SCURTA ISTORIE A COMUNISMULUI ROMANESC (1948-1989)

ÎN LOC DE INTRODUCERE

În urma celui de-al doilea război mondial, România a devenit parte a sferei sovietice de influenţă. Partidele comuniste din ţările est-europene, dirijate de la Moscova şi cu concursul ocupantului sovietic, au acaparat puterea prin sabotarea cadrului instituţional, prin manipulare şi violenţă. Stalin plănuia să-şi asigure „prietenia” acestor ţări, pentru a-şi menaja graniţele apusene printr-o centură de securitate („glacis strategic”). Când şi în ce condiţii a decis Stalin să întreprindă aceasta, în ce condiţii s-a luat decizia şi cât de departe trebuia să meargă „prietenia”, sunt încă întrebări care suscită aprinse dezbateri printre istorici. La fel de multe controverse sunt legate de măsura în care deteriorarea relațiilor sovieto-americane după război a dus la accentuarea procesului de sovietizare în Europa de Est.

Indiferent când şi cum a fost luată o asemenea decizie, indiferent cât de departe trebuia să meargă aceasta, Partidul Comunist din România s-a pus cu mult succes în slujba Moscovei, pentru ducerea ei la îndeplinire. Compromis de politica sa anti-naţională din perioada interbelică, lipsit de sprijin electoral, Partidul Comunist a recurs la alianţe politice care să-i sporească credibilitatea. Atât înainte, cât şi după 23 august 1944, comuniştii au luat parte în diferite alianţe politice, prin intermediul cărora au încercat să acapareze puterea.

Comuniştii şi-au alcătuit de asemenea propriile mijloace de forţă, prin acapararea sindicatelor şi prin constituirea de grupuri înarmate („gărzi patriotice”). Acestea aveau scopul de a intimida adversarii politici şi de a sabota stabilitatea socio-politică a ţării. Cu ajutorul Comisiei Aliate (Sovietice) de Control a fost instituită o aspră cenzură, ce nu a permis afirmarea punctelor de vedere adverse. Puternic susţinuţi de la Moscova, comuniştii au reuşit în mai puţin de un an de la lovitura de stat din 23 august 1944 să obțină numirea primului guvern controlat de ei. Rezistenţa îndârjită a generalului Rădescu, ultimul premier necomunist al României, a fost înfrântă prin violenţă şi şantaj. Intervenţia directă a comisarului sovietic Vîşinski l-a „convins” pe regele Mihai că guvernul condus de Groza şi controlat de PCR era singura soluţie viabilă de guvernare.

Guvernul Groza a pregătit calea comuniştilor spre putere, în special prin crunta represiune declanşată contra adversarilor politici, sub pretextul epurării legionarilor. Partidele ţărănesc şi naţional-liberal au fost tot mai mult îngrădite în libertatea de mişcare, în timp ce ocupantul sovietic privea aprobativ iar anglo-americanii se mulţumeau cu proteste formale. Treptat, comuniştii au acaparat cea mai mare parte a cadrului instituţional, în special mijloacele de control precum internele, justiţia şi economia. Singurul care putea interveni contra guvernului Groza, pentru a bloca acest proces, era regele. Însă atunci când acesta a încercat să înlăture guvernul Groza, a fost rândul sovieticilor să intre deschis în scenă. Sovieticii l-au apărat pe Groza în faţa anglo-americanilor iar compromisul la care aceştia au fost convinşi să adere consolida poziţia lui Groza.

În 1946, comuniştii şi-au formalizat prezenţa la putere prin alegerile falsificate grosolan, cu concursul ocupantului sovietic. Culpabilizarea regimului antonescian, a legionarilor, omniprezenţa comuniştilor şi manipularea, toate acestea paralizaseră resorturile de reacţie ale societăţii. Românii luptau cu greu să supravieţuiască în condiţiile unei secete cumplite, a lipsurilor provocate de război şi de plata reparaţiilor către URSS. Climatul nu putea fi decât favorabil pentru planurile Moscovei de sabotare a cadrului constituţional. Semnând Tratatul de Pace câteva luni mai târziu, guvernul Groza a mai scăpat de o grijă şi a făcut un pas înainte către apropierea de Uniunea Sovietică. Comisia Aliată de Control era desființată astfel, iar anglo-americanii nu mai aveau niciun cuvânt de spus, nici măcar formal.

