Capitolul 1 Războiul rece și lumea bipolară

Capitolul 1
Războiul rece și lumea bipolară

1.1. Problematici specifice istoriei postbelice universale

În istoria universală, cel puțin pe parcursul epocilor modernă și contemporană, au existat numeroase episoade de transformare caracterizate prin izbucnirea unui război de lungă durată, care a implicat numeroși actori statali, a mobilizat resurse umane și materiale imense, provocând în același timp pagube pe măsură, și în urma căruia societatea a cunoscut schimbări semnificative, o reașezare a relațiilor social-politice și o perioadă relativ lungă de stabilitate și prosperitate. Conceptul de „post bellum”, deseori folosit în istoria universală la fel ca cel de „inter bellum” sau „ante bellum”, desemnează în mod special tocmai o asemenea perioadă de reconstrucție, stabilitate și creștere, bazată pe o pace durabilă, perioadă ce urmează unei confruntări lungi și sângeroase. De-a lungul epocilor modernă și contemporană, un asemenea specific poate fi atribuit, de exemplu, așa-numitului sistem al Sfintei Alianțe (sistemul vienez), care a oferit Europei cadrul unei păci și dezvoltări economice de durată, în urma războaielor napoleoniene, precum și, de altfel, întregului secol de la Congresul de la Viena până la izbucnirea Primului Război Mondial.[1] De asemenea, un bun exemplu din spațiul extra-european îl reprezintă perioada pe care istoricii americani o denumesc „Era Reconstrucției”, referindu-se la deceniile care au urmat războiului de secesiune (1861-1865).[2] Astfel, perioada cuprinsă între războiul de secesiune și primul război mondial este una caracterizată de creștere economică neîntreruptă, de expansiunea către Vest și construirea liniilor ferate transcontinentale care au susținut dezvoltarea și încorporarea unor noi teritorii până la atingerea Coastei de Vest („cucerirea Vestului sălbatic”).

Acestea sunt două exemple de perioade „postbelice.” Deceniile care au urmat celui de-al doilea război mondial sunt de asemenea desemnate de istorici drept „epoca postbelică.” Ceea ce justifică atribuirea conceptului de „post bellum” pentru a desemna această perioadă este nu doar faptul că a urmat celui de-al doilea război mondial, ci mai ales faptul că a fost o perioadă relativ lungă (peste patru decenii) de creștere și dezvoltare economică suprapusă peste relativa absență a războiului. Acest din urmă aspect se referă, de fapt, la evitarea unui al treilea război mondial între Statele Unite și Uniunea Sovietică care părea iminent la un moment dat; pe de altă parte, perioada de referință a fost caracterizată de izbucnirea și desfășurarea a numeroase războaie dar acestea au fost în general războaie locale, implicând forțe relativ reduse și fără a antrena participarea superputerilor. Superputerile se implicau de regulă în mod indirect, susținând una sau alta dintre taberele aflate în conflict, pentru a-și consolida influența într-o anumită regiune, conflicte desemnate în literatura de specialitate drept „proxy wars.”[3]

Când vorbim despre epoca postbelică, trebuie să avem în vedere în primul rând delimitarea sa cronologică. Atributul „postbelic” (post bellum) implică în mod clar începutul acesteia imediat după al doilea război mondial, cu rezerva că perioada 1945-1947 a fost una de tranziție către realitățile politice ce au caracterizat deceniile în discuție și, din acest punct de vedere, se poate considera că anul 1947, pe care istoricii îl acceptă în general ca reprezentând începutul războiului rece, constituie punctul de plecare al epocii postbelice. Cu privire la punctul terminus, problema devine mai complexă deoarece, ca în cazul oricărei perioade istorice mai lungi, tranziția către noi etape în evoluția politică, economică și culturală a societății omenești este mult mai dificil de marcat în mod convențional. În general se acceptă că atributul „postbelic” nu mai este folosit sau devine impropriu de folosit atunci când vorbim despre anii 1990, de pildă. Având în vedere așadar faptul că războiul rece a fost una dintre cele mai importante caracteristici ale acestei epoci, sfârșitul războiului rece, marcat fie de căderea comunismului în Europa în 1989, fie de disoluția Uniunii Sovietice în 1991, poate fi considerat limita superioară a epocii postbelice.[4]

Acest argument are o legitimitate considerabilă plecând de la premisa că întregul concept de post bellum se referă la realități socio-istorice derivate în mod distinct din maniera în care s-a terminat războiul căruia îi urmează. Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a condus la emergența războiului rece ca realitate nu doar politico-militară, ci și ideologică, culturală, economică ș.a.m.d. care a condiționat în mod explicit sau implicit evoluția societății omenești în deceniile următoare, de aceea sfârșitul războiului rece marchează din acest punct de vedere sfârșitul acestor condiționări derivate din rezultatele celui de-al doilea război mondial.

Epoca postbelică a fost dominată de o lungă serie de transformări în evoluția societății omenești. Există istorici care susțin că, din unele puncte de vedere, epoca postbelică se află în continuitatea perioadei interbelice, fiind parte a duratei lungi a secolului al XX-lea caracterizată de dezvoltare tehnologică, progres social, dominația maselor pe scena istoriei. Istoricul William Roger Louis remarca faptul că, trecând peste tulburările politico-militare care îl caracterizaseră, secolul al XX-lea începuse în mod simbolic cu o invazie a marțienilor pe Pământ imaginată de H.G. Wells (în romanul „The War of the Worlds”) și s-a încheiat la fel de simbolic cu trimiterea rover-ului Curiosity pe planeta Marte, deci concretizarea scenariului opus. Autorul în cauză se referă la triumful științei și tehnologiei, al imaginației omenești și mai ales al înlăturării barierelor în calea gândirii și imaginației, care au influențat și modelat direct sau indirect viața tuturor indivizilor care au trăit în secolul al XX-lea.[5]

Pe de altă parte, există numeroase puncte de vedere care subliniază faptul că sfârșitul celui de-al doilea război mondial a reprezentat, din multe puncte de vedere, un „an zero”, punctul unui nou început. După cum sublinia Ian Buruma, în orașele distruse de bombardamente ale Europei anului 1945: „ideea că lumea, așa cum era ea înainte de război, se putea reclădi pur și simplu, că un deceniu criminal, început cu mult înainte de 1939, putea fi dat la o parte ca o amintire neplăcută, era, fără îndoială, o iluzie.”[6]  Conceptul de „an zero” folosit pentru a descrie semni­ficațiile socio-politice și culturale ale momentului 1945 a fost folosit în 1948 de regizorul italian Roberto Rossellini în filmul „Germania anno zero”; filmul descrie povestea unui copil ce rătăcea în ruinele Berlinului în primele luni de după război și care, influențat de ideile național-socialiste ale profesorului său privitoare la eugenie, și-a otrăvit tatăl bolnav, considerat, conform ideologiei, ca nedemn de a mai trăi deoarece reprezenta o povară pentru cei din jurul său. Devenit ulterior conștient de caracterul abominabil al faptei sale, copilul s-a sinucis aruncând-se de pe vârful unei clădiri ruinate de bombardamente. Scena zguduitoare a sinuciderii copilului (care cădea în gol) simboliza prăbușirea întregului sistem de valori al Germaniei (și al întregii Europe în bună măsură), lipsa de repere, deriva morală și absența speranței în viitor.

Din această perspectivă, a unui „an zero”, istoria postbelică a Europei și a lumii a fost descrisă mult timp ca o istorie a „sovietizării” Europei de Est și a „americanizării” Europei de Vest, transferând centralitatea evoluțiilor istorice asupra celor două superputeri învingătoare ce și-au împărțit nu doar sferele de influență ci și forța de a-și impune propriul model social și valorile acestuia restului lumii.[7]  Această viziune a fost potențată de determinarea existentă atât în Est, cât și în Vest, de desprindere față de trecut. În occident, după război, foarte puține lucruri ce aparținuseră vechii Europe mai păreau că merită salvate. Europa dinaintea războiului era văzută ca o lume coruptă, dominată de violențe, intoleranță, radicalisme și, în final, de eșecul unui anumit tip de societate și de aceea aspirația către recuperarea valorilor lumii trecute era practic inexistentă.[8] Majoritatea occidentalilor nu simțeau că merită salvată continuitatea între trecut și viitor. De asemenea, în Est, regimurile comuniste au transmis același mesaj, al construirii unei lumi noi, pe baze diferite, care să aducă un plus de dreptate socială. Propaganda comunistă a funcționat până la un punct deoarece, pe de o parte, cenzura a interzis alte puncte de vedere iar, pe de altă parte, succesele inițiale ale industrializării, urbanizării și politicilor sociale păreau să confirme pretenția regimurilor comuniste de a construi o societate nouă. Modul în care valorile trecutului au continuat să subziste a fost vizibil abia mai târziu, când regimurile comuniste și-au pierdut vitalitatea inițială.[9]

După cum remarca Frank Biess, însă, căderea comunismului și deci apariția unui nou început în istoria Europei a marcat începutul deconstrucției viziunii „anului zero”. Autorul menționat face trimitere la analiza lui Tony Judt dedicată istoriei Europei postbelice pentru a evidenția modul în care istoria acestui interval post bellum depășește pas cu pas paradigma conform căreia istoria postbelică a Europei era descrisă în termenii ruinei ce a urmat războiului, prin raportare la pretinsa strălucire anterioară acestuia și în schimb face loc unui alt tip de analiză care evidențiază modul în care din ruină s-a născut o nouă Europă, devenirea ulterioară fiind deci centrală în analiză.[10]  Relația de cauzalitate este transferată astfel înainte în timp: în loc de a analiza ruina în raport cu cauzele acesteia, trebuie analizată prosperitatea ulterioară în raport cu ruina din care a pornit. În acest mod, istoria postbelică nu se mai concentrează pe consecințele directe ale războiului în general, ci pe modul în care Europa – și lumea întreagă, de altfel – a reușit să se ridice din aceste ruine, să se reconstruiască și să se reinventeze. Din acest punct de vedere deci, istoria universală postbelică nu trebuie să se concentreze doar pe efectele războiului ci mai ales pe modul în care societățile omenești au știut să administreze aceste consecințe pe termen lung, găsind noi formule ale continuității.

Înțelegerea profundă a epocii postbelice, în întreaga ei dinamică și cu analiza tuturor cauzalităților istorice care să permită apropierea măcar de răspunsuri exhaustive (fără pretenția de a le genera) presupune însă depășirea cadrului îngust al narațiunilor de tip național.[11] Fiecare popor are tendința de a-și aminti propriile suferințe și mai puțin pe cele ale altora, la fel cum fiecare popor are tendința de a-și aminti măsura în care a fost victimă și mai puțin măsura în care a fost complice.[12] Aproape toate popoarele Europei și ale lumii au avut de suferit în urma războiului însă în egală măsură în rândul fiecărui popor victimă au existat colaboratori, complici, parteneri ai agresorului, indiferent cine va fi fost acesta, după cum remarca Siobahn Kattago.[13] Memoria părtinitoare, reproducerea socială subiectivă a anumitor ipostaze în paralel cu ignorarea altora conduce la înțelegerea greșită a trecutului.[14] Un exemplu în acest sens este memoria Holocaustului evreilor care a fost eludată foarte mulți ani după război, poate fiindcă evreii nu făceau parte din reperele de tip național ale memoriei colective, poate fiindcă fiecare națiune fusese părtașă într-o măsură mai mare sau mai mică. Tony Judt descria, de exemplu, câtă uimire provocase în Germania difuzarea primului serial de televiziune dedicat Holocaustului, la câteva decenii după sfârșitul războiului.[15]

O problematică centrală a epocii postbelice însă, pe care istoricul nu doar că nu o poate ocoli dar trebuie să-i recunoască centralitatea, a fost cea a războiului rece. Războiul rece a modelat și a determinat evoluția societăților în perioada postbelică, a exercitat o influență enormă asupra politicii externe și de apărare a fiecărui stat, a modelat politicile economice și a furnizat totodată cadrul și reperele evoluțiilor socio-culturale în epocă, influențând în egală măsură activitatea guvernelor și viața oamenilor obișnuiți. În general dicționarele definesc războiul rece în termenii unui conflict, a unei confruntări între Statele Unite și Uniunea Sovietică ce s-a desfășurat pe toate planurile (politic, militar, ideologic, economic ș.a.m.d.) cu excepția unui război direct între cele două părți. Experții au convenit că un război sovieto-american, în condițiile în care ambele părți dețineau arma atomică, ar fi condus la distrugerea vieții pe pământ. Experții nu sunt însă întotdeauna de acord cu privire la alte două aspecte esențiale: care au fost cauzele acestui conflict și care au fost motivele pentru care cele două superputeri s-au confruntat, atrăgând după ele aproape întreaga omenire.

În această privință, literatura de specialitate reține existența mai multor școli de gândire, a mai multor curente ce oferă explica­ții diferite. Majoritatea acestora provin din lumea occidentală, preponderent americană, acolo unde dezbaterile istorice și intelectuale au beneficiat de libertate, în ciuda pozițiilor relativ părtinitoare pe alocuri sau a lipsei de informații. În lumea comunistă, singurele explicații erau cele de natură ideologică, prezentând evoluția lumii în termeni marxist-leniniști. Astfel, imediat după război s-a afirmat ceea ce s-a numit ulterior școala tradițională, puternic influențată de explicațiile oferite de George Kennan cu privire la conduita sovietică. Conform acesteia, războiul rece a fost cauzat de expansiunea sovietică ce se manifestase nu doar în Europa de Est, dar și în occident sub forma partidelor comuniste care activau acolo și bineînțeles în Asia, după cum se va discuta în secțiunile următoare.[16] Scopul politicii sovie­tice, conform acestei interpretări, era impunerea ideologiei și regimului comunist în întreaga lume, deci, în termenii lui Kennan, „distrugerea modului de viață” liber, de tip occidental.[17] În această perspectivă, politica de îndiguire a Statelor Unite servea unei cauze nobile, respectiv salvarea întregii lumi de tiranie.

Începând cu deceniul al șaptelea al secolului trecut s-a afirmat școala revizionistă care contesta premisele dihotomice ale școlii tradiționale și aprecia că responsabilitatea pentru începutul războiului rece trebuia împărțită în mod egal de cele două superputeri. Politicile americane în Europa și în lume, considerau adepții acestei școli, fuseseră interpretate de către sovietici ca fiind agresive, cum era cazul cu planul Marshall sau cu doctrina îndiguirii, în condițiile în care Uniunea Sovietică fusese puternic slăbită în urma războiului și nu era capabilă să se apare împotriva unei eventuale agresiuni.[18] Aceasta fusese, considerau revizio­niștii, sursa conduitei beligerante a sovieticilor: vulnera­bilitatea și neîncrederea în intențiile occidentului; din acest punct de vedere, Statele Unite aveau o responsabilitate mare deoarece nu înțeleseseră complexitatea situației și elaborase politici bazate pe o interpretare maniheistă a lumii. O altă interpretare a relațiilor sovieto-americane a fost cea oferită de școala realistă care susținea că ideologia juca un rol marginal în confruntarea celor două superputeri și că, de fapt, între acestea exista o luptă pentru putere, înțeleasă în termenii școlii realiste a relațiilor internaționale conform căreia fiecare stat urmărește să-și maximizeze puterea (definită în termen militari, economici etc.) cu scopul de a-și reduce vulnerabilitatea și a contracara orice intenții agresive. Din acest punct de vedere, realiștii vedeau confruntarea sovieto-americană în termenii obișnuiți ai luptei pentru putere între state, așa cum se mai manifestase aceasta de-a lungul istoriei moderne și contemporane.[19]

Căderea comunismului în Europa și disoluția Uniunii Sovietice au provocat transformări majore în interpretarea istoriei războiului rece în primul rând din cauza accesului la un volum documentar impresionant ce fusese inaccesibil până atunci. Referitor la expansiunea sovietică văzută drept cauză a războiului rece, dovezile documentare au pus sub semnul întrebării viziunea conform căreia Stalin urmărise un plan predefinit de extindere a controlului sovietic în regiune în termenii descriși de Milovan Djilas.[20] Istoricul american Edward Mark, de exemplu, invocând numeroasele cazuri în care Stalin a încercat să tempereze avântul comuniștilor din țările central și est europene, argumentează că ceea ce a urmărit Moscova, de fapt, a fost să-și asigure guverne aliate în regiune dar fără ca aceasta să fi implicat în mod special impunerea unor regimuri de tip stalinist, așa cum s-a întâmplat în final. Radicalizarea politicilor sovietice în aceste țări s-a datorat în mod special convingerii sovietice că Statele Unite reprezentau o forță agresivă, dar în realitate prima opțiune a lui Stalin ar fi fost cea a unor guverne de tip „front popular” care să satisfacă atât necesitățile de securitate ale URSS, cât și continuarea colaborării postbelice cu foștii aliați, foarte importantă mai ales din perspectiva reconstrucției economice.[21]

La rândul său, istoricul german Wilfried Loth se îndoiește, în lumina dovezilor documentare, că Uniunea Sovietică a avut un plan clar ce viza impunerea unor regimuri staliniste în această regiune.[22] Într-una dintre primele sinteze bazate pe noile dovezi arhivistice disponibile după 1991, John Lewis Gaddis argumenta că degenerarea relațiilor sovieto-americane sub forma războiului rece nu fusese inevitabilă și nu își avea originile în predeterminări sau incompatibilități istorice, așa cum susțineau unii autori, ci a fost mai degrabă rezultatul deciziei individuale a actorilor implicați care rareori au urmărit un plan atent elaborat ci au decis mai degrabă pe măsură ce evenimentele se produceau.[23] În general însă, analizele dedicate războiului rece și publicate după 1991 au acordat un rol mult mai important factorilor socio-culturali și ideologici, preferând o abordare conceptuală a războiului rece, axată nu atât de mult pe descrierea și analizarea faptelor în sine, cât pe înțelegerea modului în care actorii implicați percepeau realitățile vremurilor lor, precum și asupra presiunilor exercitate asupra acestora de o lungă serie de factori: sociali, culturali, politici, instituționali etc.[24]

Într-un studiu dedicat cauzelor războiului rece, John Mueller sublinia în mod special eroarea premisei realiste conform căreia războiul rece fusese produsul unei lupte pentru putere. În termenii respectivi, argumenta autorul, războiul rece n-ar fi trebuit să se termine nici până astăzi deoarece atât Statele Unite, cât și Uniunea Sovietică au deținut până la final arsenalul nuclear și convențional construit anterior, ca și complexul militar-industrial care îl susținea. De ce, atunci, căderea comunismului în Europa de Est a marcat sfârșitul războiului rece? Aceasta înseamnă, susține Mueller, că nu a fost vorba despre o amenințare militară propriu-zisă, ci de o anumită percepție asupra intențiilor celuilalt, despre teama fiecărei părți că tabăra adversă vrea să-și impună propriul model politic în întreaga lume – cu alte cuvinte, cauza războiului rece fusese, de fapt, ideologică.[25] Un redutabil cercetător al războiului rece, Mark Kramer, este la rândul său de acord cu faptul că ideologia fusese mult subestimată ca factor în declanșarea și evoluția războiului rece.[26] Un alt mare cercetător al războiului rece, Melvyn P. Leffler, nu doar că susține un punct de vedere similar ci, mai mult, a folosit chiar o expresie sugestivă pentru a-și intitula lucrarea în care reanaliza cauzele războiului rece: „[Lupta] Pentru sufletul omenirii.”[27] Leffler argumentează în această lucrare faptul viziunea celor două superputeri asupra securității și asupra viitorului era determinată de experiențele istorice proprii și de percepții modelate puternic de propriile valori și principii. Ambele tabere considerau că în războiul rece era în joc chiar viitorul întregii omeniri ceea ce oferea, desigur, o nuanță mesianică modului în care era promovat propriu model politic.

Dezbaterile pe această temă sunt departe de finalizare și, după sublinia Odd Arne Westad, atât istoricii, cât și publicul larg, trebuie să se obișnuiască cu ideea că niciodată nu vom avea o istorie „definitivă” a războiului rece sau răspunsuri aflate dincolo de orice îndoială.[28] Deoarece decizia umană – și procesul de filtrare și interpretare a informațiilor care conduce spre decizie – sunt demersuri pur subiective în natura lor, elaborate într-un anumit context social și cultural ce acționează ca o structură față de care individul este agent, așa cum susține constructivismul, interpretările se vor afla în continuă transformare. În acest caz, este mai important să continuăm căutarea răspunsurilor și contextualizarea acestora pentru a ne putea apropia mai mult de o înțelegere reală a fenomenelor istorice discutate deoarece fiecare societate și fiecare aspect al vieții postbelice au fost influențate și modelate în mod diferit de-a lungul deceniilor postbelice iar cercetările în aceste direcții se află abia la începuturi.

1.2. Agravarea tensiunilor sovieto-americane în primii ani ai Războiului Rece

Inițiativele politice și militare ale Statelor Unite, adoptate pe parcursul anului 1947, reflectau în mod limpede renunțarea la orice speranță cu privire la posibilitatea de a salva pe termen lung cooperarea cu Uniunea Sovietică.[29] Aceeași tendință de radicalizare și de renunțare la speranța colaborării cu occidentul a fost vizibilă și în politica externă sovietică pe parcursul aceluiași an. Dacă anii 1945-1947 au fost marcați în relațiile sovieto-americane de eforturile de evitare a confruntării politice și de salvare a aparențelor, după 1947 ambele părți renunță la aceste încercări.[30]

Din partea Uniunii Sovietice, primele semnale în acest sens au fost reprezentate de consolidarea controlului asupra țărilor Europei centrale și de est. Pe parcursul anului 1947, în majoritatea acestor țări, partidele comuniste au renunțat progresiv la politica de „front popular” și au demarat eforturi pentru înlăturarea ultimilor adversari politici și pentru crearea unor regimuri cu partid unic. Din punct de vedere internațional, momentul cheie a fost reprezentat de întrunirea partidelor comuniste și muncitorești de la Szklarska Poreba, Polonia, din septembrie 1947, în cadrul căreia a fost constituit Biroul Informativ al Partidelor Comuniste (Cominform). La întrunirea respectivă, Andrei Jdanov, unul dintre secretarii CC al PCUS, a prezentat un raport ce sintetiza viziunea sovietică asupra relațiilor internaționale la acel moment și care avea să reprezinte doctrina sovietică de politică externă pentru anii următori.

Raportul respectiv descria situația internațională sub forma conflictului ireconciliabil între două mari forțe: „lagărul socialist” și „lagărul imperialist.” Acesta din urmă, fiind reprezentat de țările occidentale în frunte cu Statele Unite, urmărea, în viziunea sovietică, consolidarea imperialismului la nivel mondial în folosul trusturilor și monopolurilor din aceste țări precum și distrugerea socialismului și a mișcărilor democratice din toate țările lumii. Pe de altă parte, lagărul socialist, reprezentat de Uniunea Sovietică și țările de „democrație populară”, era prezentat drept forța progresistă pe scena internațională, susținută de masele mun­citorești și democratice, și care urmărea promovarea păcii și libertății popoarelor pentru a pune capăt exploatării omului și a construi socialismul^[31]. Lagărul imperialist era acuzat că ar fi urmărit declanșarea unui nou război mondial pentru a distruge socialismul și de aceea sarcina trasată partidelor comuniste și muncitorești din întreaga lume era prevenirea războiului și lupta pentru pace, însoțită pe plan intern de lupta împotriva adversarilor regimului despre care se pretindea că ar fi susținut scopurile lagărului imperialist^[32].

Raportul lui A. Jdanov, acuza faptul că Statele Unite ar fi dus o politică de subjugare economică a Europei ceea ce reprezenta, în perspectivă sovietică, principala amenințare la adresa socialismului și a păcii. Planul Marshall susținea expansiunea monopolurilor și trusturilor americane, acuzau sovieticii, și își propunea să aducă sub control american toate țările Europei occidentale pentru ca în acest fel să poată sluji intereselor americane de politică externă prin stabilirea de baze militare în Europa și prin reînarmarea Germaniei. Aceste planuri ar fi fost susținute de „clicile reacționare” din aceste țări, vândute americanilor. Toate aceste manevre erau completate și de o ofensivă ideologică, menită să răspândească diferite calomnii pe seama Uniunii Sovietice și a modului de viață socialist. Se închega astfel un bloc occidental sub protectorat american, acuza Jdanov, destinat să servească scopurilor și intereselor expansiunii imperialiste^[33]. În aceste condiții, partidelor comuniste le reveneau ca sarcini: combaterea propagandei ostile americane, demascarea pregătirilor de război și mai ales întărirea unității și solidarității politice și ideologice.

Prin „unitate”, Moscova avea în vedere subordonarea deplină a celorlalte partide comuniste față de directivele sovietice și combaterea oricărei inițiative voluntariste. Cominform-ul era conceput astfel drept un instrument suplimentar de control asupra acestor partide, o structură menită să impună monopolul politico-ideologic sovietic și să faciliteze transmiterea deciziilor Moscovei după modelul fostei Internaționalei Comuniste. Blocul comunist est-european începea astfel să-și dobândească treptat caracterul monolitic specific stalinismului.[34] Este important de menționat că, în viziunea lui Stalin, prin „bloc comunist” nu se înțelegeau decât țările aflate sub controlul direct al Uniunii Sovietice, fiind excluse din planificarea de război sau de politică externă regimuri comuniste ce funcționau independent de Moscova, precum Iugoslavia sau ulterior China. De asemenea, Stalin nu a depus eforturi pentru a încuraja sau a atrage forțe comuniste sau pro-comuniste aflate în afara Europei ci a păstrat o viziune continentală asupra securității.

