Fragment

3. RASSM – LEAGĂNUL TEORIEI LIMBII ȘI IDENTITĂȚII „MOLDOVENEȘTI” INDEPENDENTE (1924-1940)

3.1. Controversa privind perspectivele construcției identitare în RASSM

 

Fondată la 12 octombrie 1924, în cadrul RSS Ucrainene, RASSM a servit drept teren pentru punerea în aplicare a proiectului de con­stru­ire a unei limbi, culturi și identități „moldovenești” distincte de limba, cultura și identitatea română, iar după raptul Basarabiei de către URSS în iunie 1940 a fost folosită drept bază pentru extinderea așa-zisei limbi și națiuni sovietice moldovenești de pe malul stâng pe malul drept al Nistrului, cu scopul de a justifica divizarea României contemporane, pentru a completa ocupația militară a Basarabiei, folosind un sistem sofisticat de inginerie socială, cu o ocupație identitară „benevolă”. Pentru realizarea acestor scopuri, autoritățile din URSS și RSSU vor promova în RASSM, comparativ cu alte republici sovietice, o politică etnoculturală specifică, determinată, în principal, de obiectivele politicii bolșevice de extindere a revoluției proletare și de sovietizare a Basarabiei.

Proiectul identitar „moldovenesc” a fost lansat odată cu desemnarea de către Biroul Politic al CC al PC(b)U, la 25 iulie 1924, a comisiei organiza­torice pe lângă comitetul gubernial Odesa al PC(b)U, formată din A. Grinștein, I. Badeev și Gr. Starîi, a cărei atribuție era crearea RASSM. În luna august 1924, în cadrul ședințelor acestei comisii, s-au conturat două opinii diametral opuse în problema construcției lingvistice și culturale din viitoa­rea republică autonomă. Una, reprezentată de A. Grinștein și I. Badeev, în calitate de exponenți ai intereselor Ucrainei și Rusiei bolșevice, insista ca activitatea culturală să se bazeze pe o limbă simplă, ușor de înțeles pentru țăranii moldoveni, păstrând alfabetul rusesc. Necunoașterea de către populația indigenă din stânga Nistrului, în cea mai mare parte rusificată și analfabetă, a limbii literare române a fost exploatată la maximum în argumentația privind necesitatea edificării unei limbi și culturi „moldo­venești”. Susținând că moldovenii transnistreni erau străini de limba română, ei au insistat asupra tezei false că „limba moldovenească” este o limbă diferită de limba română.

Celălalt punct de vedere, reprezentat de Gr. Starîi, presupunea că vorbirea țăranilor din stânga Nistrului era atât de rudimentară, încât „într-o limbă moldovenească este imposibil să se țină chiar și cel mai primitiv discurs politic”[1]. Mai mult, pentru că „nu ajungeau cuvinte nici chiar pentru uzul cotidian”, era rezonabil ca graiul moldovenesc să fie îmbogățit prin împrumuturi din limba română. Această opțiune era mai mult ca necesară, deoarece limba rusă „era complet străină”[2]. Prin urmare, a propus ca activi­tatea politică și culturală din RASSM să se desfășoare în limba română cu grafie latină. Pe termen lung, mizele acestei linii politice urmăreau anexarea Basarabiei de către URSS și extinderea politicii culturale bolșevice peste Nistru. „În Basarabia, sublinia Starîi, copiii învață în grafia latină, iar copiii de la noi vor învăța în cea rusească. În cazul unirii moldovenilor din cele două părți, pe care copii îi vom învăța? Doar orice învățare din nou este într-o anumită măsură denaturare”[3].

Ședința Biroul CC al PC(b)U de pe 19 septembrie 1924 a dezbătut, pe lângă chestiunile privind organizarea RASSM, teritoriul, granițele, structura viitorului guvern, problema limbii și a grafiei. Hotărârea prevedea ca „limba literară moldovenească” să se dezvolte pe baza graiului popular al țăranilor din stânga Nistrului și pe utilizarea grafiei ruse.

Trasarea granițelor RASSM a evidențiat adevăratele scopuri pentru care aceasta a fost creată. De fapt, în anii 1920, majoritatea hotarelor noilor entități sovietice au fost configurate fără a ține cont de raționalități economice sau etnodemografice. Multe popoare au fost divizate, dispersate pentru a nu constitui majorități în republicile naționale. De exemplu, în 1925, moldovenii (românii) din RASSM numărau doar 162.794 de persoane (34, 8%), iar ucrainenii – 246 346 (56,03%). Mai multe localități din regiunea Odesa, în care populația românească era majoritară, au fost incluse în componența Ucrainei. Dimpotrivă, raionul Balta, cu o populație ucraineană majoritară (94,5%), a fost inclus în componența RASSM. Se urmărea schimbarea componenței etnice în defavoarea populației românești.

Exponenți ai politicii Moscovei, conducătorii bolșevici din Ucraina – A. Șumski, V. Zatonski, N. Scrîpnik – au avut un rol determinant în instrumen­talizarea proiectului identitar din RASSM. Principalii promotori ai proiectului identitar „moldovenesc” la nivel local au fost reprezentanții puterii bolșevice din RASSM în frunte cu I. Badeev.

La 27 septembrie 1924, luând cuvântul în cadrul sesiunii a IV-a a Comitetului executiv gubernial Odessa, V.P. Zatonski, reprezentant al CCP și CEC din RSS Ucraineană, a vorbit despre presupusa mișcare „pentru renașterea națiunii moldovenești și delimitarea raioanelor cu populație moldovenească într-o republică aparte”. El a susținut că această mișcare a apărut, în raioanele din stânga Nistrului, în vara anului 1924. În același context, s-a referit la „ocupația ilegală” a Basarabiei de către România regală și la politica „de asuprire” a tuturor națiunilor, inclusiv a „națiunii moldovenești”, care nu dorea „să rămână sub puterea regelui român, dar tindea spre formarea unui stat sovietic independent”[4]. În încercarea de a justifica existența unei așa-zise națiuni moldovenești, V.P. Zatonski a vorbit despre mișcarea de autodeterminare a moldovenilor de pe malul stâng al Nistrului, ca pol de atracție pentru moldovenii din Basarabia, subliniind ideea „națiunii moldovenești divizate”, care, în viitorul apropiat, va trebui să se unească într-un bloc etnocultural comun.

Ideea de „națiune moldovenească” divizată va fi preluată din nou în hotărârea sesiunii a III-a a CEC din toată Ucraina „Cu privire la formarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești” din 12 octombrie 1924. În această hotărâre se menționa că „după războiul imperialist cea mai mare parte a poporului moldovenesc a fost aruncată cu forța sub puterea bur­ghe­ziei române care a cotropit și a ocupat Basarabia. O mare parte din poporul moldovenesc este acum asuprită crunt de boierii români: muncitorii și țăranii moldoveni din Basarabia sunt supuși unor impozite tâlhă­rești și unei terori militare, la răfuieli și prigoniri crunte, arestări și împușcări […]”[5].

