăduse ordin ca toate casele din sat să aibă la ferestre câte două ghivece de flori; un altul dădea amenzi usturătoare dacă oamenii nu-și spălau dușumelele, nu legau câinii și dacă aveau un limbaj nepoliticos. La Stalingrad, în anul 1938, o decizie orășenească nu permitea cetățenilor să urce în tramvai cu haine murdare; la Astrahan puteai primi amendă dacă purtai pălărie[22]. La nivel oficial înalt erau criticate și ridiculizate aceste hotărâri cel puțin ciudate, chiar dacă uneori la bază erau niște rațiuni de înțeles. Iată cum se comenta acest lucru la o întrunire a procurorilor raionali:
Procurorul belorus: Sovietul din raionul Turov a publicat o rezoluție obligatorie prin care se interzice bătrânilor și copiilor să aprindă chibrituri, ca măsură de prevenire a incendiilor, abaterile fiind amendate cu 100
de ruble.
Vîșinski: Chiar și în bucătărie.
Voci din sală: Zici că e din Revizorul lui Gogol.
Procurorul belorus: Sovietul orășenesc din Recița a publicat o rezoluție obligatorie care spunea că toți proprietarii de apartamente și șefii de instituții erau obligați să construiască trotuare asfaltate și să-și zugrăvească clădirile. În plus, tot prin rezoluție se stabilea și culoarea vopselei, de pildă, verde-aprins pentru Strada Sovietică, galben-intens pentru Strada Lenin, albastru pentru Strada Cooperativei și verde-închis pentru restul. Încălcarea acestei rezoluții era pedepsită cu o amendă de 100 de ruble[23].
Telefonul
Sistemul de telefonie a apărut în Rusia încă de la sfîrșitul secolului al XIX-lea – la Moscova, în anul 1882. Înainte de revoluție telefoane se întâlneau în majoritatea insituțiilor de stat, precum și în apartamentele persoanelor cu stare. În anul 1914 la Moscova existau deja 4.000 de abonați. În anul 1898 a fost deschisă prima linie interurbană, Petersburg – Moscova. În ceea ce privește telefoanele publice, în anul 1917, la Moscova, existau 71 de astfel de aparate.
În anii 20-30, a continuat dezvoltarea rețelei de telefonie. În anul 1927, s-a deschis prima linie internațională, între Moscova și Varșovia. Un pas important este făcut în anul 1933, când primele telefoane publice încep să apară pe coridoarele apartamentelor comunale și în scările blocurilor. Fiecare abonat primește o cheie de la cutia în care este pus telefonul, care trebuia folosit doar în caz de nevoie[24].
În ceea ce privește nomenclatura, Lenin a fost cel care a dezvoltat folosirea sistemului de telefonie. În biroul său de la Kremlin avea două telefoane de model vechi. Dar pentru ca telefonistele să nu asculte conversațiile de la vârf, a dat ordin să fie instalată în Kremlin o mică stație telefonică automată care mai apoi a fost luată în grija KGB, care supraveghea buna ei desfășurare (linia de telefonie specială). Mai târziu nomenclatura a beneficiat de un sistem de telefonie ce asigura legătura directă între instituțiile importante, care aveau numere formate din patru cifre (vertușka)[25]. Dincolo de faptul că era un privilegiu deosebit să dispui de o asemenea linie directă, posesorii ei erau obligați să-l sune pe un alt nomenclaturist tocmai de la acest telefon, și nu de la linia publică, de teama de a nu fi ascultați. Dar nici vertușka nu era sigură. De la venirea sa la putere, în 1923, Stalin a început să trateze extrem de serios chestiunea ascultării telefoanelor.