Problema germană juca un rol fundamental în viziunea sovietică asupra lumii, inclusiv în perspectiva jdanovistă. Numeroși autori au subliniat faptul că temerile lui Stalin față de o posibilă reînarmare a Germaniei erau reale și că acesta nutrea suspiciuni față de intențiile foștilor aliați occidentali în problema germană.[35] Imposibilitatea de a ajunge la un acord, reticența foștilor aliați de a-i satisface pretențiile în privința Germaniei, toate acestea îl îndemnau pe Stalin să creadă că Statele Unite aveau cu adevărat în vedere să reînarmeze Germania și să o folosească drept bază a unei viitoare agresiuni împotriva Uniunii Sovietice. Reputatul istoric german Wilfried Loth afirma, pe baza unor cercetări de arhivă, că Stalin era dispus, în ciuda aparențelor, să sacrifice regimul din Germania de Est și să renunțe la ocupația sovietică cu condiția ca și foștii aliați occidentali să se retragă din Germania de Vest și să accepte un statut neutru pentru aceasta, fără posibilitatea reînarmării. Atunci când a avansat această propunere însă, în cursul anului 1952, nici Statele Unite, nici germanii înșiși, n-au luat-o în serios, considerând-o doar o manevră sovietică ce urmărea dezbinarea occidentului. Wilfried Loth aprecia că aceasta fusese o șansă pierdută de rezolvare a problemei germane.[36]

Politica sovietică de securitate după 1947 s-a bazat pe teza inevitabilității războiului. Așa cum sugera deja doctrina jdanovistă, conducerea sovietică era convinsă de faptul că între cele două tabere avea să izbucnească un război și că acest lucru nu putea fi decât amânat dar nicidecum evitat. Din aceste cauze, înarmarea Uniunii Sovietice și întărirea controlului sovietic asupra statelor-satelit au reprezentat principalele priorități ale politicii de securitate sovietice în perioada 1947-1953. În timpul lui Stalin, Uniunea Sovietică a angajat eforturi majore pentru a obține paritatea cu Statele Unite în privința bombei atomice, mobilizând resurse umane și tehnologice imense sub conducerea fizicienilor Igor Kurciatov și Andrei Saharov. De asemenea, un rol fundamental a fost jucat de spionaj, Uniunea Sovietică obținând pe această cale informații fundamentale despre proiectul bombei atomice și despre cercetările întreprinse de Statele Unite, ceea ce a grăbit în mod evident succesul programului sovietic. Uniunea Sovietică a testat cu succes prima bombă atomică la 29 august 1949 devenind astfel a doua putere nucleară a lumii.[37]

Destituirea lui Viaceslav Molotov din fruntea Ministerului sovietic al Afacerilor Externe și înlocuirea sa lui Andrei Ianuarevici Vîșiski în martie 1949 a fost expresia consolidării controlului personal al lui Stalin asupra politicii externe și a aparatului diplomatic sovietic într-o perioadă de agravare a tensiunilor internaționale dar și manifestarea unei radicalizări a politicii externe în URSS. Vîșinski era cunoscut pentru rolul său ca procuror în cadrul proceselor publice din timpul „Marii Terori” și apoi ca responsabil de sovietizarea unora dintre țările ocupate de URSS în contextul celui de-al doilea război mondial (țările baltice, România). Dacă V. Molotov își dobândise prestigiul prin negocierile duse atât cu adversarii, cât și cu aliații înainte, în timpul și după cel de-al doilea război mondial, Vîșinski era cunoscut în schimb pentru fanatismul său retoric, intransigența ideologică și pentru imposibilitatea de a angaja un dialog cu acesta. În timpul mandatului lui A.I. Vîșinski (1949-1953), diplomația sovietică s-a rezumat la lansarea unor acuzații dure, deseori fantasmagorice, contra occidentului, într-o abordare caracterizată deseori drept „isterică.”[38]

În viziunea lui Stalin, războiul izbucnit în peninsula Coreea în 1950 între forțele comuniste din Nord și cele anticomuniste din Sud reprezenta o dovadă convingătoare a inevitabilității războiului. Astfel, între 9-12 ianuarie 1951, conducătorii partidelor comuniste din țările aflate sub control sovietic au fost convocați la o întâlnire secretă la Moscova unde au fost discutate probleme de politică militară. Stalin a atras atenția acestora că un război generalizat (al treilea război mondial) avea să izbucnească într-un timp relativ scurt și de aceea era necesară intensificarea înarmării și a pregătirilor de război. În cadrul întâlnirii respective, au fost discutate măsuri de intensificare a producției de arme, muniții și echipamente militare, Uniunea Sovietică oferind sprijin tehnologic în acest sens, dar a fost abordată și problema creșterii efectivelor militare în fiecare țară astfel încât statele satelit să poată ridica cca. 3 milioane de soldați sub arme în eventualitatea unui război. Conform afirmațiilor făcute de Stalin cu ocazia întâlnirii respective, termenul pentru finalizarea acestor pregătiri trebuia să fie de aprox. 3 ani ceea ce demonstrează limpede că ideea conform căreia războiul era inevitabil nu era doar un slogan propagandistic.[39]

Politica externă și de securitate a Statelor Unite a avut în centru doctrina îndiguirii. Aceasta urmărea să împiedice continuarea expansiunii comunismului în lume, în primul rând prin crearea unui nou „cordon sanitar” în jurul blocului comunist, bazat pe alianțe militare, pe prosperitate și dezvoltare economică, instituții democratice etc. Doctrinei îndiguirii i se reproșează în prezent faptul că avea o logică intrinsecă bazată pe confruntare și acorda un rol prea redus dialogului, ceea ce a contribuit la acutizarea războiului rece. Premisa de la care pleca conceptul de „îndiguire” într-adevăr, era aceea că orice formă de cooperare cu Uniunea Sovietică era imposibilă și deci politicile americane trebuiau modelate pe această bază.[40]

Un rol fundamental în procesul de elaborare a deciziei în timpul administrației Harry Truman a fost jucat de Dean Acheson, secretar de stat în perioada 1949-1953. El a participat la elaborarea și implementarea politicilor derivate din doctrina îndiguirii, politici ce urmăreau în mod firesc susținerea anumitor regimuri, cooptarea anumitor state în aranjamente de securitate, creditarea și finanțarea acestora pentru a rezista agresiunilor comuniste ș.a.m.d. Din acest punct de vedere, Dean Acheson a fost un fervent apărător al implicării Statelor Unite în asigurarea securității în lume împotriva adepților izolaționismului care vedeau îndiguirea drept o îndepărtare de la principiile ce dominaseră în mod tradițional politica externă americană. Unul dintre biografii lui Acheson au apreciat chiar că acesta, prin viziunea sa politică, a fost unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai liberalismului wilsonian în perioada postbelică.[41]

Astfel, o mare parte dintre ideile și inițiativele promovate de Statele Unite în timpul mandatului său erau inspirate de viziunea wilsoniană asupra lumii: acorduri comerciale nediscriminatorii, convertibilitatea dolarului, libera circulație a mărfurilor și a capitalurilor, transparență în relațiile și negocierile dintre state. De asemenea, în spirit wilsonian, Dean Acheson s-a implicat activ în elaborarea unui întreg sistem de instituții internaționale care au materializat viziunea americană asupra lumii postbelice dar care au reprezentat totodată și instrumente ale politicii externe americane: Organizația Națiunilor Unite, Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, Organizația Tratatului Nord-Atlantic.[42] Rețeaua de instituții și tratate elaborate sub conducerea lui Dean Acheson reflectă intenția Statelor Unite de a organiza lumea postbelică nu doar pe baza dominației proprii ci și pe baza acordului și legitimității, a consensului; din acest punct de vedere, Acheson este considerat unul dintre fondatorii ideii de „Vest” (lumea liberă) definită drept comunitate de interese și de valori ce reunea atât America de Nord, cât și Europa de Vest. Colaborarea sa foarte apropiată cu președintele H. Truman și încrederea de care s-a bucurat din partea acestuia i-a permis să implementeze cu succes multe dintre inițiativele sale.[43]

În domeniul militar, politica americană a fost călăuzită de principiile documentului adoptat în 1950 și intitulat pe scurt NSC-68 (Rezoluția National Security Council nr. 68) elaborat în comun de Departamentul de Stat și Departamentul Apărării și care argumenta în favoarea „militarizării politicii externe” a Statelor Unite, respectiv a sporirii considerabile a bugetului militar în vederea îmbunătățirii capacității militare proprii și a susținerii aliaților. Din perspectiva NSC-68, politica de îndiguire a Statelor Unite n-ar fi trebuit să fie una pasivă, mulțumindu-se cu păstrarea liniilor de demarcație între sovietici și americani, ci ar fi trebuit să fie una activă, urmărind recuperarea unor poziții pierdute anterior în favoarea sovieticilor, adică „împingerea înapoi” a acestora („roll back”).[44]

Cu toate acestea, Statele Unite n-au reușit în primul deceniu al războiului rece să soluționeze una dintre provocările majore din politica sa militară, respectiv disproporția dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică în privința efectivelor și armamentelor convenționale. Sovieticii aveau mai mult de 3 milioane de soldați sub arme pe când americanii abia puteau atinge o treime din aceste efective și singurul avantaj major care revenea Statelor Unite era cel al armelor strategice (bomba atomică). După 1949 însă, acest avantaj a fost pierdut. Factorii de decizie americani nu au putut găsi o altă soluție în afara celei de a consolida și spori arsenalul nuclear astfel încât acesta să fie superior celui sovietic deși era evident încă din epocă faptul că doar o mică parte a acestuia ar fi putut fi folosită în cazul unui conflict nuclear deoarece distrugerile provocate ar fi fost incompatibile cu însăși continuarea vieții pe pământ („mutually assured destruction”). Din dorința de a-și spori avantajul strategic, Statele Unite au accelerat cercetările nucleare și au detonat cu succes prima bombă termonucleară bazată pe fuziunea nucleară (în loc de fisiunea folosită inițial în construcția armei nucleare) la 1 noiembrie 1952. Așa-numita bombă cu hidrogen avea o putere de 10 megatone, spre deosebire de cele 20 kilotone ale bombelor folosite la Hiroshima și Nagasaki.[45]

Dilema s-a accentuat în timpul administrației republicane a lui Dwight Eisenhower (1953-1961). Fostul comandant al Forței Expediționare Aliate a fost un adept al îndiguirii și al implicării americane în lume deși existau numeroase voci în rândul republicanilor care se opuneau politicilor administrației democrate Truman și cereau revenirea la izolaționism, cum era cazul cu influentul senator republican Robert A. Taft. Eisenhower a continuat politicile predecesorului său însă abordarea lui în problema securității („New Look”) insista asupra necesității de a menține un echilibru între obligațiile internaționale ale Statelor Unite și interesele sale de securitate, pe de o parte, și costurile foarte ridicate ale unei eventuale parități cu sovieticii în domeniul convențional, de cealaltă parte.[46]

Administrația Eisenhower a mizat astfel pe o doctrină militară care părea să reconcilieze cele două priorități: „represalii masive” (massive retaliation). Această doctrină susținea că în cazul unei agresiuni comuniste de orice fel și indiferent de dimensiunile acesteia, Statele Unite urmau să răspundă folosind arma atomică, adică ar răspunde cu represalii masive fie și în fața unei agresiuni minore.[47] Succesorul lui Dean Acheson în fruntea Departamentului de Stat, John Foster Dulles (1953-1959), aprecia că o asemenea abordare ar avea un efect puternic de descurajare a sovieticilor și a oricărei agresiuni în general.[48] Conform lui Andreas Wenger, această doctrină militară nu a reprezentat altceva decât o „uriașă cacialma” deoarece încerca să contrabalanseze superioritatea convențională a Uniunii Sovietice cu o opțiune lipsită de credibilitate. Era greu de crezut, susțin specialiștii, că Statele Unite ar fi putut răspunde cu arme nucleare în fața celei mai mici agresiuni sovietice ceea ce ar fi îndemnat în mod implicit Moscova să recurgă la agresiuni limitate.[49] Pe parcursul deceniului al șaselea însă, administrația Eisenhower nu a putut soluționa dilema și, în a doua parte a anilor cincizeci, pe fondul succeselor sovietice în domeniul rachetelor, a lăsat chiar impresia că Statele Unite pot fi depășite de Uniunea Sovietică în cursa înarmărilor.

1.3. Europa de Vest sub „umbrela” americană

În fața acuzațiilor zgomotoase formulate de diplomația sovietică cu privire la presupusul imperialism al Statelor Unite, la „subjugarea” Europei de Vest de către americani și la „ațâțarea la război”, primul ministru belgian, Paul-Henri Spaak, a formulat un răspuns într-un discurs susținut în cadrul Adunării Generale a Națiunilor Unite, la 28 septembrie 1948. Adresându-se delegației sovietice și lui A.I. Vîșinski în mod special, Spaak a spus: „am să explic delegației [sovietice] care este baza politicii noastre. Am să spun, în cuvinte poate reci, în cuvinte pe care cred că doar națiunile mici le pot folosi, care este baza politicii noastre. Este frica, frica de dvs., frica de guvernul dvs., frica de politica dvs. […] Și știți din ce motiv ne este frică? Ne este frică pentru că vorbiți despre imperialism, dar care este definiția imperialismului? Care este noțiunea curentă, general acceptată, despre imperialism? Ea se referă de regulă la o țară mare care cucerește, care își extinde influența în lume. Care este realitatea acestei concepții? Nu există decât o singură mare putere care a cucerit teritorii în urma războiului și acea putere este Uniunea Sovietică. În timpul acestui război și din cauza acestui război ați anexat țările balcanice, o porțiune din Finlanda, o porțiune din Polonia. Din cauza acestei politici ați ajuns la Varșovia, ați ajuns la Sofia, ați ajuns la București.”[50]

Escaladarea tensiunilor sovieto-americane pe parcursul anului 1947 a creat cu adevărat o stare de îngrijorare și insecuritate în Europa occidentală, motivată de mai mulți factori. În primul rând, pierderile materiale și umane suferite de țările Europei occidentale în război fuseseră atât de mari încât posibilitatea apărării împotriva unei potențiale agresiuni sovietice era practic inexistentă. În al doilea rând, durata și caracterul angajamentului militar american în Europa erau neclare încă la acel moment; deși planul Marshall și doctrina îndiguirii aveau să dovedească voința americană de a împiedica o agresiune sovietică împotriva Europei de Vest, nu exista un cadru juridic sau militar în acest sens iar tradițiile izolaționiste ale Statelor Unite erau bine cunoscute și stârneau îngrijorări în lumina experienței post-versailleze. Pe de altă parte, proximitatea geografică, prezența trupelor sovietice în inima Europei (Berlin, Viena, Praga) făceau ca vulnerabilitatea Europei de Vest să fie maximă.[51]

În aceste condiții, primele inițiative defensive vest-europene au vizat apărarea pe cont propriu, în limita posibilităților. Un semnal politic a fost dat de semnarea Tratatului de la Dunkirk la 4 martie 1947 între Franța și Marea Britanie și care viza apărarea comună împotriva unei eventuale agresiuni; deși oficial era vizată Germania, în realitate tratatul se referea la Uniunea Sovietică.[52] Plecând de la această bază, pe parcursul anului următor mai multe țări și-au manifestat dorința de a se alătura unui aranjament comun de securitate, ceea ce a dus la semnarea Tratatului de la Bruxelles la 17 martie 1948, la care au participat și cele trei țări Benelux, alături de Franța și Marea Britanie. Ulterior, pentru punerea în aplicare a tratatului a fost constituită Uniunea Occidentală, o organizație militară însărcinată cu apărarea comună.[53]

Miza fundamentală a apărării militare a Europei de Vest o reprezenta, după cum înțelegea și Paul-Henri Spaak atunci când li s-a adresat sovieticilor, participarea directă a Statelor Unite într-o formulă sau alta. Dar acest lucru se lovea de mai multe probleme: pe de o parte, reticența deosebită a factorilor de decizie americani, mai ales la nivelul Congresului, de a accepta o asemenea implicare, iar pe de altă parte reticența vest-europenilor de a accepta o formulă ce presupunea tutela americană fără niște garanții clare de securitate din partea acestora.[54] O serie de evenimente au precipitat însă această decizie pentru ambele părți: în primul rând, lovitura de stat de la Praga din februarie 1948, în urma căreia guvernul democratic ales al acestei țări a fost răsturnat și comuniștii au preluat puterea cu sprijinul trupelor sovietice, iar în al doilea rând, blocada Berlinului. Acest al doilea eveniment însă, a avut consecințe mult mai complexe pentru Europa de Vest.

Berlinul era împărțit în patru sectoare de ocupație, trei occidentale și unul sovietic, așa cum se procedase cu întreg teritoriul german.[55] Având în vedere însă faptul că orașul Berlin se afla în zona de ocupație sovietică, accesul aliaților occidentali către sectoarele proprii din Berlin se făcea tranzitând zona sovietică. La 24 iunie 1948, nemulțumit de faptul că aliații occidentali procedaseră la o reformă monetară în sectoarele proprii din Germania fără participarea URSS (care refuzase, de altfel, participarea), Stalin a decis să blocheze accesul rutier sau feroviar al acestora către sectoarele de ocupație din Berlin.[56] Aliații aveau de ales fie să abandoneze Berlinul de Vest, fie să provoace o confruntare militară cu sovieticii, cu riscul degenerării într-un al treilea război mondial – opțiune pe care o favorizau unii factori militari americani. În cele din urmă a fost aleasă o a treia cale, cea a unui „pod aerian” prin care populația ar fi fost aprovizionată pe calea aerului.[57]

Această soluție era însă mult mai dificil de îndeplinit decât părea. Marea majoritate a forțelor aeriene aliate fuseseră deja demobilizate până la acel moment iar aprovizionarea celor aproape două milioane de locuitori ai sectorului occidental al Berlinului cu hrană, combustibil etc. necesita un număr extrem de ridicat de zboruri, deci resurse umane și logistice ieșite din comun. În literatura de specialitate este deseori menționat faptul că, în primele etape ale organizării „podului aerian”, nici măcar organizatorii acestuia nu credeau că va avea succes. Desfășurarea lucrurilor a întrecut însă orice așteptări, reprezentând un succes deosebit pentru occidentali și o situație jenantă pentru sovietici. În aceste condiții, Stalin a decis ridicarea blocadei la 12 mai 1949.[58]

Consecințele blocadei Berlinului au fost însă mult mai numeroase. Pe de o parte, a dovedit o dată în plus atât agresivitatea Uniunii Sovietice, cât și vulnerabilitatea vest-europenilor în fața acesteia. Pe de altă parte, această demonstrație de forță sovietică, apreciază unii autori, a convins poporul german (în special în zonele occidentale de ocupație) că singura opțiune rămânea acceptarea divizării.[59] O soluție de compromis cu Uniunea Sovietică părea tot mai puțin posibilă în asemenea circumstanțe iar germanii înșiși, confruntați cu o asemenea presiune, au dovedit o rezistență deosebită în fața amenințării, o voință nestrămutată de a nu cădea victime sovieticilor. Era limpede că dorința de libertate a germanilor (din zonele occidentale) era mai mare decât dorința de reunificare. O asemenea experiență a facilitat eforturile viitorului cancelar vest-german Konrad Adenauer de a asigura, din punct de vedere politic și moral, integrarea vest-germanilor în occident, adică renunțarea la adversitatea tradițională față de anglo-francezi și aderarea lor la comunitatea de valori occidentală, pe seama sacrificării naționalismului german tradițional.[60]

Blocada Berlinului a precipitat totodată oficializarea și reglementarea implicării  americane în Europa. Ministrul britanic de externe, Ernest Bevin, milita de mult în acest sens iar secretarul de stat american, Dean Acheson, era la rândul său un susținător al ideii. Acheson a depus eforturi mari pentru a convinge Congresul american să accepte asumarea de angajamente în Europa de Vest și a avut de întâmpinat o rezistență majoră determinată de art. 5 al proiectului viitorului tratat de alianță ce prevedea că un atac asupra oricărui aliat ar fi fost tratat precum un atac contra Statelor Unite.[61] Într-o asemenea situație, Congresul SUA își pierdea dreptul constituțional de a decide în privința războiului și țara s-ar fi văzut implicată într-un război în mod implicit, fără o consultare prealabilă. Problema a fost rezolvată prin adoptarea Rezoluției Vandenberg de către Senatul american la 11 iunie 1948, promovată de către senatorul republican Arthur Vandenberg și care autoriza guvernul american să devină parte a unui pact de securitate colectivă în spiritul Cartei ONU.[62]

Astfel, la 4 aprilie 1949 a fost semnat Tratatul Atlanticului de Nord, aflat la baza organizației cu același nume (NATO) de către Statele Unite și Canada alături de o serie de țări vest-europene (Franța, Marea Britanie, țările Benelux, Islanda, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Italia). Prin conținutul său, tratatul avea un implicit caracter anticomunist și antisovietic și reprezenta oficializarea implicării americane în Europa; el punea în mod indirect arsenalul nuclear american în slujba apărării Europei occidentale și conținea garanții de securitate ce nu mai fuseseră formulate până atunci de Statele Unite în favoarea vreunei țări europene.[63]

Se consideră, în general, că Tratatul Nord-Atlantic a fost expresia unei noi viziuni asupra politicii internaționale, desemnată generic drept atlanticism. Conceptul se referă la existența unei comunități de valori și de interese care reunește ambele țărmuri ale Atlanticului de Nord, implicând Canada și Statele Unite, de o parte, și Europa de Vest de cealaltă parte. Conform lui Marco Mariano, dacă americanii și vest-europenii fuseseră uniți de un element negativ în natura lui, respectiv teama sau ura față de comunism, această relație trebuia să aibă la bază și un element pozitiv, adeziunea la ceva anume, iar conceptul de atlanticism vine să ofere tocmai aceasta.[64] Întrebarea pe care o ridică același autor este dacă acest concept vine doar să justifice post-factum anumite interese politice conjuncturale sau dacă, din contră, stă tocmai la baza acestora.[65] Supraviețuirea conceptului după 1989 poate confirma însă consistența ideii de atlanticism, de comunitate atlantică de valori și interese.

Blocada Berlinului și lecțiile învățate de occident în acest context au accelerat și procesul inevitabil al constituirii celor două state germane distincte. În 1948, aliații occidentali au convocat în zonele proprii de ocupație un Consiliu Parlamentar ales, cu rolul de a redacta o constituție pentru Germania în condițiile în care devenise limpede că un aranjament comun al problemei germane, care să implice Uniunea Sovietică, devenise imposibil. Konrad Adenauer a fost ales președinte al acestui consiliu şi a jucat un rol important în redactarea Legii fundamentale, document cu caracter constituțional adoptat de Consiliu.[66] Legea fundamentală a fost promulgată pe 23 mai 1949, după ce a fost aprobată de aliații occidentali, iar data marchează începutul formal al statalității vest-germane (înființarea RFG). La alegerile care au avut loc în august 1949 pentru formarea primului Bundestag (parlament) creştin-democrații au obținut o majoritate confortabilă iar K. Adenauer a fost ales cancelar.[67] El a îndeplinit această funcție din 1949 până în 1963.