La rândul lor, comuniștii emigranți români, inițiatorii și semnatarii „Memoriului privind necesitatea creării RASSM” din 4 februarie 1924, au contestat deciziile adoptate de CC al PC(b)U la 19 septembrie 1924, care au trasat politica de inventare a „limbii moldovenești” pe baza graiului popular al țăranilor din stânga Nistrului, considerându-le neraționale din pers­pectiva extinderii „revoluției socialiste” în Basarabia și România[6].

Un document important, care relevă divergențele dintre membrii grupului român de inițiativă pentru crearea RASSM și autoritățile bolșevice de la Balta, Harkov și Moscova, l-a constituit memoriul „Cu privire la construcția culturală în Moldova Sovietică. Împotriva devierii rusificatoare sub drapelul sovietic” din 8 ianuarie 1925, adresat lui Medvedev, secretar al CC al PC(b)U, semnat de I. Dic. Autorul critică „greșelile” comise de Biroul Politic al CC al PC(b)U în problema construcției național-culturale din RASSM, separându-i, artificial, pe „moldoveni de români”, ignorând datele de ordin etnic și cultural, bazându-se doar pe argumente ideologice și politice. Scopul unei astfel de teorii „ridicole” era rusificarea populației românești din stânga Nistrului, și în viitor și a celei din Basarabia.

În opinia lui I. Dic, „România este o denumire politică, teritorială, dar nu etnografică”, deoarece denumirea respectivă apare abia în 1861 (până atunci au existat doar Moldova și Valahia, iar în 1859–1861 – Principatele Unite). Întrucât Basarabia și „Moldova Sovietică” „nu au participat de loc la actul de edificare politică a României actuale […], noi avem tot dreptul să considerăm că [din punct de vedere] politic moldovenii nu sunt români, deși [din punct de vedere] etnografic ei aparțin unuia și aceluiași popor care trăiește până în ziua de astăzi sub denumirea de moldoveni de la Nistru și până la Carpați”. Moldovenii din Basarabia și RASSM, insista I. Dic, „trebuie să ocupe în raport cu România actuală aproximativ aceeași poziție juridico – politică pe care o ocupă austriecii în raport cu Germania sau elvețienii de origine germană, italiană și franceză în raport cu Germania, Italia și Franța, sau valonii și flamanzii din Belgia față de Franța și Olanda, sau statele Americii de Nord și de Sud față de fostele lor metropole – Anglia, Spania și Portugalia”.

Argumentând necesitatea adoptării grafiei latine în RASSM, I. Dic sublinia că „limba moldovenească ca limbă latină avea propriile legi gramaticale și ortografice”, care nu puteau fi redate prin alfabet chirilic. În același timp, caracterele latine erau considerate litere ale alfabetelor popoarelor civilizate și purtătoare ale progresului în care scriau aproape toate popoarele neruse din URSS de la acea vreme. Dimpotrivă, adoptarea grafiei chirilice pentru scrisul moldovenesc din RASSM, ar fi putut determina crearea unor decalaje culturale și ar fi constituit o piedică în apropierea celor două maluri ale Nistrului. Mai mult, decizia respectivă ar fi produs o „impresie negativă”, deoarece alfabetul chirilic era asociat în rândul „maselor largi din România cu vechiul regim autocrat”.

Considerând limba română literară ca fiind opera comună a scriitorilor clasici din toate provinciile românești, inclusiv a scriitorilor moldoveni, el a propus ca „limba română să fie utilizată în forma ei finită, după cum și tovarășii ucraineni și ruși folosesc tezaurele lor culturale, în particular cum tovarășii ucraineni foloseau limba galițiană”. Folosirea limbii române avea avantaje practice, deoarece bolșevicii din RASSM „nu aveau la dispoziție nici timp, nici forțe culturale” pentru acel „joc copilăresc” de creare a unei limbi și literaturi „moldovenești”, dar și politice, fiind „un instrument de propagare a influenței sovietice și comuniste în România întreagă”[7] .

Propunerile de creare a unei așa-zise culturi moldovenești proletare, nu erau altceva decât „ultimul cuvânt al deviaționiștilor rusificatori”. „Noi ne întrebăm, sublinia autorul memoriului, despre care cultură nouă poate fi vorba în Moldova Sovietică unde toți moldovenii plugăresc și își întemeiază modul de gospodărire pe formele primitive ale reproducerii simple?”. De aceea, în opinia sa, utilizarea culturii românești drept bază pentru activitatea culturală din RASSM era mai realistă: „Noi trebuie să luăm cultura românească și să o sovietizăm, să-i imprimăm spirit revoluționar și să o facem astfel convenabilă pentru necesitățile spirituale ale Moldovei Sovietice”[8].

Conținutul documentului, elaborat de I. Dic, a fost examinat la ședința Biroului Comitetului regional moldovenesc al CC al PC(b)U din 27 ianuarie 1925. Forul respectiv a aprobat, drept răspuns, un memoriu adresat lui V. Molotov, secretar al CC al PC(b)R, semnat de I. Badeev, secretar al Comitetului moldovenesc regional de partid al PC(b)U. În memoriu erau atacate principalele teze expuse de I. Dic la 8 ianuarie 1925 referitoare la sino­nimia „moldovean – român”, unitatea „limbii moldovenești” cu limba ro­mână. În general, „demonstrația” lui I. Badeev s-a bazat pe aceleași ar­gumente cunoscute, potrivit cărora „moldovenii din Basarabia și Ucraina nu au luat parte la procesul de formare a națiunii române”, iar în timpul con­viețuirii populației moldovenești cu ucrainenii, aceștia „au transformat în maniera lor cultura ucraineană, astfel, îndepărtându-se tot mai mult, prin lim­ba, cultura și chiar prin individualitatea lor de rădăcina românească comună”[9].

Unii comuniști din conducerea RASSM, susținători ai dezvoltării etnoculturale a acestei entități bazate pe limba și cultura română, cum ar fi Alexandru Dobrogeanu-Gherea și Ecaterina Arbore, au încercat să discute această problemă la conferințele de partid, pentru a determina recon­siderarea politicii lingvistice antiromânești. Aceste demersuri s-au dovedit însă inutile, în ciuda argumentelor de ordin istoric, cultural, politic sau economic. Conducerea bolșevică de la Moscova și Kiev era hotărâtă să realizeze construcția identitară în modul în care a fost proiectată, iar mai târziu să o exporte în Basarabia.

La Conferința a II-a a Comitetului moldovenesc regional de partid din 10-15 noiembrie 1925, Al. Dobrogeanu a încercat să abordeze problema dezvoltării culturale a RASSM prin prisma revoluției mondiale. În replică, Alexandr Sumski, comisar al poporului pentru învățământul public din Ucraina, a menționat: „Sarcina organizației de partid din Moldova este de a edifica Republica astfel încât tovarășii din România să aibă un exemplu despre cum pot declanșa la ei mișcarea revoluționară, dar nu de aici să revo­luționeze România, folosind Republica Moldovenească. Tov. Dobro­geanu trebuie să înțeleagă cu fermitate acest lucru”. Problema limbii, în opinia comi­sarului ucrainean, nu era una principială, așa cum pretindea Al. Dobrogeanu. Prin urmare, comuniștii nu trebuiau să lupte „pentru puritatea limbii, ci să dezvolte în continuare acel dialect în care vorbește poporul”. În opinia demnitarului, pentru comuniști era cu mult mai impor­tant ceea ce se propagă în rândurile maselor, iar limbajul putea fi chiar și „păsăresc”[10].