A doua parte a anului 1947 a fost perioada reglării definitive a conturilor. La Washington, președintele Harry Truman enunţa doctrina îndiguirii şi americanii pregăteau planul Marshall. La Bucureşti, liderii ţărănişti erau arestaţi în urma unei înscenări, judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare. Cea mai puternică rezistenţă anti-comunistă era dezmembrată şi aruncată în puşcării. În iarnă, planul de acaparare a puterii era aproape complet. În preajma Anului Nou, Groza şi Gheorghiu-Dej îi solicită regelui o audienţă. Când vor ieşi de la Palat, Mihai I nu mai era rege. Ultima redută căzuse. Flamura roşie se ridica deasupra României.

*

*  *

Ceea ce a oferit comunismul românilor a fost o lungă serie de minciuni pe care mulți au ajuns să le creadă. Prima și cea mai mare minciună a fost că regimul reprezenta interesele clasei muncitoare și ale poporului în general – excluzând așa-zișii „exploatatori”, conform ideologiei – și că în această calitate a urmărit binele poporului. Realitatea este că acest regim a fost impus cu forța din exterior și nicio clipă nu a primit legitimitate din partea poporului. Pe întreaga durată de existență a acestui regim, acordul poporului nu a fost cerut niciodată prin alegeri libere. Niciun lider de partid și de stat nu a avut încredere în poporul pe care pretindea că-l reprezintă suficient de mult cât să se supună alegerii populare. Alegerile au fost întotdeauna regizate, cu candidați unici, fără posibilitatea de a candida contra celor propuși de partid. A doua mare minciună este cea referitoare la realizările regimului în toate domeniile: industrializare, urbanizare, electrificare etc. Aceasta este o minciună prin omisiune deoarece susține în mod implicit că lucrurile acestea n-ar fi fost posibile fără comunism și că doar printr-un asemenea regim au putut fi realizate. Realitatea este că asemenea progrese pe linia dezvoltării au fost realizate de multe țări ale lumii fără regimuri comuniste, fără aparate de represiune, fără foame și frig. Nu există niciun motiv să credem că aceste lucruri nu s-ar fi putut întâmpla și fără comuniști: dacă războiul n-ar fi avut loc sau dacă România ajungea de cealaltă parte a Cortinei de Fier. Analiza istorică comparată ne arată că societățile libere și democratice au progresat mai rapid și mai eficient decât orice regim comunist. A treia mare minciună a fost confuzia deliberată dintre loialitatea față de un regim criminal și patriotism. Slujirea regimului a fost considerată o dovadă a patriotismului și deseori auzim și astăzi cum diverși ofițeri de Securitate și-au slujit țara, ca și cum ofițerii NKVD ce torturau deținuții la Lubianka ar fi făcut-o din dragoste față de poporul rus. Realitatea este că niciun om de caracter, care își iubea țara, nu s-ar fi angajat în Securitate. Niciun ofițer de Securitate nu și-a slujit țara ci doar regimul comunist fie și pentru simplul fapt că țara n-a fost întrebată niciodată dacă vrea să fie slujită de ei și în ce mod. Au fost multe alte minciuni pe care mulți le cred și astăzi: că ploconirea față de regim era obligatorie și nu se putea altfel – în realitate, ploconirea era motivată mai degrabă de oportunism, de dorința promovării și afirmării.

Prin asemenea minciuni și prin iluzii de tot felul, regimul comunist a perturbat evoluția societății românești, a hrănit-o cu utopii și scenarii fantasmagorice și a condus-o în beznă. Societatea românească interbelică era caracterizată de multe disfuncțio­nalități, multe nedreptăți, corupție, incompetență și nepotism, sărăcie, abuzuri și inegalitate. Dar toate aceste probleme puteau și trebuiau tratate cu maturitate, cu soluții realiste, bazate pe înțelegerea slăbiciunilor fiecăruia și a soluțiilor posibile în mod rezonabil. Atunci când un regim politic impus cu forța din exterior dă vina pe clase sociale, pe occidentul pretins decadent, pe spionii anglo-americani sau pe „agenturile străine”, pe sabotori etc. și se grăbește să arunce în pușcării pe toți cei aflați în dezacord, acest lucru nu poate ține locul unei soluții. Mai mult, acest lucru îndepărtează oamenii de soluții, îi împiedică să reflecteze la propriile probleme pentru a găsi căi de rezolvare, îi învață să aștepte totul de-a gata de la un „conducător” mesianic și eventual să dea vina pe străinătatea rea pentru toate lipsurile proprii. Și atunci, în loc de a găsi soluții, societatea orbecăie în beznă după țapi ispășitori și după figuri providențiale, așa cum observăm și astăzi.