Viziunea lui K. Adenauer asupra viitorului Germaniei era a unui stat democratic, o societate liberă, deschisă, respectând drepturile omului, cu o economie de piață, capitalistă, însă moderată prin politici active de protecție socială. Pentru a atinge aceste obiective, K. Adenauer a sacrificat ideea reunificării, legând viitorul țării sale de cel al aliaților occidentali. El a căutat să câştige încrederea foştilor adversari şi să vindece traumele pe care poporul german le suferise – şi le provocase la rândul său – Europei în general. Din punct de vedere politic, Adenauer a fost adeptul reconcilierii istorice franco-germane, pe care a promovat-o prin toate mijloacele pe care le-a avut la îndemână. Sub conducerea sa, Germania de Vest a acceptat propunerea franceză privind crearea Comunității Europene a Cărbunelui şi Oțelului, care avea să stea la baza viitorului proiect al integrării economice europene. Ulterior, în 1957, Germania de Vest a semnat şi Tratatul de la Roma privind formarea Comunității Economice Europene, jucând un rol major în succesul economic al acesteia. De asemenea, K. Adenauer s-a implicat activ în negocierea şi semnarea Tratatului de Prietenie cu Franța din 1963 care marca, din punct de vedere simbolic, reconcilierea postbelică franco-germană.[68]

Reconstrucția unui stat german credibil şi responsabil în Europa nu putea însă să nu vizeze şi problema militară, a apărării. Aliații anglo-americani erau de părere că Germania, atât prin poziția strategică deținută cât şi prin potențialul său economic şi uman, ar fi trebuit să ocupe o poziție mult mai activă în cadrul apărării comune contra unei potențiale amenințări sovietice, însă au avut de înfruntat opoziția vehementă a Franței față de ideea reînarmării vest-germane. După ce proiectul unei armate comune vest-europene, care să includă şi trupe vest-germane, a eşuat, fiind respins de legislativul francez, singura soluție disponibilă era cea a admiterii RFG în NATO, ca formă de a o implica în apărarea comună.[69] Acest lucru s-a realizat în 1954, prin Acordurile de la Paris, care au permis astfel reînarmarea germană. În constituție era însă prevăzut faptul că Germania nu putea întreprinde nici un fel de acțiuni militare, decât în cazul în care era necesar pentru auto-apărare sau apărarea aliaților.[70]

Pentru Franța, cel de-al doilea război mondial a însemnat printre altele pierderea statutului de mare putere europeană pe care îl ocupase în mod tradițional începând din epoca modernă. Înfrângerea zdrobitoare suferită în fața Germaniei precum şi ruşinea regimului colaboraționist de la Vichy, coroborate cu ascensiunea unei formule bipolare de organizare politică a lumii în condițiile emergenței războiului rece, au subminat influența şi prestigiul internațional al Franței.[71] La acestea s-au adăugat dificultățile economice postbelice, specifice tuturor statelor europene, dar şi problemele tot mai mari pe care le avea de înfruntat guvernul de la Paris în colonii, odată cu afirmarea mişcărilor de decolonizare.[72]

Franța s-a confruntat cu numeroase controverse în legătură cu reorganizarea postbelică a sistemului politic. O nouă constituție a fost votată prin referendum în 1946, punând bazele celei de-a Patra Republici Franceze (1946-1958). Cu toate acestea, mai multe forțe politice printre care şi cele reprezentate de Charles de Gaulle s-au opus noii formule, care prevedea puteri lărgite pentru premier şi mult mai reduse pentru preşedinte, precum şi un legislativ bicameral. Din punct de vedere politic, cea de-a patra republică a fost caracterizată de o deosebită instabilitate guvernamentală, cabinetul schimbându-se foarte des, crizele politice fiind la rândul lor dese, iar guvernul fiind susținut de cele mai multe ori de coaliții parlamentare. Cele mai importante forțe politice au fost socialiştii, gaulliştii, radicalii şi comuniştii.[73]

Din punct de vedere al politicii de securitate, Franța a optat pentru soluția euro-atlantică, în lipsa altor opțiuni: capacitatea militară a țării de a rezista pe cont propriu unei agresiuni sovietice era inexistentă, la fel ca şi capacitatea sa politică de a articula noi soluții de securitate fără participare americană. În aceste condiții, Franța s-a numărat printre inițiatorii şi semnatarii Tratatului de la Bruxelles (1948) cât şi ai Pactului Nord-Atlantic (1949). Implicarea americană în Europa era fundamentală pentru Franța deoarece reprezenta o garanție de securitate nu doar în fața Uniunii Sovietice, ci mai ales în fața Germaniei.[74] Existența acestei garanții a oferit mai târziu condițiile prielnice pentru demararea proiectului integrării europene.

În acest cadru politic și militar, Europa de Vest a cunoscut un puternic proces de reconstrucție și dezvoltare care a continuat aproape neîntrerupt timp de două decenii. Planul Marshall a jucat un rol esențial în asigurarea reconstrucției și deci în relansarea economică, dar în egală măsură a contribuit și stabilitatea oferită de sistemul de la Bretton-Woods. Libertatea comerțului internațional, accesul liber la piețe de desfacere și reducerile reciproce de tarife realizate în cadrul Acordului General asupra Comerțului și Tarifelor (GATT) au încurajat expansiunea și modernizarea economiei vest-europene care a recuperat rapid nivelurile ante-belice și ulterior le-a depășit în ritm accelerat, ceea ce a oferit societăților vest-europene o lungă perioadă de pace și prosperitate.[75] Creșterea economică – și preluarea sarcinilor apărării de către Statele Unite, în cea mai mare parte – au permis multor guverne vest-europene să finanțeze programe generoase de protecție socială care au contribuit, la rândul lor, la atenuarea conflictelor sociale ce se manifestau acut în primii ani postbelici.

Imediat după război, stânga cunoscuse o ascensiune fulminantă în majoritatea țărilor vest-europene, inclusiv partidele comuniste, cu precădere în Franța și Italia. Socialiștii și comuniști își disputau controlul sindicatelor iar mișcările muncitorești de protest căpătaseră o amploare deosebită în condițiile economice dificile ale primilor ani postbelici.[76] Cu toate acestea, influența stângii a intrat într-un declin accentuat după 1947, pe de o parte din cauza războiului rece și a amenințării sovietice care au favorizat ascensiunea partidelor de dreapta, mai ales creștin-democrate, iar pe de altă parte din cauza reconstrucției și creșterii economice. Modul de viață specific societății de consum s-a răspândit în majoritatea țărilor vest-europene, alături de puternice influențe culturale americane, cel puțin în primele două decenii postbelice. Stânga europeană a cunoscut ulterior un nou reviriment, începând cu deceniul al șaptelea al secolului trecut.[77] Din punct de vedere socio-economic, au persistat însă disparități între țările nordice, caracterizate de o productivitate și competitivitate economică mai ridicată, și țările mediteraneene care au avut nevoie de mai multe decenii pentru a recupera devansul. Cu excepția Italiei, majoritatea acestor țări (Spania, Portugalia, Grecia) au cunoscut regimuri de dictatură ce au supraviețuit până în anii 1970 și care au împiedicat în bună măsură creșterea economică și integrarea în circuitele comerciale europene și mondiale. Majoritatea țărilor sudice reprezentau o sursă de forță de muncă emigrantă pentru țările nordice, cu precă­dere pentru Republica Federală Germania. Căderea dicta­turilor medite­raneene și integrarea acestor țări în Comunitatea Economică Europeană au contribuit ulterior la atenuarea discrepanțelor.[78]

Majoritatea guvernelor din țările aflate la Vest de Cortina de Fier au implementat în deceniile postbelice politici de tip keynesian, bazate pe intervenția statului în economie, atât prin politici fiscal-bugetare, cât și prin investiții. Investițiile statului au reprezentat un important motor de creștere economică, mai ales în Franța, de exemplu. Modelul de welfare state (stat al bunăstării sociale), experimentat încă din perioada interbelică în unele țări scandinave, a continuat și a fost extins în deceniile postbelice nu doar în Scandinavia.[79] Asemenea politici au fost implementate și în țări cu o competitivitate economică mai redusă, cum era cazul cu Franța sau Italia, unde guvernele nu dispuneau de suficiente venituri în acest scop, însă majoritatea au acceptat deficitul bugetar și inflația ca preț al reconcilierii sociale.[80] În general, creșterea economică accelerată și beneficiile procesului de integrare europeană au împiedicat acumularea unor dezechilibre prea mari și au oferit sustenabilitate pe termen lung unor asemenea politici. Prosperitatea și bunăstarea, alături de expe­riența războiului, au avut un rol esențial în depășirea manifes­tărilor politice radicale și extremiste ce caracterizaseră perioada interbelică în multe dintre aceste țări. Nu în ultimul rând, prezența americană în contextul războiului rece a reprezentat nu doar un factor de descurajare a radicalismului, ci și un model și o sursă de atracție pentru majoritatea societăților vest-europene, ajutând la depășirea fantasmelor totalitare ale trecutului recent.[81]

1.4. Ofensiva comunismului în Asia

Ideologia comunistă a pătruns în rândul popoarelor asiatice prin intermediul Internaționalei Comuniste după 1919, profitând de condițiile sociale extrem de dificile, de sentimentele anticoloniale și antiimperialiste de pe continent, dar și de sprijinul politic și material oferit de Moscova. Cea mai mare parte a Asiei, cu excepția Japoniei, rămăsese dominată din punct de vedere social de comunități agrare, neatinse de piețele capitaliste sau circuitele comerciale internaționale, unde țărani în mare parte analfabeți practicau agricultura de subzistență, identificându-se în plan social cu familia, clanul sau satul.[82] Cu toate acestea, partidele comuniste asiatice au rămas totuși grupări marginale, fără un impact deosebit asupra societății și dezbaterilor politice, cu excepția Partidului Comunist Chinez. În rândul majorității popoarelor asiatice, au existat mișcări de eliberare națională, anticolonialiste, formate însă din ceea ce în mod generic se numea „burghezia națională”, constând din grupuri socio-profesionale liberale, burghezie, intelectualitate, dar având o educație și o formație politică de tip occidental, fără simpatii comuniste.[83]

Partidul Comunist Chinez, fondat în 1919 în subordinea Cominternului, a reprezentat o excepție din acest punct de vedere. După detronarea dinastiei Qing în 1912 și proclamarea pe continent a Republicii China (1912-1949), scena politică a fost caracterizată de fragmentare și dispute aprinse în cadrul cărora s-a remarcat Partidul Naționalist Chinez (Guomindang) care își propusese modernizarea societății chineze pe baze instituționale, înlăturând puterea locală a nobilimii și războinicilor legați din punct de vedere politic de fosta dinastie și conservatori în opțiunile politice. Partidul Comunist Chinez s-a alăturat acestui demers în 1925, formând Primul Front Unit cu Guomindang-ul, însă alianța nu a supraviețuit mult din cauza diferendelor politice și ideologice dintre cele două părți. În 1927 a izbucnit un conflict între cele două partide iar liderul Guomindang-ului, Chang Kai-shek, a început epurarea și persecutarea comuniștilor cu care fusese anterior aliat. Astfel, se apreciază în mod convențional că războiul civil chinez (1927-1949) a izbucnit odată cu această ruptură.[84]

Comuniștii au mobilizat masele țărănești din nordul țării într-un război civil de lungă durată, atipic din punct de vedere al doctrinei marxist-leniniste, împotriva Guomindang, război civil ce a cunoscut o nouă etapă de întrerupere între 1937-1945 din cauza agresiunii japoneze în Manciuria și a izbucnirii celui de-al doilea război mondial. În perioada menționată, comuniștii și naționaliștii au format Al Doilea Front Unit pentru a lupta împotriva invadatorilor japonezi. Perioada 1945-1949, cunoscută drept „Revoluția Comunistă Chineză”, a reprezentat cea de-a treia etapă a războiului civil care a condus în final la prăbușirea Guomindang și la cucerirea puterii totale în China continentală de către Partidul Comunist Chinez condus de Mao Tze-dun (1893-1976).[85] Republica China condusă de Chang Kai-shek a fost restrânsă la teritoriul insulei Taiwan (Formosa) dar a continuat din punct de vedere legal să reprezinte statul chinez în cadrul Organizației Națiunilor Unite având în vedere faptul că Statele Unite precum și multe alte țări ale lumii au refuzat să recunoască China Roșie, cu referire la preluarea puterii de către comuniști.[86] În aprecierea lui Silvio Pons, „căderea” Chinei în mâinile comuniștilor în 1949 a reprezentat cea mai grea lovitură pe care a primit-o occidentul în lupta sa contra comunismului, o lovitură mult mai grea decât fusese pierderea Europei de Est sau instalarea „Cortinei de Fier” pe vechiul continent.[87]

Cum a reușit Mao Tzedun și Partidul Comunist Chinez să acapareze întreaga putere în China fără ca cineva să-i fi dat vreo șansă în această privință? În primii ani ai războiului rece, convingerea specialiștilor era că Uniunea Sovietică se implicase mult în această direcție, oferind un sprijin major lui Mao Tzedun. Cercetări recente în arhivele foste sovietice și chineze ilustrează însă faptul că Stalin a privit cu un scepticism deosebit posibilitatea victoriei comuniștilor chinezi și, în ceea ce privea relațiile Uniunii Sovietice cu China, Stalin prefera să trateze cu guvernul Guomindang al lui Chang Kai-shek. Mai mult decât atât, în condițiile acumulării tensiunilor internaționale în perioada 1947-1949, Stalin era interesat să evite o nouă provocare adresată occidentului, mai ales în Asia.[88] Opțiunea lui Stalin pentru Asia era de a plasa partidele comuniste în coaliții de guvernare pentru a exercita o oarecare influență însă în niciun caz nu credea în posibilitatea ca acestea să preia întreaga putere după modelul Europei de Est și, mai mult, nici nu credea că ar fi fost în avantajul Uniunii Sovietice să se întâmple aceasta. De aceea, atât în relația cu Mao, cât și în relația cu alți comuniști asiatici, Stalin a promovat politica de tip „front național” pe care o promovase anterior și în Europa. Din perspectiva războiului rece, Europa a rămas elementul central în gândirea strategică a lui Stalin iar Mao Tzedun a înțeles aceasta însă a acceptat cu resentimente o asemenea relație din cauza izolării internaționale în care se găsea și a necesității de a obține orice fel de sprijin, fie acesta și limitat.[89]

Înțelegerea unui asemenea proces însă necesită și o analiză atentă a factorilor și condițiilor de natură internă care deseori dețin o pondere mult mai mare decât factorii externi. Conform unei noi evaluări a lui Odd Arne Westad, victoria comuniștilor din China a fost cauzată în mod special de greșelile politice majore întreprinse de Guomindang.[90] Astfel, după retragerea ocupantului japonez, guvernul naționalist a recurs la persecuții contra elitelor economice și intelectuale din marile orașe de pe coastă din cauza colaborării acestora cu forțele de ocupație. De asemenea, în interiorul continental, guvernul naționalist a recurs la persecuții și abuzuri pentru a-și supune diverse căpetenii locale, războinici etc., măsuri care au dus însă la înstrăinarea majorității categoriilor sociale influente. În plus, corupția și nepotismul ce se răspândiseră necontrolat în rândul Guomindang n-au făcut decât să amplifice nemulțumirile la adresa acestuia.[91] Mai mult decât atât, Chang Kai-shek n-a fost capabil să realizeze alianțe sau să-și atragă sprijin nici pe plan intern, nici pe plan extern și, încrezător în sine, a subestimat întotdeauna pericolul reprezentat de comuniști. Partidul Comunist Chinez însă a fost mult mai bine organizat, a beneficiat de o unitate monolitică la nivelul conducerii, a atras categoriile sociale care au avut de suferit de pe urma guvernului naționalist și, nu în ultimul rând, a beneficiat de sprijin logistic sovietic chiar dacă acesta a fost mai redus decât s-a crezut inițial.[92]

Un rol fundamental în victorie l-a avut și președintele Partidului Comunist Chinez, Mao Tzedun, care a adaptat ideologia marxist-leninistă condițiilor specifice din China, a elaborat o teorie a războiului popular și a reușit să mobilizeze uriașe mase țărănești printr-un ansamblu de idei și teorii rămas cunoscut drept maoism.[93] Astfel, maoismul, spre deosebire de comunismul (marxism-leninismul) clasic, elaborat în Europa, acorda rolul de avangardă revoluționară țărănimii, nu proletariatului, și argumenta că puterea putea fi dobândită prin mobilizarea țărănimii în vederea „încercuirii orașelor dinspre sate”, luptând prin mijloacele războiului de gherilă și opunând deci țărănimea instituțiilor și ierarhiilor existente la nivel social-politic. După preluarea puterii, gândirea maoistă a continuat să evolueze, formulând noi postulate adaptate condițiilor specifice din China.

Cu toate acestea, politicile implementate de Mao după preluarea puterii au fost, însă, puternic inspirate de modelul stalinist care exercitase o atractivitate deosebită asupra liderului chinez. Deși, în plan economic și social, maoismul avea să experimenteze soluții noi în anii care au urmat preluării puterii, din punct de vedere politic Mao a organizat un regim represiv, bazat pe partidul unic și pe principiile „dictaturii proletariatului”, emulând în cele mai multe privințe modelul stalinist.[94]

Maoismul a dobândit o influență destul de consistentă în restul lumii, mai ales în țări ale lumii a treia din Asia și nu numai, fie recent decolonizate, fie aflate în curs de decolonizare.[95] Mao Tzedun a revendicat de la bun început un rol de „protector” al altor partide comuniste din Asia și a crezut în capacitatea sa și a altor popoare asiatice de a alunga puterile occidentale din Asia pe calea războiului popular. Aceste motive au constituit și rațiunea implicării chineze în războiul din Coreea (1950-1953).[96] Regimul comunist din Coreea a obținut puterea în urma intervenției factorului sovietic, asemenea situației din Europa de Est. Coreea fusese ocupată de forțele japoneze în timpul celui de-al doilea război mondial iar în 1945 forțele sovietice au avansat dinspre nord în Peninsula Coreeană întâlnindu-se cu cele americane care avansau dinspre sud și stabilind, la sfârșitul ostilităților, o linie de demarcație de-a lungul paralelei de 38⁰ latitudine nordică. Ca și în Germania, delimitarea zonelor de ocupație a avut inițial doar un caracter temporar însă s-a permanentizat ulterior din cauza deteriorării relațiilor sovieto-americane. În nordul Coreei, autoritățile sovietice de ocupație au încurajat formarea unui Comitet Popular Provizoriu pentru Coreea de Nord în 1946, sub conducerea lui Kim Il-sung (1912-1994), secretar general al Partidului Muncitoresc Coreean. Pe fondul neînțelegerilor sovieto-americane, cele două zone de ocupație au evoluat în două state distincte, proclamate și recunoscute ca atare în cursul lui 1948. Cu toate acestea, nici una dintre părți nu a renunțat cu adevărat la ideea reunificării celor două state coreene.[97]

Pe acest fond și încurajat de victoria obținută de Mao Tzedun cu un an înainte, regimul comunist din Coreea de Nord a decis să forțeze reunificarea peninsulei sub o conducere comunistă prin forța armelor. Deși ezitant inițial, Stalin și-a dat acordul cu privire la acest scenariu, convins fiind că Statele Unite nu atribuiau o importanță majoră problemei coreene și doar după ce obținuse asigurări că Mao se va implica în cazul unui blocaj.[98] Astfel, la 25 iunie 1950, armata nordului a trecut paralela de 38⁰, invadând sudul. Regimul sud-coreean condus de Syngman Rhee, un personaj autoritar și profund corupt, a fost incapabil să opună o rezistență serioasă pe cont propriu ceea ce a determinat implicarea Statelor Unite ale Americii.[99] Din punct de vedere american, oprirea invaziei nord-coreene nu putea fi văzută decât ca o obligație din perspectiva doctrinei îndiguirii comunismului, fapt asupra căruia au căzut de acord atât președintele Truman, cât și secretarul de stat Acheson.

Intervenția americană însă s-a produs sub egida Națiunilor Unite, alături de alte țări (deși contribuția acestora din urmă a fost limitată), ceea ce i-a oferit un plus de legitimitate. Acest fapt a fost posibil deoarece Uniunea Sovietică părăsise Consiliul de Securitate al ONU cu un an înainte în semn de protest față de faptul că reprezentarea Chinei în organizație aparținea tot Republicii China (Taiwan) în locul Republicii Populare Chineze („China Roșie”).[100] Fără opoziția sovietică, ONU a aprobat inițiativa americană de a trimite trupe multinaționale sub comanda unui Comandament al Națiunilor Unite înființat cu acea ocazie, cu scopul de a respinge agresiunea împotriva unui stat suveran.

Armata nord-coreeană a avansat rapid în intervalul iunie-septembrie 1950 întâmpinând foarte puțină rezistență și izolând trupele sud-coreene și americane ce veniseră în sprijinul lor în așa-numitul „perimetru Pusan” unde ar fi putut fi zdrobite.[101] În septembrie 1950 însă, o debarcare masivă a trupelor Comandamentului Națiunilor Unite (americane) a avut loc la Inchon, în spatele liniei frontului așa cum exista la acel moment, ceea ce a produs pierderi masive invadatorului. Până în luna octombrie 1950, trupele Națiunilor Unite (americane) alungaseră deja forțele nord-coreene înapoi în spatele liniei de demarcație și începuseră deja să înainteze pe teritoriul Coreei de Nord, ceea ce ridica perspectiva prăbușirii iminente a regimului nord-coreean. În aceste circumstanțe, alarmat de situație și convins că nu putea risca o intervenție proprie, Stalin i-a cerut lui Mao să intervină el însuși pentru a opri avansul american.

După ce au obținut promisiuni de sprijin, chinezii au intervenit de-a lungul râului Yalu, obținând o lungă serie de victorii în primul rând din cauza superiorității numerice, a tacticii războiului de gherilă și a familiarității cu terenul. În ceea ce s-a numit Ofensiva Anului Nou Chinezesc (decembrie 1950-ianuarie 1951), trupele chineze și nord-coreene au reușit să administreze înfrângeri consistente trupelor americane, revenind pe teritoriul sud-coreean și cucerind chiar capitala Seul.[102] În aceste circumstanțe extrem de tensionate, lucrurile au fost la un pas să degenereze deoarece comandatul american din regiune, generalul Douglas MacArthur, s-a exprimat în favoarea folosirii armelor nucleare împotriva Chinei (și/sau Uniunii Sovietice) ceea ce ar fi declanșat fără îndoială un război nuclear între cele două superputeri. Președintele Truman a fost cel care s-a opus acestui scenariu și a preferat să mizeze pe generalul Matthew Ridgway.

Gen. Ridgway a preluat comanda Armatei a VIII-a Americane (infanterie) care dusese greul luptelor și suportase majoritatea pierderilor sub steagul ONU, a reconstruit-o și a reușit să obțină o serie de victorii în primăvara anului 1951, inclusiv recucerirea capitalei Seul și alungarea trupelor nord-coreene și chineze în spatele paralelei de 38⁰. Analize recente au demonstrat faptul că, în ciuda superiorității numerice și a avantajelor prezentate anterior, trupele chineze au suferit de două deficiențe majore: lungimea foarte mare a liniilor de aprovizionare și comunicație, în primul rând, și logistica insuficientă (cu tot sprijinul sovietic), în al doilea rând.[103] Operațiunile militare au încetat în vara anului 1951 și situația a stagnat până la 27 iulie 1953 când a fost semnat Armistițiul de la Panmunjon prin care era practic restabilită situația anterioară atacului nord-coreean din iunie 1950.[104]

Războiul din Coreea, ca și blocada Berlinului, a reprezentat un episod deosebit de periculos al războiului rece deoarece implica posibilitatea unei ciocniri directe sovieto-americane iar aceasta fi putut deschide calea unui al treilea război mondial. Pentru Statele Unite, intervenția era deosebit de necesară deoarece reprezenta o probă a hotărârii de a promova îndiguirea comunismului; unii autori sunt de părere că președintele Truman avea nevoie să-și cultive credibilitatea de luptător fără a se angaja într-o luptă directă contra sovieticilor. Din acest punct de vedere, Coreea de Nord reprezenta un aliat pentru care Stalin n-ar fi pornit, cel mai probabil, un al treilea război mondial.[105] Pe de altă parte însă, a fost la fel de vizibil faptul că în privința problemelor asiatice, China era mult mai hotărâtă să intervină și să-și asume riscuri în comparație cu Uniunea Sovietică ceea ce anticipa, desigur, rolul de lider regional pe care avea pretenția să și-l asume. Istoricul chinez Shen Zhihua observa faptul că implicarea sovietică s-a redus pe măsură ce nord-coreenii păreau mai aproape de înfrângere pe când implicarea chineză s-a intensificat mai ales în acele condiții, deci cele două părți au acționat în mod diametral opus.[106] Evoluțiile politice de pe frontul asiatic însă, au contribuit în a oferi războiului rece anvergura globală, extraeuropeană, iar dificultățile întâmpinate de Statele Unite în peninsula Coreea, ca și implicarea chineză, aveau să anticipeze problemele ridicate ulterior de războiul din Vietnam. Ca și în cazul Berlinului însă, omenirea a fost în pragul unui dezastru nuclear în Coreea; același istoric chinez sublinia faptul că războiul din Coreea nu a fost un „război local” cât mai degrabă un „război general localizat.”[107]

1.5. Integrarea economică europeană: conjunctură, obiective, etape

Al doilea război mondial a contribuit în mod fundamental la conştientizarea catastrofelor umane şi sociale pe care le putea provoca rivalitatea politică dintre diverse state europene, a caracterului distructiv al războiului pentru toate părțile implicate. Statele europene suferiseră distrugeri materiale masive în timpul conflagrației dar şi pierderi umane considerabile, iar dificultățile economice şi politice cu care se confruntau în anii postbelici erau aceleaşi şi pentru învingători, şi pentru învinşi.[108] În condițiile acutizării războiului rece, diferențele dintre învinşi şi învingători au fost gradual înlocuite de un sentiment al solidarității, al destinului comun în fața amenințării unei potențiale expansiuni sovietice, comuniste. Europa îşi pierduse dominația politică, economică şi culturală pe care o exercitase în lume în epoca modernă şi devenise dependentă din punct de vedere al securității, dar şi economic, de Statele Unite.[109] Aceste evoluții au creat condițiile necesare pentru noi forme de cooperare între națiunile europene, cu scopul de a consolida o zonă geografică şi politică ce juca un rol fundamental în oprirea expansiunii comunismului; implementarea planului Marshall fusese la rândul său condiționată de o asemenea cooperare. Integrarea europeană a fost un proces lung şi gradual, care s-a manifestat pe două planuri: pe de o parte, construirea unui cadru normativ şi instituțional comun, lărgit de-a lungul anilor prin noi atribuții, şi, pe de altă parte, extinderea acestui cadru către alte țări europene. După cum remarca Tony Judt, procesul de integrare europeană s-a născut așadar din slăbiciune, nu din forță, iar primele sale etape s-au derulat în umbra garanției de securitate și a sprijinului financiar american.[110]