Disputele între adepții construcției etnoculturale din stânga Nistrului pe baza limbii și culturii române și a oponenților săi, care au susținut limba și cultura „moldovenească”, se vor încheia, în linii mari, la sfârșitul anului 1927 cu biruința categorică a celor din ultima tabără. În raportul la plenara a IV-a a Comitetului moldovenesc regional de partid din 14-15 noiembrie 1927, V. Holostenko, secretarul organizației regionale de partid din RASSM, a făcut totalurile politicii naționale, arătând că lansarea în 1924 a proiectului de creare a limbii și culturii „moldovenești” proletare a fost o „cale dreaptă” [11].

3.2. Politica lingvistică: moldovenism versus românism

Evoluția politicii lingvistice din stânga Nistrului a avut o traiectorie neuniformă, determinată de obiectivele geostrategice ale autorităților bolșevice de la o etapă la alta. În primii ani de existență a RASSM (1924-1926), având intenția de a pune bazele unei noi „limbi literare moldo­venești”, unii oameni de cultură, în situația când graiul local din stânga Nistrului era foarte rudimentar, au preluat și adaptat termeni din limba română graiului din RASSM. Această tendință a fost criticată de către oponenții care nu admiteau niciun împrumut din limba română, considerând-o „burgheză”. De aceia, gramatica „limbii moldovenești”, elaborată în 1925 de Gavriil Buciușcanu (care, la vremea respectivă, era comisar al poporului pentru educație), a fost suprimată pe motiv că „autorul a folosit standardele de ortografie moldovenească și terminologia tradițională de până la revoluție – adică românească”[12].

În cadrul conferinței a II-a a Comitetului moldovenesc regional al PC(b)U din noiembrie 1925, I. Badeev, liderul organizației de partid, referindu-se la limba scrisă din RASSM, a subliniat că aceasta „nu este curat moldovenească, în ea mai sunt încă multe cuvinte românești franțuzite, dar o vom curăța treptat și o vom face accesibilă celor mai largi mase ale truditorilor din RASSM”[13]. În acest context, el a profețit următoarele: „Într-un viitor apropiat și la noi vor apare, dacă nu revoluționari, cel puțin reformatori ai limbii și vor crea o așa limbă care să fie înțeleasă nu domnilor, ci muncitorilor și țăranilor moldoveni”4.

În anii 1926-1931, spre deosebire de 1924-1926, autoritățile au insistat pe crearea unei limbi și culturi „moldovenești originale”. Drept premisă teoretică a servit concepția lingvistului proletcultist N. Marr despre caracterul de clasă al limbilor. Activiștii „frontului ideologic” din RASSM afirmau că „limba moldovenească” era deosebită nu numai de limba română, dar și „de limba tuturor cărților moldovenești tipărite până la organizarea RASSM”[14]. „Revoluția lingvistică” s-a materializat în încercarea de a elabora o nouă gramatică, ortografie și un nou lexic, care să fie cât mai aproape de graiul popular vorbit în localitățile românești rusificate și ucrainizate din stânga Nistrului, printr-o operațiune de epurare a tuturor normelor ortografice, fonetice și lexicale legate de limba română „burgheză”. Cu alte cuvinte, a fost făcută o încercare de a crea o limbă bazată pe criterii de clasă, adică o limbă „populară”, „pe înțelesul țăranilor și muncitorilor”.

Plenara a V-a din septembrie 1926 a Comitetului moldovenesc regional al PC(b)U a confirmat „justețea” cursului „dezvoltării limbii populare moldovenești în care vorbește poporul moldovenesc”, expri­mând, în același timp, insatisfacția privind modul său de realizare. În scopul înlesnirii lucrului de inventare a noii limbi, aceeași plenară preconiza înființarea unui „centru academicesc” în RASSM[15].

Astfel, la sfârșitul anului 1926, a fost fondat Comitetul Științific Moldovenesc (un precursor al Academiei de Științe), compus din secțiile istorie și lingvistică, ultima având drept obiectiv cercetarea problemelor „limbii și culturii moldovenești”. Șef al secției ling­vistice a fost numit Leonid Madan, absolvent al Institutului Educației Publice din Kiev, care a venit în RASSM la începutul anului 1926. Ca tânăr absolvent, nu avea, desigur, o pregătire profe­sională necesară și nici experiență. În plus, presupunem că nu cunoștea bine nici limba română literară, aflându-se cea mai mare parte a vieții sale în mediul rusesc. Deși era originar din satul Boșcana, județul Orhei, a studiat, așa cum era în Basarabia în timpul țarismului, atât la școala primară, cât și la seminarul teologic din Chișinău, mai mult în limba rusă. Cu toate acestea, în vara anului 1926 începe să predea „limba mol­dovenească”, pe baza unor norme gramaticale elaborate de el, la cursu­­rile de învățători din Balta.

Marea majoritate a celorlalți membri ai secției lingvistice (Alexandru Ignatovici, Fiodor Goian, Ion Irimiță, Simion Dumi­trașcu) erau într-o situație similară, dar, în pofida lacunelor de ordin profesional, se vor percepe drept „agenți” ai „revoluției lingvistice”, fondatori ai „limbii moldovenești originale”. În conse­cință, pe parcursul elaborării gramaticii noii „limbi moldo­venești”, au apărut o serie de greutăți, determinate nu numai de artificialitatea proiectului, ci și de lipsa cunoștințelor necesare din domeniul lingvistic.

Cele mai multe discuții au apărut în legătură cu alfabetul și normele gramaticale. Având în vedere că la baza noii limbi a fost pus principiul fonetic, trebuiau identificate semne grafice suplimentare corespunzătoare pronunției locale. În timp ce unii „moldoveniști”, cum ar fi Pavel Chior, comisar al poporului pentru educație, credeau că alfabetul „moldovenesc” trebuia să se bazeze pe cel rusesc, alții, reprezentați de gruparea lui Leonid Madan și Mihail Andriescu, considerau că pentru redarea mai exactă a pronunției locale trebuiau adoptate câteva semne grafice noi. Ei au propus intro­du­cerea literei rusești „Ч”, având o tremă deasupra, pentru a repre­zenta grafic sunetul „sși”, care ar fi distins pronunția „moldove­nească” de cea românească, idee care în cele din urmă nu a găsit sprijin unanim.