Încă nu avea toată lumea frigider, și bidoanele de lapte erau ținute pe balcon. Iar de mânerele ferestrelor erau atârnate plase cu pui… Între geamuri se puneau mere Antonov și vată cu sclipici, ca să arate frumos…[26] Descrierea modului de trai dinainte de război, surprins în fragmentul de mai jos, va rămâne multă vreme o constantă în viața cetățenilor sovietici până la căderea regimului:
Nu le era ușor s-o scoată la capăt cu banii care le mai rămâneau din salariul de 400 de ruble al mamei, după scăderea impozitului pe venit și a celui cultural, după reținerea împrumutului de stat. Lucruri noi nu-și cumpărau, se mulțumeau să le transforme pe cele vechi; la plata Marusiei – femeia care curăța spațiile comune din apartament – nu contribuiau, iar când le venea lor rândul la curățenie, Katia spăla podelele și scotea găleata de gunoi; lapte cumpărau nu de la lăptărese, ci de la magazinul de stat, unde cozile erau foarte mari, în schimb, rezulta astfel o economie de 6 ruble pe lună; iar când la magazinul de stat nu se găsea lapte, mama Katiei se ducea seara la piață – acolo lăptăresele, grăbindu-se să nu piardă trenul, dădeau laptele mai ieftin decât dimineața, încât revenea cu aproape același preț ca la stat. Cu autobuzul nu mergeau niciodată, căci era prea scump, iar tramvaiul îl luau numai când aveau de străbătut o distanță mare. Katia nu se ducea la coafor, mama îi tundea părul. Își spălau rufele, desigur, tot singure, iar pentru lumină foloseau un bec slab, doar cu puțin mai puternic decât cel care ardea în locurile de folosință comună. Prânzul și-l găteau o dată la trei zile. El era compus din ciorbă, uneori păsat cu ulei, ba, o dată Katia, după ce mâncase trei farfurii cu ciorbă, spusese: „Ei, vezi? Astăzi la prânz am avut trei feluri”…[27]
[1] Simon Sebag Montefiore, Stalin. Curtea țarului roșu, Ed. Polirom, Iași, 2014, p.55.
[2] Apud Montefiore, op.cit., p.56.
[3] Orlando Figes, The Whisperers. Private Life in Stalin’s Russia, Picador, New York, 2007, pp.14-15.
[4] Idem, pp.15-16.
[5] Cf. Figes, op.cit., p.16.
[6] Kornelia Icin, Petrograd v 1919 godu v vospominaniah Olghi Ivanovnî Vendrih, în vol. Piotr Bunjak (red.), Russkoe zarubejie i slavianskii mir, Belgrad, 2013, p.82.
[7] G.V. Andreevski, Povsednevnaia jizn’ Moskvî v stalinskuiu epohu. 1920-1930-e, Molodaia gvardia, Moscova, 2018, p.423.
[8] Apud M.I. Vostrîșev, Moskva stalinskaja. Bolșaia illiustrirovannaia letopis’, Moscova, Ed. Algoritm-Eksmo, 2008.
[9] Andreevski, op.cit., p.21.
[10] Ilf și Petrov, Vițelul de aur, traducere de I. Flavius și M. Leicand, Ed. Cartea rusă, București, 1957, p.57.
[11] Apud L.V. Borisova, Trudovîe otnoșenia v sovetskoi Rossii (1918-1924), Sobranie, Moscova, 2006, p.187.
[12] Borisova, op.cit., p.168.
[13] Montefiore, op.cit., p.62.
[14] Andreevski, op.cit., p.428.
[15] Apud Sheila Fitzpatrick, Stalinismul de fiecare zi. Viața cotidiană în Rusia sovietică a anilor 1930, Ed. Corint, București, 2016, p.197.
[16] Ilf și Petrov, op.cit., p.58.
[17] Borisova, op.cit., p.186.
[18] Andreevski, op.cit., p.45.
[19] Idem, p.44.
[20] Fitzpatrick, op.cit., p.112.
[21] Apud Fitzpatrick, op.cit., p.113.
[22] Fitzpatrick, op.cit., p.83, 84.
[23] Apud Fitzpatrick, op.cit., p.85.
[24] Vostrîșev, op.cit..
[25] Mihail Voslenski, Nomenklatura. Gospodstvuiușcii klass Sovetskogo Soiuza, Sovetskaia Rossia – Oktiabri, Moscova, 1991, p.309.
[26] Svetlana Aleksievici, Vremuri second-hand, traducere din rusă și note de Luana Schidu, Humanitas, București, 2016, p.157.
[27] Vasili Grossman, Viață și destin, traducere din limba rusă de Laurențiu Checicheș, Polirom, 2010, p.244.