Inițiativa a aparținut Franței, respectiv ministrului de externe ale acestei țări, Robert Schuman, care la 9 mai 1950 a propus realizarea Comunității Europene a Cărbunelui şi Oțelului, o structură ce ar fi trebuit să administreze în comun producția de cărbune şi oțel a acestor țări, formând o piață comună, sub conducerea unei Înalte Autorități.[111] Propunerea lui R. Schuman, deşi economică în conținut, avea un important caracter politic. Cărbunele şi oțelul aveau un rol vital în construirea oricărei industrii de armament necesară pentru război iar administrarea comună a acestei producții de către doi adversari istorici precum Franța şi Germania ar fi făcut practic imposibilă folosirea acestei producții de către o țară împotriva celeilalte. Robert Schuman a declarat explicit că unul dintre obiectivele urmărite de propunerea sa era acela de a face războiul nu doar inimaginabil, ci mai ales imposibil din punct de vedere economic. El nu a ascuns de asemenea faptul că vedea înființarea CECO drept un prim pas al unui lung proces ce ar fi trebuit să ducă la federalizarea Europei, un proiect intens discutat în perioada interbelică, dar şi mai înainte.[112]

Propunerea lui Schuman a întâmpinat numeroase obstacole pe plan intern mai ales, mai ales din partea gaulliştilor care reproşau mai ales egalitatea pe care proiectul o implica între Franța şi Germania, dar şi incapacitatea Franței de a domina o astfel de structură. RFG însă a răspuns favorabil, la fel ca şi alte țări şi astfel, la 18 aprilie 1951 s-a semnat Tratatul de la Paris prin care proiectul lui R. Schuman a devenit realitate, tratatul fiind semnat de Franța, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.[113] Piața comună a cărbunelui şi oțelului a intrat în vigoare în 1953, iar activitățile CECO erau coordonate de către Înalta Autoritate formată din nouă persoane: opt dintre cestea erau numite de către guvernele statelor semnatare iar aceştia opt alegeau o a noua persoană care să îndeplinească funcția de preşedinte, mandatul tuturor membrilor fiind de şase ani. Alături de Înalta Autoritate, a fost înființat şi un Consiliu Special al Miniştrilor, care reprezenta interesele individuale ale fiecărui stat şi avea sarcina de a supraveghea activitatea Înaltei Autorități.[114] Principiul fundamental aşezat la baza CECO era cel supranațional, fiecare membru al Înaltei Autorități angajându-se să nu urmărească interesele naționale în mod special, ci pe cele ale comunității în general. Această structură a stat la baza Comisiei Europene de mai târziu. CECO a dat rezultate pozitive de la bun început, în primul rând prin abolirea tarifelor vamale la cărbune şi oțel între statele membre, ceea ce a redus costul de piață al acestor mărfuri, a intensificat schimburile comerciale între parteneri şi a limitat importurile costisitoare de cărbune şi oțel din alte țări. De asemenea, sub egida CECO a fost elaborat un sistem fiscal comun, precum şi măsuri comune de protecție socială în special pentru mineri.[115]

Debutul procesului de integrare europeană a condus în mediul științific la apariția unor noi dezbateri cu privire la rolul statului în contextul globalizării, cu privire la modul în care se poate derula integrarea economică în general și la relația dintre integrare și teritoriu. Politologul Ernst B. Haas a formulat în a doua parte a deceniului al șaselea o teorie a integrării europene, respectiv neofuncționalismul.[116] Intensificarea mobilității persoanelor și capitalurilor în epoca modernă a dus încă din perioada interbelică la apariția unor dezbateri consistente despre maniera în care statul ca formă de organizare social-politică ar fi putut fi depășit din punct de vedere istoric iar autoritatea sa suverană erodată de expansiunea transnațională a rețelelor de interese economice. Această abordare, desemnată drept funcționalism în teoria relațiilor internaționale, argumenta în favoarea unei noi forme de organizare socială ce ar fi trebuit să țină cont mai puțin de teritoriu și mai mult de funcțiile pe care autoritatea ar fi trebuit să le slujească.[117]

Din această perspectivă, neofuncționalismul este o teorie ce caută să reunească aspectele funcționale cu cele teritoriale; în termenii lui Haas, neofuncționalismul este o teorie e caută să explice procesul prin care actori politici de natură națională își transferă loialitățile către instituții sau centre supranaționale, proces în urma căruia rezultă o nouă comunitate politică suprapusă peste cele pre-existente.[118] Un element central al neofuncționalismului este argumentul că odată început un proces asemenea celui de integrare europeană, el se va auto-potența prin efectul de răspândire, de „contaminare” (spill-over). Neofuncționaliștii consideră, de aceea, că integrarea (europeană) este mai degrabă un proces continuu și nu o finalitate sau o stare de fapt la un moment dat, având în natura sa un caracter „transformativ” în sensul în care, pe măsură ce înaintează, determină modificări ale instituțiilor, viziunilor politice, rețelelor de interese etc. care nu ar fi putut fi anticipate inițial, dar care sunt atât reacții la procesul de integrare, cât și elemente ce potențează în continuare acest proces. Neofuncționalismul avea să fie ținta mai multor critici începând din deceniul al șaptelea când procesul de integrare europeană a început să întâmpine primele blocaje însă conceptele și temele de dezbatere lansate de neofuncționalism sunt asociate în continuare cu orice analiză cu privire la problemele procesului de integrare economică în general și europeană în special.[119]

În perioada de referință, succesul CECO a convins factorii de decizie asupra necesității de a continua procesul, ceea ce a dus la semnarea Tratatelor de la Roma, în 1957. După 1951, Jean Monnet, preşedinte al Înaltei Autorități, a continuat să avanseze idei şi planuri privind aprofundarea integrării prin crearea unei Comunități Politice Europene şi a unei Comunități Defensive Europene. Acest din urmă proiect („planul Pleven”, propus de premierul francez Rene Pleven) a fost însă respins de Adunarea Națională Franceză deoarece implica reînarmarea Germaniei de Vest.[120] În aceste condiții, Jean Monnet, dar şi alți promotori ai integrării europene, au înțeles că integrarea politică era încă timpurie şi au preferat să-şi concentreze eforturile asupra aprofundării integrării economice.

În iunie 1955, conferința de la Messina a miniştrilor de externe din cele şase țări membre CECO s-a întrunit pentru alegerea noilor membri ai Înaltei Autorități cărora urma să le expire mandatul dar şi pentru a stabili noi paşi pe calea integrării.[121] RFG, de exemplu, dorea crearea unei piețe comune generalizate însă Franța s-a opus inițial, din motive protecționiste. Existau de asemenea voci care susțineau crearea unor structuri similare CECO în domeniul energiei, mai ales a celei atomice, având în vedere necesitățile energetice sporite ale țărilor membre, mai ales în condițiile refacerii economice rapide. Conferința de la Messina a adoptat o serie de planuri privind crearea unei uniuni vamale între statele membre, care însă urma să intre în vigoare în mod progresiv, numind Comitetul Spaak (condus de şeful delegației belgiene Paul-Henri Spaak) care era însărcinat cu elaborarea unui raport pe această temă, care să includă propuneri concrete.[122]

Pe baza raportului întocmit de Comitetul Spaak, la 25 martie 1957 au fost semnate Tratatele de la Roma. Astfel, era înființată Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM), ca structuri separate între ele şi separate de asemenea de CECO.[123] Scopul era de a crea o uniune vamală între țările membre, prin desființarea progresivă a tarifelor vamale şi formarea unei piețe comune pentru bunuri, servicii, lucrători şi capitaluri. De asemenea, scopul EURATOM era crearea unei piețe comune pentru energia atomică, precum şi facilitarea investițiilor comune în acest domeniu.[124] Tratatele au intrat în vigoare în 1958. În fruntea celor două comunități se aflau Comisii, cu rol executiv, ale căror atribuții erau mai reduse față de cele ale Înaltei Autorități a CECO, din cauza temerii franceze că i-ar putea fi impuse decizii defavorabile din punctul de vedere al interesului național. Acestea erau asistate de o Adunare Parlamentară Europeană, alcătuită din membri ai parlamentelor țărilor participante.[125] Comisia CEE a avut un rol important în pregătirea reducerii sau desființării tarifelor vamale dintre statele membre, la diferite categorii de mărfuri, în stabilirea unor prețuri comune la produsele agricole, dar şi în elaborarea unei Politici Agricole Comune în 1962 (necesară deoarece statele membre interveneau activ în agricultură, inclusiv prin subvenții, ceea ce perturba mecanismele de piață).

Pentru a îmbunătății organizarea şi funcționalitatea structurilor create, în care fiecare guvern era reprezentat de trei ori, în 1965 a fost negociat şi adoptat Tratatul de Fuziune de la Bruxelles, intrat în vigoare în 1967. Acesta prevedea unificarea structurilor executive ale celor trei comunități, Comisia CEE urmând să înlocuiască Înalta Autoritate a CECO precum şi Comisia EURATOM, deşi, în final, cele trei comunități europene rămâneau distincte din punct de vedere legal.[126]

Comunitatea Economică Europeană s-a extins în anii următori incluzând noi membri. Marea Britanie, Danemarca, Norvegia şi Islanda şi-au depus candidatura pentru a se alătura celor trei comunități încă din 1960, însă Franța s-a opus admiterii Marii Britanii. Situația s-a repetat în 1967, însă după ce președintele Charles de Gaulle a fost înlocuit de Georges Pompidou, Franța şi-a retras obiecțiile, făcând posibilă aderarea Marii Britanii, Danemarcei şi Islandei la Comunitatea Economică Europeană. Aderarea Norvegiei nu s-a mai produs deoarece populația a respins decizia într-un referendum.

Cu toate acestea, succesul a ceea ce se va numi Piața Comună, precum şi faptul că nu toate statele europene  erau dispuse să se alăture din cauza instituțiilor cu caracter supranațional ce o guvernau, au generat şi demersuri de creare a unor structuri similare dar lipsite de instituții supranaționale. Astfel, în 1960 a fost înființată Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS sau EFTA) ai cărei membri fondatori au fost: Marea Britanie, Austria, Danemarca, Norvegia, Suedia, Portugalia şi Elveția. Scopul organizației era de a încuraja dezvoltarea comerțului între statele membre prin ridicarea progresivă a tarifelor vamale.[127] De asemenea, dincolo de aspectele economice, un rol important în promovarea ideii europene a fost jucat şi de o altă instituție, paralelă comunităților europene şi având caracter eminamente politic, respectiv Consiliul Europei, înființat la Strasbourg în 1949, cu scopul de a promova cooperarea între statele europene pe plan juridic, al respectării drepturilor omului şi normelor democratice. Cel mai important organ care funcționează în subordinea Consiliului Europei este Curtea Europeană a Drepturilor Omului.[128]

Tratatul de Fuziune a inaugurat o perioadă de reorganizare instituțională a comunităților europene care a dus la apariția unor noi structuri, cu pronunțată conotație politică. Astfel, Adunarea Parlamentară Europeană înființată în 1957 prin Tratatul de la Roma a fost redenumită Parlamentul European în 1962 şi s-a decis ca membrii să fie aşezați nu după naționalitate, ci după culoarea politică, pentru a sublinia astfel caracterul supranațional al instituției. Puterile acestui organ au fost lărgite în 1975 pentru a include adoptarea bugetului Comisiei.[129] Deşi în proiectul inițial se prevedea ca Parlamentul (Adunarea Parlamentară) să fie ales direct de către cetățenii țărilor membre, acest lucru nu a fost posibil din cauza dificultăților de a adopta un sistem electoral unic, având în vedere diferențele dintre țări. În tot acest timp, organul a fost alcătuit din membrii ai parlamentelor țărilor participante, până în 1979, când s-a căzut de acord în final asupra unui sistem comun de vot şi astfel s-a putut întruni primul Parlament European ales direct de către cetățeni. Sediul Parlamentului European a fost stabilit la Strasbourg, deşi îşi desfăşoară o parte din activitate şi la Bruxelles.[130]

Consiliul European a apărut inițial ca structură informală, reunind șefii de state și guverne în întâlniri periodice pentru adoptarea unor decizii importante, deși o asemenea formulă nu era prevăzută în tratate. Cauza apariției și instituționalizării acestuia a fost reprezentată tocmai de implicațiile politice pe care le aveau majoritatea deciziilor adoptate la nivelul CEE dar pe care instituțiile europene existente nu erau abilitate să le administreze.[131] Preşedintele francez V. Giscard d’Estaing a lansat propunerea ca aceste întâlniri să devină mult mai dese, pe baze regulate, pentru a contribui astfel din timp la înlăturarea eventualelor divergențe care ar fi putut să apară pe parcurs, precum și la armonizarea politicilor interne ale statelor membre. Prima şedință formală a ceea ce se va numi Consiliul European a avut loc în 1975, la Dublin, urmând ca ulterior să fie instituționalizat ca organ distinct (prin Actul Unic European şi apoi Tratatul de la Maastricht).[132] În paralel, a fost inițiat și un nou mecanism numit Cooperarea Politică Europeană care presupunea coordonarea politicilor externe ale statelor membre, în vederea ajungerii în final la o politică externă unică a comunităților europene.[133]

Procesul de integrare europeană a fost puternic impulsionat, în perioada de referință, de colaborarea franco-germană. Pentru Franța, instituțiile europene, cu întreg angrenajul lor de mecanisme juridice și instituționale, reprezentau o garanție că RFG nu va mai promova o politică hegemonică în Europa și în același timp reprezentau cadrul afirmării Europei ca actor distinct în contextul bipolar al războiului rece.[134] Emanciparea Europei de sub tutela americană devenise una dintre prioritățile politicii externe franceze sub președinția lui Charles de Gaulle. Pentru RFG, integrarea europeană implica, pe de o parte, accesul nelimitat la piețe de desfacere suplimentare, foarte necesare în condițiile competitivității industriei germane, iar pe de altă parte implica legitimitate și respectabilitate, fundamentale pentru o țară ce căuta să se „reabiliteze” după crimele comise în timpul războiului.[135] Colaborarea celor două a fost fundamentală pentru aprofundarea integrării dar și pentru extinderea comunităților europene în mai multe valuri succesive în deceniile postbelice.

Consolidarea instituțională şi legislativă a procesului de integrare europeană a continuat prin semnarea Acordului Schengen în 1985 (implementat din 1995) care prevedea desființarea progresivă a controalelor de frontieră între țările membre şi o politică de acordare a vizelor comună. Scopul acordului era de a facilita circulația cetățenilor europeni în in țările comunitare şi de a crea o zonă de liberă circulație cu controale la intrare şi ieşire, dar nu şi în interior. Irlanda şi Marea Britanie au ales să nu se alăture acestui act.[136]

Cea mai importantă modificare a Tratatelor de la Roma a survenit în 1986, odată cu semnarea Actului Unic European care stabilea ca obiectiv crearea unei piețe comune până în 1992.[137] Numeroase voci din țările membre îşi exprimaseră nemulțumirea în privința faptului că, în ciuda timpului scurs şi a progreselor realizate, piața unică rămăsese totuşi un deziderat, nu o realitate. Pentru atingerea acestui obiectiv era necesară nu doar înlăturarea barierelor vamale, ci şi armonizarea legislației naționale din fiecare țară astfel încât Comunitatea Economică Europeană să poată funcționa în realitate ca o piață unică. Cât timp țări diferite foloseau norme și standarde diferite, reguli distincte, producătorii dintr-o anumită țară se puteau adapta cu greu pe piața altei țări iar aceasta făcea ca Piața Comună să nu fie neapărat o piață unică, ci mai degrabă suma unor piețe diferite alăturate într-o  structură comună dar eterogenă.[138]  Cu ocazia redactării Actului Unic, formele de colaborare politică menționate anterior au fost la rândul lor oficializate.

Toate aceste măsuri au implicat o transformare progresivă şi graduală a Comunității Economice Europene, pregătind terenul pentru următoarea etapă propriu-zisă, respectiv trecerea la un nivel superior al integrării, cel politic. Aceasta s-a petrecut prin semnarea Tratatului de la Maastricht, la 7 februarie 1992 (intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993), care transforma comunitățile europene existente în ceea ce a devenit Uniunea Europeană.[139] În Consiliul European au existat dezbateri aprinse cu privire la conținutul tratatului, având în vedere faptul că existau state, precum Marea Britanie, care se împotrivea acordării unor atribute politice importante unor organisme supranaționale de la Bruxelles, în timp ce alte state se exprimau în favoarea unei integrări mai profunde.[140]

Soluția pentru care s-a optat în final a fost una de compromis, reconciliind cele două puncte de vedere. A fost creată astfel o structură în piloni („pillars”), Uniunea Europeană fiind compusă din trei astfel de piloni:

• Comunitatea Europeană, înglobând CECO (care a dispărut în 2002 prin expirarea termenului de 50 de ani al Tratatului de la Paris şi care nu a mai fost reînnoit, fiind la acel moment redundant), CEE şi EURATOM;
• Politica Externă şi de Securitate Comună (CFSP: „Common Foreign and Security Policy”), fiind o continuare a mecanismului anterior, CPE;
• Cooperarea Judiciară şi de Afaceri Interne, care continua la rândul său experiențele anterior dobândite în condițiile implementării Acordului Schengen.[141]

Atribuțiile Comisiei Europene şi ale Parlamentului European au fost restrânse, în sensul că au rămas consistente doar în privința primului pilon (Comunitatea Europeană), pe când pilonii al doilea şi al treilea au rămas în linii majore forme interguvernamentale de cooperare, influența structurilor supranaționale create fiind limitată asupra acestora.[142]

Integrarea europeană a jucat un rol fundamental în stimularea și încurajarea creșterii economice în Europa de Vest după al doilea război mondial, însă cea mai importantă contribuție a sa în istoria postbelică a Europei a fost cea politică. Procesul de integrare a oferit soluția pe termen lung pentru reconcilierea franco-germană și a furnizat totodată cadrul în care poporul german a recâștigat încrederea vecinilor săi prin angajamentele asumate și prin sprijinul oferit ideii europene. Pe de altă parte, Comunitatea Economică Europeană a reprezentat un important factor de democratizare în Europa. Perspectiva integrării în CEE a avut un rol fundamental în accelerarea și stimularea proceselor de democratizare în țările mediteraneene, după căderea dictaturilor din aceste țări în anii 1970, dar și în țările est-europene după 1989, iar instituțiile europene s-au implicat în mod activ în susținerea demersurilor în favoarea reformei, pluralismului și drepturilor omului în aceste societăți.[143]

1.6. Europa de Est sub control sovietic

Al doilea război mondial a transformat radical peisajul politic, social și cultural al Europei centrale și de est; după cum observa Milan Hauner, exterminarea populației evreiești din orașele multiculturale și cosmopolite ale Europei centrale de către ocupantul german în anii războiului a fost urmată imediat după război de deportarea și lichidarea elementului german din regiune de către cuceritorul sovietic, desăvârșind astfel distrugerea mozaicului cultural și etnic pe care îl reprezentase regiunea în secolele anterioare.[144] De asemenea, granițele au cunoscut transformări radicale în regiune, în primul rând din cauza teritoriilor anexate de Uniunea Sovietică după război, pe seama Finlandei, Germaniei, Poloniei, Cehoslovaciei, României, dar și prin suprimarea independenței unor state precum cele baltice. Hegemonia sovietică în regiune a „înghețat” practic fostele conflicte naționale și teritoriale.[145] În egală măsură, controlul sovietic în regiune și impunerea unor regimuri loiale a împiedicat dezbaterea cauzelor și consecințelor războiului în rândul acestor societăți, a lecțiilor învățate și procesul firesc de conștientizare și depășire a traumelor trecutului, așa cum s-a petrecut, de pildă, în Europa de Vest.[146]

Din punct de vedere politic, țările Europei centrale şi de est ocupate de Armata Roşie la sfârşitul celui de-al doilea război mondial au fost teatrul unui amplu proces de acaparare a puterii de către partidele comuniste locale, susținute de ocupantul sovietic, în intervalul 1945-1947, proces cunoscut în general drept sovietizare și în urma căruia aceste state deveneau subordonate Uniunii Sovietice, emulând inițiativele, politicile, legislația și organizarea acesteia. În epocă, aceste țări au fost desemnate în general drept state satelit iar popoarele lor drept „națiuni captive”.[147] Majoritatea partidelor comuniste în discuție erau strict subordonate Moscovei încă din perioada în care funcționaseră ca secții ale Internaționalei Comuniste, subordonare care s-a perpetuat şi după 1943, când organizația fusese desființată.[148] Este vorba în mod special de un grup de țări reprezentat de: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, RDG, România și Bulgaria; lor li se adaugă Iugoslavia și Albania însă cu un statut distinct deoarece în aceste țări regimurile comuniste au obținut puterea prin forțe proprii și nu s-au aflat niciodată sub controlul Moscovei precum țările din primul grup menționat.

În cele mai multe dintre aceste țări, partidele comuniste nu aveau un bazin electoral bine definit, simpatiile populației înclinând mai degrabă către extrema dreaptă în multe cazuri, principiile marxist-leniniste erau percepute ca fiind străine, opuse gândirii și sentimentelor naționale iar populația a manifestat deseori ostilitate deschisă față de comuniști. Această situație a rămas caracteristică regiunii chiar și în timpul procesului de acaparare a puterii atunci când largi segmente ale societății au manifestat opoziție deschisă și uneori organizată împotriva impunerii regimurilor comuniste la putere.[149] De asemenea, pe fondul acutizării divergențelor sovieto-americane, țările occidentale au manifestat la rândul lor o ostilitate nedisimulată față de aceste regimuri, în care vedeau exact ceea ce acestea erau: simple instrumente ale Moscovei.[150] Din aceste motive – şi nu numai – subordonarea noilor regimuri comuniste față de Moscova a fost deplină, cel puțin în primii ani ai preluării puterii deoarece factorul sovietic era singurul care putea garanta obținerea puterii, exercitarea acesteia și supraviețuirea regimului în fața ostilității interne și externe; nu pot fi subestimate, desigur, nici loialitățile de tip ideologic ce caracterizau relația partidelor comuniste locale cu centrul moscovit.[151]

Obiectivul declarat al acestor regimuri, aşa cum îl susțineau în propagandă şi istorii oficiale, a fost „revoluția socialistă”, obiectiv inspirat din ideologia marxist-leninistă şi care consta în preluarea puterii de către clasa muncitoare şi înlăturarea claselor sociale adverse, burghezia şi moşierimea, în vederea realizării unei societăți egalitare, nu doar din punct de vedere politic, ci şi economic, respectiv „societatea socialistă”. Practica politică a fost inspirată din modelul sovietic, urmând paşii parcurşi de bolşevici în Rusia – în măsura în care specificul situației a permis-o – iar societatea socialistă avută în vedere de aceste regimuri era inspirată la rândul ei din modelul aplicat de Stalin în Uniunea Sovietică.[152] Pentru realizarea acestui obiectiv, regimurile comuniste din aceste țări s-au angajat într-un vast proces de transformare socială și instituțională, dirijat de Moscova și în strânsă legătură cu aceasta, bazat în cea mai mare parte pe instrumente represive.[153] Aceste transformări – și controlul sovietic în general – au determinat distrugerea unor tipare tradiționale de relaționare cu restul continentului, cu societatea și cultura vest-europeană, cu circuitele comerciale europene în general, față de care societățile est-europene au fost izolate în bună măsură.

În privința Uniunii Sovietice, anii postbelici au fost caracterizați de reluarea dominației absolute a partidului asupra societății, dominație care fusese relaxată în timpul războiului şi în anii 1945-1947. Necesitățile reconstrucției postbelice au determinat din nou regimul – la fel ca în anii 1930 – să mobilizeze toate resursele umane și materiale în vederea compensării distrugerilor provocate în timpul războiului, refacerii capacităților industriale și a infrastructurii iar degradarea relațiilor cu occidentul de la care Uniunea Sovietică ar fi putut obține finanțarea necesară a făcut, încă o dată, ca regimul de la Moscova să mizeze exclusiv pe propriile forțe.[154] Consolidarea controlului politico-ideologic asupra societății a fost impusă și de alte considerente: soldații sovietici care pătrunseseră în țări apusene în timpul războiului au avut ocazia să se familiarizeze cu un mod de viață mult diferit, în care privațiunile specifice traiului cotidian din Uniunea Sovietică nu se manifestau în aceeaşi măsură.[155] De asemenea, în perioada alianței cu anglo-americanii, abordarea conflictuală a relațiilor cu occidentul fusese înlocuită de perspectiva colaborării, ceea ce crease numeroase iluzii în URSS cu privire la relaxarea regimului.[156] Stalin a perceptul aceste evoluții drept o amenințare la adresa stabilității regimului, mai ales în condițiile care au urmat anului 1947 şi a căutat să le combată efectele prin reluarea presiunilor ideologice şi a epurărilor.