La 26 iulie 1927, Gavriil Buciușcanu, Pavel Chior, Simion Dumitrașcu, Dumitru Milev, Alexandru Dâmbul, Ion Irimiță, membri ai Comitetului Științific Moldovenesc, au aprobat „Schimbările la gramatica limbii moldovenești”. Ele prevedeau adăugarea în alfabetul „moldovenesc” a două litere rusești: „я” și „ю” pentru diftongii „ia” și respectiv „iu”. Stabileau noi reguli de alternanță a lui „b” în „ghi” (alb-alghi) și a lui „p” în „chi” (lup-lupchi, plop-plopchi) ș.a. Sunetul „ч” („ci”), în conformitate cu pronunția specifică graiului popular, urma să se rostească moale ca „сшь” („sși”). Noile norme gramaticale nu prevedeau folosirea articolului hotărât –l, stabilind drept normă: omu, pomântu, caietu¹⁵. În urma „dezbaterilor” din paginile ziarului „Plugarul Roș”, pe 17 ianuarie 1929, Comisariatul Popular pentru Învățământul Public a aprobat „Ortografia limbii moldovenești”. Aceste norme ale ortografiei „limbii moldovenești” au fost menite să aducă scrisul mai aproape de graiul popular [16], păstrând caracterul arhaic și primitiv al așa-numitei „limbi moldovenești”. Normele ortografice tradiționale, care se mai păstrau în „limba moldo­venească”, au fost înlăturate, fiind înlocuite cu cele „noi”, con­trare chiar și „graiului viu moldovenesc”, cum ar fi: „on om”, „on co­pac”, „on arici”, „ducândâ-mî”, „sculândâ-mî”, „nepotâ-so”, „socrâ-nio”[17]. Discuțiile privind ortografia arată existența divergențelor în însăși tabăra „moldoveniștilor”. În timp ce unii credeau că „limba moldovenească” ar trebui dezvoltată pe baza graiului local și a alfabetului rusesc, alții au insistat să se țină seama de limba țăranilor din Basarabia.

Noua ortografie și alfabetul rusesc nu confereau încă suficientă „originalitate” și nici caracter independent „limbii moldovenești”. Pentru aceasta era nevoie de a crea un lexic nou, deosebit de limba română. Într-un raport din 1930, care urma să fie prezentat Comisiei moldo-ucrainene de pe lângă Academia de Științe din Ucraina, L. Madan menționa modul în care se făcea îmbogățirea „limbii moldovenești” prin cuvinte noi. „Noi formăm cuvinte, în primul rând, de la rădăcini moldovenești. Luăm sufixele cele mai caracteristice pe care le folosim în limba moldovenească deosebit de limba română. Apoi luăm cuvinte rusești și ucrainești sau care s-au încetățenit la noi, folosindu-le ca pe ale noastre. Acceptăm și cuvinte internaționale. Cuvintele, care sunt acceptate în toate limbile, le introducem treptat. Depinde spre cine ne orientăm”[18].

Realmente, „limba moldovenească” din această perioadă avea un vocabular ciudat, alcătuit din cuvinte rusești: zabastovcă, zavod, oblaste, dopros; sau din cuvinte rusești traduse în „moldovenește” fără noimă: sobranie – îngrămădire (adunare), iazîkoznanie – limboștiință (lingvistică), prostoi – împrostit (simplu). O altă parte a lexicului „moldovenesc” era constituită din cuvinte inventate: aposugător – hidroscopic, aprochietate – intimitate, apă vârtoasă – gheață, dejghinat de la credință – liber cugetător, dovedință – argument, înjghebător – alcătuitor, dreptscriir i – ortografie, sîngurzburător – aeroplan, plural – multuratic etc.

Deși în mai 1931, la plenara a IV-a a organizației regionale de partid, liderii RASSM au afirmat că savanții Comitetului Științific Moldovenesc au adus contribuții „valoroase” la crearea limbii moldovenești, editând o gramatică, un dicționar, alte materiale, foarte curând toate acestea vor fi excluse. Tendința de inventare a cuvintelor noi, de arhaizare și vulgarizare până la extrem a avut drept rezultat fabricarea unei limbi care nu era înțeleasă nici chiar de cei pentru care a fost creată, de „poporul moldo­venesc muncitor”. De aceea, la începutul anilor 1930, organele centrale de la Moscova, înțelegând că activitatea „puriștilor”, „ori­ginaliștilor” moldo­veni (L. Madan, S. Dumitrașcu, G. Buciușcanu, F. Goian etc.) nu contribuia la realizarea scopului strategic al URSS de „revoluționarizare” și „sovietizare” a Basarabiei și României, au acceptat schim­barea politicii lingvistice din RASSM, ordonând trecerea la grafia latină.

Așa cum constata Emilian Bagrov, unul dintre activiștii culturali din RASSM, trecerea la alfabetul latin a fost considerată o acțiune de o mare importanță geostrategică. În memoriul „Cu privire la neajunsurile în construcția național-culturală din Moldova” din 1933, adresat CC al PC(b)U, acesta scria următoarele: „În timpul de față, când noi am trecut la alfabetul latin, și avem o limbă unică înțeleasă peste Nistru, problema influenței politice a RASSM asupra desfășurării luptei revoluționare în Basarabia și România trebuie să devină cea mai importantă. Moldova Sovietică trebuie să devină un cap de pod al comunismului și să contribuie activ la ruperea lanțului imperialismului în una dintre cele mai vulnerabile verigi ale sale”[19].

Rezoluția biroului Comitetului moldovenesc regional al PC(b) din Ucraina, din 2 februarie 1932, considera „întru totul oportună și rațională trecerea RASSM la alfabetul latin”, sancționând „îmbogățirea limbii moldovenești prin cuvinte general acceptate de moldovenii din Vechea Moldovă și Basarabia[20]. Ca urmare, în primăvara anului 1932, a fost adoptată hotărârea Comisariatului Poporului pentru Învățământ din RASSM „Despre alfabetul moldovenesc latinizat și ortografie”, care a stabilit 26 de litere ale alfabetului latin și noile reguli ortografice ale „limbii moldovenești”. Documentul scoate în evidență tendința ambiguă de a adopta unele forme ortografice românești, dar și de a păstra forme ale limbii vorbite, ca de exemplu tânjală, jălesc, jâvină, a slujî, a auzî ș.a[21]. Aceeași tendință contradictorie se observă și în rezoluția biroului Comitetului moldovenesc regional al PC(b) din Ucraina de la 3 octombrie 1932 „Cu privire la dezvoltarea național-culturală în Moldova și trecerea scrisului moldovenesc la alfabetul latin”. Pe de o parte, rezoluția amintită sublinia necesitatea „îmbogățirii limbii literare moldovenești pe baza terminologiei literare pe care o folosesc muncitorii și țăranii României și moldovenii de peste Nistru”, iar pe de altă parte, proclama „îmbogățirea limbii moldovenești literare pe baza terminologiei […] care s-a constituit în procesul luptei revoluționare pentru construcția socialistă în URSS, pe baza terminologiei internaționale […]”, astfel încât „ritmul îmbogățirii limbii moldovenești să coincidă cu ritmul creșterii nivelului de cultură al maselor largi de oameni ai muncii din Moldova Sovietică Socialistă”[22].

În 1932, sub egida Comitetului Științific Moldovenesc, a fost publicat manualul Gramatica limbii moldovenești. Curs prescurtat. Elementele de ortografie, fonetică și morfologie, sintaxă, elaborate pe baza alfabetului latin, erau prezentate diferit de cele incluse în gramatica „limbii moldovenești” din 1930. Autorii lucrării, A. Ignatovici, S. Dumitrașcu,
I. Malai, G. Gordinski, I. Irimiță și S. Motângă, membri ai secției ling­vistice, împreună cu L. Madan, au utilizat termeni românești specifici limbajului științific, cum ar fi conjugare, asimilare, nominativ, tranzitiv, particulă, renunțând la folosirea termenilor „moldovenești originali”.

Implementarea scrisului latin s-a confruntat cu rezistența partizanilor rusificării care sabotau deciziile partidului. Cu toate acestea, în anii 1932-1937, scriitorii, lucrătorii editurii și redactorii principalelor publicații peri­odice au contribuit la apropierea „limbii moldovenești” din stânga Nistrului de limba română literară prin îmbunătățirea aspectului lingvistic al prin­cipalelor publicații în „limba moldovenească”. În mod similar, con­ținutul manualelor școlare, în special de limbă și literatură „moldo­venească”, a fost îmbunătățit prin inserarea fragmentelor din unele opere ale scriitorilor români Mihai Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri sau George Coșbuc și Alexandru Vlahuță.

La începutul anului 1938, ca urmare a noii paradigme în politica stali­nistă față de naționalitățile din cadrul URSS, a extinderii naționalismului sovieto-rusesc, a survenit o altă răsturnare a politicii etnolingvistice din RASSM. În consecință, alfabetul latin a fost interzis, ordonându-se, la 27 februarie 1938, trecerea la alfabetul rusesc. Totodată, a fost declanșată campania de lichidare a „naționaliștilor burghezi moldo-români”, acuzați că promovează o linie de românizare și de izolare a „limbii moldovenești” de limba rusă, introducând, „în locul cuvintelor care lipseau în limba moldovenească sau în locul cuvintelor existente, termeni românești franțuziți, de salon, neînțeleși nu numai de truditorii de pe ambele maluri ale Nistrului, dar și de pedagogii ce au absolvit instituții de învățământ superior”[23]. În plus, a fost lansată o amplă campanie de epurare a literaturii române din biblioteci și de „de-romanizare” a școlilor și instituțiilor culturale.

3.3. Ficțiunea „moldovenizării” și „indigenizării”

Congresul X al PC(b) din Rusia a discutat, la 8-16 martie 1921, printre alte probleme, și cea privind politica națională. Rezoluția „Despre sarcinile imediate ale partidului în problema națională” prevedea utilizarea limbilor materne ale popoarelor neruse în administrații, judecătorii, instituții economice, soviete și completarea lor cu persoane cunoscătoare a limbilor, vieții și tradițiilor acestor popoare. De asemenea, se cerea extinderea rețelelor de școli, teatre, presă, instituții culturale în limbile naționale, pregătirea cadrelor naționale[24].

Rezoluția Congresului al XII-lea al PC(b) din Rusia „Cu privire la problema națională”, adoptată la 17-25 aprilie 1923, stabilea, de asemenea, obiectivele de bază ale politicii de „indigenizare” din URSS: formarea organelor puterii locale din persoane băștinașe, cunoscătoare a limbii și tradițiilor popoarelor indigene, elaborarea legilor speciale în scopul utilizării limbii materne în toate sferele de activitate[25].

Prin urmare, după crearea RASSM, la nivel declarativ, „moldo­venizarea” și „indigenizarea” au fost văzute ca priorități de bază ale politicii naționale. După cum reiese din documentele timpului, „moldo­venizarea” a avut ca scop implementarea „limbii moldovenești” în admini­strație, școală și instituțiile culturale, în timp ce „indigenizarea” s-a axat pe promovarea reprezentanților „națiunii titulare” în nomenclatura partidului și în instituțiile statului la toate nivelurile.

Pe 29 septembrie 1925, Comitetul Executiv Central și Consiliul Comisarilor Poporului din RASSM au adoptat hotărârea despre crearea unei comisii de „moldovenizare” și „ucrainizare”, pentru a trece, urgent, învățământul și lucrările de secretariat din instituțiile de stat, adminis­trative și culturale la limba maternă.

În cele din urmă, a devenit clar că „limba moldovenească” nu are nicio șansă de a fi folosită în mod egal alături de limba ucraineană, deoarece în toate structurile administrative și de partid predominau funcționarii alogeni. Pe de altă parte, însăși Constituția RASSM din 1925 conserva această situație defavorabilă pentru „moldoveni”. Lim­bile ucraineană și rusă, predominante în regiune, au fost decla­rate, de rând cu „limba moldovenească”, drept limbi oficiale ale RASSM.

Promovarea cursului de „moldovenizare”, de dezvoltare și imple­mentare a „limbii moldovenești” în toate sferele de activitate, alături de limba ucraineană, a întâmpinat, chiar de la bun început, o serie de dificultăți din cauza modificărilor în structura populației. Ca urmare a hotărârii Comitetului Executiv Central din Ucraina din 12 octombrie 1924, hotarele RASSM au fost astfel trasate încât o bună parte din moldoveni s-au pomenit în afara granițelor acestei formațiuni. În schimb, la RASSM a fost trecut raionul Balta cu o populație ucraineană de 100 mii locuitori. Astfel, ponderea româ­nilor a scăzut până la circa 32%, în timp ce a ucrainenilor s-a mărit până la 49-50%[26]. Date fiind aceste realități, „ucrainizarea” a fost considerată o sarcină la fel de importantă ca și „moldovenizarea”.

Până la crearea RASSM, conform hotărârii guvernului Ucrainei din august 1923, o bună parte a instituțiilor și organizațiilor din stânga Nistrului s-au „ucrainizat” în proporție de 50-100%. În 1925 au fost adoptate alte hotărâri care, la fel, prevedeau intensificarea „ucrainizării”. Pe de cealaltă parte, după crearea RASSM, majoritatea instituțiilor vor începe să se rusifice. „Legea cu privire la moldovenizare”, adoptată de către Comitetul Executiv Central și Consiliul Comisarilor Poporului din RASSM în iunie 1926, prevedea asigurarea egalității depline între „limba moldovenească” și limbile celorlalte naționalități principale din RASSM, utilizarea acestei limbi în toate instituțiile și organizațiile de stat, pregătirea și promovarea cadrelor din rândul „națiunii titulare” în organele de partid și administrative. După cum reiese din documente, această lege nu a fost pusă în aplicare, având în vedere „atitudinea vădit dușmănoasă față de moldovenizare” din partea liderilor RASSM, precum și lipsa controlului asupra executării acestei decizii[27] .