Astfel, încă din 1948, a fost demarată în Uniunea Sovietică aşa-numita „campanie anti-cosmopolită”.[157] Inițiată sub controlul lui Andrei Jdanov, tezele acesteia susțineau că influențele occidentale în cultură şi arte erau dăunătoare, ele propagau modul de viață burghez, caracterizat de „descompunerea” valorilor. Acestea trebuiau combătute, susținea partidul, cu atât mai mult cu cât în viața culturală se manifestau tendințe de „ploconire” față de acestea şi de subestimare a realizărilor sovietice în domeniile artelor dar şi ştiințelor. În acest context, după 1951 a devenit evident că Stalin pregătea un nou val de epurări, asemănător celor din anii 30. Cel mai edificator exemplu în acest sens l-a reprezentat celebrul caz al „complotului medicilor”, în care medicii de la Kremlin, care tratau conducerea superioară de partid şi de stat, au fost arestați în 1952 sub acuzația că, fiind în slujba spionajului occidental, ar fi plănuit asasinarea conducerii. Majoritatea acestora erau evrei, ceea ce reprezenta implicit o manifestare a anti-semitismului lui Stalin. De altfel, campania anti-cosmopolită viza în mod special evrei, considerați ca propagatori ai culturii occidentale. Tendința principală care a caracterizat viața politică şi socială sovietică până în 1953 a fost de izolaționism (de ex.: epurările au vizat în mod special luptătorii voluntari din cadrul brigăzilor internaționale din Spania, la rândul lor „contaminați” de modul de viață burghez.)[158]

Un bun exemplu în acest sens îl reprezintă și cazul biologului sovietic Trofim Lîsenko (1898-1976), promovat intens de către regim în perioada de referință, și care s-a remarcat prin susținerea unor teorii pseudoștiințifice care încercau practic să alinieze biologia și genetica la imperativele ideologice ale partidului. Astfel, Lîsenko argumenta că genetica modernă ar fi descris în mod greșit transmiterea caracteristicilor genetice ale unui organism ca și cum acestea n-ar putea suporta modificări și n-ar putea fi influențate. Din contră, susținea el, dacă un organism suferă unele modificări în urma intervenției umane, el își va transmite aceste caracteristici mai departe în urma reproducerii. Scopul unei asemenea argumentații era de a demonstra că omul însuși poate fi transformat prin intervenția educației politice, a ideologiei marxist-leniniste și că nimic din ceea ce îi este înnăscut omului nu este obligatoriu să rămână și să fie transmis mai departe ca atare. Cu alte cuvinte, influența și rolul partidului se putea propaga mai departe, asemenea unor legi ale naturii.[159]

Țările Europei centrale și de est au cunoscut la rândul lor transformări majore impuse de către regimurile comuniste proaspăt instalate la putere; spre deosebire de URSS, aceste regimuri nu aveau avantajul sovietic de a se fi consolidat timp de mai multe decenii sau de a fi reorganizat deja viața economică şi politică.[160] De aceea, toate evoluțiile pe care le-a cunoscut regimul comunist din Uniunea Sovietică pe parcursul câtorva decenii au fost impuse în aceste țări în mod accelerat, comprimate în doar câțiva ani. Pe toate planurile vieții economice şi social-politice, regimul fiecărui stat satelit a căutat în mod special: (1) să-şi consolideze autoritatea şi controlul în interiorul societății şi aparatului de stat, mai ales prin mijloace abuzive şi represive şi, (2) să transpună întocmai modelul organizațional sovietic, în accepțiunea sa stalinistă.[161]

Din punct de vedere politic, în statele satelit s-a trecut la aplicarea regimului de partid unic, prin lichidarea opoziției politice, care în cea mai mare parte a fost exterminată sau încarcerată. Noi constituții au oferit acoperirea juridică pentru înființarea unor noi forme de organizare politică, republici populare („democrații populare”), reglementând totodată regimul politic cu partid-unic și interzicând, pe  temeiuri ideologice, existența opoziției politice.[162] Cadrul instituțional în ansamblul său a fost reorganizat după modelul sovietic, legislația sovietică fiind preluată deseori întocmai, prin simplă traducere, implementarea acesteia făcându-se sub controlul și supravegherea unor consilieri sovietici. Aceștia din urmă reprezentau persoane trimise de instituțiile de resort din Uniunea Sovietică sub pretextul de a sprijini reforma, reorganizarea, eficientizarea activității în diverse domenii din țările gazdă care dobândeau foarte rapid controlul cvasi-deplin al procesului de decizie la nivelul instituțiilor respective, își impuneau punctele de vedere și transmiteau la Moscova toate informațiile relevante privind organizarea și funcționarea instituțiilor respective.[163]

Lichidarea opoziției politice, precum şi celelalte măsuri pe care aceste regimuri le aplicau sau urmau să le aplice, au necesitat organizarea unui larg aparat represiv subordonat partidului.[164] Astfel, după epurarea justiției şi afacerilor interne, unde au fost plasați oameni de încredere ai partidului, a fost înființată în toate aceste țări, după model sovietic, poliția politică, instituție represivă ce avea ca scop declarat „apărarea cuceririlor revolu­ționare ale clasei muncitoare”, cu alte cuvinte reprimarea oricărui adversar al partidului şi al proiectului său de transformare ideologică a societății.[165] Instituțiile de poliție politică erau însărcinate cu supravegherea și înlăturarea foștilor adversari politici, a elitelor intelectuale și sociale care aveau interesul sau motivația să se opună regimului, precum și cu supravegherea societății în general pentru a preveni răspândirea unor puncte de vedere opuse celor promovate de regim.[166] Pentru aceasta, institu­țiile în cauză foloseau pe scară largă arestările și întemnițările de tip administrativ (adică fără hotărâre judecătorească și fără dreptul la apărare), tortura, violențele de orice fel, amenințarea, delațiunea etc. La fel ca orice alte instituții, și aceasta erau bine infiltrate cu „consilieri sovietici” responsabili cu organizarea lor după modelul instituției de profil sovietică (MGB/KGB) dar și cu monitorizarea activității în interesul Moscovei. De cele mai multe ori, conducerea de partid și de stat din țara respectivă era la rândul său supravegheată de poliția politică iar informațiile ajungeau în mod prioritar în Uniunea Sovietică.[167] Cadrul represiv era dublat de adaptarea legislației în așa fel încât fie să permită abuzurile poliției politice în special și ale regimului în general, fie să le ascundă; respectarea drepturilor omului, dreptul la opinie, la conștiință, la protecție împotriva abuzurilor, la integritate fizică, erau cu desăvârșire ignorate.[168]

Din punct de vedere economic, partidele comuniste au implementat modelul stalinist al economiei centralizate de stat. Pentru aceasta, industriile, băncile, transportul şi toate proprietățile importante au fost naționalizate, de cele mai multe ori fără despăgubirea proprietarilor de drept. Statul şi-a asumat conducerea economiei prin mijloacele planificării, în fiecare țară fiind înființate structuri însărcinate cu întocmirea de planuri cincinale de dezvoltare economică. Principala caracteristică a acestor planuri a fost accentul deosebit asupra industriei grele (metalurgică, extractivă, energetică), industrii care în viziunea stalinistă reprezentau cheia dezvoltării. În domeniul agriculturii, s-a procedat la colectivizare, deşi măsura a fost aplicată diferențiat, cu mult entuziasm de anumite regimuri (România, Bulgaria) şi cu multă reticență de altele (Polonia, Ungaria).[169]

Societatea în ansamblul său a suferit schimbări majore. Epurarea vechilor elite a creat spațiu de promovare pentru elite noi, formate și educate în preajma partidului sau provenite din medii sociale considerate de partid drept „sănătoase” din punct de vedere ideologic. Acapararea întregului cadru instituțional, politic și economic de către partide politice cu efectivele relativ restrânse a făcut ca oportunitățile de promovare să fie extrem de mari pentru persoanele care îndeplineau condițiile cerute de partid (educație politică, loialitate ideologică, proveniență socială țărănească sau muncitorească). De asemenea, industrializarea și urbanizarea forțate din timpul primelor planuri cincinale cel puțin au determinat o migrație masivă către oraș, mai ales în condițiile în care colectivizarea și mecanizarea agriculturii au lăsat tot mai puține motive tinerilor născuți în mediul rural să mai rămână la sate.[170] Aceleași grupuri sociale au avut accesul la educație garantat și facilitat, spre deosebire de descendenții grupurilor sociale percepute de regim drept ostile sau potențial ostile, al căror acces a fost dramatic restricționat. „Originea socială sănătoasă” avea să rămână pentru mai bine de un deceniu principalul criteriu de promovare socială și profesională în toate țările comuniste.[171]

Campania anti-cosmopolită inițiată în Uniunea Sovietică a fost preluată în toate aceste țări, condamnând în acest caz nu neapărat ceea ce era „străin”, cât ceea ce era „occidental”; din acest punct de vedere, campania anti-cosmopolită din țările Europei de est a fost doar pretextul pentru impunerea proletcultismului și rusificării culturii. Proletcultismul a ajuns să domine viața literară și artistică din aceste țări iar limba rusă a devenit obligatorie în învățământ, ambele venind să completeze sau să suplimenteze omniprezența propagandei și educației politice.[172] Pentru a descuraja afirmarea unor atitudini antisovietice, atât în rândul societății, cât și în rândul conducerilor de partid, în majoritatea acestor țări au fost demarate campanii intense de condamnare a „titoismului” și organizate procese publice inspirate de cele moscovite ale anilor 1930. I.B. Tito al Iugoslaviei intrase din 1948 în conflict cu Stalin din cauza refuzului liderului iugoslav de a accepta subordonarea față de Moscova iar propaganda sovietică îl descria drept un trădător supus intereselor anglo-americane și care, infiltrându-se în mișcarea comunistă, urmărea distrugerea acesteia din interior.[173] În toate țările est-europene au fost declanșare anchete și procese ale unor pretinși „titoiști” acuzați că ar fi colaborat cu spionajul occidental și iugoslav pentru răsturnarea regimurilor comuniste; aceste procese aveau un rol „educativ” în sensul în care condamnările pronunțate pentru asemenea pretinse fapte erau de natură să le descurajeze, să prevină materializarea lor.[174]

În acest fel, Europa centrală și de est a fost practic ruptă de restul Europei, de restul lumii, și izolată într-o relație nefirească de subordonare față de Uniunea Sovietică, o relație impusă prin forță, presiune și abuz, contrară intereselor și opțiunilor legitime ale „națiunilor captive.” Popoarele acestei regiuni a Europei au fost private deci, pentru aproape o jumătate de secol, de dreptul de a-și decide în mod independent propriul viitor, fiind în schimb supuse unui experiment ideologic ce a lăsat urme majore în fibra societății, a alterat valorile și reperele morale, perturbând cursul firesc al unei evoluții ce se aflase până atunci în strânsă legătură cu cultura și civilizația europeană de tip occidental.

1.7. Crizele anului 1956 în blocul comunist

Moartea lui Stalin în 1953 a marcat o transformare profundă în politicile regimurilor comuniste, atât în Uniunea Sovietică, cât şi în statele satelit. Pe termen scurt, principala prioritate la nivelul conducerii de la Kremlin a fost reglementarea succesiunii putere pentru a asigura stabilitate și continuitate regimului. În privința înlocuirii lui Stalin, acordul la care au ajuns membrii Biroului Politic a fost acela de a evita situația în care o singură persoană îşi asumă întreaga conducere, așa cum se întâmplase anterior, împărțind funcțiile cele mai importante între Nikita Hruşciov (prin secretar al partidului), Gheorghi Malenkov (premier), Lavrenti Beria, Viaceslav Molotov.[175] În iunie 1953 însă. L. Beria a fost înlăturat, condamnat la moarte şi executat sub acuzații fictive, cu acordul tuturor celorlalți membri ai conducerii care se temeau de influența acestuia, ca şef al aparatului de securitate.[176] Politica economică a regimului a cunoscut schimbări importante prin implementarea „Noului Curs” al lui Malenkov, care viza creșterea nivelului de trai, transferând numeroase investiții de la industria grea către industria bunurilor de larg consum.[177] În acest mod, noua conducere spera să calmeze tensiunile sociale care se acumulaseră în anii anteriori din cauza politicilor staliniste. Pe plan extern, ostilitatea față de occident a fost nuanțată, Moscova arătându-se dispusă la dialog cu Statele Unite, temperând retorica radicală a perioadei lui Stalin. Toate aceste schimbări au fost impuse și statelor satelit.[178]

Dincolo de toate acestea însă, evenimentul care avea să conducă la transformări radicale în Uniunea Sovietică și în întreaga lume comunistă a fost un document secret căruia N.S. Hrușciov i-a dat citire într-o ședință restrânsă, desfășurată cu ușile închise, în cadrul Congresului al XX-lea al PCUS din februarie 1956.[179] Pentru un regim totalitar de tipul celui sovietic, imaginea liderului este fundamentală pentru a asigura control, influență, putere de convingere. Logica internă a ideologiei marxist-leniniste era că marxismul în sine nu poate greși deoarece cunoaște legitățile istoriei, de aceea Partidul care promova această filozofie nu putea nici el să greșească și, pe cale de consecință, Liderul nu era supus greșelii, ci era infailibil din punct de vedere politic și ideologic. Pentru nici un lider comunist nu s-a potrivit această viziune mai bine decât pentru Stalin. Prin colectivizare, planificare și industrializare, el fusese acela care crease și asigurase funcționarea unui regim socialist, primul pe care lumea îl  putea vedea funcționând (mai ales că abuzurile și crimele acestuia erau bine ascunse). Mai mult, triumful contra lui Hitler în al doilea război mondial confirma încă o dată mitul infailibilității lui Stalin, ca și crearea „imperiului” est-european. Rareori un aparat de propagandă, însărcinat să promoveze cultul personalității unui lider, a avut la dispoziție atâtea subiecte pe marginea cărora să elaboreze.[180]

În linii mari, aproape toate persoanele care dețineau funcții de conducere pe linie de partid sau de stat, în Uniunea Sovietică sau în statele satelit, fuseseră alese de Stalin și îi datorau lui personal întreaga ascensiune socială și politică. De aceea, șocul acestora trebuie să fi fost veritabil când, în spatele ușilor închise, N.S. Hrușciov a dat citire raportului care, printre altele, afirma: „lui Stalin îi erau total străine trăsăturile recomandate de Lenin: munca plină de răbdare cu oamenii, educarea lor tenace, minuțioasă, știința de a-i face pe oameni să-l urmeze nu prin folosirea forței, ci a influențării lor, împreună cu întregul colectiv, de pe poziții ideologice. Stalin a renunțat la metoda leninistă de convingere și educare, a trecut de la lupta ideologică la reprimarea administrativă, la represiuni în masă, la teroare. El acționa pe scară tot mai largă și tot mai tenace prin intermediul organelor represive, violând astfel toate normele existente ale morale și ale legității sovietice. comportamentul arbitrar al unei persoane a stimulat și a permis comportamentul arbitrar al altora. Arestările în masă și deportările a mii și mii de oameni, execuțiile fără judecată și ancheta normală au generat neîncrederea oamenilor unii în alții, spaimă și chiar înverșunare.”[181]

Raportul lui Hrușciov se intitula „Despre cultul personalității și consecințele sale”, fusese elaborat în secret de o comisie condusă de Piotr Pospelov și nu era destinat publicării, deși a ajuns repede în presa occidentală.[182] Hrușciov critica în raportul respectiv cultul personalității lui Stalin, asumarea tuturor meritelor partidului în nume propriu, crimele și abuzurile comise împotriva membrilor de partid – cu alte cuvinte, era o critică de partid contra lui Stalin (în optica documentului nu conta că oameni au avut de suferit, ci că membrii de partid au avut de suferit).[183] De ce a făcut Hrușciov aceasta? În primul rând, gestul său era firesc din perspectiva succesiunii la putere. Noul lider de partid nu s-ar fi putut bucura niciodată de același prestigiu, ar fi fost în permanență comparat cu predecesorul și ar fi rămas în umbra marelui său înaintaș, cu o autoritate mult limitată tocmai de imaginea celui pe care îl înlocuise. Distrugerea imaginii predecesorului era singura metodă prin care noul lider de partid își putea construi propria autoritate iar acesta a devenit un mecanism de succesiune răspândit în lumea comunistă (inclusiv în România). Pe de altă parte, acuzațiile privind crimele și abuzurile comise de Stalin se răsfrângeau automat asupra tuturor celor ce ocupaseră funcții în acea perioadă și care ar fi putut fi trași la răspundere pentru aceasta. Hrușciov nu avea de gând să tragă pe cineva la răspundere în mod special (el însuși ar fi fost potrivit pentru a fi tras la răspundere) ci dorea numai să poată beneficia de un asemenea instrument de coerciție, de o asemenea amenințare cu care își putea supune întregul aparat de partid.

În privința statelor satelit, se aplica același mecanism. Fiind asociați cu Stalin, toții liderii de partid erau în egală măsură responsabili de faptele similare comise în țările lor în perioada respectivă. Hrușciov avea astfel instrumentul fie de a-i înlocui pe unii lideri de partid neagreați, fie de a-i controla pe cei care rămâneau la putere. Dezbaterea și prelucrarea abuzurilor, „greșelilor” conducerii de partid în timpul lui Stalin și condamnarea memoriei acestuia au rămas cunoscute în general drept „de-stalinizare.”[184]

În Europa de Est, intervalul 1953-1956 fusese deja dominat de frământări sociale, ilustrând faptul că regimurile comuniste nu erau încă suficient consolidate. În iunie 1953 a avut loc o răscoală muncitorească în Berlinul de Est, muncitorii protestând față de mărirea normelor de lucru, distrugând simboluri sovietice (ex.: statui ale lui Stalin) şi scandând sloganuri anti-comuniste.[185] Proteste similare au avut loc şi în alte țări, precum Cehoslovacia (Pilsen) şi Polonia (Poznan), pornind tot de la muncitorimea industrială, nemulțumită de condițiile de trai. „Noul curs” a fost implementat, cu variații, în fiecare stat satelit, fiind uneori însoțit de schimbarea conducerii, cum a fost cazul cu Ungaria, unde liderul de partid Matyas Rakosi a fost nevoit să cedeze conducerea guvernului lui Imre Nagy, pe care l-a înlăturat însă la scurt timp.[186] Asemenea fenomene au contribuit la şubrezirea autorității partidului în aceste țări. Începutul de-stalinizării şi prelucrarea publică a tezelor „Raportului secret” au accentuat însă această criză de autoritate a regimurilor comuniste est-europene, criză ce s-a manifestat acut mai ales în Ungaria şi Polonia. A recunoaște în fața populației că partidul a greșit și că Stalin a greșit avea un potențial sinucigaș pentru asemenea regimuri politice.[187]

În Ungaria, recunoaşterea greşelilor şi abuzurilor comise de Stalin şi autocritica partidului pentru o parte din greşelile trecutului (ex.: procesul Lazslo Rajk) au creat o efervescență socială şi intelectuală deosebită. Una dintre cele mai importante forme de manifestare a fost înființarea Cercurilor literare Petöfi, unde se purtau discuții cu caracter public despre greşelile comise de partid, despre nedreptățile anilor precedenți, era criticat proletcultismul şi impunerea forțată a formelor sovietice. Este important de subliniat rolul important al intelectualității, al literaților, în organizarea acestor dezbateri, în preluarea și transmiterea nemulțumirilor populare prin presă, literatură și alte forme de comunicare dar, în același timp, și comunicarea bună cu muncitorimea care la rândul său milita pentru condiții de viață mai bune.[188] Trebuie subliniat în același timp că această agitație socială, care cuprindea grupuri sociale din cele mai diverse și se manifesta în cele mai variate forme, nu a îmbrăcat decât rareori forme explicit antisovietice; majoritatea celor care își exprimau nemulțumirea cereau schimbări radicale în modul de organizare a puterii politice dar foarte rar au cerut revenirea la situația existentă înainte de război.[189]

Prima țară în care asemenea evoluții au căpătat amploare a fost Polonia („Octombrie polonez”).[190] În iunie 1956 avuseseră loc o serie de greve muncitorești la Poznañ iar situația socială rămăsese în continuare destul de tensionată.[191] Conducerea de partid din Polonia era șubredă în primul rând pentru că liderul responsabil de crimele stalinismului, Bolesław Bierut, decedase în martie 1956 iar succesorul său, Edward Ochab, nu reușise să-și consolideze autoritatea în rândul conducerii de partid. Presiunea populară asupra partidului era în continuă creștere, grupuri sociale tot mai numeroase exprimând din ce în ce mai liber revendicări și nemulțumiri față de partid: fie de natură națională, ținând de relația Poloniei cu Uniunea Sovietică, fie de natură socială, privind condițiile mizere de trai ale muncitorimii, fie de origine religioasă, referitoare la libertatea de practicare a credinței catolice. În mod special arestarea primatului Poloniei, episcopului de Varșovia Stefan Wyszyński, încarcerat între 1953-1956 deși fusese numit cardinal al Bisericii Catolice, stârnise valuri de nemulțumire în rândul credincioșilor pe care teama de poliția politică nu le mai putea opri. În alt sens, populația exprima nemulțumiri mari și față de prezența lui Konstantin Rokossovsky în conducerea de partid, precum și în funcția de ministru al apărării. Deși de origine poloneză, Rokossovsky era cetățean sovietic și fusese numit în funcții în Polonia doar pentru că Stalin dorea să mențină un control mai strict asupra situației din această țară; prezența sa la conducerea armatei poloneze, de exemplu, era văzută de cei mai mulți polonezi drept o insultă la adresa mândriei naționale.[192]

În aceste circumstanțe, în octombrie 1956 s-a întrunit cea de-a opta Plenară a CC al Partidului Muncitoresc Unit Polonez în cadrul căreia prim-secretarul Edward Ochab a propus ca funcția de conducere să fie preluată de Władysław Gomułka (1956-1970).[193] Acesta mai deținuse funcția în trecut dar fusese epurat în 1948 în contextul luptei contra titoismului, pregătindu-i-se un proces public care n-a mai avut loc; din acest punct de vedere, el era văzut ca un exponent al comunismului polonez, adversar al infiltrării conducerii de către sovietici și un presupus apărător al intereselor naționale poloneze. Populația nutrea o simpatie mare față de el, în mod special prin opoziție față de oameni precum Rokossovsky, cu atât mai mult cu cât era el însuși o victimă a poliției politice. Îngrijorat de turnura evenimentelor, N.S. Hrușciov a zburat urgent la Varșovia pentru a evalua lucrurile și a discuta cu noua conducere reprezentată de Gomułka însă a primit asigurări că regimul avea să rămână solid la putere iar Polonia avea să rămână un aliat al Uniunii Sovietice.[194] Spre deosebire de modul în care au decurs lucrurile în Ungaria, istoricii apreciază în general că a fost meritul lui Gomułka faptul că a reușit să detensioneze situația atât pe plan intern, cât și pe planul relațiilor cu Moscova.[195] Speranțele că el avea să fie un apărător al intereselor naționale poloneze și adept al liberalizării s-au dovedit ulterior deșarte însă, Gomułka rămânând loial ideologiei comuniste și reticent față de schimbări.