În 1930 autoritățile bolșevice din stânga Nistrului își vor modifica radical atitudinea față de „moldovenizare”. Reluarea acestei politici era justificată și de hotărârea Congresului al XVI-lea al PC(b) din URSS în problema națională din 26 iunie – 13 iulie 1930, care prevedea, în primul rând, intensificarea luptei împotriva șovinis­mului rus. În septembrie 1930, la ședința biroului Comitetului moldovenesc regional de partid, consacrată problemei „moldo­venizării”, s-a men­ționat că necunoașterea „limbii moldovenești” de către func­ționarii din instituțiile de partid și administrație afectează în mod drastic „construcția socialistă în RASSM”. De aceea s-a luat decizia de a crea o nouă comisie de „moldovenizare”, care să dispună de mai multe prerogative, inclusiv funcția de control pe care o avuse și anterior. Numirea și concedierea funcționarilor instituțiilor de stat putea fi efectuată numai cu consimțământul comisiei respective. Tot atunci s-a hotărât să se stabilească un supliment la salariul de bază, în mărime de 10%, pentru cei care studiau și utilizau în lucrul de cancelarie „limba moldovenească”. Potrivit aceleiași hotărâri, toți funcționării, inclusiv liderii de partid din RASSM, erau obligați, ca în termen de trei luni, să urmeze cursuri de studiere a „limbii moldovenești, iar pentru nerespectarea acestei decizii au fost prevă­zute sancțiuni până la excluderea din partid [28].

Teoretic, ședința biroului Comitetului moldovenesc regional de partid din septembrie 1930, prin hotărârile adoptate față de cei care nu doreau să studieze „limba moldovenească” – sancțiuni admi­nistrative, excluderea din partid, demiterea din funcții – , pare să fi însemnat începutul luptei cu oponenții „moldovenizării” și, deci, în timp, rezistența față de această politică trebuia să se diminueze. În realitate, rezistența funcționarilor alogeni față de studierea „limbii moldovenești” și promovarea moldovenilor în organele de partid și de stat a crescut. În pofida drepturilor acordate comisiei de „moldo­venizare”, hotărârile ei erau, de cele mai multe ori, neglijate, iar funcționarii, care nu cunoșteau limba și nici nu doreau să o studieze, continuau să rămână în aceleași funcții, primind pe de-asupra și suplimentul de 10 la sută.

În urma adoptării, la 2 februarie 1932, a hotărârii Comitetului regional de partid din RASSM privind trecerea la grafia latină, care obliga instituțiile culturale și ideologice din regiune să imple­menteze latinizarea, politica de „moldovenizare” avea să devină una secun­dară. Într-un raport din 1933 al Comitetului Central de Moldovenizare și Latinizare de pe lângă Comitetul Executiv Central din RASSM se menționa că, odată cu trecerea la alfabetul latin, problemei studierii „limbii moldovenești” „nimeni nu-i acordă nicio atenție […], iar cursurile de studiere a limbii moldovenești din acest an au dat puține rezultate”, fiind frecventate doar în proporție de 25-40%[29]. Față de funcționarii care nu cunoșteau „limba moldo­venească” nu erau luate niciun fel de măsuri, chiar dacă exista hotărârea guvernului de a-i demite pe cei care nu au studiat-o. Mai mult, majoritatea instituțiilor, sub pretextul că nu aveau mașini de dactilografiat cu caractere latine, efectuau întreg lucrul de secretariat doar în rusește sau ucraineană[30].

În ciuda hotărârilor adoptate, acțiunea politică de „moldo­venizare” nu s-a soldat cu nimic. În memoriul lui E. Bagrov din 1933, adresat CC al PC(b)U, se menționa că „în instituțiile centrale nici conducerea, nici aparatul tehnic nu cunoaște limba moldovenească și, prin urmare, nu comunică cu populația în limba maternă. Aproape toți comisarii și supleanții acestora nu cunosc limba moldovenească. Se poate afirma, fără exagerare, că nicio instituție centrală, raională sau sătească nu efectuează lucrul de cancelarie în limba moldo­venească. Nu mai bine, poate chiar mai rău, stau lucrurile în Comi­tetul regional de partid, aici există doar vreo doi cunoscători ai limbii moldovenești, iar în echipa de conducere niciunul”[31].

Formal, conducerea de partid din stânga Nistrului subscria hotărârilor despre necesitatea „moldovenizării”, dar în realitate le-a subminat sub pretextul că moldovenii nu reprezentau majoritatea populației RASSM. Lipsa unui control real din partea conducerii de partid, în marea ei majoritate alcătuită din ruși, ucraineni, evrei etc., privind îndeplinirea hotărârilor adoptate despre „moldovenizare”, atitudinea vădit dușmănoasă a funcționarilor de stat față de studierea „limbii moldovenești”, au constituit piedici aproape insur­montabile în asigurarea unei egalități lingvistice și culturale a populației băștinașe în raport cu alte etnii conlocuitoare.

Experiența acumulată de liderii bolșevici din URSS în Ucraina, în 1923-1931, unde „ucrainizarea” a condus la triumful „naționalismului ucrainean”, i-a determinat pe conducătorii de la Kremlin să-și modifice viziunea în politica față de naționalități. Noul curs va fi declanșat în 1933, culminând cu distrugerea naționalismului ucrainean și sinu­ciderea lui N. Scrîpnik, comisar pentru învățământul public din Ucraina, unul dintre principalii oponenți ai lui Stalin în problema națională. Din acest motiv, începând cu sfârșitul anului 1933, problema „moldovenizării” nu va mai fi abordată în mod special de către forurile de partid. În fața acestei situații, conducătorii instituțiilor și organizațiilor din RASSM au întreprins diverse acțiuni de epurare a limbii române și alfabetului latin din instituțiile pe care le conduceau și de continuare a rusificării. În vara anului 1937, odată cu declanșarea marii terori bolșevice, Comitetul Central Pentru Moldovenizare se va autodizolva, după ce majoritatea membrilor acestui comitet vor fi incluși în listele dușmanilor poporului și vor fi asasinați.

Situația privind „indigenizarea” nu a fost mai bună decât cea referitoare la „moldovenizare.”. În RASSM, spre deosebire de multe alte republici din cadrul URSS, numărul cadrelor din rândul moldovenilor în structura organelor de partid și de stat a fost, chiar din momentul creării entității autonome, foarte mic comparativ cu cel al ucrainenilor, rușilor, evreilor. În anul 1925, printre cei 29 de membri ai Comitetului moldovenesc regional de partid se numărau 12 ruși, 9 ucraineni, 4 evrei și doar 2 moldoveni.

La începutul anilor 1930, în documentele de partid din RASSM, „indigenizarea” figura ca politică separată de „moldovenizare”, dat fiind faptul că pe parcursul celei de-a doua jumătăți ai anilor 1920 înalții funcționari din instituțiile de partid și de stat substituiau „indigenizarea” prin organizarea cursurilor de studiere a limbii „moldovenești”, care, după cum arată documentele, nu aveau niciun randament. Conducerea de partid din RASSM, formată din nemoldoveni, nu va promova „indigenizarea” decât formal, deoarece aceasta nu era dispusă să transfere puterea cadrelor indigene. La Plenara a V-a a Comitetului moldovenesc regional de partid din 25 septembrie 1926, I. Badeev, liderul de partid din RASSM, a subliniat că „bolșevicii nu vor încredința niciodată edificarea Republicii (RASSM – n.n.) cadrelor promovate doar pe baza criteriului național, așa cum cereau unii tovarăși”[32].