Tulburările sociale din Ungaria nu au putut fi ținute sub control însă și au evoluat într-o formă deschisă de protest violent împotriva regimului, cunoscută ulterior drept revoluția maghiară din 1956.[196] Încurajate de evoluțiile din Polonia, demonstrațiile s-au intensificat și în Ungaria; la 23 octombrie 1956, o adunare publică a degenerat și mulțimea furioasă a distrus o statuie a lui Stalin din Budapesta după care a înaintat către sediul radioului public unde s-au tras focuri de armă. Secretarul general al partidului, Ernő Gerő a condamnat violențele și a cerut intervenția trupelor sovietice; tancuri sovietice au intrat pentru prima dată în Budapesta pe 24 octombrie 1956.[197] La aceeași dată, Imre Nagy a fost readus în funcția de premier cu intenția de a mulțumi populația și de a-l coopta în efortul de identificare a unei soluții pașnice. Demonstrațiile au continuat să se intensifice însă, inclusiv în violență, numeroși membri ai poliției politice fiind atacați, sedii de partid distruse, însemne oficiale ale regimului incendiate ș.a.m.d.[198]

Autoritățile comuniste de la Budapesta păreau să fi pierdut controlul asupra situației. Secretarul general Ernő Gerő și fostul premier András Hegedűs au fugit la Moscova iar conducerea partidului a fost preluată de János Kádár (1956-1988).[199] Apelurile la calm lansate de Imre Nagy au rămas fără ecou. Escaladarea violențelor a continuat și s-a ajuns chiar la masacrarea unor membri de partid sau ai poliției politice de către manifestanți furioși, la constituirea unor consilii revoluționare cu pretenția de a prelua puterea în țară în timp ce distrugerile continuau peste tot iar instituțiile statului intraseră în disoluție. În această conjunctură, Imre Nagy a recunoscut public că nemulțumirile populației erau întemeiate, că mișcarea nu era „contrare­volu­ționară” și demonstranții nu erau „dușmani ai poporului” și a luat două decizii despre care se consideră că au grăbit deznodământul evenimentelor: a acceptat necesitatea unei organizări pluraliste a vieții politice (adică desființarea monopolului partidului comunist) și a cerut retragerea Ungariei din Pactul de la Varșovia și proclamarea neutralității sale.[200]

La Moscova, decizia de a interveni militar a fost luată abia la 31 octombrie 1956, după ce o altă decizie de a nu interveni fusese adoptată cu puțin timp înainte. Specialiștii consideră că N.S. Hrușciov, care ar fi vrut să evite o soluție militară așa cum o făcuse și în Polonia, se afla sub o presiune imensă din partea unor facțiuni ale partidului, din partea armatei și KGB, dar și din partea unor factori externi.[201] Se știe astăzi că Mao Tze-dun a insistat pe lângă conducerea sovietică pentru lichidarea revoluției de la Budapesta. Hrușciov s-a consultat întâi cu liderii celorlalte state satelit, precum și cu Tito al Iugoslaviei – despre care era convins că îl susținea pe Imre Nagy – iar intervenția s-a produs doar după ce toți și-au exprimat acordul.[202] Tancurile sovietice au intrat în Budapesta la 4 noiembrie 1956 pentru a doua oară și au deschis focul cu muniție de război asupra civililor care protestau. Luptele de stradă dintre armata sovietică și protestatari au continuat pentru câteva zile dar revoluția maghiară a fost în cele din urmă înăbușită în sânge. Imre Nagy a fost arestat și ulterior executat.[203]

Din perspectivă istorică, lecțiile revoluției maghiare au fost și sunt numeroase. În primul rând, evenimentele de la Budapesta au dovedit, dincolo de orice dubiu, că nici un regim comunist nu era capabil să se angajeze în dialog cu societatea, să accepte negocieri sau să-și modeleze poziția. De asemenea, încercările de a reforma comunismul – precum inițiativele lui Hrușciov – erau sortite eșecului: cât timp populației îi era impus un regim împotriva voinței sale, atunci când i se cerea părerea cu privire la îmbunătățirea acelui regim, populația se exprima în favoarea înlăturării lui cu totul. În al doilea rând, o lecție amară pentru toate „națiunile captive” a fost lipsa de reacție a occidentului.[204] Deși guvernele occidentale au protestat față de intervenția sovietică, luptătorii maghiari pentru libertate n-au primit nici un fel de ajutor ci, mai mult, au fost îndemnați să continue lupta de către posturi de radio occidentale deși se știa că nici un ajutor nu le era destinat. Mulți tineri maghiari au ieșit în stradă să înfrunte gloanțele sovietice convinși că occidentul va interveni. Din acest punct de vedere, popoarele aflate atât la Est, cât și la Vest de Cortina de Fier, trebuiau să se acomodeze cu ideea că aceasta avea să fie permanentă. În al treilea rând, prin demolarea iconoclastă a cultului lui Stalin, cât și prin consecințele violente pe care le-a avut acest gest în Ungaria, Moscova și-a pierdut mitul infailibilității. Centrul comunismului mondial putea fi supus greșelii, iar slăbiciunile sale fuseseră atât de evidente în 1956 încât autoritatea sa în rândul mișcării comuniste internaționale se deteriorase în mod ireversibil, după cum avea să se vadă în anii următori. Cea mai tristă concluzie a fost însă cea care privea popoarele Estului: înfrângerea revoluției maghiare dovedise că eliberarea prin luptă era sortită eșecului. Urmau, astfel, lungi decenii de acomodare cu regimuri comuniste ce păreau că vor rămâne veșnic la putere.

1.8. Orizonturi socio-culturale în primul deceniu postbelic

Războiul rece a avut un impact majori asupra vieții fiecărei societăți, influențând în mod considerabil modul în care indivizii își percepeau viitorul, relațiile cu ceilalți, sistemul de valori la care se raportau, precum și ritualurile cotidianului. Cu precădere în primii ani ai războiului rece, pe măsură ce tensiunile sovieto-americane se acumulau iar spectrul unui război nuclear părea iminent, presiunile politice și ideologice au căpătat un caracter tot mai invaziv în viața socială, inclusiv în sfera privatului, aspect valabil atât pentru țările occidentale, cât și pentru cele estice, însă cu intensități și în forme variabile în spațiul extraeuropean.[205] Dacă pe cele două maluri ale Atlanticului, până la Oceanul Pacific în ambele direcții, războiul rece a fost resimțit ca realitate socială extrem de intens, în Asia, Africa și America Latină realitățile acestuia au variat în funcție de influența partidelor comuniste locale, de gradul de implicare a celor două superputeri, de prezența sau absența unor conflicte locale ce degenerau către formula așa-numitelor „proxy wars”.[206] Existența unui spirit de natură revoluționară, fie pro-comunist, fie pur și simplu anti-colonialist, a fost însă o dominantă în toate aceste societăți.

În Statele Unite și Uniunea Sovietică, precum și în statele aliate sau subordonate acestora, în Est și Vest, intensificarea tensiunilor specifice războiului rece s-a resimțit în primul rând printr-o teamă acută de subversiunea din interior, de posibilitatea reală sau fictivă a infiltrării agenților adversarului cu scopul de a submina funcționarea societății respective, cu alte cuvinte, de așa-numita „spionomanie.”  În lumea occidentală, cel mai reprezentativ caz în acest sens este cel al „McCarthismului”, o practică politică ce s-a manifestat în Statele Unite și care consta în lansarea unor acuzații deseori lipsite de temei cu privire la existența unor spioni infiltrați în instituțiile statului, în răspândirea temerii și a suspiciunii cu privire la spionajul străin, real sau imaginar, până la punctul derulării unor adevărate „vânătoare de vrăjitoare” contra unor persoane sau grupuri de interese ale căror opinii erau diferite față de cele ale adepților „McCarthismului.”[207] Termenul provine de la numele senatorului republican Joseph McCarthy, cel care s-a remarcat drept unul dintre cei mai activi susținători ai unor asemenea acuzații cu caracter generalizat, ai promovării unei adevărate isterii de masă cu privire la pretinsa existență a unei subversiuni comuniste larg răspândite la nivelul societății și instituțiilor americane.[208]

În această privință, în primul rând trebuie menționat faptul că atitudinile virulent anticomuniste erau larg răspândite în rândul unor grupări mai conservatoare ale republicanilor americani, grupări care deseori lansau acuzații de „comunism” la adresa oricăror inițiative ce ar fi putut fi interpretate ca fiind de stânga (îmbunătățirea condițiilor de muncă, a asistenței sociale, a egalității de gen ș.a.m.d.). În al doilea rând, nu este lipsit de relevanță faptul că în perioada de referință au existat numeroase cazuri reale de spionaj la nivel înalt, întreprins în favoarea Uniunii Sovietice și care au produs prejudicii grave Statelor Unite și securității sale.[209] Klaus Fuchs, cercetător britanic de origine germană, a lucrat la Proiectul Manhattan în SUA ce viza construirea primei bombe atomice în timpul războiului și a fost direct responsabil pentru livrarea a numeroase secrete științifice și tehnologice referitoare la cercetările nucleare către Uniunea Sovietică, fiind ulterior deconspirat și condamnat. Soții Julius și Ethel Rosenberg au fost la rândul lor condamnați în 1951 pentru spionaj în favoarea Uniunii Sovietice căreia i-au furnizat numeroase secrete militare, Julius lucrând ca inginer în cadrul unor proiecte tehnologice secrete ale armatei americane. Alger Hiss, de asemenea, deși n-a putut fi dovedit ca spion, a fost în centrul unui imens scandat după ce s-a aflat că, deși era un înalt funcționar în Departamentul de Stat, era de foarte mulți ani un simpatizant activ al comunismului.[210]

În contextul unei asemenea stări de spirit, în cadrul Congresului american a fost înființată o Comisie pentru Cercetarea Activităților Antiamericane care a condus numeroase investigații în această direcție.[211] Ceea ce se putea reproșa acesteia a fost faptul că acuzațiile deseori nefondate la adresa multor personalități politice sau culturale au distrus cariera acestora, le-au expus oprobiului public, fără ca vinovăția acestora să poată fi dovedită vreodată. Hollywood-ul, de exemplu, a fost ținta unor furibunde acuzații de tip McCarthist inspirate de faptul că, în perioada interbelică, multe personalități din lumea cinematografiei se arătaseră interesate de ideile comuniste, însă de cele mai multe ori fără a adera la partid și fără a se angaja în activității de natura spionajului. Cariera celebrului regizor american Elia Kazan a fost grav afectată în acest mod după ce, fiind adus în fața comisiei menționate și supus amenințărilor, el a divulgat, de teamă, numele mai multor cineaști sau actori ce simpatizau cu comunismul. Elia Kazan a fost ostracizat pentru gestul său în lumea cinematografiei, deși este astăzi recunoscut ca unul dintre cei mai importanți regizori americani din toate timpurile; el a ecranizat, printre altele, opere ale unor autori precum Tennessee Williams sau John Steinbeck.[212]

Și în țările comuniste s-a manifestat „spionomania” în egală măsură, cu rezerva însă că aici a fost vorba despre coordonarea centralizată a acesteia de către autoritățile comuniste, adică o isterizare dirijată și conștientă a populației în această direcție. În aceste țări, posibilitatea spionajului occidental era mult mai limitată decât de cealaltă parte de Cortinei de Fier în primul rând din cauza controlului cvasi-total pe care poliția politică și alte instituții represive îl exercitau asupra populației, asupra transportului și comunicațiilor, asupra canalelor de informare. Cu toate acestea, partidele comuniste urmăreau pe de o parte să descurajeze spionajul, iar pe de altă parte să împiedice populația de la a comunica cu persoane sau instituții din „lumea liberă”, de la a-și transmite nemulțumirile și protestele, cu atât mai mult cu cât aversiunea față de regim era foarte ridicată în rândul populației, la fel ca și nemulțumirea față de condițiile de trai.[213] Sacrificiile materiale cerute de industrializarea forțată, bunurile de consum insuficiente, condițiile mizeze de locuire determinate de transferul unei mari părți a populației rurale în noile centre industriale, supravegherea poliției politice și abuzurile acesteia, propaganda și asaltul ideologic, rusificarea forțată, toate acestea creau un potențial social exploziv iar mulți tineri mai ales încercau să fugă din țările comuniste către occidentul liber, așa cum se întâmpla, de pildă, în cazul Berlinului, menționat anterior. În acest caz, campania regimurilor comuniste contra trădării, spionajului, subversiunii externe erau menite să descurajeze comunicarea cu occidentul în orice formă (prin contact direct, prin transmiterea de scrisori etc.) și să cultive izolarea acestor societăți față de lumea exterioară, o trăsătură specifică regimurilor totalitare, de altfel.[214]

Procesele publice menționate într-o secțiune anterioară includeau în mod inevitabil acuzații de spionaj și trădare, practic orice contact cu lumea occidentală fiind descris ca o formă a spionajului.[215] Narațiunile preferate ale propagandei de partid vizau în mod special acuzații de spionaj în favoarea Iugoslaviei lui Tito („elemente titoiste”) sau în favoarea Vaticanului, având în vedere atitudinea de opoziție a Bisericii Catolice față de regimurile comuniste în condițiile în care, spre deosebire de Bisericile Ortodoxe autocefale, conducerea celei dintâi se afla în sfera americană de influență și deci nu putea fi șantajată sau constrânsă în nici un fel.[216] Pentru orice individ dintr-o țară comunistă, faptul de a fi discutat cu un cetățean occidental, indiferent cum și de ce, sau faptul de a avea rude plecate în străinătate ori condamnate pentru spionaj (real sau de cele mai multe ori fictiv) reprezentau vulnerabilități deosebite implicând riscul iminent al arestării în vederea formulării unor acuzații similare. De asemenea, în contextul campaniei împotriva cosmopolitismului și al rusificării, orice opinie favorabilă la adresa unei țări occidentale, a unui autori sau a unui film occidental, implica de asemenea riscul unor acuzații similare.[217]

Asemenea campanii de denunțare a spionajului real sau imaginar au fost tolerate sau chiar încurajate de guverne chiar și în lumea liberă. După cum remarcau Patrick Major și Rana Mitter, bomba atomică schimbase radical modul în care era abordată problema războiului deoarece populația civilă, concentrațiile urbane în general, deveneau extrem de vulnerabile în fața unui potențial atac nuclear iar posibilitățile de apărare erau, cel puțin în primul deceniu postbelic, aproape inexistente.[218] Din această cauză, guvernele aveau nevoie să mențină populația într-o stare de mobilizare pentru a facilita astfel fie măsuri de apărare antiatomică, fie evacuarea rapidă a unor zone. Funcționarea „frontului de acasă” era fundamentală pentru a face față cu pagube cât mai reduse unui potențial război atomic, de ambele părți ale Cortinei de Fier.[219] În Statele Unite în mod special, dar și în alte țări, au fost adoptate măsuri speciale ce prevedeau dotarea locuințelor cu adăposturi antiatomice în care populația civilă să se poată refugia în cazul unui război nuclear.

Asemenea măsuri au fost mai puțin răspândite în blocul comunist însă și aici mobilizarea populației era necesară în perspectiva unui război, cu atât mai mult cu cât regimurile comuniste depindeau de coerciție și propagandă pentru a putea pune în mișcare populația, mai ales având în vedere gradul relativ redus de loialitate al acesteia față de politicile și măsurile dispuse de autorități. În blocul comunist însă, mobilizarea populației a îmbrăcat și o altă formă, derivată în mod special din natura ideologică a regimului: mobilizarea pentru muncă, pentru realizarea unor lucrări publice de mare anvergură, așa cum se întâmplase în Uniunea Sovietică încă înainte de război.[220] Constituirea „brigăzilor de tineret,” formate în mod oficial pe baze voluntare dar în organizarea cărora partidul juca rolul central, a fost o practică larg răspândită în țările comuniste, urmărind atragerea tineretului către obiectivele ideologice ale regimului, promovarea unei viziuni a transformărilor sociale și economice, a rupturii față de trecut și a dezlănțuirii forțelor creatoare din societate. De cele mai multe ori însă, participarea (obligatorie) în asemenea activități era percepută ca o corvoadă, ca o invazie a partidului în sfera privată, a timpului liber ce aparținea fiecăruia. Cu toate acestea, mai ales în rândul tinerilor proveniți din medii sărace, mobilizarea și propaganda au reușit să transmită o stare de spirit revoluționară în natură ei, stimulând atașamentul la ideologia de partid.[221]

Din punct de vedere cultural, războiul rece a avut un impact major în toate țările și în toate sferele gândirii. În mod special în țările recent sovietizate, rusificarea culturii și impunerea realismului socialist, amestecul propagandei și condiționările ideologice asupra actului artistic au avut un efect puternic, anihilând în bună măsură gândirea independentă și încadrând manifestările artistic-culturale de orice fel în tiparele înguste ale marxism-leninismului.[222] Scriitorul polonez Czesław Miłosz a descris condiția intelectualului din țările blocului comunist în termenii „gândirii captive”: intelectualul nu poate scrie doar pentru sine, așa cum se iluzionase, ci are o nevoie vitală de cititorul căruia i se adresează, de dialogul imaginar cu acesta, însă pentru a ajunge la cititor intelectualul trebuie să aibă confirmarea partidului deci să servească scopurilor propagandei; astfel, intelectualul descris de Czesław Miłosz este captiv al unei dileme fatale pentru condiția sa specifică de gânditor: disimularea, demersul de a-și ascunde modul de a gândi, fie mințindu-se pe sine și pe ceilalți de dragul succesului vremelnic, fie camuflând adevăratul său mesaj în speranța că cititorul îl va înțelege totuși și că cenzura nu-i va cauza greutăți. Intelectualul nu își mai poate fi sincer nici sie însuși în aceste condiții, trebuie să recurgă la o dedublare a personalității care pervertește spiritul uman.[223]

Pe de altă parte, discursul oficial este dominat în sfera culturii de temele impuse de partid.[224] În țările sovietizate, pretențiile regimului de a construi o orânduire mai bună prin muncă și sacrificiu conduce la preluarea și imitarea formelor proletcultis­mului sovietic, descriind fie neajunsurile și greutățile vieții sub capitalism sub forma unei critici sociale ce este mai ușor de însușit de către scriitori și public, fie încordările umane și materiale ale construcției industriale. În această ultimă ipostază, șantierul devine cadrul social preferat al propagandei de partid, un microcosmos de sine stătător unde predomină renunțarea la sine în favoarea edificării unei utopice ordini viitoare și unde trăirile omenești (dragostea, ura, dezamăgirea, speranța) se îmbină cu elemente și motivații de tip ideologic.[225] Au fost extrem de puține însă operele literare sau cinematografice care au reușit să se ridice la un nivel al minimei decențe artistice, majoritatea creațiilor din această zonă rămânând în bună măsură doar ipostaze diferite ale propagandei și educației politice. În Uniunea Sovietică, tematicile de tip proletcultist specifice perioadei stahanovismului anilor 1930 au fost treptat înlocuite de narațiuni ce urmăreau glorificarea faptelor de arme din timpul războiului („Marele Război pentru Apărarea Patriei”) și cultivarea sentimentului patriotic. Putem exemplifica cu romanul „Tânăra gardă” semnat de scriitorul  Alexandr Fadeev și care descrie lupta unui grup de rezistență antigermană de pe teritoriul Ucrainei. Romanul a fost inspirat de fapte reale și ecranizat ulterior, bucurându-se de mult succes în rândul publicului.[226]

Narațiunile despre război au ocupat un loc important în literatură, cinematografie și memorialistică în perioada postbelică însă și acestea au fost puternic influențate de războiul rece.[227] Astfel, majoritatea operelor sovietice descriau lupta poporului rus (popoarelor sovietice) pentru eliberare împotriva ocupantului german și descriau cucerirea glorioasă a Berlinului de către trupele sovietice, fără a-i invoca în orice formă pe aliații anglo-americani. De cealaltă parte, cinematografia americană s-a remarcat prin numeroase filme dedicate subiectului însă toate acestea descriau lupta pentru cucerirea Germaniei și înfrângerea nazismului, fără a face trimitere la contribuția sovietică ceea ce, evident, altera adevărul istoric în ambele sensuri.[228]

Primul deceniu postbelic a oferit însă și realizări artistice de excepție în domeniul cultural, chiar dacă influența cadrului politico-ideologic se resimțea în activitatea majorității autorilor. În Franța, de exemplu, au continuat să publice lucrări remarcabile autori precum Albert Camus (1913-1960), exponent al existențialismului, care a publicat după război mai multe lucrări de ficțiune și non-ficțiune precum Ciuma (1947) sau Omul revoltat (1951), deși afirmarea sa ca autor începuse înainte de război. Un alt exemplu în acest sens este André Malraux (1901-1976).[229] Dar Parisul a fost scena unei efervescențe culturale deosebite provocată de activitatea literară a unei numeroase imigrații central și est-europene gonită de prigoana din țările comuniste și din rândul căreia s-au remarcat numeroși autori ale căror opere s-au impus pe plan internațional.[230] Exclusiv cu scopul exempli­ficării, invocăm cazul lui Eugen Ionescu (1908-1994), considerat fondatorul teatrului absurd și care a cunoscut o popularitate deosebită mai ales după premiera piesei sale Cântăreața cheală (1950).[231]

McCarthismul nu a reușit să înăbușe libertatea creatoare nici în Statele Unite unde anii imediat postbelici sunt martorii afirmării unor autori precum Tennessee Williams (1911-1983) ale cărui piese au fost reprezentate și ulterior ecranizate tocmai la sfârșitul anilor 1940 și pe parcursul anilor 1950, cum este cazul cu Un tramvai numit dorință (1947) sau Dulcea pasăre a tinereții (1959). Dramaturgul Arthur Miller (1915-2005) a publicat în aceeași perioadă remarcabila piesă Moartea unui comis-voiajor (1949) iar ulterior, în piesa Vrăjitoarele din Salem (1953), a criticat în mod indirect practica McCarthistă de a răspândi teama și nedreptatea prin acuzații nefondate care distrugeau viețile oamenilor.[232]

În Statele Unite, perioada de referință reprezintă totodată și apogeul cinema­to­grafiei hollywoodiene, perioada în care a fost realizată o lungă serie de capodopere din categoria filmelor istorice, de război sau musicaluri beneficiind de serviciile unor regizori și actori de excepție (Alfred Hitchcock, Orson Welles, John Huston, Sidney Lumet ș.a.m.d).[233] De asemenea, muzica din genul rock and roll a devenit din ce în ce mai populară atât în Statele Unite, cât și în întreaga lume, anticipând cumva revolta tinerei generații împotriva cadrului cultural conservator al epocii, pretențiile acesteia de a-și defini propriile valori și stil de viață, opoziția față de maniheismul ideologic, revoltă care își va atinge apogeul abia în deceniul următor.[234]

1.9. Superputerile în căutarea unui modus vivendi

Tensiunile din relațiile sovieto-americane au cunoscut de-a lungul războiului rece o serie de fluxuri și refluxuri determinate, de regulă, de schimbări în politica externă și de securitate a uneia dintre cele două superputeri, ceea ce determina reacții de adaptare din partea celeilalte.[235] Moartea lui Stalin în 1953 a determinat schimbări majore ale viziunii privind relațiile sovieto-americane în rândul conducerii de la Moscova; „conducerea colectivă” care a preluat puterea, reprezentată în special de N.S. Hrușciov, Gh. Malenkov și V. Molotov, a încercat să detensioneze relațiile cu Statele Unite pentru a reduce riscul unui război și a elibera în același timp o parte din presiunea socială și economică determinată de programele de înarmare inițiate în ultimi ani ai vieții lui Stalin.

Astfel, începând cu 1954, V. Molotov, revenit în funcția de ministru de externe, a lansat o serie de apeluri la dialog adresate foștilor aliați și care vizau o lungă serie de probleme rămase nerezolvate după al doilea război mondial, însă în bună măsură apelurile sale au fost primite cu neîncredere de către tabăra occidentală. Cu toate acestea, în 1954 s-a reușit întrunirea unei conferințe la Geneva pentru a discuta problema unei păci în Coreea – situație în care nu s-a ajuns la nicio soluție – precum și situația Indochinei franceze unde se afla în plină desfășurare un război de eliberare națională. În anul următor, s-a reușit convocarea unei noi conferințe cu participarea șefilor de guverne și miniștrilor de externe din Uniunea Sovietică, Statele Unite, Marea Britanie și Franța, fiind prima conferință care reunea foștii aliați din timpul războiului după zece ani. Summit-ul de la Geneva (1955) a luat în discuție problemele înarmării nucleare și riscurile implicate de aceasta, problemele barierelor comerciale Est-Vest, situația Germaniei precum și multe alte probleme rămase nerezolvate în Europa după 1945 fără a ajunge la niciun rezultat.[236] La summit însă au participat liderul sovietic N.S. Hrușciov, alături de președintele american D. Eisenhower și, în ciuda faptului că nu s-a ajuns la nicio soluție, faptul în sine că liderii celor două superputeri s-au întâlnit personal după un deceniu, au discutat problemele dintre cele două țări și și-au arătat dorința de a găsi soluții a fost considerat un fapt profund încurajator în epocă, rămânând cunoscut sub sintagma „spiritul de la Geneva” (cu referire la faptul că Geneva găzduise fosta Ligă a Națiunilor, primul forum internațional în care statele lumii își negociau în mod pașnic problemele dintre ele).