Periclitarea planurilor „construcției socialiste” în RASSM și înfăptuirii „revoluției proletare” în Basarabia, dicta schimbarea opticii în problema „indigenizării”. Fiind presat de la centru, la 16 ianuarie 1931, Comitetul moldovenesc regional de partid adoptă o hotărâre care cerea comitetelor raionale de partid să inițieze campanii de recrutare a cadrelor naționale. Conform indicațiilor, 366 de moldoveni urmau să fie promovați în instituțiile centrale și 130 în cele raionale. În același timp, a fost inițiată practica distribuirii în aceleași instituții a stagiarilor din rândul moldovenilor. După cum atestă documentele, stagiarii moldoveni erau, de obicei, utilizați în calitate de curieri sau personal auxiliar[33].

În a doua jumătate a anului 1930, în ciuda deciziilor care solicitau promovarea cadrelor naționale pentru toate nivelurile de putere, organele de partid din RASSM s-au limitat la avansarea lor doar în poziții nesemnificative din ierarhiile inferioare ale puterii bolșevice. Astfel, în 1935, printre cei 38 membri ai biroului Comitetului moldovenesc regional de partid erau 6 moldoveni, 7 ruși, 7 ucraineni, 16 evrei și 1 armean[34]. La fel și funcțiile de răspundere în raioane erau deținute, în cea mai mare parte, de reprezentanții altor etnii. La 1 februarie 1936, printre cei 14 președinți ai comitetelor executive raionale existau numai 2 moldoveni. La fel, printre cei 14 șefi ai direcțiilor raionale de ocrotire a sănătății se numărau doar 2 moldoveni. Câte un moldovean se afla în fruntea celor 14 direcții ale milițiilor și ale caselor de economii raionale[35].

Procesul de diminuare a numărului moldovenilor în instituțiile de stat centrale și raionale era însoțit de creșterea numărului celorlalte etnii, bunăoară a ucrainenilor. Într-o notă informativă a Comitetului moldo­venesc regional de partid din 1936, adresată CC al PC(b) din Ucraina, se sublinia următoarele: „Cu toate că în ultimii 3 ani (1933-1936 – n.a.) n-a existat un plan special de pregătire și recalificare a cadrelor ucraineene […], are loc o anumită creștere cantitativă a ucrainenilor în personalul de conducere din Moldova. Creșterea numărului ucrainenilor are loc printre specialiști: agronomi ai SMT-urilor – cu 7 persoane, agronomi ai secțiilor raionale agricole – cu 5 persoane, mecanici șefi – cu 5 persoane. Pe lângă aceștia, 17 persoane au fost promovate la lucrul sovietic și administrativ și 21 la cel de partid. În procesul de control al biletelor de partid, în funcții de răs­pundere au fost promovate 151 de persoane, dintre care 79 erau ucraineni”[36].

Fenomenul „demoldovenizării” era caracteristic nu numai instituțiilor de stat centrale sau raionale, dar și celor sătești. De exemplu, în 1936, în satul Doroțcaia, raionul Dubăsari, întreaga conducere a satului, începând cu președintele colhozului, președintele sovietului sătesc și terminând cu bibliotecara, erau din rândul alogenilor și nu cunoșteau limba română[37].

În contextul suprimării, la mijlocul anilor 1930, a relativului egalitarism cultural din URSS, al distrugerii „naționalismului burghez” din republicile neruse, atât „moldovenizarea”, cât și „indigenizarea” nu mai puteau fi continuate, iar criteriul național în selectarea și promovarea cadrelor este considerat depășit, insistându-se asupra „calităților profesionale” și a „convingerilor ideologice”. Aceasta însemna, de fapt, orientarea spre aducerea funcționarilor din diferite colțuri ale URSS în detrimentul cadrelor băștinașe și rusificarea aparatului de conducere de toate nivelurile.

Astfel, crearea RASSM în cadrul RSSU, la 12 octombrie 1924, reprezintă un proiect motivat politic, o expresie a expansionismului sovietic, destinat să servească drept „cap de pod” pentru „revoluționarizarea” și ocuparea de către URSS a Basarabiei, României și a țărilor din Balcani. Proiectul prevedea, în cazul Basarabiei, dublarea cuceririi militare cu o resetare lingvistică, culturală și identitară totală. În acest sens, în RASSM a fost inițiat proiectul de creare a unei limbi literare, a unei identități  „moldovenești” aparte, pentru ca, la momentul potrivit, să fie „exportate” în Basarabia „eliberată” sau chiar și în România. Cu toate acestea, în pofida coincidenței scopurilor expansioniste ale liderilor din URSS, RSSU, RASSM, elaborarea și implementarea proiectului de creare a limbii și identității „moldovenești” a suscitat controverse intense. S-au conturat două tabere, numite, în concordanță cu viziunile asupra limbii literare și a obiectivelor „construcției culturale” din RASSM, a „moldovenizatorilor” și a „români­zatorilor”. Prima tabără, cea mai numeroasă și influentă, susținută și îndrumată de liderii din Ucraina, includea pe cei mai mulți dintre comuniștii emigranți basarabeni, în temei evrei, ruși, ucraineni. Aceștia preconizau să inventeze o limbă și cultură nouă, deosebită de limba și cultura română, bazată pe graiul rusificat și ucrainizat al moldovenilor din stânga Nistrului, pe grafia rusească, pentru a-i diviza și izola pe românii din RASSM de cei din Basarabia. În cadrul taberei „moldovenizatorilor”, a existat o grupare care, ținând cont de viitoarea „eliberare” a Basarabiei, a insistat ca limba literară „moldovenească” să se dezvolte pe baza graiurilor din RASSM și Basarabia, pentru a-i izola pe românii din zonele respective de cei din România. Deși nu s-au declarat împotriva „exportului” de „revoluție socialistă” din RASSM în Basarabia și România, unii dintre „moldovenizatori”, împreună cu liderii ucraineni, respingeau ideea constituirii unei entități teritorial-politice, etnoculturale și lingvistice între românii din RASSM, Basarabia și România, preferând un scenariu de divizare, izolare, rusificare și ucrainizare a „moldovenilor” din RASSM și Basarabia. Cea de-a doua tabără era compusă din comuniști emigranți din Basarabia și din alte zone ale României, în principal evrei, care, subliniind unitatea lingvistică și culturală a „moldovenilor” din RASSM și România, optau pentru dezvoltarea în stânga Nistrului a „limbii moldovenești” pe baza limbii române și a grafiei latine. În anii 1926-1931, susținuți de liderii de la Moscova și Kiev, „moldovenizatorii” au creat o așa-zisă limbă literară „moldovenească” care nu a ținut cont nici de tradiția lingvistică a clasicilor români, nici de particularitățile generale ale limbii vorbite în stânga Nistrului. A fost fabricat un idiom artificial, neînțeles de oamenii simpli și de intelectuali, contribuind nu la dezvoltarea culturii, ci la rusificarea populației românofone. După introducerea grafiei latine în RASSM, la 2 februarie 1932, ca urmare a unui proces de trecere la grafia latină a popoarelor neruse din URSS, declinul cultural și rusificarea românilor au fost, într-o oarecare măsură, frânate. În general, însă, în următorii cinci ani, din cauza rezistenței și sabotajului conducerii și administrației alogene din RASSM, „moldovenizatorilor” implicați nemijlocit în fabricarea noii limbi literare, obiectivele „latinizării”, așa cum au fost prevăzute în documentele de partid, nu au putut fi realizate pe deplin. În primăvara anului 1938, după o schimbare radicală în politica națională sovietică, în contextul represiunilor împotriva „românizatorilor”, „spionilor români”, în RASSM, grafia latină a fost anulată și s-a decis revenirea la grafia rusă. În consecință, stu­dierea limbii ruse devine obligatorie ca și în cazul altor entități naționale din cadrul URSS.

La prima vedere, politica de „moldovenizare” și „indigenizare”, inițiată în urma unor decizii ale liderilor bolșevici de la Moscova de la începutul anilor 1920, ar fi trebuit să reușească mult mai bine decât „latinizarea” scrisului „moldovenesc” din RASSM. Spre deosebire de grafia latină și limba română, percepute de către conducerea din Ucraina și RASSM drept „străine”, „burgheze”, „diversioniste”, „moldovenizarea” – asigurarea func­ționării „limbii moldovenești” în administrație, în toate sferele vieții sociale – și „indigenizarea” – avansarea și preponderența cadrelor băștinașe în toate instituțiile de partid și de stat centrale, raionale, locale – constituiau părți inseparabile ale proiectului de creare a identității și națiunii „moldovenești” deosebite de cea română. Cu alte cuvinte, crearea, în teorie, a noii „limbi moldovenești” reprezenta doar un element important al proiectului „moldovenist” care trebuia finalizat, pentru a deveni funcțional, cu o rețea de utilizatori, cu un număr suficient de cadre naționale plasate în toate structurile politice și de stat. În RASSM toate posturile importante, la toate nivelurile, erau la discreția cadrelor străine, iar „moldovenizarea” și „indigenizarea” însemna, de fapt, cedarea benevolă a tuturor acestor pârghii de conducere și administrative în mâinile liderilor și funcționarilor români, cea ce punea în pericol, evident, o serie de avantaje și interese. De aceea cadrele respective s-au împotrivit pe toate căile, au mimat, au sabotat, provocând, în cele din urmă, eșecul „moldovenizării” și „indigenizării” din RASSM. Dar, totodată, prin acest comportament, fără a-și propune un astfel de scop, au contribuit și la frânarea răspândirii noii limbi printre tânăra generație și în mase, constituirii identității și națiunii „moldovenești” independente de cea română. De fapt, fără a vorbi direct despre asta, mulți dintre liderii și funcționarii străini nu agreau ideea creării unei limbi și națiuni „moldovenești” „originale”, subînțelegând, efectiv, prin denumirea „moldovenească”, un argou rusificat și ucrainizat, care nu necesita un efort pentru a-l înțelege, acceptat și acesta ca o etapă preliminară în calea rusificării totale. Evoluția național-culturală a RASSM în 1924-1940 reprezintă un model sui generis. Nu numai pentru că aici a fost inițiat un proces de creare a unei limbi și identități în contradicție cu rădăcinile etnice și culturale ale populației românești, dar și pentru că evidențiază comportamentul unor elite alogene rusificate, care, la ordinele partidului, trebuiau să promoveze valori naționale și culturale străine de spiritul și viziunile lor, să dezvolte și să contribuie la răspândirea și funcționarea unei limbi „moldovenești” pe care ei înșiși nu doreau să o însușească și nu o respectau, să cedeze locul sau să accepte în funcții români în locul rușilor și ucrainenilor cu care erau apropiați cultural. Spre deosebire de Ucraina, de exemplu, a cărei elită politică și culturală indigenă era numeroasă, desfășurând cu succes „ucrainizarea” și „indigenizarea” aparatului de partid, administrației și instituțiilor culturale, în RASSM, unde nu exista o clasă politică capabilă să promoveze interesele acestei entități naționale și care avea drept scop principal așa-zisa „eliberare” a Basarabiei, „moldovenizarea” și „indige­nizarea” nu au avut nicio șansă să reușească.

 

[1] Elena Negru, Politica etnoculturală în RASS Moldovenească (1924-1940, Prut Internațional, Chișinău, 2003, p. 16.

[2] Ibidem, p.16.

[3] AOSPRM, fond 49, inv. 1, dosar 5, fila 7.

[4]  Gheorghe Cojocaru,  Cominternul și originile ,,moldovenismului”, p. 167.

[5]  Ibidem, p. 173.

[6] Gheorghe Cojocaru, op. cit., p. 162-163.

[7] Iacob Iațenko, „Unul din momentele istoriei”, în Moldova Suverană, 1990, 9 octombrie, p. 3; Gheorghe Cojocaru, op. cit., p. 216 -226.

[8] Elena Negru, op. cit.,  p. 19.

[9] Gheorghe Cojocaru, op. cit., p. 232.

[10] Elena Negru, op. cit.,  p. 21.

[11] AOSPRM, fond 49, inv. 1, doasr 920, fila 129.

[12] Elena Negru, op. cit., p. 26.

[13]  Ibidem, p. 24

[14] Klaus Heitmann, Limbă și politică în Republica Moldova, p. 13.

[15] Elena Negru, op. cit., p. 26.

[16] AOSPRM, fond 51, inv. 1, dosar 1809, fila 28.

[17] AOSPRM, fond 49, inv. 1, dosar 1809, fila 30.

[18] Ibidem, inv. 2, dosar 42, fila 5.

[19] AOSPRM, fond 49, inv. 1, dosar 2391, fila 15.

[20] Ibidem, dosar 2225, fila 3.

[21] Ibidem, dosar 2017, fila 38.

[22] AOSPRM, fond 49, inv. 1, dosar 2025, fila 36.

[23] AOSPRM, fond 49, inv. 1, dosar 3761, fila 12.

[24] КПСС в резолюциях и решениях сьездов, конференций, пленумов (1917-1929), Том II, Москва, Политиздат, 1983, c. 366. (PCUS în rezoluții și hotărâri ale congreselor, plenarelor, 1917-1929, vol. II, Editura Politizdat, Moscova, 1983, p. 366).

[25] Ibidem, p. 86.

[26] AOSPRM, fond 49, inv. 1, dosar 1352, fila 4.

[27] Ibidem, filele 56-57.

[28] AOSPRM, fond 49, inv. 1, dosar 1809, fila 80.

[29] AOSPRM, fond 49, inv. 1, dosar 2401, fila 5.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem, dosar 2392, filele 3-4.

[32] AOSPRM, fond 49, inv. 1, dosar 662, fila 64.

[33] Ibidem,1, dosar 2401, fila 6.

[34] Ibidem, dosar 3375, fila 1.

[35] Ibidem, dosar 3276, filele 146-147.

[36] AOSPRM, fond 49, inv. 1, dosar 3276,  fila 26.

[37] Ibidem, dosar 3611, fila 110.