Consolidarea autorității personale a lui N.S. Hrușciov la Moscova și dizolvarea progresivă a caracterului „colectiv” al conducerii au facilitat totodată și intensificarea transformărilor din domeniul politicii interne și externe. Astfel, pe plan extern, Congresul al XX-lea al PCUS din februarie 1956 a adoptat o nouă viziune asupra politicii internaționale, respectiv doctrina coexistenței pașnice.[237] Aceasta susținea că, deși comunismul și capitalismul erau două ideologii antagonice și ireconciliabile, războiul între cele două tabere nu era inevitabil. Mai mult, având în vedere progresul tehnologic și dezvoltarea armelor atomice, războiul trebuia chiar evitat în mod special, urmând ca triumful mondial al comunismului, pe care ideologia marxist-leninistă îl considera cert, să se producă pe cale pașnică, nu pe calea războiului. Această interpretare era evident diferită față de teza stalinistă privind inevitabilitatea războiului și oferea justificarea politico-ideologică pentru a continua dialogul cu Statele Unite în scopul detensionării relațiilor internaționale. În locul înarmării propuse de Stalin anterior, Hrușciov adoptase un nou slogan: „Spre victorie în întrecerea pașnică cu capitalismul!” – acesta susținea că progresul economic, social și material, deci îmbunătățirea condițiilor de trai ale oamenilor muncii din Uniunea Sovietică și din țările comuniste, erau singurele argumente care puteau convinge muncitorii din toate țările lumii să se alăture ideologiei și idealurilor comuniste.[238]

Condamnarea cultului personalității lui Stalin a fost de natură să încurajeze ideea despărțirii de trecut și a promovării unei noi viziuni asupra relațiilor internaționale. Procesul a fost marcat în egală măsură de schimbări survenite în diplomația sovietică. Astfel, în 1957, pe fondul înlăturării lui V. Molotov și Gh. Malenkov de către N.S. Hrușciov, conducerea diplomației sovietice a fost preluată de ministrul de externe Andrei Gromîko (1957-1985) în timpul mandatului căruia au fost negociate cele mai importante acorduri postbelice sovieto-americane privind dezarmarea și au fost administrate de asemenea mai multe crize internaționale.[239] Un rol important în promovarea dialogului a fost jucat și de ambasadorul sovietic în Statele Unite, Anatoli Dobrînin (1962-1986); în ciuda rigidității ideologice care nu-i deosebea de restul conducerii de la Moscova, cei doi diplomați menționați au știut să cultive dialogul cu partea americană și să realizeze compromisuri atunci când conjunctura internațională o impunea.[240]

N.S. Hrușciov a fost un reformator în comparație cu Stalin dar în același timp o personalitate intempestivă care provoca deseori crize internaționale din cauza pornirilor impulsive în administrarea unor situații concrete. Un exemplu în acest sens îl constituie criza Berlinului (1958-1961).[241] Situația orașului Berlin era extrem de complicată deoarece orașul era situat în inima Germaniei de Est (RDG) iar la momentul proclamării celor două state germane distincte în 1949 statutul orașului nu fusese reglementat în nici un fel. Aceasta însemna că orașul Berlin era împărțit în două: un sector estic, sub autoritatea RDG și fiind chiar capitala acestui stat, și un sector vestic (de fapt, cele trei sectoare occidentale reunite).[242]

Din cauza represiunii și abuzurilor regimului comunist din est dar și din cauza diferențelor semnificative în privința nivelului de trai în favoarea occidentului, un număr foarte mare de est-germani migrau către occident prin Berlinul de Vest.[243] Est-germanii trebuiau să se legitimeze la trecerea dintr-un sector în altul dar în interiorul orașului nu exista în mod oficial o interdicție de a traversa sectoarele, având în vedere că familii întregi locuiau pe străzi aflate în sectoare diferite (sectoarele fuseseră trasate pe hartă la sfârșitul războiului pe seama unor considerente militare, nicidecum civile sau umanitare). Autoritățile est-germane erau interesate să oprească acest flux uman care ajunsese la un moment dat la câteva sute de mii de oameni pe fiecare an, însă aliații occidentali nu erau interesați să accepte un acord în orice condiții.[244] Din aceste motive, liderul sovietic N.S. Hrușciov a lansat un ultimatul occidentului în noiembrie 1958 prin care cerea să se ajungă la o soluție negociată cu privire la statutul orașului Berlin, în caz contrar amenințând că va transfera toată autoritatea sa de putere ocupantă în Berlin către guvernul est-german în mod unilateral și independent față de foștii aliați occidentali, după care nu va mai răspunde de deciziile RDG.[245] Prin aceasta, Moscova sugera că, deși Uniunea Sovietică avea niște obligații față de foștii aliați decurgând din acordurile de la Postdam, RDG nu avea aceste obligații și ar fi putut oricând să restricționeze accesul către sectorul occidental, așa cum se mai întâmplase în trecut.

Având în vedere faptul că Statele Unite și aliații săi și-au reiterat hotărârea de a nu renunța la pozițiile lor în Berlin, situația a intrat într-un blocaj. Abia în mai 1959, Moscova a decis să-și retragă ultimatumul și negocierile au putut debuta la nivelul miniștrilor de externe. Pentru a avansa aceste negocieri, liderul sovietic N.S. Hrușciov a vizitat Statele Unite în septembrie 1959, fiind primul secretar general al PCUS care vizita SUA.[246] Hrușciov s-a întâlnit cu președintele Eisenhower și au purtat mai multe runde de discuții la Camp David și, în ciuda faptului că nu s-a ajuns la o soluție concretă, negocierile au confirmat angajamentul ambelor părți de a identifica soluții pașnice și constructive la problema Berlinului.[247] Cu ocazia respectivă s-a căzut de acord ca negocierile să continue în cadrul unui summit la nivel înalt programat să aibă loc la Paris, în mai 1960 dar care nu a mai putut avea loc din cauza unui incident de natură militară.

Statele Unite dezvoltaseră prin intermediul CIA un program de spionaj asupra Uniunii Sovietice care presupunea zborul la înaltă atitudine a unor avioane de recunoaștere (U2) peste teritoriul sovietic unde efectuau fotografii aeriene ale unor obiective militare, industriale, de infrastructură etc. La 1 mai 1960 un astfel de avion a fost doborât de o rachetă sovietică iar pilotul, care se catapultase, a fost capturat viu. Fiind în custodia autorităților sovietice, acesta a recunoscut misiunea pe care o executa (aparatul de fotografiat și clișeele au fost descoperite la bordul avionului) iar guvernul sovietic a făcut publică mărturia acestuia. Incidentul a determinat anularea summit-ului ce fusese programat la Paris și o nouă încordare în relațiile sovieto-americane la scurt timp după vizita lui Hrușciov la Camp David.[248]

O nouă întâlnire la nivel înalt a avut loc abia în mai 1961, la Viena, în cadrul căreia Hrușciov s-a întâlnit cu noul președinte american J.F. Kennedy, formulând un nou ultimatul similar primului. Kennedy a respins ultimatumul susținând că nici o decizie sovietică unilaterală asupra Berlinului nu putea afecta drepturile aliaților occidentali din punct de vedere juridic.[249] Deși existau încă posibilități de negociere, tergiversarea problemei și atitudinea intransigentă a lui Kennedy au determinat adoptarea deciziei de a construi Zidul Berlinului (1961-1989).[250] În august 1961, fără un anunț anterior, autoritățile est-germane au început construirea unui zid de-a lungul străzilor ce delimitau sectorul estic de sectorul vestic, spre uimirea întregii lumi și spre disperarea familiilor care aveau să rămână despărțite până în 1989.[251] Construirea efectivă a zidului separa doar cele două sectoare, împiedicând fluxul uman, fără a afecta însă drepturile legale ale aliaților occidentali asupra sectoarelor proprii din Berlin, motiv pentru care soluția brutală adoptată nu a făcut decât să rezolve o problemă de imagine a regimului est-german, lăsând pendinte problema statutului orașului Berlin. În deceniile următoare, Zidul Berlinului avea să devină un simbol al brutalității regimurilor comuniste în general, al divizării Europei și al războiului rece în general.[252]

Transformări majore avea să cunoască și politica externă a Statelor Unite începând cu alegerea ca președinte a lui John Fitzgerald Kennedy (1961-1963).[253] Administrația Eisenhower fusese supusă unor critici din ce în ce mai intense atât din tabăra republicană, cât și din tabăra democrată, mai ales în lumina succeselor tehnologice sovietice, cum a fost cazul cu lansarea primului satelit artificial al Pământului în 1957. În rândul publicului american se contura convingerea că Uniunea Sovietică devansase SUA în privința progresului tehnologic iar experții în apărare criticau tot mai dur doctrina represaliilor masive ca fiind ineficientă. În acest context, J.F. Kennedy s-a remarcat ca o personalitate mult mai energică, plină de inițiativă și promovând idei noi. Tinerețea sa, la fel ca și tinerețea majorității colaboratorilor săi, creau o impresie pozitivă în raport cu vârsta și stilul președintelui Eisenhower.[254]

Din punct de vedere al politicii externe, președintele Kennedy s-a implicat direct și personal, fiind asistat mai puțin de secretarul de stat Dean Rusk, ci mai degrabă de colaboratori mai tineri precum secretarul apărării Robert McNamara (1961-1969) și de consilierul de securitate națională McGeorge Bundy. Robert McNamara a fost unul dintre cei mai importanți susținători ai noii doctrine de securitate națională a administrației Kennedy, cunoscută drept doctrina răspunsului flexibil („flexible response”).[255] Aceasta susținea, spre deosebire de doctrina represaliilor masive, că Statele Unite aveau să răspundă oricărei agresiuni comuniste proporțional cu anvergura și natura acesteia, ceea ce impunea consolidarea forțelor convenționale și implicit creșterea bugetului militar de care administrația Eisenhower se ferise atât de mult. Statele Unite au întâmpinat mari dificultăți în a-i convinge pe aliații vest-europeni de necesitatea creșterii cheltuielilor cu apărarea în domeniul armelor convenționale, deoarece aceștia considerau că scopul alianței era asigurarea unei apărări nucleare din partea SUA iar o consolidare a sectorului militar convențional ar fi condus la reducerea implicării nucleare americane în Europa.[256]

Spre deosebire de Eisenhower, Kennedy s-a arătat mult mai activ și în relația cu țările lumii a treia. Predecesorul său acordase o atenție majoră alianțelor militare și manifestase foarte multă rezervă față de ideea neutralității/nealinierii, pe baza principiului că oricine se ferea să susțină cauza Americii era un prieten al sovieticilor.[257] Kennedy s-a arătat mult mai asertiv în privința aceasta, manifestând înțelegere față de nevoile specifice și așteptările țărilor lumii a treia, refuzului acestora de a se alinia uneia dintre tabere, mai ales după ce victoria comunismului în China și Cuba l-au convins pe noul președinte american de faptul că lupta între sovietici și americani se mutase pe teritoriul țărilor lumii a treia. Pentru a atrage simpatia acestor țări, Kennedy a inițiat mai multe programe de ajutorare economică, cu convingerea că pentru a le îndepărta de Uniunea Sovietică nu era neapărat necesară o alianță militară de genul celor promovate anterior de către Eisenhower ci doar asigurarea prosperității lor și a prieteniei, respectând opțiunea acestora pentru neutralitate.[258]

Președintele Kennedy a avut de administrat și una dintre cele mai periculoase crize ale războiului rece, episod care avea să demonstreze încă o dată riscurile majore implicate de înarmarea nucleară, respectiv criza rachetelor din Cuba (1962).[259] La momentul respectiv, rachetele balistice intercontinentale se aflau abia la începutul dezvoltării lor și, în ciuda faptului că ambele superputeri le dețineau, lovirea teritoriului adversarului era încă problematică din cauza distanțelor. Din acest punct de vedere, Statele Unite erau avantajate de faptul că având aliați în preajma granițelor URSS, putea amplasa rachete pe teritoriul acestora de unde să poată lovi cu succes teritoriul sovietic. Din rațiuni geografice însă, Uniunea Sovietică nu putea face același lucru. Ascensiunea unui regim comunist la putere în Cuba, la o distanță atât de mică de teritoriul american, era o oportunitate deosebită pentru sovietici. Pe de altă parte, administrația Kennedy inițiase deja o operațiune ce vizase răsturnarea regimului Fidel Castro de la putere, în aprilie 1961, cunoscută drept invazia din Golful Porcilor, dar care eșuase; aceasta îi oferea însă lui Castro suficiente motive să se teamă de intervenția americană și să ceară ajutor sovietic împotriva unei asemenea eventualități.[260]

Într-o asemenea conjunctură s-a ajuns în 1962 la un acord între guvernele sovietic și cubanez privind amplasarea de rachete cu focoase nucleare pe teritoriul Cubei și de construire a unor rampe de lansare.[261] Avioanele de recunoaștere americane au depistat însă relativ repede rampele de lansare și rachetele sovietice care fuseseră prost camuflate, ceea ce a condus la declanșarea efectivă a crizei. Pentru SUA, existența rachetelor sovietice la o distanță atât de mică implica un risc absolut inacceptabil motiv pentru care unii factori militari susțineau variante radicale de răspuns ce aveau în vedere chiar posibilitatea unui război cu Uniunea Sovietică. Comitetul constituit de președintele Kennedy pentru administrarea situației a optat însă pentru o variantă intermediară de răspuns constând în instituirea unei blocade navale în jurul Cubei pentru a împiedica navele sovietice să aducă noi echipamente militare, în paralel cu lansarea unui ultimatum către Moscova pentru retragerea rachetelor.[262]

N.S. Hrușciov nu anticipase faptul că lucrurile ar fi putut să scape de sub control într-o asemenea manieră și nu avea un plan de rezervă; el se afla totodată sub presiunea factorului militar de a nu accepta un compromis dezavantajos Uniunii Sovietice, dar și sub presiunea lui Fidel Castro care se opunea oricărei înțelegeri cu americanii și avea tendința de a acționa pe cont propriu.[263] În cele din urmă, după confruntări în mass-media și negocieri desfășurate pe mai multe canale secrete, Hrușciov și Kennedy au ajuns la un acord ce viza retragerea rachetelor din Cuba în schimbul angajamentului american de a nu invada Cuba și de a retrage la rândul său rachetele pe care le avea instalate în Turcia (membru NATO aflat în imediata vecinătate a URSS).[264] Trebuie subliniat faptul că această înțelegere a fost realizată în mod special prin implicarea directă și personală a celor doi șefi de stat ceea ce a ilustrat încă o dată nu doar riscurile confruntării nucleare, cât și avantajele dialogului direct între cele două superputeri. În urma experienței acestei crize, a fost instalată linia roșie telefonică între Washington și Moscova.

Criza rachetelor din Cuba a convins încă o dată întreaga lume de faptul că înarmarea nucleară necontrolată poate conduce la un război nuclear fie și din neatenție. În timpul blocadei navale a Cubei, un submarin sovietic dotat cu torpile nucleare a fost lovit de la suprafață de o navă americană iar căpitanul submarinului, convins că începuse războiul, a vrut să folosească arma nucleară de la bord: singurul lucru care l-a oprit a fost faptul că era necesar acordul a trei ofițeri iar unul dintre aceștia s-a opus. Pe fondul acestei experiențe a fost realizat și primul pas dintr-o lungă serie de negocieri și acorduri pe calea dezarmării nucleare: câteva luni mai târziu, Statele Unite și Uniunea Sovietică au semnat Tratatul privind interzicerea parțială a testelor nucleare (1963) ce prevedea angajamentul părților de a nu mai testa arme nucleare în aer, sub apă sau în spațiul cosmic.[265] De asemenea, criza cubaneză a fost, pe termen lung, și unul dintre motivele pentru care conducerea de partid sovietică l-a invocat pentru înlăturarea lui N.S. Hrușciov de la putere doi ani mai târziu.[266]

 

[1] Margret MacMillan, Războiul care a pus capăt păcii. Drumul spre 1914, Editura Trei, București, 2015, p. 28

[2] Vezi pe larg: Mary Ellen Snodgrass, The Civil War Era and Reconstruction: An Encyclopedia of Social, Political, Cultural and Economic History, Routledge, Abingdon, 2015

[3] Eli Berman, David A. Lake, Gerard Padró i Miquel, Pierre Yared, „Introduction: Principals, Agents, and Indirect Foreign Policies”, în Eli Berman, David A. Lake, Proxy Wars: Suppressing Violence through Local Agents, Cornell University Press, 2019, pp. 1-27

[4] Frédéric Bozo, Marie-Pierre Rey, N. Piers Ludlow, Leopoldo Nuti, „Introduction”, în Frédéric Bozo, Marie-Pierre Rey, N. Piers Ludlow, Leopoldo Nuti, coord., Europe and the End of the Cold War: A Reappraisal, Routledge, Abingdon, 2012, p. 3

[5] Wm. Roger Louis, „The Close of the Twentieth Century”, în Michael Howard, Wm. Roger Louis, The Oxford History of the Twentieth Century, Oxford University Press, Oxford, 2002, p. 321

[6] Ian Burma, Anul Zero. 1945. O istorie, Editura Humanitas, București, 2013, p. 18

[7] Frank Biess, „Introduction” în Frank Biess, Robert G. Moeller, Histories of the Aftermath. The Legacies of the Second World War in Europe, Berghahn Books, New York, 2010, p. 1

[8] Richard Overy, „Interwar, war, postwar: was there a zero hour in 1945?” în Dan Stone, ed., The Oxford Handbook of Postwar European History, Oxford University Press, Oxford, 2012, pp. 65-67

[9] Ibidem

[10] Tony Judt, Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Editura Polirom, Iași, 2008

[11] Vittorio Vidotto, Ghid pentru studiul istoriei contemporane, Editura BIC ALL, București, 2007, p. 37

[12] Frank Biess, op. cit., p. 2

[13] Siobahn Kattago, Memory and Representation in Contemporary Europe: The Persistence of the Past, Ashgate Publishing, Farnham, 2012, p. 78

[14] Heike Karge, „Practices and Politics of Second World War Rememberance. (Trans-) National Perspectives from Eastern and South-Eastern Europe”, în Małgorzata Pakier, Bo Stråth, coord., A European Memory?: Contested Histories and Politics of Remembrance, Berghahn Books, New York, 2010, p. 137

[15] Tony Judt, op. cit., p. 739

[16] Wilfried Loth, Împărțirea lumii. Istoria războiului rece, 1941-1955, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997, pp. 2-3

[17] Jack F. Matlock Jr., „Kennan’s Understanding of the Cold War”, în The Princeton University Library Chronicle, vol. 66, nr. 2/2005, p. 313

[18] Wilfried Loth, op. cit., p. 3. Reprezentativă pentru școala revizionistă este, de exemplu, lucrarea: Walter LaFeber, America, Russia and the Cold War, 1945–1966, John Wiley & Sons, 1967.

[19] Odd Arne Westad, „The Cold War and the international history of the twentieth century”, în Melvyn P. Leffler, Odd Arne Westad, coord., The Cambridge History of the Cold War, vol. I Origins, Cambridge University Press, Cambridge, 2010, p. 5

[20] Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, Editura Europa, Craiova, 1991, pp. 74-75

[21] Eduard Mark, Revolution by Degrees. Stalin’s National-Front Strategy for Europe 1941-1947, Working Paper no. 31, Woodrow Wilson International Center for Scholars, Washington, 2001, p.  6-7

[22] Wilfried Loth, „General Views on the Cold War”, în Cold War History, vol. 3, no. 2/2003, pp. 162-163

[23] John Lewis Gaddis, We now know. Rethinking Cold War History, Clarendon Press, Oxford, 1997, p. 25

[24] Odd Arne Westad, op. cit., p. 6

[25] John Mueller, „What Was the Cold War About? Evidence from Its Ending”, în Political Science Quarterly, vol. 119, nr. 4/2004-2005, p. 609

[26] Mark Kramer, „Ideology and the Cold War”, în Review of International Studies, vol. 25, nr. 4/1999, pp. 575-576. Pentru o altă analiză interesantă a subiectului, vezi: Nigel Gould-Davis, „Rethinking the Role of Ideology in International Politics During the Cold War”, în Journal of Cold War Studies, vol. 1, nr. 1/1999.

[27] Melvyn P. Leffler, For the Soul of Mankind: The United States, the Soviet Union, and the Cold War, Hill and Wang, New York, 2007

[28] Odd Arne Westad, op. cit., p. 2

[29] Norman M. Naimark, „Stalin and Europe in the Postwar Period, 1945–53: Issues and Problems”, în Journal of Modern European History, vol. 2, nr. 1/2004, p. 34

[30] Geoffrey Roberts, „Moscow and the Marshall Plan: Politics, Ideology and the Onset of the Cold War, 1947”, în Europe-Asia Studies, vol. 46, nr. 8/1994, p. 1371

[31] Andrei Jdanov, Despre situația internațională. Raport făcut la Consfătuirea informativă a reprezentanților unor Partide Comuniste, ce a avut loc la sfârşitul lunii septembrie 1947, în Polonia, Editura Partidului Comunist Român, Bucureşti, 1947, pp. 16-18

[32] Ibidem, p. 20

[33] Ibidem, pp. 24-38

[34] Mark Kramer, „Stalin, Soviet Policy, and the Consolidation of a Communist Bloc in Eastern Europe, 1944–53”, în Vladimir Tismăneanu, editor, Stalinism Revisited. The Establishment of Communist Regimes in East-Central Europe, Central European University Press, Budapest, 2009, p. 73

[35] Wilfried Loth, op. cit., pp. 250-251

[36] Wilfried Loth, „The Origins of Stalin’s Note of 10 March 1952”, în Cold War History, vol. 4, nr. 2/2004, pp. 66-87

[37] John Lewis Gaddis, Războiul rece, Editura RAO, București, 2009, p. 51. Vezi de asemenea: Steven J. Zaloga, Ținta: America. Uniunea Sovietică și armele strategice, Editura Elit, București, 1993.

[38] Thomas Parish, Enciclopedia Războiului Rece, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 296

[39] Alexandru Oşca, Vasile Popa, Stalin a decis: lagărul socialist se înarmează, în Document. Buletinul Arhivelor Militare Române, nr. 2-3/1998, p. 73; C. Cristescu, Ianuarie 1951: Stalin decide înarmarea României, în Magazin Istoric, nr.  10/1995, p. 18

[40] Fredrik Logevall, „A Critique of Containment”, în Diplomatic History, vol. 28, nr. 4/2004, p. 473

[41] Robert J. McMahon, Dean Acheson and the Creation of an American World Order, Potomac Books, Washington DC, 2009, pp. 240-256

[42] Ibidem

[43] Dean Acheson, Present at the Creation. My Years in the State Department, WW Norton, New York, 1987, pp. 725-740

[44] Elizabeth Spalding, The First Cold Warrior: Harry Truman, Containment, and the Remaking of Liberal Internationalism, University Press of Kentucky, Lexington, p. 184

[45] John Lewis Gaddis, op. cit., p. 52

[46] Michael Gordon Jackson, „Beyond Brinkmanship: Eisenhower, Nuclear War Fighting, and Korea, 1953-1968”, Presidential Studies Quarterly, vol. 35, nr. 1/2005, p. 53

[47] Michael F. Hopkins, „Continuing Debate and New Approaches in Cold War History”, în The Historical Journal, vol. 50, nr. 4/2007, p. 919

[48] Thomas Parish, op. cit., p. 98

[49] Andreas Wenger, Living with Peril: Eisenhower, Kennedy, and Nuclear Weapons, Rowman & Littlefield, Lanham, 2000, p. 50

[50] Paul-Henri Spaak, „Why We Fear Russia”, în Vital Speeches of the Day, vol. XV, no. 1/October 1948, p. 9

[51] Tony Judt, op. cit., pp. 145-149

[52] Thomas Parish, op. cit., p. 319

[53] Ibidem, p. 321

[54] Lawrence S. Kaplan, Morris Honick, NATO 1948: The Birth of the Transatlantic Alliance, Rowman & Littlefield, Lanham, 2007, p. 196

[55] Tony Judt, op. cit., p. 233

[56] Thomas Parish, op. cit., p. pp. 36-37

[57] Deborah Welch Larson, „The Origins of Commitment. Truman and West Berlin”, în Journal of Cold War Studies,

vol. 13, nr. 1/2011, p. 180-181

[58] Martin McCauley, Rusia, America și războiul rece, 1949-1991, Editura Polirom, Iași, 1999, pp. 47-49

[59] Hans-Peter Schwarz, „The division of Germany, 1945–1949” în Melvyn P. Leffler, Odd Arne Westad, editori, The Cambridge History of the Cold War, Cambridge University Press, Cambridge, 2010, p. 149

[60] Christian von Krockow, Germanii în secolul lor (1890-1990), Editura ALL Educațional, București, 1999, pp. 303-304

[61] L. Kaplan, M. Honick, op. cit., p. 196

[62] Steven Casey, „When Congress Gets Mad: Foreign Policy Battles in the 1950s and Today”, în Foreign Affairs, vol. 95, nr. 1/2016, p. 77

[63] Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, Editura ALLPHA, București, 2000, p. 200

[64] Marco Mariano, „Introduction”, in Marco Mariano, Defining the Atlantic Community: Culture, Intellectuals, and Policies in the Mid-Twentieth Century, Routledge, Abingdon, 2010, p. 2-3

[65] Ibidem

[66] Martin Kitchen, O istorie a Germaniei modern de la 1800 până în prezent, Editura Humanitas, București, 2021, pp. 465-468

[67] Christian von Krockow, op. cit., pp. 303-306

[68] Tony Judt, op. cit., p. 69

[69] Martin Kitchen, op. cit., p. 469

[70] Michael H. Creswell, „France, German Rearmament, and the German Question, 1945-1955”, in Frédéric Bozo, Christian Wenkel, editori, France and the German Question, 1945–1990, Berghahn Books, New York, 2019, pp. 55-71

[71] Julian Jackson, Franța. Anii întunecați 1940-1944, Editura Publisol, București, 2022, pp. 842-844

[72] Peter Calvocoressi, op. cit., p. 203. Vezi de asemenea: Raymond Aron, Spectatorul angajat, Editura Nemira, București, 2006, pp. 161-184.

[73] Jean-Jacques Becker, Histoire politique de la France depuis 1945, Armand Colin, Paris, 2005, pp. 211-232

[74] Tony Judt, op. cit., pp. 227-228

[75] Ian Kershaw, Un continent fracturat. Europa, 1950-2017, Editura Litera, București, 2019, p. 197

[76] Jan de Graaf, Socialism across the Iron Curtain: Socialist Parties in East and West and the Reconstruction of Europe after 1945, Cambridge University Press, 2019, pp. 1-2

[77] Tony Judt, op. cit., p. 335

[78] Antonio Varsori, „Crisis and stabilization in Southern Europe during the 1970s: Western strategy, European instruments”, în Journal of European Integration History, vol. 15 nr. 1/2009, p. 7

[79] Silviu Miloiu, O istorie a Europei Nordice și Baltice, vol. II De la războiul rece la era globalizării, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2005, p. 203

[80] Bernard H. Moss, „Economic and Monetary Union and the Social Divide in France”, în Contemporary European History, vol. 7, nr. 2/1998, p. 227

[81] Ian Kershaw, op. cit., p. 247

[82] Frank B. Tipton, The Rise of Asia: Economics, Society, and Politics in Contemporary Asia, University of Hawaii Press, Honolulu, 1998, pp. 245-273.

[83] Ibidem. Vezi de asemenea: Kenneth Pomeranz, Marea divergență: China, Europa și nașterea economiei mondiale moderne, Editura Polirom, Iași, 2012, pp. 9-28

[84] Peter Calvocoressi, op. cit., pp. 102-109

[85] Jonathan Fenby, Istoria Chinei moderne: Decăderea și ascensiunea unei mari puteri, de la 1850 până în prezent, Editura Humanitas, București, 2018, pp. 331-349

[86] Vezi pe larg: David Priestland, Steagul Roșu. O istorie a comunismului, Editura Litera, București, 2019

[87] Silvio Pons, The Global Revolution. A History of International Communism 1917-1991, Oxford University Press, Oxford, 2014, pp. 175-178

[88] Ibidem

[89] Ibidem

[90] Odd Arne Westad, Decisive Encounters: The Chinese Civil War, 1946-1950, Stanford University Press, Stanford, 2003, pp. 9-12

[91] Ibidem

[92] Ibidem

[93] Andrew G. Walder, China Under Mao: A Revolution Derailed, Harvard University Press, 2015, p. 315 et passim. Vezi de asemenea: Leszek Kołakowski, Main Currents of Marxism, WW Norton, New York, 2005, pp. 1183-1205

[94] Hua-yu Li, „The Political Stalinization of China. The Establishment of One-Party Constitutionalism, 1948-1954”, în Journal of Cold War Studies, vol. 3, nr. 2/2001, p. 28

[95] Mihai Croitor, Sanda Borșa, În numele revoluției: Mao și cultura politică chineză, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2008, pp. 23-38

[96] Pentru o analiză clasică asupra războiului din Coreea și a conjuncturii internaționale, vezi: Andre Fontaine, Istoria războiului rece. De la războiul din Coreea la criza alianțelor, vol. III, Editura Militară, București, 1993.

[97] Peter Calvocoressi, op. cit., pp. 109-110

[98] John Lewis Gaddis, op. cit., p. 59

[99] Ibidem, p. 57

[100] Gabe T. Wang, China and the Taiwan Issue: Impending War at Taiwan Strait, University Press of America, Lanham, 2006, p. 190

[101] John Lewis Gaddis, op. cit., p. 60

[102] Jonathan Fenby, op.cit., pp. 370-376

[103] Chen Jian, China’s Road to the Korean War: The Making of the Sino-American Confrontation, Columbia University Press, New York, 1994, p. 213

[104] Thomas Parish, op. cit., p. 223

[105] Michael D. Pearlman, Truman and MacArthur: Policy, Politics, and the Hunger for Honor and Renown, Indiana University Press, Bloomington, 2008, p. 268

[106] Shen Zhihua, Mao, Stalin and the Korean War: Trilateral Communist Relations in the 1950s, Routledge, Abingdon, 2013, p. 133

[107] Ibidem

[108] Ian Buruma, Anul Zero 1945. O istorie, Editura Humanitas, București, 2015, pp. 19-21

[109] Ian Kershaw, Drumul spre iad. Europa, 1914-1949, Editura Litera, București, 2019, p. 588

[110] Tony Judt, op. cit., p. 281

[111] Cezar Bîrzea, Politicile și instituțiile Uniunii Europene, Editura Corint, București, 2001, p. 30

[112] Pascal Fontaine, A New Idea for Europe. The Schuman Declaration 1950-2000, European Commission – Directorate-General for Education and Culture. Brussels, 2000, p. 15

[113] Iordan Gheorghe Bărbulescu, Noua Europă. Identitate și model european, Editura Polirom, Iași, 2015, pp. 357-360

[114] Irina Moroianu-Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Drept instituțional european, Editura Olimp, București, 1999, pp. 91-93

[115] Ibidem

[116] Nicolae Păun, Adrian-Ciprian Păun, Georgiana Ciceo, Europa Unită, Europa noastră, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003, p. 315

[117] Thomas Conzelmann, „Neofunctionalism”, in Siegfried Schieder, Manuela Spindler, Theories of International Relations, Routledge, Abingdon, 2014, pp. 90-92. Pentru o reevaluare teoretică interesantă, vezi de asemenea: Ben Rosamond, „The uniting of Europe and the foundation of EU studies: Revisiting the neofunctionalism of Ernst B. Haas”, în Journal of European Public Policy, vol. 12, nr. 2/2005, pp. 237-254

[118] Ibidem

[119] Arne Niemann, Explaining Decisions in the European Union, Cambridge University Press, Cambridge, 2006, p. 20

[120] Thomas Parish, op. cit., p. 78

[121] Pascal Fontaine, Construcția europeană de la 1945 până în zilele noastre, Institutul European, Iași, 1998, p. 13

[122] Iordan Gheorghe Bărbulescu, op. cit., p. 361-363. Cu privire la principalele etape din evoluția procesului de integrare europeană, vezi: Theodora Stănescu-Stanciu, Istoria integrării europene, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007; Mihaela Luțaș, Integrarea economică europeană, Editura Economică, București, 1999.

[123] Vasile Vese, Adrian Ivan, Istoria integrării europene, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001, pp. 75-88

[124] Emilian M. Dobrescu, Integrarea economică, Editura All Beck, București, 2001, p. 229

[125] Cezar Bîrzea, op. cit., p. 46

[126] Vasile Vese, Adrian Ivan, op. cit., pp. 106-107

[127] Dumitru Miron, Integrarea economică regională: de la prototip la producția de serie, Editura Sylvi, București, 2000, p. 83

[128] Tony Judt, op. cit., 152

[129] Aurélie Élisa Gfeller, Wilfried Loth, Matthias Schulz, „Democratizing Europe, Reaching out to the Citizen?

The Transforming Powers of the European Parliament”, în Journal of European Integration History, vol. 17, nr. 1/2011, p. 5

[130] Iordan Gheorghe Bărbulescu, op. cit., pp. 131-137

[131] Emmanuel Mourlon-Druol, „Steering Europe: Explaining the Rise of the European Council, 1975-1989”, în Contemporary European History, vol. 25, nr. 3/2016, p. 410

[132] Cezar Bîrzea, op. cit., p. 52

[133] Panayiotis Ifestos, „European Political Cooperation (EPC): Its evolution from 1970 to1986, and the Single European Act”, în Journal of European Integration, vol. 11, nr. 1/1987, p. 47

[134] Michael Creswell, Marc Trachtenberg, „France and the German Question, 1945-1955”, în Journal of Cold War Studies, vol. 5, nr. 3/2003, p. 18

[135] Konrad Adenauer, Memoirs 1945-1953, Henry Regnery, Chicago, 1966, p. 37

[136] Tony Judt, op. cit., p. 490

[137] Wilfried Loth, Building Europe: A History of European Unification, Walter de Gruyter, Berlin, 2015, p. 277

[138] Kamiel Mortelmans, „The Common Market, the Internal Market and the Single Market, What’s in a Market?”, în Common Market Law Review, vol. 35, nr. 1/1998, pp. 102-103

[139] Wilfried Loth, „Negotiating the Maastricht Treaty”, în Journal of European Integration History, vol. 19, nr. 1/2013, p. 67

[140] Iordan Gheorghe Bărbulescu, op. cit., pp. 363-371

[141] Cezar Bîrzea, op. cit., p. 44

[142] Daniel Wincott, „Federalism and the European Union: The Scope and Limits of the Maastricht Treaty”, în International Political Science Review, vol. 17, nr. 4/1996, p. 404

[143] Piers Ludlow, F. Chatzistavrou, A. Viñas, S. Ramírez-Pérez, J. Elvert, „The Mediterranean challenge”, în Éric Bussière et al., editori, The European Commission 1973-86. History and Memories of an Institution, Publications Office of the European Union, Luxembourg, 2014, pp. 430-431

[144] Milan Hauner, „The Legacy of Central Europe, 1918-1945”, in Michal Vít, Magdalena M. Baran, Transregional versus National Perspectives on Contemporary Central European History: Studies on the Building of Nation-States and Their Cooperation in the 20th and 21st Century (Stuttgart, Ibidem Verlag, 2016), pp. 47-72

[145] Peter F. Sugar, Naționalismul est-european în secolul al XX-lea, Editura Curtea Veche, București, 2002, p. 342

[146] Ian Kershaw, Un continent fracturat…, p. 29

[147] Odd Arne Westad, „Introduction: The Rise and Fall of the Communist Bloc”, în Sven G. Holtsmark, Iver B. Neumann, Odd Arne Westad, editori, The Soviet Union in Eastern Europe, 1945–89, MacMillan, Londra, 1994, pp. 2-8

[148] Laurențiu Constantiniu, Uniunea Sovietică între obsesia securității și insecurității: glacisul strategic în politica externă sovietică 1917-1949, Editura Corint, București, 2010, pp. 238-247

[149] Stephen Fischer-Galați, Europa de Est și războiul rece. Percepții și perspective, Institutul European, Iași, 1996, pp. 23-30

[150] Paul Nistor, Înfruntând Vestul. PCR, România lui Dej şi politica americană de îngrădire a comunismului, Editura Vremea, Bucureşti, 2006, p. 141

[151] Mark Kramer, „Stalin, Soviet Policy, and the Establishment of a Communist Bloc in Eastern Europe, 1941-1948”, în Timothy Snyder, Ray Brandon, eds., Stalin and Europe: Imitation and Domination, 1928-1953, Oxford University Press, Oxford, 2014, pp. 264-294

[152] Silvio Pons, op. cit., pp. 155-167

[153] Ian Kershaw, Drumul spre iad…, p. 621

[154] Martin McCauley, Stalin și stalinismul, Editura Meteor Press, București, 2012, pp. 149-152

[155] Orlando Figes, Vorbind în șoaptă. Viața privată în Rusia lui Stalin, Editura Polirom, Iași, 2019, p. 425 et passim.

[156] Dzhahangir G. Nadzhafov, „The Beginning of the Cold War Between East and West: the Aggravation of the Ideological Confrontation”, în Cold War History, vol. IV, nr. 2/2004, pp. 143-146

[157] Konstantin Azadovskii, Boris Egorov, „From Anti-Westernism to Anti-Semitism: Stalin and the Impact of the Anti-Cosmopolitan Campaigns on Soviet Culture”, în Journal of Cold War Studies, vol. IV, nr. 1/2002, pp. 67-68

[158] Ibidem

[159] Thierry Wolton, O istorie mondiala a comunismului. Încercare de investigatie istorică, vol.II Când moare corul. Victimele, Editura Humanitas, București, 2019, pp. 232-271

[160] Anne Applebaum, Cortina de Fier. Represiunea sovietică în Europa de Est, 1945-1956, Editura Litera, București, 2019, p. 150

[161] Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, ediția a II-a, Editura Polirom Iași, 2007, pp. 71-73

[162] Mark Mazower, Umbre peste Europa. Democrație și totalitarism în secolul XX, Editura Litera, București, 2018, p. 316

[163] Mark Kramer, op. cit., p. 293-294

[164] Anne Applebaum, op. cit., p. 150

[165] Ex.: Securitatea (România); Stasi (RDG); ÁVH (Ungaria); UB (Polonia); ŠtB (Cehoslovacia); KDS (Bulgaria).

[166] David Priestland, Steagul Roșu. O istorie a comunismului, Editura Litera, București, 2019, pp. 376-377

[167] Pentru analiză recentă cu valențe comparative și transnaționale, vezi: Molly Pucci, Security Empire: The Secret Police in Communist Eastern Europe, Yale University Press, 2020.

[168] R.J. Crampton, Europa Răsăriteană în secolul al XX-lea… și după, Editura Curtea Veche, București, 2002, pp. 270-281

[169] Jean Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste: din 1945 până în zilele noastre, Editura Polirom, Iași, 1998, pp. 72-76

[170] Ibidem, pp. 97-99

[171] R.J. Crampton, op. cit., pp. 296-303

[172] Vladimir Tismăneanu, op. cit., pp. 62-66

[173] Ibidem, pp. 68-70. Pentru mai multe amănunte, vezi: Leonid Gibianskii, „The Soviet-Yugoslav Split and the Cominform”, în Norman Naimark, Leonid Gibianskii, editori, The Establishment Of Communist Regimes In Eastern Europe, 1944-1949, Routledge, Abingdon, 2018, pp. 291-312

[174] Rinna Elina Kullaa, „Origins of the Tito-Stalin Split within the Wider Set of Yugoslav-Soviet Relations (1941-1948)”, în Vojislav G. Pavlović, editor, The Balkans in the Cold War: Balkan Federations, Cominform, Yugoslav-Soviet Conflict, Institute for Balkan Studies, Belgrade, 2011, pp. 87-108. Despre procesele publice de tip stalinist din țările Europei de Est, vezi pe larg: Kevin McDermott, Matthew Stibbe, Stalinist Terror in Eastern Europe: Elite Purges and Mass Repression, Manchester University Press, Manchester, 2012.

[175] R.J. Crampton, op. cit., pp. 306-307

[176] Sergo Beria, Tatăl meu, Beria.În inima puterii staliniste, Editura Meteor Press, București, 2015, pp. 454-471

[177] Mark Kramer, „The Early Post-Stalin Succession Struggle and Upheavals in East-Central Europe. Internal and External Linkages in Soviet Policy Making (Part I)”, în Journal of Cold War Studies, vol. I, nr. 1/1999, p. 7-10

[178] János Rainer, The New Course in Hungary in 1953, Working Paper nr. 38, Woodrow Wilson International Center for Scholars, Washington, 2002, p. 14-15

[179] Stephane Courtois, Comunism și totalitarism, Editura Polirom, Iași, 2011, pp. 218-219

[180] Martin McCauley, op. cit., pp. 205-219

[181] Doina Jela, Vladimir Tismăneanu, coord., Ungaria 1956: revolta minților și sfârșitul mitului comunist, Editura Curtea Veche, București, 2006, pp. 15-16

[182] Aleksandr Stîkalin, „Raportul «secret» al lui Hrușciov și culisele elaborării sale”, în Dan Cătănuș, Vasile Buga, Lagărul comunist sub impactul destalinizării 1956, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2006, pp. 11-32

[183] Ibidem

[184] Vladimir Tismăneanu, op. cit., pp. 77-78

[185] Christian F. Ostermann, ed., Uprising in East Germany 1953, Central European University Press, 2003, p. 183

[186] János Rainer, op. cit., p. 31

[187] Pavel Kolář, „The party as a new utopia: reshaping communist identity after Stalinism”, în Social History, vol. 37, nr. 4/2012, pp. 403-409

[188] András Bozóki, Rolling Transition and the Role of Intellectuals: The Case of Hungary, Central European University Press, Budapest, 2022, p. 92-93

[189] Ibidem

[190] Despre cazul polonez în mod special, vezi amănunte la: Norman Davies, Istoria Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu, vol II, Editura Polirom, Iași, 2014, pp. 443-512

[191] Johanna Granville, “Poland and Hungary, 1956: A Comparative Essay Based on New Archival Findings”, în Kevin McDermott, Matthew Stibbe, eds., Revolution and Resistance in Eastern Europe. Challenges to Communist Rule, Berg Publishers, 2006, p. 59

[192] Ion Constantin, Polonia în secolul totalitarismelor 1918-1989, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2007, pp. 434-442

[193] Jean-François Soulet, op. cit., p. 116

[194] L. W. Gluchowski, “Khrushchev, Gomulka and the “Polish October”, în Cold War International History Project Bulletin, Woodrow Wilson International Center for Scholars, issue 5/ Spring 1995, p. 40-41

[195] Paweł Machcewicz, Intellectuals and Mass Movements. The Study of Political Dissent in Poland in 1956, în Contemporary European History, vol. 6, nr. 3/1997, p. 365

[196] Paul Lendvai, Ungurii. Timp de un mileniu, învingători în înfrângeri, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 459

[197] Alexandru Purcăruș, În vâltoarea războiului rece. Revoluția maghiară din 1956, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2009, p. 67

[198] Ibidem, p. 72

[199] Ibidem, p. 75

[200] Csaba Békés, Malcolm Byrne, János M. Rainer, The 1956 Hungarian Revolution: A History in Documents, Central European University Press, Budapest, 2002, pp. 334-335

[201] Silvio Pons, op. cit., p. 2114-215

[202] Ibidem

[203] Paul Lendvai, op. cit., p. 463

[204] László Borhi, Hungary in the Cold War, 1945-1956: Between the United States and the Soviet Union, Central European University Press, Budapest, 2004, p. 269

[205] Annette Vowinckel, Thomas Lindenberger, Marcus M. Payk, „European Cold War Culture(s)? An Introduction”, în A. Vowinckel, Th. Lindenberger, M. Payk, Cold War Cultures. Perspectives on Eastern and Western European Societies, Berghahn Books. New York, 2012, pp. 1-5

[206] Vladimir Rauta, „Making Sense of Proxy Wars: States, Surrogates and the Use of Force”, în Civil Wars, vol. 15, nr. 2/2013, pp. 253-254

[207] Jonathan Michaels, McCarthyism: The Realities, Delusions and Politics Behind the 1950s Red Scare, Routledge, Abingdon, 2017, p. 155

[208] David Priestland, op. cit., pp. 374-375

[209] K. A. Cuordileone, „The Torment of Secrecy: Reckoning with American Communism and Anticommunism after Venona”, în Diplomatic History, vol. 35, nr. 4/2011, pp. 615

[210] Calder Walton, „Early Cold War Spies: The Espionage Trials that Shaped American Politics”, American Communist History, vol. 8, nr. 1/2009, pp. 117-118

[211] Marian Petcu, Puterea și cultura. O istorie a cenzurii, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 62

[212] John J. Gladchuk, Hollywood and Anticommunism: HUAC and the Evolution of the Red Menace, 1935-1950, Routledge, Abingdon, 2013, p. 113

[213] Anne Applebaum, op. cit., pp. 386-417

[214] Ibidem

[215] Jean-François Soulet, op. cit., pp. 49-57

[216] Vladimir Tismăneanu, op. cit., pp. 62-67

[217] Ibidem

[218] Patrick Major, Rana Mitter, „East is East and West is West? Towards a Comparative Socio-Cultural History of the Cold War,” în Cold War History, vol. 4, nr. 1/2003, p. 4

[219] Ibidem

[220] Anne Applebaum, Gulagul. O istorie, Editura Humanitas, București, 2011, pp. 92-105

[221] Tony Judt, op. cit., pp. 190-191

[222] Jean-François Soulet, op. cit., p. 91

[223] Czesław Miłosz, Gândirea captivă, Editura Humanitas, București, 2008, pp. 34-39

[224] Evgeny Dobrenko, „Literary Criticism and the Institution of Literature in the Era of War and Late Stalinism, 1941-1953”, în Evgeny Dobrenko, Galin Tihanov, coord., A History of Russian Literary Theory and Criticism: The Soviet Age and Beyond, University of Pittsburgh Press, Pittsburgh, 2011, pp. 178-183

[225] Anne Applebaum, op. cit., p. 458 et passim.

[226] Alexandr Fadeev, Tânăra gardă, trad. A. Sârbu, N. Stroe, Editura Tineretului, București, 1958

[227] Olga Grădinaru, Reprezentarea celui de-Al Doilea Război Mondial în literatura și cinematografia sovietică, teză de doctorat susținută la Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 2016

[228] Tony Shaw, Hollywood’s Cold War, Edinburgh University Press, 2007, p. 302

[229] Nicolae Balotă, Literatura franceză. De la Villon la zilele noastre, Editura Ideea Europeană, București, 2019, p. 416

[230] Ian Kershaw, op. cit., pp. 253-258

[231] Matei Călinescu, Eugène Ionescu: teme identitare și existențiale, Editura Junimea, Iași, 2006, pp. 117-118

[232] Tennessee Williams, Un tramvai numit Dorință. Trandafirul tatuat. Noaptea iguanei, Editura Art, București, 2018; idem, Pisica pe acoperișul fierbinte. Menajeria de sticlă. Camino Real, Editura Art, București, 2015; Arthur Miller, Moartea unui comis-voiajor, Editura Polirom, Iași, 2013.

[233] Sheldon Hall, Stephen Neale, Epics, Spectacles, and Blockbusters: A Hollywood History, Wayne State University Press, 2010, pp. 135-158

[234] Larry Juchartz, Christy Rishoi, „Rock Collection: History and Ideology at the Rock & Roll Hall of Fame”, în Review of Education, Pedagogy, and Cultural Studies, vol. 19, nr. 2-3/1997, pp. 311-332

[235] Robert O. Keohane, Joseph S. Nye, Putere și interdependență, Editura Polirom, Iași, 2009, pp. 49-53

[236] Günter Bischof, Saki Dockrill, Cold War Respite. The Geneva Summit of 1955, LSU Press, 2000

[237] Vladislav M. Zubok, A Failed Empire. The Soviet Union in the Cold War from Stalin to Gorbachev, University of North Carolina Press, Chapel Hill, 2007, pp. 95-104

[238] N.S. Hrușciov, Spre victorie în întrecerea pașnică cu capitalismul, Editura Politică, București, 1959

[239] Vladislav Zubok, op. cit., p. 121

[240] Anatoli Dobrînin, Confidențele unui ambasador sovietic la Washington, Editura Meteor Press, București, 2016, pp. 805-806

[241] Vezi pe larg: Frederick Kempe, Berlin 1961. Kennedy, Hrușciov și cel mai periculos loc din lume, Editura Litera, București, 2013

[242] Thomas Parish, op. cit., pp. 35-36

[243] Martin Kitchen, op. cit., pp. 505-507

[244] Manfred Wilke, The Path to the Berlin Wall: Critical Stages in the History of Divided Germany, Berghahn Books. New York, 2014, pp. 48-55; H. Harrison, „Driving the Soviets up the Wall: A Super-Ally, a Superpower, and the Building of the Berlin Wall, 1958-61”, în Cold War History, vol. 1, nr. 1/2000, pp. 53-74; P. Lunák, „Khrushchev and the Berlin Crisis: Soviet Brinkmanship Seen from Inside”, în Cold War History, vol. 3, nr. 2/2003, pp. 53-82

[245] Bill Niven, J. K. A. Thomaneck, Dividing and Uniting Germany, Routledge, Abingdon, 2002, p. 31

[246] Vladislav Zubok, op. cit., p. 134

[247] Ibidem

[248] Peter Calvocoressi, op. cit., pp. 27-28

[249] Vladislav Zubok, op. cit., p. 140

[250] André Fontaine, Istoria războiului rece, vol II, Editura Militară, București, 1993, pp. 206-207

[251] Martin Kitchen, op. cit., p. 508

[252] Frederick Baker, „The Berlin wall and the Bastille: Tearing down walls and building myths”, în European Review of History: Revue européenne d’histoire, vol. 1, nr. 2/1994, pp. 157-167

[253] Thomas Parish, op. cit., pp. 161-163

[254] Burton I. Kaufman, „John F. Kennedy as World Leader: A Perspective on the Literature”, în Diplomatic History,

vol. 17, nr. 3/1993, p. 447

[255] Robert J. McMahon, „US national security policy from Eisenhower to Kennedy”, în Melvyn P. Leffler, Odd Arne Westad, editori, op. cit., p. 308

[256] Ibidem

[257] Ex.: ANZUS (Australia, New Zealand, United States Security Treaty,1951); CENTO (Central Treaty Organisation, 1955); SEATO (South East Asia Treaty Organization, 1954).

[258] Robert J. McMahon, „US national security policy from Eisenhower to Kennedy…”, p. 308

[259] Pentru o cronologie detaliată a evenimentelor, vezi: Priscilla Mary Roberts, editor, Cuban Missile Crisis: The Essential Reference Guide, ABC Clio, Santa Barbara, 2012, pp. 249-254

[260] James G. Hershberg, „The Cuban missile crisis”, în Melvyn P. Leffler, Odd Arne Westad, editori, Cambridge History of the Cold War…, vol. II, p. 69

[261] Graham T. Allison, Philip Zelikow, Essence of Decision: Explaining the Cuban Missile Crisis, Longman, New York, 1999, p. 86

[262] Peter Calvocoressi, op. cit., pp. 31-32

[263] Piero Gleijeses, „The Cuban Revolution: The First Decade”, în Norman Naimark, Silvio Pons, Sophie Quinn-Judge, eds., The Cambridge History of Communism, vol. II The Socialist Camp and World Power 1941-1960s, Cambridge University Press, 2017, p. 369

[264] Graham T. Allison, Philip Zelikow, op. cit., p. 395

[265] J. See „An Uneasy Truce: John F. Kennedy and Soviet-American Détente, 1963”, în Cold War History, vol. 2, nr. 2/2002, pp. 161-194

[266] William Taubman, Hrușciov. Omul și epoca sa, Editura Meteor Press, București, p. 34